Ceea ce a mai rămas din uzinele ”Signal”, ”Mezon” și ”Vibropribor” din Chișinau, cîndva mîndria orașului…
Faptul că timp de doar câţiva ani, practic din 1990 până în 1996, Moldova, ţară cu un nivel de trai suficient de înalt a majorităţii populaţiei, a devenit una dintre cele mai sărace ţări din lume şi chiar cea mai săracă ţară din Europa este atât de şocant, încât, s-ar părea, că toate forţele intelectuale ale ei ar trebui să fie orientate spre analiza şi explicarea lui. La prima vedere, luând cunoştinţă de tot ce se scrie la acest capitol, ai impresia că anume aşa şi stau lucrurile. O analiză mai atentă a opiniilor expuse pe marginea acestor probleme scoate însă în evidenţă aproape o totală ignorare a factorilor determinanţi, o tendinţă nedisimulată de a muşamaliza decât a limpezi lucrurile, circumstanţă care prin sine însăşi constituie un argument irefutabil în favoarea cercetării cât mai obiective atât a factorilor determinanţi, cât şi a celor aferenţi.
Mai întâi însă să urmărim cum au fost reflectate aceste probleme în opinia publică din republică, mai ales în cercurile de elită ale clasei politice, ale reprezentanţilor mass-media.
Vorbind despre elita clasei politice, avem în vedere, în primul rând, preşedinţii Republicii Moldova care, după părerea noastră, sunt persoanele cele mai indicate, cele mai competente în înţelegerea şi explicarea acestor probleme. În orice caz aşa ar trebui să fie, dat fiind postul pe care îl ocupă, funcţia pe care o îndeplinesc.
Unul dintre liderii clasei politice din această perioadă, viziunea căruia vizavi de aceste probleme se impune a fi expusă şi analizată printre primele, este Mircea Snegur, nu numai ca actor în prim-plan pe scena politică a ţării la finele anilor 80-prima jumătate a anilor ’90, ci şi ca regizor al unor spectacole politice de rezonanţă, iniţiator şi animator al unor evenimente cu cele mai nefaste consecinţe. Mircea Snegur este persoana cea mai indicată pentru a stabili în ce măsură noua clasă politică a ţării era conştientă de misiunea pe care o îndeplinea, rolul pe care îl juca.
În postura de preşedinte al Prezidiumului Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, apoi de preşedinte al Parlamentului Republici Moldova şi, în cele din urmă, de preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur a contribuit activ la elaborarea şi traducerea în viaţă a tuturor legilor, actelor normative esenţiale ce vizau înfăptuirea transformărilor radicale în sistemul politic şi economic al ţării, opinia lui în această privinţă fiind una dintre cele mai concludente. Se ştie că esenţa transformărilor social-economice şi politice de la finele anilor ’80-începutul anilor ’90 a ieşit la suprafaţă de la bun început. Fenomenele negative în economie, sfera socială, relaţiile interetnice au căpătat o amploare atât de mare, încât era cu neputinţă a fi ignorate sau prezentate ca nişte aparenţe de scurtă durată. În raportul prezentat sesiunii a şasea a Sovietului Suprem al RSS Moldova, referindu-se la situaţia politică şi social-economică ce s-a creat către acea perioadă la noi în republică, Mircea Snegur a fost nevoit să constate agravarea tuturor contradicţiilor, dezorganizarea economiei, dereglarea sistemului financiar, scăderea nivelului de trai al populaţiei. “Cred că nu voi exagera, menţiona el în acest raport, dacă voi spune că traversăm o perioadă dintre cele mai complicate şi mai periculoase din istoria noastră” [1]. Concluzie foarte sugestivă, luând în considerare circumstanţele concret istorice în cadrul cărora se produceau fenomenele în cauză. De regulă, după, cum demonstrează istoria, inclusiv şi cea a poporului nostru, fenomenele de ordinul celor la care face referinţă Mircea Snegur erau precedate de războaie, revoluţii, cataclisme naturale etc. În cazul dat constatăm o situaţie cu totul neobişnuită. Ţara se afla la capătul unei jumătăţi de veac de viaţă paşnică. La acel moment ea dispunea de un important potenţial economic şi social din care făceau parte numeroase întreprinderi industriale şi agricole performante, cadre de specialişti de înaltă calificare în toate domeniile, de o infrastructură destul de dezvoltată. Cu toate acestea, timp de un an, un an şi jumătate, principalii indicatori ai dezvoltării economice şi sociale s-au redus în aşa măsură, încât preşedintele ţării a fost nevoit să bată alarma, afirmând că Moldova traversează una dintre cele mai dificile etape din istoria sa. “Deosebit de mult s-a agravat situaţia, specifica el, ca urmare a reformei preţurilor cu amănuntul, care s-a soldat deja cu conflicte sociale” [2]. „Oamenii simpli, continua el, pur şi simplu, au fost zguduiţi de scumpirea bruscă a tuturor mărfurilor fără excepţie, mai ales a produselor alimentare, a mărfurilor pentru copii, a tarifelor la serviciile comunale şi de transport, a bucatelor din sistemul alimentaţiei publice” [3].
Situaţia este clară. Inclusiv pentru Mircea Snegur. Liberalizarea preţurilor, măsură asupra căreia insistau în mod deosebit aşa-numiţii reformatori, a lovit crunt în mase, aruncându-le practic în braţele sărăciei. Dovadă sunt numeroasele sesizări, telegrame şi scrisori sosite pe adresa preşedintelui ţării, conducerii Sovietului Suprem şi a Guvernului [4].
Cum interpretează Mircea Snegur acest fenomen atât de dureros şi defavorabil pentru cele mai largi pături sociale? Destul de lejer. El vedea în liberalizarea preţurilor o măsură nefirească şi dureroasă, dar fără care era imposibilă trecerea la economia de piaţă [5].
Nu ne vom opri acum asupra analizei acestei noţiuni ideologice – economia de piaţă, care aidoma unei molime a infectat în scurt timp minţile unor pături largi de intelectuali, inclusiv a celor care erau încadraţi în ştiinţă, deţineau funcţii de conducere în stat. Aceasta o vom face în alt capitol. Aici vom menţiona doar că noţiunea în cauză a fost inoculată opiniei publice din fosta Uniune, precum şi celei din republica noastră, de către un cerc foarte restrâns de economişti, în principal moscoviţi, aşa-numiţii “tovarnici”, care, în esenţă, după cum au demonstrat evenimentele de mai târziu, nu erau decât detaşamentul de frunte al coloanei a cincea şi nu urmăreau decât scopul subminării orânduirii sociale existente în Uniunea Sovietică, neavând de fapt drept bază nici un suport ştiinţific serios.
Cu toate acestea, majoritatea pretinşilor noştri intelectuali, precum şi liderii politici de moment au îmbrăţişat fără nici o ezitare această noţiune şi au început să croiască necruţător, conform postulatelor ei toate instituţiile economice, politice şi sociale ale statului.
