CA SĂ NU UITĂM… PAGINI DE ISTORIE PENTRU MOLDOVENI. PARTEA I

 ”De cîtăva vreme, in centrul atenției politicienilor și istoricilor „de la curtea” coaliției guvernamentale sînt, desi selectiv și tendentios, unele evenimente istorice. Ca multor „români” și încă „basarabeni” care n-au făcut disidență în perioada sovietica, dar au fost și atunci „la curte”, acestora le place foarte mult să se victimizeze. Da!, așa-i „românul” de la noi.
Aceștia tind să-i atribuie viciul victimizării întregului popor al Republicii Moldova. În acest scop au scris și au vorbit foarte mult de asa-numită perioadă a comunismului totalitar, de pretinsele crime pe care le-a săvîrșit regimul respectiv împotriva poporului moldovenesc. Tot ei, pînă la perestroika lui Gorbaciov, lăudau din răsputeri orînduirea comunistă ca cea mai luminoasă perioadă din istoria noastră și se străduiau din răsputeri să demonstreze cît de oribil era pe timpul românilor. Este adevărat că în timpul regimului comunist s-au comis și grave încălcări ale drepturilor omului, condamnate, printre altele, de inșiși comuniștii. Însă aceste ilegalități nici pe departe n-au fost de asemenea proporții asupra cărora insistă istoricii „de curte”. Dar, totodată, o altă perioadă istorică, cea interbelică, adică din anii 1918-1940, care a fost și mai totalitară decît cea sovietică, acești istorici și politicieni ori o „uită”, sau chiar dacă își aduc aminte de ea, o reflectă, de astă dată ca o perioadă de „prosperitate” a poporului moldovenesc. Insă realitatea istorică a fost diametral opusă și nu văd de ce ar trebui s-o „lustruiască” cei care se declară părtași ai dreptății și democrației?
Adevărul este că moldovenii basarabeni s-au aflat toți acești 22 de ani în condițiile stării de asediu, similară cu cea din timpul războiului. Ei au fost lipsiți de drepturi cetățenești si libertăți elementare, discriminați în comparație cu cetățenii români din Patria-Mumă.
Dacă istoricii de curte i-ar fi pus pe masa domnului Mihai Ghimpu, Președintele interimar al Republicii Moldova, documentele privind crimele săvîrșite de regimul românesc, apoi șeful statului semna un decret, în privința zilei de 28 iunie, cu un alt conținut, radical opus celui emis deja, sau îndeobște renunța la această idee. În orice caz, ar fi fost predispus la o meditație serioasă. Istoricii de „la curte” au uitat postulatul lui Marcus Tullius Cicero, care ne povățuiește că: „Prima lege a istoriei este să nu îndrăznești a spune neadevărul, iar a doua lege este să spui tot adevarul”. Pentru a continua tema începută în numerele trecute am hotărît, în baza lucrărilor istoricilor moldoveni, să scoatem în vileag doar cîteva file din istoria perioadei interbelice. Sîntem siguri că această informație îi va pune pe gînduri pe mulți oameni.

Răscoala de la Hotin
Cruzimea deosebită a ocupanților s-a manifestat și în timpul înăbușirii răscoalei de la Hotin. În decembrie 1918 în satele județelor Hotin și Soroca s-au înregistrat nemulțumiri de politica impozitelor, rechizițiilor produselor agricole și fărădelegilor jandarmilor români. Tulburările țărănești au condus la o răscoală care a început pe 19 ianuarie și în patru zile a cuprins peste o sută de sate din ambele județe, inclusiv localități mari cum sînt Ocnița, Otaci și Secureni.
În multe sate din județele mentionate s-au format detașamente înarmate de voluntari în frunte cu soldații întorși la vatră de pe front.
