Prolog:
Documentarea tragediei
În iunie 1991, la cincizeci de ani după ce trupele româneşti care luptau de partea maşinăriei de război a celui de-al Treilea Reich, aflat sub conducerea lui Hitler, trecuseră în număr mare Prutul, directorul general al Arhivelor Naţionale ale României afirma, într-o discuţie cu o delegaţie de cercetători de arhive din partea Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite (USHMM – United States Holocaust Memorial Museum) că „Orice li s-a întâmplat neobişnuit evreilor, în Basarabia şi în Transnistria, la periferie, a fost făcut de germani şi de câţiva sălbatici, legionari, care acţionau pe cont propriu” [1]. Opinia directorului-general răspundea, ca un ecou, multor alte opinii la fel de confortabile, neinformate sau intenţionat înşelătoare, exprimate în interiorul şi în afara României de-a lungul deceniilor postbelice. La o extremă, aceste puncte de vedere portretizau România ca o oază pentru evrei în timpul Holocaustului (de exemplu, cazul evreilor maghiari şi transilvăneni, care scăpau de deportarea la Auschwitz). Ori se concentrau pe refuzul României de a-i expedia pe evreii din Regat în lagărele de exterminare din Germania, la sfârşitul anului 1942, în acelaşi timp trecând cu vederea perioada sângeroasă din 1941-1942, ca şi cum aceasta n-ar fi existat, şi bagatelizând exproprierea masivă a proprietăţilor deţinute de evrei sau regimul de muncă forţată impus evreilor de-a lungul şi de-a latul ţării în anii de război. Existenţa unui plan general, conceput cu grijă, schiţat de autorităţile române, pentru a-i deporta pe evreii din Regat şi din Transilvania de sud către lagărul morţii nazist de la Belzec a fost pusă în surdină, în timp ce atenţia s-a îndreptat asupra complicităţii autorităţilor maghiare la proiectul de deportare şi ucidere a evreilor din Transilvania de nord. Alte variante negaţioniste puneau în sarcina germanilor răspunderea pentru orice crimă care ar fi putut să fie săvârşită în zonele aflate sub administraţia românească sau, cel mult, învinovăţeau simpatizanţii Gărzii de Fier, mişcarea fascistă românească şi scăparea de sub controlul guvernului a violenţei antisemite şi a crimelor de război comise „la periferie”, în Basarabia, Bucovina şi Transilvania, în timpul războiului.
Aceste modalităţi de a privi lucrurile erau larg împărtăşite şi reflectau o răstălmăcire a faptelor istorice şi, în cele din urmă, o negare a Holocaustului din România. Această abordare a fost asumată, în linii mari, timp de patru perioade politice succesive. A început în ultimul an al regimului filo-nazist condus de Ion Antonescu, atunci când păstrarea unei comunităţi evreieşti în ţară era considerată avantajoasă, în situaţia unei înfrângeri. A fost menţinută de către armată în perioada de după înlăturarea de la putere a lui Antonescu, a partidului mixt şi, în sfârşit, a guvernărilor dominate de comunişti, care au pus capăt războiului şi au reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost adoptată de regimul comunist care s-a succedat la putere până în 1989. După care, a continuat, în mod substanţial neschimbată, în primul deceniu al perioadei post-comuniste. Negarea oficială a faptului că Holocaustul afectase România ţinea de un scenariu care elimina din „România” — şi, astfel, punea în afara oricărei discuţii — teritoriile contestate ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord, care aparţinuseră teritoriului românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale şi, apoi, din 1941 până în 1944, dar care au fost integrate în Uniunea Sovietică după al Doilea Război Mondial. Printr-un raţionament asemănător, era posibil să nu se ţină seama de atrocităţile comise de autorităţile româneşti — civile şi militare — în Transnistria, teritoriul aflat în sud-vestul Ucrainei, cuprins între fluviile Nistru şi Bug, ocupat şi administrat de România din 1941 până în 1944. Supravieţuirea unui număr semnificativ de evrei în Regat este, de asemenea, evocată în sprijinul afirmaţiei negaţioniste, şi nici unul dintre regimurile politice care au condus România după 1946 nu a permis o cercetare serioasă, ca să scoată adevărul la iveală [2].