Este interesant a menţiona cum argumenta Mircea Snegur necesitatea liberalizării preţurilor. Constatând faptul că realizarea acestei liberalizări s-a soldat cu conflicte sociale, el accentua că este necesar ca Sovietul Suprem să-şi definească poziţia în legătură cu aceasta. Din motiv că “despre necesitatea reformei preţurilor se vorbeşte deja de câţiva ani”, oprindu-ne mai mult asupra acestei afirmaţii, putem constata cel puţin două momente specifice modului de abordare a lui Mircea Snegur a unor probleme de importanţă vitală pentru marea majoritate a populaţiei ţării. Primul, făcând referinţă la una dintre cele mai dureroase măsuri economice, înfăptuite nu fără concursul Domniei sale: evită să spună lucrurilor pe nume. Doar în realitate n-a avut loc reforma preţurilor, ci liberalizarea lor. În genere, noţiunea de reformă a preţurilor nu există. Există noţiunea de reformă monetară, reformă bănească. Cât priveşte preţurile, pot exista doar două noţiuni: majorarea sau reducerea lor. În Moldova preţurile au fost modificate în conformitate cu cerinţele mult trâmbiţatei terapii de şoc. A califica intenţionat această măsură drept reformă înseamnă a camufla, a ascunde esenţa lucrurilor. Însuşi cuvântul reformă sugerează ideea unei schimbări binevenite. Consecinţele lăsării preţurilor în voia soartei, mai bine-zis în voia speculanţilor, nu presupuneau nici cât de puţin ameliorarea condiţiilor de existenţă a maselor. Şi, al doilea moment. Cerinţa lui Mircea Snegur ca chestiunea aşa-numitei reforme a preţurilor să fie luată în dezbatere de către Sovietul Suprem, la prima vedere, pare nu numai oportună, ci chiar nobilă. Apare întrebarea – de ce acest lucru nu s-a făcut până la înfăptuirea aşa-numitei reforme? “Despre necesitatea reformei preţurilor, remarca el, se vorbeşte deja de câţiva ani”. NB! nu se discută, nu se analizează, ci, pur şi simplu, se vorbeşte, de parcă aceasta ar fi suficient pentru ca imediat să se conchidă, fară drept de apel, că trecerea la economia de piaţă este imposibilă fară înfăptuirea unor asemenea măsuri [8].
Analizând situaţia social-politică ce s-a creat în republică deja către mijlocul anului 1991, Mircea Snegur a fost nevoit să scoată în evidenţă multe alte fenomene negative ce constituiau în esenţă rezultatul firesc al unor începuturi de reforme. E de notat că mai toate constatările pe care le face referitor la realităţile vieţii social-economice din acea perioadă, obiective, sunt de fapt nişte concluzii ce se bat, chipurile, cap în cap, care se contrazic deseori cu logica cea mai obişnuită.
Vorbind despre anarhia şi haosul ce s-au instaurat în societate, el menţionează pe bună dreptate distrugerea vechiului sistem de administrare drept cauză principală a unor astfel de fenomene. Specificând mecanismul de dezintegrare a sistemului socialist de administrare, M.Snegur nu ratează ocazia de a prezenta acest sistem, contrar adevărului istoric, într-o lumină cât mai puţin favorabilă. “În locul metodelor perimate din trecut, menţiona el în acest context, care, deşi nu întotdeauna, dar totuşi se soldau cu un efect poate insuficient de înalt, dar real, şi care asigurau cât de puţin ordinea, se constituie în mod spontan un stil de conducere şi mai vicios, aşa-numitul stil anarho-democratic” [9]. Deci, haosul şi debandada ce s-au instaurat în societate îl sileau pe Mircea Snegur, în calitate de preşedinte al ţării, să caute o explicaţie plauzibilă în faţa poporului. Pe de altă parte, noua ideologie instaurată în scaunul puterii nu-i permitea să spună lucrurilor pe nume. De aici şi invectivele sale referitor la metodele perimate din trecut, precum şi tentativa puţin cam stângace de a dezorienta opinia publică în ceea ce priveşte adevărul despre cauza acestor fenomene prin folosirea unor noţiuni de tipul – “aşa-numitul stil anarho-democratic”.
Raportorul vorbeşte despre speculă, sustrageri din avutul obştesc, crime, alte fenomene negative ce căpătau amploare pentru ca în cele din urmă să conchidă: „Aceştia, precum şi mulţi alţi factori, au dus la aceea că economia republicii se apropie tot mai mult de limita după care vom fî nevoiţi să vorbim deja nu de criză economică, ci de o catastrofa” [10], perspective destul de sumbre pentru Moldova, aflată abia în pragul aşa-numitelor reforme democratice.
Cele socialiste, după cum se ştie, au fost iniţiate în cadrul unei economii aproape complet distruse. Cu toate acestea, impactul lor benefic asupra societăţii cu fiece an devenea tot mai evident. Cele numite democratice au fost lansate în condiţiile unei economii în plină putere, care nici nu puteau fî comparate cu cele de la finele anilor ’40. Ineficienţa lor şocantă a devenit clară de la bun început. Însă persoanele care se aflau la putere şi aveau la dispoziţie cea mai amplă informaţie cu privire la efectul lor economic şi social se făceau a nu pricepe ce se întâmplă şi stăruiau cu tot dinadinsul asupra continuării şi chiar a accelerării lor.
Faptul că aceste persoane se prefăceau a nu pătrunde în esenţa lucrurilor sau poate într-adevăr nu erau capabili s-o facă, se întrevede clar şi din felul cum interpretează cauzele acestui dezastru economic, în raportul menţionat mai sus, referindu-se la aceste chestiuni, Mircea Snegur sublinia: “În ansamblu, adâncirea crizei economice, destabilizarea bugetului atât al republicii, cât şi al ţării sunt determinate, după părerea noastră, de următoarele cauze: deteriorarea mecanismului perimat de dirijare şi funcţionare a economiei şi finanţelor fără crearea şi introducerea concomitentă a unui mecanism nou şi eficient de trecere la relaţiile de piaţă” [11].
Referitor la “deteriorarea mecanismului perimat” se poate discuta. Mecanismul în cauză, cu anumite adaptări, după cum demonstrează istoria, şi-a dovedit eficienţa în cele mai diverse condiţii. Putem spune, chiar în cele mai dificile condiţii: în Uniunea Sovietică în perioada de până şi după război; în Statele Unite ale Americii în perioada crizei economice din anii ’30. Sub anumite aspecte el a contribuit ponderabil la producerea miracolului economic japonez. Clar lucru, către finele anilor ’80 mecanismul în cauză s-a pomenit într-o anumită măsura deteriorat. Dar din ce cauză şi de către cine?
Dar să admitem ca Mircea Snegur are dreptate şi că într-adevăr vechiul mecanism de gestionare a economiei era perimat şi trebuia înlocuit cu altul nou, mai performant. Cine i-a împiedicat pe mai marii ţării sa elaboreze acest mecanism, dacă erau capabili de aşa ceva, să-l testeze în condiţiile concrete ale republicii şi tocmai după aceea să-l implementeze? Cum poate fi apreciată activitatea lor în această privinţă, când ei, fără a se asigura cu nişte tehnologii noi, mai eficiente de gestionare a sectorului economic, le-au distrus pe cele existente?
Şi încă ceva, e important totuşi a stabili au făcut ei lucrul acesta din proprie iniţiativă sau la comanda şi insistenţa altcuiva? Din analiza declaraţiilor şi mărturisirilor liderilor politici din acea perioadă se întrevede clar că ei nu bănuiau care este esenţa, menirea reformelor iniţiate. Coordonatele acestor reforme, dar, mai ales, consecinţele lor în plan economic şi social scot în evidenţă o logică a lor de neclintit.