Detașamente ale țăranilor înarmați au fost formate în Clișcăuți, Rocsina, Dincăuți, Dăncauți, Zarojan, Cristeneți, Ceponoasa, Andol,Prigorodoc, Vladicina, Nedobăuți, Malineți, Hotin etc. În noaptea spre 6(19) ianuarie răsculații au eliberat tîrgușorul Otaci. În timpul luptelor pentru localitatea Otaci a căzut în lupte generalul român Poietaș, care comanda trupele din această regiune. De la Otaci, răsculații, unindu-se cu detașamentele de voluntari din satele din împrejurimi, au pornit în două coloane, una spre Soroca și alta spre Ocnița. Un eșalon capturat la Otaci a fost reutilat în tren blindat care însoțea coloana răsculaților ce se mișca spre Ocnița. Către 23 ianuarie răsculații eliberează de trupele române circa 20 de sate și centrul județean Hotin. Este format organul de conducere a răscoalei –Directoria, care declară nelegitimă anexarea de către România a Basarabiei și proclamă restabilirea libertăților democratice în teritoriile eliberate, trecerea pămîntului in mînile țăranilor, crearea armatei populare. Numărul rasculaților a întrecut cifra de 30 mii. Directoria s-a adresat guvernelor SUA, Franței și Angliei pentru a-i susține în organizarea unui plebiscit (un referendum) în Basarabia. Ocupanții au adunat mari forțe pentru a înabuși răscoala. Operațiunea militară împotriva răsculaților la care participau forțe însemnate ale armatei române, inclusiv artileria grea, a fost condusă de generalul Davidoglu, stupid și feroce. Răsculații nu erau bine inarmati. Utilizînd artileria, armata româna a nimicit 22 de sate.Cu restul urma răfuiala. În satul Beleuți, pentru a nu-l devasta, ofițerii au cerut o contribuție de 5000 ruble. În satul Cruglic armata a confiscat de la populație toată averea, inclusiv îmbrăcămintea, încălțămintea și produsele alimentare. Ziarul L’Humanite scria în 1919 că „Într-un sat, după ce prin el a trecut un detașament de represalii, au rămas morți 58 de oameni, dintre care trei femei și un copil”. În satele Nedăbăuți si Rucșin jandarmii au împușcat  cîte 200 de oameni în fiecare. Satele Otaci, Stăuceni, Dolineni, Caplevka, Doroban, Mirăuții de Sus au fost pustiite. Țăranii din satul Dolineni, în frunte cu preotul, cu icoane, cruci și prapure în mîni, au ieșit în calea armatei, implorînd comandanții să nu admită răfuiala. Însă jandarmii și ofițerii nu au putut fi înduplecați. În coloana pașnică a țăranilor s-a tras cu foc de armă, omorînd cîțiva țărani, inclusiv preotul, iar armata a jefuit satul.
Tot în acest sat adolescenții mai mari de 14 ani, circa 1000 de persoane, au fost împuscați fără judecată. Pentru a-și salva viața, oamenii propuneau bani. Ofițerii luau bani de la unele și aceleași persoane de cîteva ori și pînă la urmă tot le împușcau. Țăranii din satul Prigorodoc, pentru promisiunea de a le cruța satul și a le salva viața și proprietățile, au plătit ofițerilor 10.000 ruble, iar satul nu numai că a fost jefuit, dar a mai fost si ars totalmente.
În satul Naslavcea jandarmii au împușcat 75 de oameni și au înecat în Nistru 18 oameni. La stația căii ferate din Noua Suliță au fost împușcați 165 de feroviari.
Cei ce urmau să fie împușcați erau mai întăi dezbrăcați de haine, pentru ca acestea să nu fie găurite de gloanțe si „murdărite „ de sînge, iar apoi îi țineau pe arestați dezbrăcați cîteva ceasuri la frig, aceștia așteptîndu-și moartea. Cadavrele erau aruncate în fîntîni și gropi comune. Un bătrîn, maistru-lăcătuș la stația căii ferate Ocnița, a fost pîrăt că ar fi conducător al răsculaților. Jandarmii l-au arestat si fără a-l ancheta a fost stropit cu gaz lampant și ars de viu.