Toate aceste interpretări au conturat o tendinţă evidentă către dezvinovăţirea dictaturii militare a generalului Ion Antonescu care, aşa cum întotdeauna a fost amintit, înlăturase de la putere organizaţia antisemită Garda de Fier (sau Legiunea „Arhanghelul Mihail”), după „rebeliunea” legionară din ianuarie 1941. Antonescu, potrivit acestei proclamate versiuni istorice, i-a salvat pe evrei, iar, în absenţa unui acces liber la arhivele perioadei de război, această interpretare a fost general-acceptală. În clipa în care directorul-general al Arhivelor Statului a semnat o serie de articole apologetice pentru Antonescu în România Mare, o publicaţie a dreptei xenofobe, şi s-a numit pe sine, în paginile acelui periodic, drept preşedinte executiv al Fundaţiei „Mareşalul Ion Antonescu”, motivaţia acestuia a devenit şi mai clară, iar provocarea cercetărilor de arhive — încă şi mai mare [3].
Directorul-general a făcut tot ce-i stătea în putinţă pentru a împiedica accesul la dosarele de război ale Arhivelor Statului, în acelaşi timp înfruntându-i pe cei care ar scrie despre Holocaustul din România, ca să se oprească şi să renunţe definitiv la această activitate, până la obţinerea documentelor de arhivă, care să sprijine concluziile care le puneau sub semnul întrebării pe cele preferate de el. Într-un articol din iulie 1991, publicat în Europa, sub titlul „Către adevăr”, el a vorbit despre vizita delegaţiei muzeului, afirmând răspicat că vinovaţii de uciderea a „mii de evrei” nu erau românii, ci germanii şi „legionarii trimişi pe front”, şi a considerat de neînchipuit ca autorii unor cărţi, prezentări şi studii să lucreze fără documente [4]. „Preşedintele executiv”, desigur, nega validitatea primelor documente puse la dispoziţie în lucrarea lui Matatias Carp, Cartea Neagră, obţinute, în cea mai mare parte, din arhivele Comunităţii Evreilor Români şi din procesele postbelice ale criminalilor de război români [5], precum şi substanţiala documentaţie strânsă laolaltă sub auspiciile Fundaţiei Beate Klarsfeld, în masiva lucrare a lui Jean Ancel, Documente privind soarta evreimii române în timpul Holocaustului [6], ambele fiind binecunoscute surse editate care până recent au fost, în cea mai mare parte a lor, inaccesibile pe teritoriul României. Pentru a spune lucrurilor pe nume, el apăra, totuşi, o imagine falsă a lui Ion Antonescu, în care anumite cercuri politice şi ideologice naţionaliste din România primilor ani de după 1989 urmăreau să investească forţă.
Nicăieri istoria nu se scrie într-un vid — cu atât mai puţin acolo unde aceasta a fost masiv deformată şi interzisă. În sud-estul Europei, locul unde istoria a fost atât de mult inaccesibilă timp de aproape jumătate de secol, afundată în „iugoslavismul” titoist ori înceţoşată de naţionalismul proletar al lui Ceauşescu, dezbaterea cu privire la faptul istoric, pe de-o parte, şi la acţiunea politică şi militară, pe de altă parte, şi-a făcut loc de sub vălul comunist cu care era intim întreţesută, în mod pătimaş. În România, controlul asupra datelor istorice — atât din perioada fascistă, cât şi din cea comunistă — a fost perceput ca fiind legat în mod direct de controlul general.