Pe locul doi în angrenajul factorilor determinanţi ai crizei economice, conform opiniei lui Mircea Snegur, putea fi menţionată “lipsa vreunei activităţi practice serioase (organizatorice, legislative) în realizarea principalei condiţii în procesul de trecere la economia de piaţă – deetatizarea şi privatizarea proprietăţii” [12].
Atunci, la momentul desfăşurării lucrărilor acestei sesiuni, dat fiind faptul că în societate se ştia foarte puţin despre deetatizare, privatizare etc. era dificil a face obiecţii la acest capitol. Acum, însă, la numai câţiva ani de la realizarea în viaţă a acestui deziderat, când majoritatea întreprinderilor industriale au fost deetatizate şi privatizate, mai bine-zis, luate din proprietatea statului, adică a noastră, a tuturor şi dată în mâinile unor persoane particulare, care în cea mai mare parte s-au dovedit a fi nişte şmecheri, profitori de moment, în timp ce majoritatea populaţiei s-au ales cu nişte hârtii fără nici o valoare, se poate foarte uşor obiecta. Mai mult ca atât, se poate chiar afirma cu certitudine că anume aceste măsuri, de rând cu multe altele de aceeaşi natură, au contribuit în mod substanţial la ruinarea sectorului economic, destrămarea bazei domeniului social.
Printre factorii ce au influenţat negativ situaţia social-economică, conform opiniei lui Mircea Snegur, pot fi menţionaţi: “ruperea şi înrăutăţirea legăturilor economice şi de afaceri atât între republici, câi şi între persoanele de afaceri” [14]. Nu există nici o îndoială că în cazul dat M.Snegur are deplină dreptate. Ruperea acestor legături au dus la scăderea bruscă a volumului producţiei industriale, dezechilibrarea pieţei de consum. Însă această afirmaţie este doar o parte din adevăr. Ceea ce rămâne în umbră şi este nu mai puţin important sunt factorii ce au stat la baza acestui fenomen. Mircea Snegur în raportul său nu face nici cea mai mică aluzie la ei. Lucru deloc întâmplător, luând în considerare doar aportul Domniei sale în deteriorarea, slăbirea acestor relaţii plus aportul multor altor persoane cu influenţă, care, bineînţeles, nu erau nicidecum cointeresaţi în dezbaterea sau abordarea acestei probleme. Cu atât mai mult, nu erau cointeresaţi în acest lucru cei care au pus la cale cataclismele sociale de la finele anilor ‘80-începutul anilor ’90.
Mircea Snegur în raportul dat menţionează şi mulţi alţi factori cu impact negativ asupra economiei – neîndeplinirea actelor legislative şi normative, pierderea controlului asupra situaţiei de către organele puterii executive, “începând cu Guvernul, ministerele, departamentele de stat şi terminând cu organele puterii locale”, “adaptarea în ultimii ani de către puterea legislativă şi executivă a unei serii de programe social-economice neasigurate cu resurse tehnico-materiale şi financiare” etc. [14]. Însă toţi aceşti factori erau secundari, de mâna a doua. Ei însăşi erau produsul, consecinţa unor factori determinanţi pe care Mircea Snegur sau îi trece cu vederea sau doar îi nominalizează, fară a le face măcar cea mai mică analiză. Cu toate acestea, presat de realitatea dură a timpului, volens-nolens el scoate la suprafaţă multe fapte care prin sine însăşi constituie un adevăr incontestabil referitor la cele întâmplate la noi în republică în acea perioadă. Este elocventă constatarea făcută de dânsul precum că trecerea la economia de piaţă a fost de fapt înfăptuită în “lipsa unui program concret şi echilibrat de reorganizare eşalonată a economiei”, sau că în republică la acea vreme existau forţe şi chiar mişcări politice, acţiunile cărora în esenţă erau orientate “spre agravarea situaţiei social-politice” [15].
Pe parcursul întregii perioade de timp cât s-a aflat în vârful ierarhiei puterii de stat, sub presiunea agravării tot mai accentuate a situaţiei social-politice din ţară, Mircea Snegur tot mai des era silit să-şi facă publică opinia sa asupra evenimentelor în cauză. Din păcate, de fiecare dată făcea acest lucru într-un mod oarecum superficial, evitând să spună lucrurilor pe nume, atenţionând opinia publică doar asupra unor aspecte secundare, mai puţin importante ale factorilor ce generau probleme economice, conflicte sociale.
În alocuţiunea sa la sesiunea extraordinară a partidului din 3august 1993, intitulată sugestiv “Independenţa şi suveranitatea necesită programe concrete” [16], Mircea Snegur focalizează atenţia asupra unor învăţăminte ce, chipurile, se deduc din experienţa acumulată pe parcursul primilor doi ani de existenţă independentă. “Practica celor doi ani de independenţă, menţiona el, a demonstrat cu prisosinţă că fără un mecanism economic eficient, fără o politică consecventă de stat orientată spre crearea bazelor şi structurilor unei economii moderne de piaţă, reformele rămân doar declaraţie de intenţie, un scop în sine” [17].
Conform opiniei lui Mircea Snegur, practica celor doi ani de independenţă a demonstrat că pentru ca reformele iniţiate în acest interval de timp să nu rămână doar nişte declaraţii de intenţie, sunt necesare două condiţii primordiale: prima – existenţa unui mecanism economic eficient; a doua – promovarea unei politici consecvente de stat orientată spre crearea bazelor şi structurilor unei economii moderne de piaţă. Oare prima întrebare: existenţa unui mecanism economic eficient nu exclude de la sine necesitatea înfăptuirii oricăror reforme? Însăşi reformele ca atare sunt iniţiate doar în scopul sporirii eficienţei mecanismului economic existent. Atunci care este sensul acestei afirmaţii? Pe de altă parte, legile ce au fost adoptate în acest interval de timp de către forul legislativ suprem al republicii, actele normative, ordonanţele emise de către organele puterii executive, alte măsuri de ordin administrativ şi organizatoric privind modificarea relaţiilor de producţie, relaţiilor de proprietate etc. n-au constituit în ansamblu o politică consecventă de stat în această direcţie?
Baza legislativă a aşa-numitei economii de piaţă în Republica Moldova către 1993 a fost în linii mari edificată.
Către acel moment au fost adoptate “Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldova cu privire la proprietate” (22 ianuarie 1991), “Legea Republicii Moldova cu privire la bănci şi activitatea bancară” (12 iunie 1991), “Legea Republicii Moldova privind bazele activităţii economice externe în Republica Moldova” (3 ianuarie 1992), “Legea Republicii Moldova cu privire la arendă” (14 ianuarie 1992), “Legea Republicii Moldova privind investiţiile străine” (1 aprilie 1992) etc. Le-am menţionat doar pe cele mai importante [18]. Plus la acestea, la 27 decembrie 1991, Mircea Snegur, în postura de preşedinte al Republicii Moldova, a emis decretul “Cu privire la liberalizarea preţurilor şi tarifelor şi la protecţia pieţei interne”, iar la 24 noiembrie 1993 decretul “Cu privire la introducerea monetei naţionale în Republica Moldova” [19].