O patrulă militară de cavalerie, descoperind în pădurea de lîngă satul Șireuți, în casa și șura pădurarului, unde au dat busna, 60 de femei cu copii ascunși, au incendiat clădirile și i-au ars pe toți de vii.
Lînga satul Ceponași, după ce au fost incendiate casele, jandarmii au aruncat în moara cuprinsă de flăcări doi muncitori, iar lîngă moară au împușcat peste o sută de oameni. Pe drumuri și străzi zăceau cadavre, iar ocupanții nu permiteau să fie înmormîntate. „Să le mănînce cînii!”, – răspundeau jandarmii la cererea rudelor de a le autoriza înmormîntarea. Multe cadavre au fost sfîrtecate în bucăți, gurile victimelor fiind ticsite cu cartușe. Oamenii erau arși de vii, fiind siliți să se adune cu zecile în case, cărora li se dădea foc din toate partile. Cucerind Hotinul, armata a incasat de la populație contribuție de răscumpărare. Deși contribuția a fost plătită, soldații au început arestări și execuții, fără judecată, pe cei care îi suspectau că ar fi participat la răscoală. Noaptea prin părțile Hotinului era lumină ca ziua din cauza văpăilor incendiilor.
Familiile răsculaților, rămase întîmplător în sate, erau împușcate fără nici o cruțare, indiferent de vîrstă sau sex. Participantul la răscoală E.Mironciuc, fiind nevoit să se ascundă de jandarmi în oraș, a scris în amintirile sale: ”… că el vedea nu o dată, cum sub escorta soldaților ofițerii români duceau grupuri întregi de arestați pe teritoriul cetății ruinate a Hotinului. De acolo nimeni nu se mai intorcea înapoi. Oamenii care locuiau în apropierea cetății îmi povesteau că acolo erau duși arestați foarte des și atunci se auzeau strigăte, chemări de ajutor, care erau înăbușite de împușcături”. Aceste mărturii își găsesc confirmarea în una din comunicările oficiale ale României despre evenimentele de la Hotin și care se referă la faza inițială a operațiunii de reprimare a răscoalei: „Mișcarea bolșevica din județ este reprimată – șapte sate au fost făcute una cu pămîntul. Sînt omorîți 500 de răsculați. Răzbunarea trupelor noastre continuă.” Însă și după data publicării acestui comunicat arestările, execuțiile și incendierea satelor continua.

Jandarmii și soldații îi împușcau și pe refugiați, înecau femeile, copiii, bătrînii și bărbații care încercau prin diferite mijloace să treacă Nistrul și să se ascundă în satele din stînga rîului.
Despre cruzimea jandarmilor și soldaților români a scris în anul 1927 și anticomunistul francez Gustav Guatherot: „…pe malurile Nistrului au fost executați prin sfîșiere în patru, împușcați și arși de vii mii de comunisti”. Ce-i drept, Gustav Guatherot încearca să-i îndreptățească pe jandarmii români, afirmînd precum că aceștia erau nevoiți să pună barieră pătrunderii bolșevicilor în „Basarabia”. Idei asemănătoare cu ale lui Gustav Guatherot avea și fostul prim-ministru al României Marghiloman, care scria în zilnicul său: „Marele Stat Major comunică că trupele noastre continuă opera de răzbunare”. Apare întrebarea,dacă moldovenii aveau dreptul la autodeterminare și sînt frați cu românii, în ce bază ultimii își asumă dreptul a le impune moldovenilor în ce mod aceștia să se folosească de acest drept?
Generalul Schina, comandantul trupelor dislocate la nordul „Basarabiei”, la 1 februarie 1919, cînd a fost ocupat Hotinul de armata româna, a publicat un apel către populație, in care scria: „…  acele sate, unde se va înregistra vre-o împușcătură asupra trupelor, vor fi devastate, locuitorii vor fi împușcați, avutul va fi confiscat, iar locuințele distruse”. Credem că un martor mai bun al fărădelegilor săvîrșite de armata de OCUPAȚIE nu există.