Directorul-general Munteanu, de atunci decedat, a înţeles acest lucru şi a stabilit o politică de acces la depozitele de documente din cadrul Arhivelor Naţionale ale României, care a continuat mai bine de un deceniu, doar întrucâtva diminuată, sub conducerea succesorilor săi. Colecţii importante aflate în custodia acelei instituţii — de pildă, cu privire la poliţie, jandarmenie, „românizarea” (în linii mari, echivalentul românesc al arianizării din Germania) personalului şi proprietăţii, şi preşedinţia Consiliului de Miniştri exercitată de Ion Antonescu — s-au scurs în public doar cu mare încetineală, de obicei după discuţii aprinse privind disponibilitatea, organizarea şi însăşi existenţa fondurilor arhivistice, adăpostite în mod evident acolo. Alte instituţii româneşti se aflau sub conduceri mai puţin devotate ideii de a conserva miturile şi secretele anilor de război. Acestea erau mai pregătite sau chiar nerăbdătoare să preia strălucirea misticii create în jurul lui Ion Antonescu; pregătite să-şi intensifice propria legitimitate post-comunistă printr-un discurs internaţionalist, pe care dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu îl interzisese oricui altcuiva în afară de el însuşi; dornice să-şi asume un risc în vremuri nesigure, cu scopul de a-şi ameliora relaţiile cu Statele Unite; în unele situaţii, pur şi simplu, mai predispuse la intervenţii de nivel înalt. Aceste instituţii erau mai prevenitoare în cooperarea arhivistică, destul de des întâmplându-se să descopere, alături de reprezentanţii muzeului, adevărata amplitudine a ceea ce s-a petrecut în propria lor ţară, între 1940 şi 1944. Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul de Externe au oferit laolaltă un acces important la informaţii privind comenzile şi operaţiunile militare, arhivele de supraveghere şi procesele postbelice, precum şi arhivele diplomatice şi colecţiile de documente cu privire la Holocaust.
Întrucât „periferia” despre care vorbise Munteanu a rămas sub control sovietic la sfârşitul războiului, cercetările de arhive cu privire la Holocaustul din România a depăşit graniţele ţării. În Moldova şi în Ucraina — la Chişinău, Cernăuţi, Mïkolaiiv,
Odesa, Vinnîţea şi în alte locuri unde trupele româneşti au staţionat sau unde zonele de ocupaţie româneşti şi germane s-au întâlnit — colecţii de arhivă, în cea mai mare parte neatinse, din timpul administraţiei militare a Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Transnistriei, au scos la iveală informaţii care au întregit imaginea de ansamblu. Puţin câte puţin, s-a conturat o imagine bine documentată asupra intenţiilor şi directivelor regimului militar al României — structuri birocratice, împărţirea civilă şi militară a responsabilităţilor, cerinţe privind raportarea instituite pentru a executa şi documenta românizarea personalului şi a proprietăţii, munca forţată în interiorul României şi pe teritoriile aflate sub administraţie românească şi în lagărele de concentrare şi ghetourile, deportarea şi moartea pe care le-a abătut asupra evreilor români şi ucraineni regimul antonescian. Numele şi destinele victimelor, fericiţii supravieţuitori, eroii şi răufăcătorii au umplut liste şi diferite însemnări, comunicate oficiale şi rapoarte, arhive ale comunităţii evreieşti, adeverinţe de proprietate şi permise de călătorie. Toate aceste documente au fost copiate şi păstrate la USHMM ca resursă pentru cercetători şi pentru ca numele să nu fie uitate.
Deplasările în interes documentar de după 1991 au făcut posibil ca mai bine de două milioane de pagini, care mai înainte erau documente inaccesibile cu privire la Holocaustul din România, să le devină disponibile cercetătorilor interesaţi din cadrul muzeului, ceea ce a condus la publicarea unor noi studii importante în Statele Unite, Israel, Europa occidentală şi România însăşi [7]. Ilustrând enormitatea tragică a crimei, există o remarcabilă bogăţie documentară, de la ordine la unităţi militare şi rapoarte care susţin linia de comandă, în materialele Ministerului Apărării Naţionale; chestiunile formale ale birocraţiei guvernamentale, în hârtiile multor ministere de la Bucureşti; listele de nume ale evreilor români duşi la muncă forţată în România propriu-zisă, ori în tabere şi sate cu nume ne-româneşti, în documentele oficiale aflate în depozitele ucrainene de arhive ale fostei Transnistrii; corespondenţa dintre autorităţile româneşti şi colaboratorii de pe plan local, precum şi cu autorităţile germane din Ucraina aflată sub ocupaţie germană, dincolo de Bug; deprimantele rapoarte asupra nevinovaţilor omorâţi, atunci când n-au mai fost în stare să ţină pasul, în timpul marşurilor forţate către răsărit, dincolo de locuinţele acestora.