E de notat că în raportul prezentat sesiunii a şasea a Sovietului Suprem al RSS Moldova, Mircea Snegur stăruia asupra noţiunii de reformă a preţurilor. Pe când din denumirea decretului respectiv rezultă clar că este vorba de liberalizarea lor, fenomen economic ce doar cu foarte mari rezerve poate fi apreciat drept o simplă reformă. În esenţă el nu prezintă prin sine altceva decât o tâlhărie de proporţii rar întâlnită în istorie, înfăptuită de către nişte ignoranţi sau criminali iresponsabili la comanda unor agenţi imorali ai unor organizaţii oculte mondiale, ce-şi urmăresc interesele lor meschine de clan.
În mesajul adresat sesiunii extraordinare a Parlamentului din 3august 1993, Mircea Snegur lansează, se pare, pentru prima dată ideea, precum că reformele economice preconizate nu pot fi realizate fără anumite sacrificii. “Calea spre o organizare economică civilizată, spre un stat de drept, susţinea el, s-a dovedit a fi destul de întortocheată şi anevoioasă, necesitând înţelegere şi răbdare, ba chiar şi unele sacrificii” [20].
“Calea spre… s-a dovedit a fi…”. Dar cu ce drept a fost orientată, mai bine-zis, îmbrâncită ţara pe această cale, dacă nu se cunoştea ce prezenta ea? Cine şi în ce mod a acceptat înainte de a fi făcut măcar teoretic cunoştinţă cu ea?
Stranie logică au manifestat reformatorii noştri. Analizând declaraţiile lor la început de cale, adică atunci când încă nu purceseră la modificarea din rădăcină a relaţiilor sociale şi de producţie cu cele făcute de ei odată cu primele rezultate ale activităţii lor pe acest tărâm, ai impresia că oamenii aceştia nu au logică. Cu câtă încredere şi aplomb vorbeau ei la început despre necesitatea reformelor, impactul lor benefic asupra tuturor domeniilor vieţii, perspectivele pe care acestea le vor deschide în faţa ţării în ansamblu şi fiecărui cetăţean al ei în parte! Doar imediat ce măsurile înfăptuite în această direcţie la comanda consultanţilor din afară au început să scoată în evidenţă adevăratul sens al reformelor – distrugerea pilonilor de bază ai economiei, pauperizarea populaţiei etc., motivul preferat al discursurilor lor devine necesitatea sacrificiilor.
Luând cunoştinţă de activitatea reformatoare a unor aşa-zişi patrioţi, slujitori ai poporului regreţi nu lipsa unui mecanism economic eficient, după cum afirmă Mircea Snegur, ci, mai degrabă, lipsa unui mecanism juridic eficient, capabil să-i califice după merit.
În discursul menţionat mai sus, Mircea Snegur ridică valul şi asupra unui alt aspect important al transformărilor ce au avut loc la noi în republică pe parcursul ultimului deceniu al secolului XX-lea al rolului pe care l-au jucat ele – Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, după cum este deja cunoscut, structuri de importanţa majoră în Banca Europeană a masoneriei [21].
“Pachetul necesar de documente, graficul concret al măsurilor în domeniile prioritare – reforma sistemului monetar-financiar şi introducerea monetei naţionale, perfecţionarea politicii bugetare şi fiscale, privatizarea şi restructurarea esenţială a economiei, atragerea investiţiilor străine şi valorificarea factorilor externi, protecţia socială, în special, a păturilor nevoiaşe, sublinia el, au fost coordonate cu misiunile Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale, Băncii Europene” [22].
Dacă luăm în considerare multiplele tânguieli ale lui Mircea Snegur privind lipsa chiar şi în cele mai înalte cercuri ale reformatorilor a unei viziuni clare asupra esenţei, modalităţilor de înfăptuire a transformărilor în sistemul economic al ţării, este foarte dificil a crede că rolul organismelor financiare mondiale s-a redus doar la coordonare. Multe probe directe şi indirecte, despre care vom vorbi în alt context, scot în evidenţă mai degrabă un rol definitoriu, aproape dictatorial.
Rolul pe care în realitate l-a jucat Mircea Snegur, şi nu numai el, în realizarea tuturor acestor transformări, se conturează clar chiar din declaraţiile sale: “Aceste activităţi (se are în vedere pachetul de documente mai sus menţionat – L.B.), sublinia el, vor avea însă şansă de izbândă numai în cazul în care vom reuşi să le realizăm în întregime şi fără rezerve… [23]. Şi, mai departe: “Este cert şi faptul că pericolul principal pentru reforme se află în propriile noastre greşeli” [24].
De unde această încredere oarbă că activităţile în cauză vor avea şanse de izbândă numai în cazul dacă ele vor fi realizate integral şi fără nici o rezervă? Pe ce era întemeiată ea? Şi din ce motive Mircea Snegur de la bun început îşi asumă rolul de ţap ispăşitor “în cazul unui eşec” al reformelor elaborate şi coordonate cu FMI, BM şi BE?
Revenind la această temă, în pragul alegerilor parlamentare din martie 1994, Mircea Snegur constata cu regret: “În timpul campaniei electorale adeseori puteau fi auzite referinţe la situaţia deplorabilă a populaţiei, vina atribuindu-li-se reformelor economice, în special Memorandumului semnat după o serie de consultări şi negocieri cu reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional. Adevărul constă în faptul ca nu programul de reforme, nu Memorandumul în cauză ne-au adus la criză şi sărăcie, ci tărăgănarea adoptării acestor documente şi realizării lor în practică” [25].
Adevărul, în opinia noastră, constă în faptul că noua clasă politică (parţial nouă, în marea ei majoritate ea era alcătuită din foşti funcţionari de partid şi de stat) ce s-a constituit la noi în republică în urma aşa-zisei „perestroici”, reprezentant de frunte al căreia era Mircea Snegur, n-a dat dovadă de competenţă, ca să nu-i bănuim de ceva mai grav, în depistarea şi soluţionarea problemelor complexe care au apărut în faţa statului nostru la moment.
Cu fiece lună situaţia în economie devenea tot mai dificilă. “Situaţia economică a republicii, era nevoit să recunoască Mircea Snegur, se menţine într-o fază gravă, în unele domenii chiar critică” [26]. Concomitent, el nu scăpa prilejul să mai sublinieze o dată în plus că, chipurile, “e timpul să se înţeleagă că nu există alternativă rezonabilă economiei de piaţă” [27]. Odată ce stăruia atât de mult asupra ideii în cauză înseamnă că existau şi unii ce nu împărtăşeau aceste idei. Existenţa unor îndoieli se intuieşte chiar şi în discursurile lui Mircea Snegur. De unde atunci atâta tânguială, precum că “este stringent oportună o analiză profundă a stadiului actual al reformelor, o definire exactă a scopurilor strategice, a căilor şi mecanismelor lor” [28]. Şi aceasta după ce reformele erau în plină desfăşurare. Rezultă că reformele în cauză au fost iniţiate fără ca cei de la cârma ţării să ştie exact, cel puţin, care sunt scopurile lor strategice, prin ce căi şi prin intermediul căror mecanisme pot fi realizate. În baza căror argumente au fost ele în genere lansate? De unde atâta certitudine în oportunitatea şi chiar inevitabilitatea lor? În afară de simple declaraţii privind problema în cauză în numeroasele discursuri ale lui Mircea Snegur, noi nu găsim altceva “Viitorul statului nostru, al transformărilor democratice, repeta el mereu, depinde în mod hotărâtor de viabilitatea reformării economiei, liberalizării şi relansării ei pe bazele moderne ale relaţiilor de piaţă. Greu şi anevoios, trecând adesea printr-un şir de probe şi greşeli, aceste procese, totuşi, au demarat, devenind ireversibile în aspectele lor principale” [29].