De tot în timpul înăbușirii răscoalei au fost executați 11 mii de oameni și 50 mii au fost nevioiți să se refugieze peste Nistru, pierzîndu-și casele, pămînturile și proprietățile. Mii de țărani, printre care majoritatea absolută nevinovată, au fost istoviți în închisori, trimiși la ocnă, urmărindu-se scopul de a-i „învăța minte” cum nu trebuie să procedeze în continuare la „sînul Patriei Mamă”. Ceva mai tîrziu, la 27 martie 1942, în cadrul unei ședinte a Consililui de Miniștri, Ion Antonescu a recunoscut, că din cauza crimelor comise de armată și jandarmi conduși de generalul Davidoglu în timpul înabușirii răscoalei de la Hotin, România mai n-a pierdut Basarabia, deoarece Conferința de pace de la Paris în 1919 a considerat că românii sînt salbatici.
Rascoala de la Bender
După înăbușirea răscoalei de la Hotin, Siguranța română a întreprins arestări în masă pe întreg teritoriul „Basarabiei”. În februarie – martie 1919 agentii Siguranței raportau că în satele Manzîri, județul Bender, Temeleuți, Pîrjolteni, Gorodiste, Ciorești, Varzaresti, Sipoteni si Volcineț din județul Chișinău, Mașcăuți, judetul Orhei și mai multe sate din județul Ismail s-au înregistrat tulburări țărănești. În urma ciocnirilor cu jandarmeria și armata română s-au înregistrat jertfe omenești. O revoltă puternică a populației împotriva intervenției armatei române a fost răscoala de la Bender, care a început la 27 mai 1919. Detașamentele înarmate ale muncitorilor feroviari au ocupat gara, de unde fugeau jandarmii români, au atacat garnizoana din cetate, forțînd trupele care se aflau acolo să se predeie, apoi au luat gara, poșta, trezoreria și primăria orașului. Secțiile de poliție română a orașului au fost lichidate. Răsculații l-au prins si l-au executat pe șeful Siguranței române din Bender, Popescu, cunoscut prin cruzimea sa. Dotarea răsculaților cu arme a fost nesatisfacatoare, în fond cu arme ușoare, iar unii nici pe acestea nu le aveau. De partea răsculaților trecuseră o parte neînsemnată din soldații români și francezi. Împotriva răsculaților au fost aruncate forțe considerabile ale armatei române. Din partea armatei franceze au participat la înabușirea răscoalei pușcași algerieni și legionari polonezi. Mai întîi orașul timp de cîteva ore a fost supus unui tir de artilerie după care a început ofensiva trupelor dislocate în jurul Benderului. Lupta a fost grea și inegală. O bună parte din răsculați au căzut în luptele de stardă. După cucerirea orașului, a început răfuiala cu răsculații și populația civilă. În cetatea din Bender detașamentele de represalii l-au împușcat pe fiecare al zecelea din cei reținuți, fără a-i cruța chiar și pe acei care, răniți fiind, se aflau în spitale.
In total au fost executați, fără anchetă și judecată, 150 de orășeni.
O parte din răsculații răniți au fost ridicați si ascunși de către personalul spitalului evreiesc din oraș, dar trădați de către provocatori. Pentru ascunderea și tratarea lor, personalul spitalului a fost dat pe mîna tribunalului militar. După înăbușirea răscoalei cîteva sute de oameni au fost arestați. A fost organizat un proces al celor „108”. Tribunalul militar i-a condamnat pe 17 deținuți la moarte, iar pe ceilalți la mari termene de închisoare și muncă silnică. Răfuiala cruntă cu acest grup de răsculați a provocat un protest împotriva acțiunilor criminale ale Siguranței române. Tribunalul a fost nevoit să reexamineze dosarele a 39 de condamnati. Procesul de casație „a celor 39”(din „108”) a constituit o lovitură pentru oligarhia română. Avocatul N.D.Cocea, în cuvîntarea de la proces, a demascat barbaria regimului instaurat în ținut:
„Avem oare dreptul să cerem basarabenilor, rușilor, evreilor și chiar moldovenilor basarabeni ca ei să-i iubească pe români și să-i prefere rușilor? Ce am făcut noi în acei doi ani de administrare română pentru a cîștiga simpatiile basarabenilor? Ei au avut o țară liberă, revoluția rusă le-a oferit drepturile și libertățile. Dar ce li s-a dat în schimb? Jandarmi! Agenti ai siguranței! Perceptori hrăpăreți! Toți bandiți din vechea Românie! Și acum doriți să fiți iubiți? Doriți ca basarabeanul să iubească pumnul și călcîiul jandarmului?…”
În continuare el a menționat: ”Dacă într-adevăr acești „complotiști” doreau eliberarea Basarabiei, atunci nu aveți dreptul să-i condamnați. Basarabia trebuie salvată nu de dînșii, dar de jefuitori și criminali”. După răscoala din Bender, jandarmii s-au apucat de făcut ordine și în alte localități, fără a economisi cartușe.