Fiecare colecţie de arhive de la „periferie” are o calitate unică sau, cel puţin, un anume fundal sau accent care aruncă o nouă lumină asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci, în acele locuri. Din colecţia Cernăuţi, se poate observa examinarea atentă, în principal pe baze economice, a celor cărora li se permitea să rămână în ghetou, pe durata deportărilor care au avut loc în vara anului 1941; de asemenea, se poate proba atmosfera sutelor de denunţuri, făcute de cetăţeni, la modul individual, împotriva evreilor surprinşi în afara ghetoului, după intrarea în vigoare a interdicţiei de a ieşi sau a fi văzuţi în haina care avea Steaua lui David, aşa cum se cerea, dar cusută pe partea greşită. În arhiva Mîkolaiiv, se priveşte în faţă destinul evreilor (şi al rromilor) din provincia Golta, care era situată la marginile îndepărtate ale Transnistriei, prinsă între mizerie şi moarte probabilă în zona românească, iar pentru cei ale căror nume figurează pe lungi, minuţios alcătuite liste, mai multă moarte sigură în zona germană, exact de partea cealaltă a fluviului. La Odesa, se întâlneşte uciderea în masă a efectiv întregii populaţii evreieşti din acel măreţ oraş şi uciderea în masă în lagărele de tranzit şi în ghetourile din Berezovca, Acmacetca, Domanovca, Berşad, Bogdanovca şi Golta. Şi la Vinnîţea, asemenea Mîkolaiivului, un loc în care se întâlneau zonele de ocupaţie românească şi germană, se pot vedea dureroasele documente ale recolonizării forţate, muncii forţate şi înfometării evreilor români şi locali din locuri precum Vindiceni, Moghilev, Ladijin, lampol, Şargorod, Djurin, Vapniara şi Copaigorod, toate denumiri de locuri care au devenit cimitire pentru persoane ale căror nume le cunoaştem, în acest moment [8].
La Chişinău, acolo unde Arhivele de Stat şi, ulterior, Adunarea Naţională şi chiar autoritatea succesoare a fostului KGB sovietic au deschis arhivele pentru consultare, materialele s-au dovedit, şi de această dată, a fi unice şi grăitoare. Capitală regională a Basarabiei româneşti din perioada interbelică, a Moldovei sovietice şi, ulterior, a Moldovei independente de după război, Chişinăul a constituit centrul administraţiei din Basarabia aflată sub conducere românească, de la mijlocul anului 1941 până la jumătatea anului 1944. În calitate de „capitală” administrativă, reşedinţa guvernatorului provincial şi al Inspectoratului Regional al Jandarmeriei, Chişinăul a primit comunicări direct din partea guvernul central de la Bucureşti — unde a şi raportat nemijlocit. Oraşul a găzduit autorităţile civile şi militare de ocupaţie, care împart răspunderea directă a modului în care au fost trataţi evreii din Basarabia şi din Chişinău. La momentul acela, a devenit principalul depozitar al documentelor oficiale şi a rămas în continuare astfel şi după război. În condiţiile înaintării rapide a Armatei Roşii către oraş, în 1944, şi ale uzanţelor sovietice cu privire la arhive, o parte semnificativă din originalele şi copiile de primă mână ale documentelor guvernamentale ale Comisariatului pentru Basarabia, Bucovina şi Transnistria (CBBT) cu privire la soarta evreilor din Basarabia au rămas pe loc ori au fost depozitate acolo, după război. Un mare număr de dosare de la Bucureşti, inclusiv documente care-i priveau pe evrei, le-au fost predate autorităţilor sovietice în timpul aplicării armistiţiului, iar unele dintre aceste colecţii de documente s-au oprit şi la Chişinău [9]. Considerată la un loc, toată această resursă documentară arată o politică explicită, executată pas cu pas şi cu prioritate, condusă şi supravegheată atent, de la centru, de către Conducătorul Statului român, Ion Antonescu. Politica s-a concentrat pe distrugerea totală a evreilor din Chişinău, şi din restul Basarabiei. Documentele arată, în mod evident, că „la periferie”, în Basarabia, ca şi prin alte părţi, Antonescu ţinea lucrurile sub control şi s-a dovedit a fi un criminal de război şi un ucigaş.