Dacă referindu-se la aspectele principale ale acestor procese Mircea Snegur avea în vedere degradarea economiei, scăderea nivelului de viaţă a populaţiei, apoi el avea perfectă dreptate. Aceste aspecte ale reformelor economice, după cum a demonstrat evoluţia de mai departe a evenimentelor, într-adevăr, au devenit ireversibile.
Un alt fruntaş al scenei politice din această perioadă a fost Petru Lucinschi. În virtutea funcţiilor pe care le-a suplinit pe parcursul întregii sale cariere politice – secretar al CC al PC al Moldovei, secretar al CC al PC al Tadjikistanului, o perioadă scurtă de timp chiar membru al Biroului Politic al PCUS, prim-secretar al CC al PC al Moldovei, preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova şi, în sfârşit, din decembrie 1996, preşedinte al Republicii Moldova, incontestabil, era una dintre persoanele cele mai informate cu privire la esenţa, caracterul evenimentelor ce s-au produs în anii ‘80-’90. Cu toate acestea sau poate, dimpotrivă, în virtutea anume a acestei circumstanţe, opiniile lui asupra cauzelor ce au determinat distrugerea economiei ţării, pauperizarea populaţiei sunt şi mai sărace la capitolul conţinut şi obiectivitate. Chiar şi în programul său de acţiuni de ieşire din criză, elaborat cu prilejul înaintării candidaturii sale la funcţia de preşedinte al ţării în noiembrie 1996, se pot percepe doar foarte vag factorii ce au stat la baza tuturor greutăţilor noastre din această perioadă. P.Lucinschi nu face nici o aluzie la rolul hotărâtor pe care l-a jucat în această privinţă „perestroika”, la unii lideri din Kremlin în frunte cu Gorbaciov, coloana a cincea a ideologilor trecerii la aşa-numita economie de piaţă şi, în cele din urmă, a acelor organisme supranaţionale, care de fapt au şi pus la cale toate transformările în cauză. Desigur, el menţionează preţul social enorm pe care l-a plătit societatea pe parcursul “perioadei de tranziţie”, corupţia şi nepotismul “care au devenit un flagel teribil, o tumoare malignă pe corpul societăţii”, “dezmăţul fară precedent al criminalităţii”, “lipsa concilierii civice”, “discordia în activitatea structurilor şi instituţiilor puterii”, multe alte fenomene negative care au început să se manifeste din ce în ce mai pregnant în viaţa social-politică şi economică a Republicii Moldova. Cu toate acestea, el nu face nici o aluzie la circumstanţele ce le-au determinat. O singură constatare din acest program are oricum mai mult conţinut şi ridică vălul asupra realităţilor. “Existăm deja de cinci am, remarca el, neavând însă o ideologie de stat integrală care s-ar sprijini pe patriotism, stabilitate, pe principiile societăţii civile, apărarea drepturilor omului, dezvoltarea bazelor unei vieţi naţionale” [30].
În fond, viziunea lui Petru Lucinschi asupra transformărilor ce au fost impuse Republicii Moldova este similară celei împărtăşite de Mircea Snegur. “Aşa sau altfel, concluziona el într-un dialog cu corespondentul ziarului „Flux” după expirarea termenului de aflare în scaunul preşedinţiei, cred că este inevitabilă calea Moldovei spre transformare, pe baza unui sistem democratic al economiei de piaţă, al dreptului. Reformele au prins rădăcini, sunt ireversibile…” [31]. Pare un paradox faptul că o persoană care pe parcursul întregii vieţi a fost servitorul şi promotorul consecvent al unor idei şi principii morale, spre sfârşit să se transforme brusc într-un adept convins al unor valori şi norme etice diametral opuse.
Ar părea, dar nu este aşa atât cazul Lucinschi, Snegur, cât şi cazul multor altor personaje de prim-rang de pe scena politică a republicii în perioada aceasta de dezmăţ şi degradare. Ieri foşti comunişti, azi reformatori liberali, părtaşi înflăcăraţi ai “lumii deschise” şi ai aşa-numitei economii de piaţă. Lucrurile au o explicaţie mult mai simplă. Pentru persoanele în cauză nu contează ideile, principiile, normele moralei creştine, deşi în public ei îşi pot face cruce şi chiar rosti “Tatăl nostru”. Valoare pentru ei sunt doar posturile, funcţiile pe care acestea din urmă le pot asigura.
Un tablou mai realist al evoluţiei situaţiei economice şi sociale pe parcursul anilor ’90 se conturează în discursurile celui de al treilea preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin. Într-un material publicat în ziarul “Comunistul” în ajunul alegerilor parlamentare din martie 1998, Vladimir Voronin, pe atunci prim-secretar al CC al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, sublinia: “Catastrofa economică şi socială, care atrage Moldova în vâltoarea distrugerilor de la începutul anilor ’90, a afectat practic tot complexul economic al republicii, toate aspectele existenţei. Deindustrializarea rapidă, dezmembrarea forţată a agriculturii, degradarea deplină a ştiinţei şi culturii, sărăcirea spirituală a societăţii, scăderea îngrozitoare a nivelului de trai al populaţiei – aceste şi alte componente ale crizei structurale nemaipomenite în istoria ţinutului nostru, pot avea doar o definiţie sumară: distrugere. Şi e o distrugere deloc spontană, ci, după cum a devenit acum destul de clar, elaborată şi realizată profesional” [32].
Afirmaţiile respective erau în completă disonanţă cu tot ce se declara şi se propaga insistent de aşa-zisa presă liberă. Din păcate, cifrele concrete ce caracterizau situaţia din economie şi sfera socială, după cum am avut posibilitatea să ne convingem, le confirmă din plin. De notat că spre deosebire de predecesorii săi la această înaltă funcţie de stat, Vladimir Voronin s-a arătat a fi mult mai sincer şi mai obiectiv în analiza factorilor ce au cauzat acest flagel economic şi social. “Puteau oare să nu fie conştientizate, se întreba el retoric, consecinţele ruperii legăturilor economice tradiţionale cu fostele republici ale Uniunii, în primul rând cu Rusia, cu potenţialul ei enorm şi piaţa nemărginită, importante pentru industria dezvoltată a Moldovei? Putea să nu se vadă la ce va duce distrugerea artificială a formelor colective din agricultură, formate timp de decenii? Se putea închide ochii la dezmăţul economic şi încălcarea legislaţiei cărora privatizarea le-a oferit cale deschisă şi posibilităţi de înşelare indecentă a milioanelor de oameni ai muncii? Şi, în sfârşit, cum de nu era simţit pericolul exploziei atunci când erau aţâţate în mod forţat patimile interetnice şi lingvistice” [33]. Într-adevăr, oare era greu de presupus pentru nişte persoane, care nu de pe băncile scolii venise la putere, cu ce va solda pentru republica noastră ruperea relaţiilor cu republicile fostei Uniuni Sovietice? Desigur, că nu. Însă rămâne deschisă întrebarea, la ce bun ar fi folosit această conştientizare? Erau în stare liderii de atunci ai Republicii Moldova să menţină aceste legături? E greu de spus. Să nu uităm că mai toate semnalele de distrugere, de dezintegrare erau emise de sus, de la Moscova, găsind în Moldova un mediu favorabil, un teren bine pregătit. E de notat că Vladimir Voronin spre deosebire de predecesorii săi Mircea Snegur şi Petru Lucinschi nu se limitează doar la constatări. El încearcă să deschidă şi unele paranteze în ceea ce priveşte rolul pe care l-au jucat în toate afacerile acestea regizorii principali, pentru că în cele din urmă ele nu prezintă prin sine nimic altceva decât nişte simple afaceri, destul de primitive, aproape similare celor pe care le practică jucătorii cu degetarul în târguri. Deşi face lucrul acesta într-un mod general, referindu-se la “mecanismul distrugerii totale”, care a fost aplicat pentru a face ireversibile aşa-numitele reforme, el menţionează: “Fireşte, raţiunea sănătoasă renunţă să conştientizeze un aşa scop absurd, inuman. Dar trebuie să ţinem cont de anomalia logicii acelor forţe imperialiste, care efectuează în istoria civilizaţiei un experiment global – tranziţia artificială a unor ţări şi popoare de la socialism la capitalism. Luând în considerare mizeria şi sărăcia în care au fost aruncaţi milioane de oameni în urma acestui experiment e prea puţin a constata doar acest specific al logicii celor care l-au plănuit şi realizat, deşi această constatare constituie indiscutabil un pas înainte în conştientizarea cauzelor greutăţilor noastre.