Astfel, în tîrgul Cetatea Alba, la Chișinău, Edineț și satul Troianul Nou jandarmii au împușcat 120 deoameni pentru a-i speria pe ceilalți.
În pofida acestui fapt, lupta împotriva ocupației nu încetase. În anii 1920-1923 ciocnirile armate în Basarabia au avut loc în 120 de localități.
Rascoala de la Tatarbunar
Nemulțumirea populației creștea din zi în zi și s-a soldat cu cea mai mare răscoală, care a început pe 16 septembrie 1924, în sudul Basarabiei și a cuprins vre-o 200 de sate cu centrul la Tatarbunar din sudul Basarabiei. Pe un teritoriu considerabil, răsculații au instaurat puterea poporului, au proclamat Republica Sovietică Moldovenească. Înăbușirea rascoalei a fost pregatită ca o operațiune specială de război condusă de generalii români Petrescu și Rudeanu, ultimul dictator militar al „Basarabiei”, asistați de amiralul Gavrilescu, care comanda flotila de pe Dunăre și susținea cu focul artileriei de bord trupele terestere. În coordonarea acțiunilor jandarmilor a participat nemijlocit G. Tătărescu, viceministru de interne. Pentru a înabuși răscoala, au fost folosite cîteva divizii de infanterie și cavalerie, artileria grea, navele flotei dunărene și arma chimică.
La început au fost întreprinse operațiuni pentru a-i diviza pe răsculați în grupuri izolate și a nu permite țăranilor din alte sate să adere la ei. Treptat, miscîndu-se de la sud spre nord, trupele se răfuiau cu fiecare sat în parte. Încercarea unor subunități ale armatei române pe 18 septembrie de a pătrunde, din partea lacului Sasic, spre Tatarbunar, nu s-a încununat cu succes. În împrejurimile Tatarbunarului trupele române s-au ciocnit cu o rezistență înverșunată. Țăranii au apărat cu bărbăție centrul răscoalei. Atunci comandamentul armatei române a aplicat artileria grea, care a bombardat localitatea și a întreprins atacul cu gaze asfxiante.
În timpul asaltului Tatarbunarului au fost omorîți peste 3000 de oameni. Orășelul era în flăcări. Terminînd rezervele de muniții, răsculații, spărgînd frontul armatei române, au ieșit din încercuire, au părăsit Tatarbunarul și s-au îndreptat în două direcții, sperînd să lărgească numărul de sate care vor adera la ei. În Tatarbunar armata a scos din case circa 1600 de locuitori, bărbați, femei și copii și i-au mînat în ograda bisericii. Martorul ocular I.Cioară își amintește că: „…Ostașii români au deschis focul din mitraliere asupra mulțimii. Răsunau gemetele și strigătele răniților. Rafale de mitraliere. Țipete îngrozitoare de femei și copii”. Numai în prima zi în curtea bisericiiau fost împușcați 89, iar pe străzi 200 de oameni.