Crearea şi, apoi, lichidarea ghetoului din Chişinău a reprezentat o componentă a politicii antonesciene cu privire la această regiune. Evreii din Chişinău cunoscuseră măsuri antisemite şi în trecut, îndeosebi în timpul Pogromului de Paşti din 1903, sub regimul ţarist [10], iar după unirea Basarabiei cu România, din 1918, simţiseră incandescenţa antisemitismului românesc, alimentat în această regiune de Liga Apărării Naţional-Creştine a lui A.C. Cuza şi de Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu [11]. Însă niciodată nu mai experimentaseră ceva care să-i pregătească pentru vara şi toamna anului 1941.
Chişinăul reocupat
Din vara lui 1941 şi până în primăvara 1942, populaţia evreiască a Chişinăului, care, la un moment dat, reprezenta aproximativ jumătate din locuitorii oraşului — şi pentru scurt timp în 1940-1941, poate chiar mai mult de jumătate —, a fost supusă unei politici de exterminare, care a condus la înjumătăţirea (dacă nu chiar mai mult) acesteia [12]. La un an după ce Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi capitala sa, ca urmare a ultimatumului de 24 de ore pe care sovieticii l-au dat românilor la mijlocul anului 1940, trupele româneşti, însoţite de unităţi iile Armatei XI din Wehrmacht şi din Einsatzgruppe (Grupa de Intervenţie) D, au reocupat Chişinăul, comiţând masacre sângeroase asupra evreilor pe principalele căi de acces şi omoruri calificate chiar în oraş [13]. Unităţile germane au raportat că descoperiseră doar aproximativ 4.000 de evrei, atunci când au intrat în oraş. Mulţi evrei, însă, care plecaseră pe măsură ce forţele sovietice îşi pregăteau retragerea din oraş, pe 13 iulie, s-au văzut curând puşi în imposibilitatea de a merge mai departe, graţie blocării drumurilor de către forţele româno-germane, care înaintau rapid şi, după aceea, s-au reîntors în oraş [14]. Cât au ocupat regiunea, sovieticii au deportat mii de oameni din Basarabia — evrei şi ne-evrei. Bărbaţii care aveau vârsta potrivită fuseseră recrutaţi şi luaţi în armată. Alţi evrei fugiseră din Chişinău în răstimpul dintre atacul comun româno-german peste Prut şi retragerea finală a sovieticilor din oraş, în timpul căruia forţele sovietice aflate pe picior de plecare minaseră şi incendiaseră aproape tot centrul oraşului. Profitând de climatul anticomunist şi antisemit din primele zile de ocupaţie, un comandant român care a sosit la Chişinău pe la începutul lunii august a raportat că „exceptând suburbiile şi câteva din clădirile mai importante din centrul oraşului, totul fusese ruinat de sălbăticia armatelor iudeo-comuniste”. O comisie de investigaţie, numită câteva luni mai târziu de Ion Antonescu cu scopul de a cerceta neregulile din administrarea ghetoului din Chişinău, a descris oraşul astfel: „Se mistuia prin foc şi-şi sguduia temeliile dinamitate de către Armata Roşie, care se retrăgea […] Ruine fumegânde la fiecare pas, cadavre de oameni şi animale, presărate în tot locul. Bande de derbedei şi corbi ai nenorocirilor, care jefuiau, dezertori şi elemente înarmate, din armata comunistă, care stăpâneau periferiile.” Comisia i-a acuzat pe evreii care se retrăseseră cu forţele sovietice de faptul că şi-au distrus propriile lor proprietăţi înainte de a pleca [15]. Rapoartele germane au confirmat distrugerea la scară largă pe care au găsit-o în urma retragerii sovietice, consemnând că „din cauza incendiilor şi exploziilor, majoritatea clădirilor publice se află în ruină” [16].