Să urmărim cum era interpretată situaţia în care s-a pomenit Republica Moldova către mijlocul anilor ’90 în publicaţiile unor formaţiuni politice.
Printre publicaţiile ce au acordat preferinţă acestui subiect un loc de frunte îi revine ziarului “Ţara” – organul Partidului Popular Creştin Democrat. Cel mai frecvent el era abordat în articolele editorialistului Petru Bogatu. Mai ales, de la 1996 încoace, adică, din momentul când caracterul catastrofal al reformelor, în mare parte iniţiate, cel puţin, susţinute integral de către membrii acestei formaţiuni politice, devenise vădit. Fiind nevoit să constate, lucru, probabil, prea puţin agreabil pentru el, dat fiind apartenenţa sa la tabăra “reformatorilor”, că “Republica Moldova este acum, în fond, o mare întreprindere falimentară”, cauza acestei situaţii văzând-o “în politica paşilor mici…”, “… guvernarea necompetentă şi rău intenţionată a stângii agrosocialiste” [35].
Modalitatea de a pune în raport direct succesul reformelor cu ritmul lor de înfăptuire ar putea fi acceptată în cazul când autorul ar aduce măcar un singur exemplu în sprijinul ei. El nu face acest lucru şi, probabil, nu din motivul că-l consideră de prisos ci, mai degrabă, pentru că nu prea are la îndemână exemple de felul acesta. Afirmaţia respectivă, pe care o consideră un argument incontestabil în această privinţă, nu este decât o simplă invenţie, preluată de la “reformatorii democraţi” din Federaţia Rusă, folosită la vremea sa în scopul neutralizării oponenţilor politici la aplicarea “terapiei de şoc”. Cu acest prilej a fost născocită şi o formulă specială. Chipurile, “nu poţi păşi peste prăpastie, trebuie să săi peste ea” [36].
Ce legătură poate să existe între o reformă în economie şi modul de trecere peste o oarecare prăpastie? Aiureală absolută! Însă expresia era nouă, avea iz de paradox, lucru suficient pentru ca o parte dintre pretinşii noştri intelectuali s-o accepte fără echivoc. Evenimentele ulterioare din mai toate fostele republici sovietice, chiar şi din cele mai avansate în acest sens din fostul lagăr socialist – Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria, România etc. au demonstrat clar că indiferent de ritmul tranziţiei la aşa-numita economie de piaţă, rezultatul este acelaşi -subminarea economiilor naţionale, creşterea vertiginoasă a datoriilor externe, pauperizarea maselor şi îmbogăţirea unui număr restrâns de profitori din rândul foştilor nomenclaturişti sau reprezentanţi ai economiei tenebre, a unor clanuri mafiote.
Cât priveşte ponderea celui de al doilea “argument” – “guvernarea necompetentă şi rău intenţionată a stângii agrosocialiste”, la fel, nu prea are consistenţă. Situaţia în economie se deteriorase de-a binelea până ca aceştia din urmă să preia guvernarea. Nu mai puţin important este faptul că şi cârma puterii ei au preluat-o de la reprezentanţii acelei formaţiuni politice la care aparţinea şi Petru Bogatu – Frontul Popular Creştin Democrat. Şi nu fără presiunea de jos, din partea maselor. Poate prin aceasta şi se explică atitudinea negativă, abia camuflată a lui faţă de cei care nu-i împărtăşesc preferinţele politice. “Lumea la noi, menţionează el nu fără necaz, până şi cea instruită, e ghidată de nişte prefabricate ideologice deşucheate, fiind astfel lipsită de simţul unor prefaceri politice şi social-economice fundamentale” [37]. Însă oamenii de rând nu sunt predispuşi la transformări de acest gen. Probabil, intuiesc în subconştient că în pofida declaraţiilor a tot felul de “binefăcători”, cei care vor avea de suferit vor fi ei. Şi se împotrivesc cum pot. Deşi, în cele din urmă, totuna sunt mânaţi acolo unde găsesc de cuviinţă „arhitecţii” cataclismelor sociale. Nu acoliţii, care, de cele mai multe ori nici nu-şi dau bine sama ce fac şi ce rol joacă în toate prefacerile acestea fundamentale, ci anume autorii acestor proiecte profitorii, care din umbră, din culise urmăresc, dirijează traducerea lor neabătută în viaţă. Aşa a fost la finele anilor ’40 când undeva, în sferele înalte masonice, s-a decis construirea socialismului în această zonă a Europei. Întreprinderile, băncile au fost naţionalizate, iar ţăranii mânaţi în colhoz. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la începutul anilor ’90. Numai că de data aceasta lucrurile s-au inversat. Întreprinderile şi băncile au fost privatizate, colhozurilor distruse, iar ţăranii lăsaţi în voia soartei cu nişte loturi mici de pământ, fără mijloace tehnice, fără cele mai elementare structuri de susţinere. Au mai existat şi alţi factori care conform opiniei lui Petru Bogatu au influenţat negativ procesul tranziţiei la economia de piaţă. Cel determinant a fost totuşi politica anticomunistă neconsecventă pe care au promovat-o cei care s-au aflat ia putere după distrugerea Uniunii Sovietice. “Marea problemă a Basarabiei, menţiona el în acest context, e că ea în aceşti cinci ani ce s-au scurs după prăbuşirea sovietelor nu a avut parte de o politică anticomunistă constantă şi oficială” [38].