Apoi au urmat patru zile de răfuială cu răsculații din celelalte localități ale sudului „Basarabiei”. Autoritățile române au arestat 1621 de oameni din 35 de localități pentru a organiza un proces, care avea menirea să dovedească că răscoala este „mîna Moscovei”. Arestații au fost supuși unor torturi bestiale. Răsculații erau arși de vii în edificiile pe care le apărau, împușcați sub pretextul că au încercat să „evadeze de sub excortă” ori arestași și împușcați fără vre-o anchetă. Țăranii erau aruncați în subsoluri în care mureau prin sufocare.
Într-un beci de la marginea Tatarbunarului au fost închiși 120 de oameni. Acei, care veneau la ușa beciului, pentru a înghiți o gură de aer, erau loviți de jandarmi cu baioneta în față. Pînă dimineața au rămas în viață doar 35.
În satul Plahtievca jandarmii i-au închis pe țărani în beci și i-au omorît cu gaze. Și cazuri de acestea au fost multe. Cadavrele erau încărcate în căruțe și aruncate în groapa comună. Printre victime erau și oameni vii, care-și pierdeau cunoștința, însă călaii îi îngropau împreună cu cei morți. Jandarmii care păzeau răsculații se îmbogațeau care cum putea. Pentru o cană de apă oferită celor reținuti ei luau 3-4 mii lei. Unul din întemnițați, de exemplu, a scăpat din beci, plătind mită 20 mii lei și oferind doi porci. Pereții din clasele școlii din Tatarbunar, pe jumătate arsă, unde au fost închiși arestații, au devenit roșii de sînge. S.A. Soga, participant la răscoală, își amintea că „… fiind arestat și adus în clădirea școlii, nu l-a recunoscut pe prietenul său Nichita Școlnic, pînă ce acela nu s-a numit singur, – atît de desfigurat era”. Martorii oculari ai evenimentelor își aminteau că pe străzile Tatarbunarului puteai vedea „… numai jandarmi beți și agenți ai siguranței cu mutre fioroase, iar locuitorii ce mai ramaseseră în viață se închideau în case și nu numai că nimeni nu ieșea afară, dar se părea ca nimeni nici nu respiră în vremea aceasta, fiecare era numai ochi și urechi în așteptarea jandarmilor”.

Anunțuri

4 gânduri despre „CA SĂ NU UITĂM… PAGINI DE ISTORIE PENTRU MOLDOVENI. PARTEA I

  1. Un articol mai frumos de cit se poate…si n-ar strica sa se spuna care sate erau moldovenesti ca ruminii vesnic spun ca forta s-a aplicat doar fata de ne moldoveni …

  2. Oare aceste „revolte populare” nu vi se par extrem de asemanatoare cu inceputul razboiului din Transnistria ? De unde aveau oare „muncitorii feroviari” atatea arme ca sa fie in stare sa „elibereze” zona respectiva de jandarmii romani-care desigur-erau inarmati ? Daca astazi , pe teritoriul R.Moldova ar incepe o „revolta populara” a rusofonilor din Balti sau a gagauzilor din zona Comratului – si care sa fie inarmati cu arme de foc pe care sa le foloseasca impotriva politiei,carabinierilor si armatei R.Moldova in asa fel incat acestia sa reuseasca momentan sa „elibereze” un anumit teritoriu – cum ar trebui sa reactioneze Statul Republica Moldova ???? Probabil magaindu-i desigur , pe crestet si alintandu-i ca pe niste copii nevinovati ……. Cum se face ca aceste revolte erau pregatite de URSS tocmai in zonele unde populatia majoritara era cea ucrainiana,ruseasca sau gagauza ??? Oare URSS-ul nu avea nici cea mai mica intentie sa destabilizeze situatia din Basarabia ? Diferenta intre ceea ce s-a intamplat atunci si ceea ce s-a inatmplat in Transnistria in anii ’90 ai secolului trecut este ca Romania a actionat foarte decisa in inabusirea acestor revolte pregatite de URSS pe teritoriul sau , ceea ce R.Moldova nu a mai facut in Transnistria ( si aici vedeti retragerea armamentului greu al R.Moldova retras chiar inaintea sangeroasei lupte de la Tighina).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s