Unii evrei din Chişinău au reuşit să ajungă la un refugiu temporar pe teritoriul aflat încă sub controlul sovietic, în timp ce alţii şi-au căutat adăpost chiar în satele din Basarabia rurală. Cu toate acestea, mulţi fie erau incapabili să se ridice şi să se deplaseze vioi din cauza vârstei înaintate, a infirmităţii ori a prezenţei copiilor mici, fie nu erau dornici să-şi abandoneze bunurile proprii, despre care ei credeau că le pot oferi o oarecare siguranţă în vremuri deja înspăimântătoare. Aceştia au rămas în Chişinău, când trupele româneşti şi germane au pătruns în oraş, în seara zilei de 16 iulie, la trei zile după retragerea sovietică. Sonderkommando 11a al Poliţiei Germane de Securitate (SD) și-a făcut apariţia în dimineaţa imediat următoare. În zilele care au urmat, mulţi evrei au fost scoşi de prin ascunzişuri, umiliţi, bătuţi şi ucişi. Numărul precis al evreilor omorâţi în aceste prime zile este incert şi pare să nu fie consemnat [17]. Cert este că unităţile din Wehrmaclit prezente în oraş, Sonderkommando 11a şi toţi românii au luat parte la prinderea, oriunde se aflau, şi uciderea evreilor în primele zile după ocuparea oraşului.
Divizia 72 Infanterie din Wehrmacht a consemnat că Feld-Jandarmeria din componenţa ei „a pregătit în mod direct calea pentru acţiunea Comandamentului Special SD”, cerând insistent ca evreii să fie internaţi în lagăr şi să se purceadă, „pe cont propriu, la execuţii regulate ale evreilor”. În completare, Feld-Jandarmeria, „în cel puţin o privinţă a pus la dispoziţie un pluton de execuţie pentru o acţiune a Comandoului Special SD” [18]. Germanii au raportat o rezistenţă sporadică şi acte de sabotaj în oraş, comise în mod preponderent de evreii care, potrivit afirmaţiilor acestora, „erau, în mod clar, prezenţi oriunde se comiteau atacuri împotriva noii ordini”. Einsatzgruppe D, din care Sonderkommando 11a reprezenta o subunitate, a raportat la Berlin că „soldaţii germani… au afirmat în mod repetat faptul că se trăgea asupra lor de către civili evrei, individual sau în mici grupări”. Pentru a înăbuşi violenţa, o mie de bărbaţi evrei au fost arestaţi şi plasaţi într-un lagăr special, în calitate de ostatici, însă acest lucru nu a pus capăt actelor de rezistenţă. Germanii s-au concentrat iniţial pe eliminarea cu prioritate a unor anumite grupuri-ţintă. Până pe 24 iulie, arestaseră şi executaseră 77 de „lideri politici” şi 68 de evrei identificaţi, pe baza documentelor sovietice luate în timpul asedierii oraşului, în calitate de comunişti şi membri ai grupărilor de rezistenţă organizate de către NKVD-ul sovietic (Narodnîi Kommisariat Vnuternnih Del – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne). De asemenea, ei au executat şase evrei care încercaseră să incendieze închisoarea specială, înfiinţată de către Sonderkommando 11a. Aceste execuţii au fost duse la îndeplinire „într-o manieră organizată”, iar cadavrele au fost incinerate, „potrivit măsurilor de igienă”. Semnale luminoase pentru aviaţia sovietică şi incendierea unui depozit de cărbuni şi a altor clădiri, la sfârşitul lunii iulie, au condus la planificarea altor represalii sistematice [19].
În antiteză cu abordarea lor — cea „ordonată” – germanii au raportat „nenumărate” „execuţii sălbatice”, comise la întâmplare asupra evreilor de către români, care au lăsat trupurile neînsufleţite ale evreilor ucişi să se descompună în plină stradă şi în cimitirul evreiesc. Românii au încetat cu aceste împuşcături „neprofesioniste”, aleatorii, doar după insistenţele germanilor ca ele să se oprească, nu cumva ca vina pentru ele să păteze reputaţia Comandoului Special [20]. În acel moment, mulţi evrei (şi ne-evrei) care părăsiseră oraşul s-au întors. Alţii au venit din zonele rurale învecinate. Aceştia nu-şi dădeau seama în ce măsură fuseseră deja formulate ordinele care-i obligau la ghetoizare, la înjosire sistematică, la jaf şi la deportare.