E greu de intuit ce avea în vedere el, acest adept înflăcărat al „creştinătăţii şi democraţiei” prin noţiunea de “politică anticomunistă constantă şi oficială” – implicarea organelor de stat în elaborarea şi promovarea unor măsuri de combatere a ideologiei comuniste, lichidarea neamânată a tuturor “rămăşiţelor” vechiului sistem, indiferent de importanţa, oportunitatea lor social-economică la moment? Un lucru este cert. Inconştient sau cu bună ştiinţă, autorul în cauză se străduie din toate puterile să-şi convingă cititorii, precum că degradarea economiei, sărăcirea marii majorităţi a populaţiei sunt rezultatul nu distrugerii Uniunii Sovietice, ruperii relaţiilor economice cu fostele republici unionale, măsurilor economice şi politice efectuate după 1990 încoace, ci “microbul colectivismului etatizat” ce s-a păstrat în sângele societăţii”, „clişeele marxiste” ce mai continuă să se menţină în mentalitatea oamenilor [39].
Un alt ziarist, care aborda des această problemă era Boris Vieru, pe atunci colaborator la publicaţia “Flux”. În linii mari viziunea lui asupra cauzelor greutăţilor cu care se confruntă ţara în domeniile social-economicului nu se prea deosebea de cea a lui Petru Bogatu. Ca şi acesta din urmă cauza tuturor relelor o vede în guvernarea agrocomuniştilor: “Sectorul productiv a fost pulverizat sau delapidat de fostele guverne ale agrarienilor” [40]. Noua clasă politică abia acum înţelege că comuniştii agrarieni ai lui Sangheli şi Moţpan au fost o calamitate devastatoare, un nor de lăcuste apocaliptice care au căzut peste pământul ţării, de la Prut până la Nistru, înghiţind totul acolo unde se lăsa negreaţă lor, lăsând în urmă doar ţărâna neagră a pământului ras şi copacii jupuiaţi de coajă [41].
Ceea ce-l deosebea era tonul mai pesimist în aprecierea posibilităţilor de depăşire a acestei situaţii, într-o perioadă scurtă de timp, insistenţă cu care el stăruia asupra rolului, chipurile, absolut negativ în această privinţă a menţinerii legăturilor economice strânse cu Rusia. Denumirea articolelor lui vorbesc de la sine: “Criza financiară din Rusia reclamă reorientarea economică a Republicii Moldova” (cu subtitlul: “Partenerul strategic” iese din politic, intrând într-o zodie a tulburărilor financiare) şi “Tratatul de Frăţietate şi Statul cerşetor”. Numai acest “Partener strategic” luat în ghilimele, referitor la ţara ce constituie principala noastră piaţă de desfacere şi principalul furnizor de agenţi energetici expune nivelul de gândire al acestui pretins apărător al interesului nostru naţional fundamental, gradul lui de pătrundere şi înţelegere a realităţilor geopolitice contemporane. Desigur, anume această mentalitate, această modalitate de a vedea şi a explica lucrurile a şi constituit principalul factor al greutăţilor noastre.
O amplă reflectare şi-au găsit aceste subiecte şi în articolele redactorului şef pe atunci al ziarului “Flux” Constantin Tănase. Deşi, în fond, viziunea lui asupra acestor probleme nu se prea deosebea de cea a colegilor săi din aşa-numita tabără democratică, sub anumite aspecte modul lui de interpretare scotea în evidenţă o gândire mai profundă, o analiză mai obiectivă. Foarte concludentă în această privinţă este caracteristica pe care o face el nomenclaturii, noii clase politice. Ea este atât de reuşită, sugestivă, încât merită a fi reprodusă aproape integral: “Unul din sloganurile fierbinţi cu care democraţii au pornit spre putere la începutul acestui deceniu (iar unii chiar şi au ajuns la ea), scria el în unul din numeroasele sale articole, a fost cel privind lupta neîmpăcată împotriva nomenclaturii” [42]. Ca participant activ mai la toate manifestările de la finele anilor ’80 pot confirma că autorul are perfectă dreptate. “Jos mafia”, “Jos nomenclatura comunistă” – erau lozincile cel mai des repetate în cadrul lor. Însă la fel ca şi marea majoritate a naivilor ce le repetau nu-mi trecea prin minte sensul lor adevărat în viziunea celor care ni le sugerau. “Poporul care o ducea rău (dar care nu bănuia că poate să o ducă şi mai rău), continua el, a muşcat naiv din această nadă şi a crezut că într-adevăr toate belelele i se trag de la nomenclatura de stat şi de partid şi că numai stârpirea ei va aduce dreptate şi echitate socială” [43].
“Poporul… o ducea rău…”. Depinde cum priveşti lucrurile, prin ce optică. Dacă comparăm starea lui materială de atunci cu cea din zilele noastre putem afirma cu certitudine că în cazul dat Constantin Tănase plăteşte tribut unui nou mit, creat şi cultivat cu sârguinţă de către arhitecţii “perestroikăi”, reprezentanţii coloanei a cincea încă de pe la începutul anilor ’80. Cât priveşte afirmaţia că “poporul… a muşcat naiv…”, din păcate, autorul are perfectă dreptate. Această însuşire a poporului este o realitate mult prea evidentă pentru a fi pusă la îndoială. Şi nu rareori anume ea constituie acel mediu social care generează relele, folosind expresia plastică a aceluiaşi autor, deşi cuvântul hotărâtor în această privinţă revine convertitorilor, “amicilor” săi. Ajunşi la putere “prin demagogie şi minciună lustruită”, noua nomenclatură “taie şi spânzură după cum îi este pofta”, “toacă milioane prin străinătăţi, fură deschis statul” [44].
“Tot ce avem astăzi – o republică distrusă cu o populaţie demoralizată, conchide autorul, nu mai este “opera” vechii nomenclaturi comuniste, ci “opera patriotică” a noii nomenclaturi democratice şi reformatoare” [45]. Conştient sau involuntar, autorul nu ia sub apărare noile “valori sociale” cu care ne-a fericit “perestroika”, luând în ghilimele termenii “democratice şi reformatoare”, lăsând, chipurile, să se înţeleagă că reformele care au fost înfăptuite la noi în republică conform planurilor elaborate de către Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au fost nişte pseudoreforme, iar cei care au acaparat puterea şi se proclamă democraţi, sunt nişte pseudodemocraţi. Viziune la fel preluată de pe aiurea pentru a mai câştiga timp şi a promova reformele până la capăt.
Cu mult mai mult curaj şi sinceritate abordează aceste probleme editorialistul ziarului “Săptămâna” Viorel Mihail. Într-un articol din seria “Ce mai faceţi, domnilor ţărani?” intitulat foarte sugestiv “Pe calea robilor” el se întreabă retoric: “Unde-i dreptatea şi de ce un om care lucrează mai greu nu trăieşte mai uşor”? În ghilimele fie spus, întrebare nu e prea corectă. Cum poţi trăi uşor muncind din greu? Însă nu contează întrebarea. Ceea ce merită menţionat este răspunsul care, deşi nu deschide toate parantezele, lucru imposibil pentru un articol de ziar, spune totuşi lucrurilor pe nume. Ţăranii noştri trăiesc greu. Adică, în sărăcie şi mizerie “pentru că (luaţi aminte – V.M.) toate ţările bogate din lume se află la dotaţie. La dotaţia ţărilor sărace” [46]. Nu sunt de acord nici cu afirmaţia în cauză. Ce înseamnă la dotaţia ţărilor sărace? Parcă Uniunea Sovietică, republicile ce intrau în componenţa ei, RSS Moldovenească la început de “perestroikă”, până la înfăptuirea reformelor democratice, făceau parte din numărul ţărilor sărace? Însă ceea ce scrie mai departe ziaristul Viorel Mihail e purul adevăr. “Pentru a trăi în opulenţă, susţine el, e absolut necesar să ţii în întuneric restul lumii. Nu care cumva să se răscoale împotriva ta, mai ales după ce ai reuşit să ţi-i codifici pe propriii tăi creştini. În acest scop au fost alcătuite programe speciale, menite să ţină în mizerie morală şi materială celelalte popoare” [47], instrumentele de lucru în atingerea scopului propus, conform opiniei lui, fiind “companiile transnaţionale şi “fabricile de iluzii, mai bine-zis, fabricile de groază” [48]. În acest scop “sunt cheltuite sume colosale de bani, care până la urmă tot în buzunarul lor ajung” [49]. Dat fiind însă că regulile de joc tot de ei ne sunt dictate, noi “suntem obligaţi să înghiţim în sec şi să îmblăm (trei pătrimi din globul pământesc) cu mâna întinsă la cei care ne fură” [50].
Mai mult ca atât, continuă V.Mihail, “trebuie să le şi mulţumim frumos că ne dau (cu împrumut şi cu procente!) nişte bunuri care, de fapt, sunt ale noastre. Aceasta e jăcmăneală mondială, domnilor ţărani!” [51].
Pentru a întregi tabloul viziunilor ce persistă în presa republicană referitor la cauzele greutăţilor noastre, trebuie să luăm în calcul şi opiniile ce domină în tabăra opusă, cea a adversarilor capitalismului, care de fapt se instaurează la noi în republică sub lozincile tranziţiei la economia de piaţă. În cazul dat degradarea economiei, prăbuşirea nivelului de trai a populaţiei este raportată direct la „perestroikă”. “Perestroikă, scria Valeri Kosarev în revista “Mâsli”, s-a arătat a fi o tentaţie iezuită, o înşelăciune monstruoasă şi o mare catastrofă” [52].
Nu există nici o îndoială că autorul este în drept să facă o astfel de formulare. „Perestroikă” într-adevăr s-a dovedit a fi un act perfid de înşelăciune a maselor, cuvertura acelui cataclism social care a zgudui societatea de la 1989 încoace. Însă ea nu poate fi nicidecum considerată opera, creaţia doar a aşa-zisului “socialism nomenclaturist”, cum s-a străduit să prezinte lucrurile acest autor. “Capitalismului sălbatic actual îi este proprie creatura socialismului nomenclaturist” [53].
Autorul nu împărtăşeşte ideea precum că distrugerea Uniunii Sovietice este rezultatul acţiunilor serviciilor secrete străine în cârdăşie cu trădătorii, degeneraţii, “reformatorii” interni, primul dintre care a fost Gorbaciov [54]. Este în drept s-o facă. Însă analiza evenimentelor dovedeşte contrariul. Lucru de care ne-am convins pe parcurs, urmărind desfăşurarea lor. De notat că nu toţi cei care publică în presa opoziţiei împărtăşesc această opinie. Însăşi Valeri Cosarev cu câteva luni mai târziu într-un material inserat în paginile aceleiaşi publicaţii, vorbind despre “planul Balţerovici” care a fost implementat în Polonia cu scopul de a distruge socialismul şi a reinstaura aşa-zisa economie de piaţă şi aşa-zisa democraţie, indică implicaţia directă a Occidentului în toată afacerea aceasta. “În opera lor de distrugere a socialismului şi de reinstaurare a democraţiei bazată pe economia de piaţă Occidentul a mizat pe “planul Balţerovici”, pe care l-a testat mai întâi în Polonia” [55].
În Polonia “planul Balţerovici”, în Rusia “planul Gaidar”, în Moldova acest plan a devenit cunoscut sub o numire impersonală “planul de tranziţie la economia de piaţă”. Însă aceasta nu l-a făcut mai puţin dezastruos pentru economia republicii, cu urmări nu mai puţin grave pentru starea materială a maselor. Reducându-ne doar la aceste constatări, putem trage concluzia că opiniile ce persistă în publicistica moldovenească de la 1996 încoace asupra acestor probleme pot fi convenţional reduse la două. Prima, care contrar evidenţelor stăruie să prezinte acea situaţia dezastruoasă ce s-a stabilit în domeniile social-economicului, drept o consecinţă a ritmurilor scăzute de implementare a reformelor, gestionării necompetente şi rău intenţionate a “agrosocialiştilor”, “agrocomuniştilor”, şi cea de-a doua, care recunoaşte legătura directă dintre „perestroikă” şi degradarea vieţii social-economice pe parcursul anilor ’90 în unele cazuri nu fără a menţiona rolul Occidentului în planificarea şi realizarea în practică a tuturor transformărilor de acest gen.
Note:
1. Vocea poporului, 21 mai, 1991.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Ibidem.
12. Vocea poporului, 21 mai, 1991.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Ibidem.
16. Moldova Suverană, 5 august, 1993.
17. Ibidem.
18. Moldova Suverană, 27 martie, 1991; 27 iulie 1991; Curierul de seară, 24 februarie 1992; 29 iulie 1992.
19. Curierul de seară, 4 ianuarie 1991; Moldova Suverană, 27 noiembrie 1993.
20. Moldova Suverană, 5 august, 1993.
21. Matrescu Florin. Holocaustul roşu. – Bucureşti, 1998, p. 336-337.
22. Moldova Suverană, 5 august, 1993.
23. Ibidem.
24. Ibidem.
25. Sfatul Ţării, 2 aprilie 1994.
26. Sfatul Ţării, 2 aprilie 1994.
27. Ibidem.
28. Ibidem.
29. Ibidem.
30. Pământ şi oameni, 23 noiembrie, 1996.
31. Flux, 30 martie, 2001.
32. Comunistul. – Nr.9-10 (81-82), 1998, 6 martie.
33. Ibidem.
34. Ibidem.
35. Bogatu Petru. Pentru a se întrema, Basarabia trebuie să ia o doză mare de anticomunism. “Ţara”, 1996, 22 decembrie.
36. Bogatu Petru. Opera citată.
37. Bogatu Petru. Opera citată.
38. Ibidem.
39. Ibidem.
40. Vieru Boris. Criza financiară din Rusia reclamă reorientarea economică a Republicii Moldova // Flux, 1998, 4 septembrie.
41. Vieru Boris. Tratatul de Frăţietate şi Statul cerşetor // Flux, 1998, 18 septembrie.
42. Tănase Constantin. Nomenclatura noastră cea de toate zilele // Flux. ediţie de vineri, 19 martie, 1999.
43. Ibidem.
44. Ibidem.
45. Ibidem.
46. Mihail Viorel. Pe calea robilor. Ce mai faceţi, domnilor ţărani?// Săptămâna, 4 februarie, 2000.
47. Ibidem.
48. Ibidem.
49. Ibidem.
50. Ibidem.
51. Ibidem.
52. Kosarev Valeri. Dikii kapitalizm kak vîsşaea stadia nomenklaturnogo soţializma // Mâsli, 1998. – Nr. 1. – C.62.
53. Ibidem.
54. Ibidem.
55. Kosarev Valeri. Mimo Hrama v katafalke ili blefomifî o rae // Mâsli. -1998. -Nr.4.
Sursă: Leonid Bulmagă, „Moldova în a doua jumătate a sec. al XX-lea. Aspecte ale vieţii social-economice”, Chișinău, 2008.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 