După ce dezinformarea sovietică diluase semnificaţia zvonurilor privind atacurile violente ale românilor şi germanilor asupra evreilor, din primele săptămâni de război, este posibil ca evreii să nu fi putut înţelege sensul deplin al pericolului pe care-l înfruntau. Primul rezumat dintre cele periodice ale situaţiei din Basarabia, trimise la Bucureşti de nou-înfiinţatul Serviciu Special de Informaţii de la Chişinău, a surprins atât debusolarea evreilor în urma asasinatelor care însoţiseră înaintarea românească şi reocuparea oraşului, ca şi ostilitatea şi neîncrederea cu care autorităţile româneşti îi priveau pe evreii care încă se aflau acolo: „Evreii trăiesc într-o permanentă stare de nesiguranţă şi neîncredere. Majoritatea celor care s-au făcut vinovaţi faţă de Statul Român, au fugit în URSS, iar cei cari au rămas au fost internaţi în lagăre sau executaţi. […] Urăsc de moarte România şi Germania. […] În fiecare evreu trebuie să vedem un element destructiv, un saboteur, un individ capabil de orice acte disperate” [21].
Fuga nu mai era posibilă. Drumurile pe care evreii ar fi putut scăpa erau deja blocate. Autorităţile române, între timp, perfectaseră planuri pentru viitorul lor cu mare repeziciune şi în secret, în ajunul războiului.
„Curăţirea terenului”
Ion Antonescu a revenit de la întâlnirile avute cu Hitler, pe 12 iunie, la München şi, în timpul a ceea ce el ştia că erau ultimele zile de pace ale României, a pus în aplicare ordine care aveau să-i victimizeze pe evreii din Basarabia şi Bucovina, încă din primele momente ale operaţiunilor militare. Pe 16-17 iunie, Generalul Constantin Z. Vasiliu, Directorul-General al Jandarmeriei, din cadrul Ministerului de Interne, autoritate civilă, a distribuit o directivă către conducerea unităţilor de jandarmerie, responsabile pentru judeţele Basarabiei, care urma să fie pusă în aplicare odată cu primul atac. Directiva era ordinul lui Antonescu pentru „curăţirea terenului” de evrei. Aceasta însemna, potrivit lui Vasiliu, „exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor depe teritoriul urban; arestarea tuturor «suspecţilor», a activiştilor de partid, a acelora care au ocupat funcţiuni de răspundere sub autoritatea sovietică” [22]. Mai departe, C.Z. Vasiliu l-a dezvoltat cu următoarele „instrucţiuni informative asupra problemei ce interesează Siguranţa Statului”: „Minoritatea evreiească care va fi urmărită cu toată energia, cunoscut fiind că evreii aproape în totalitatea lor au pactizat frăţeşte cu comunismul şi s-au dedat la cele mai mari acte de ostilitate contra armatei, autorităţilor şi populaţiei româneşti” [23].
Pe 19 iunie, generalul Ilie Şteflea, şef al Statului-Major General al Armatei, a răspândit ordinul „confidenţial” al lui Ion Antonescu, comandantul Armatei, prin care „ să fie identificaţi — pe regiuni —, toţi jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţi. Ministerul de Interne trebuie să-i ştie, să le interzică circulaţia şi să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va fi momentul oportun” [24]. În acelaşi timp, Serviciul Special de Informaţii din România, care era însărcinat cu menţinerea securităţii pe plan intern, era pregătit pentru o implicare tot mai mare în desfăşurarea de operaţiuni pe teritoriul care urma să fie ocupat de România, în timpul războiului. Acesta a înfiinţat un Eşalon operativ („comando de acţiune”) de 100-160 de bărbaţi, inspirat parţial de Grupa de Intervenţie germană, chiar dacă era considerabil mai mic. Scopul său era „informaţii pe front şi apărarea spatelui armatei române de acţiuni de spionaj, sabotaj şi teroare” [25]. Această unitate s-a implicat activ în Pogromul de la Iaşi, la sfârşitul lunii iunie 1941, în care mii de evrei au fost omorâţi, apoi a participat, alături de Einsatzgruppe D, la asasinarea evreilor în timpul înaintării româno-germane prin Basarabia şi în Chişinău [26].
Declaraţiile politice venite din Capitală, în spiritul ordinelor date în lanţurile de comandă militare şi paramilitare, au devenit şi ele mai extreme în această perioadă. Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (şi acţionând ca preşedinte al Consiliului în timpul deselor absenţe ale lui Ion Antonescu de la Bucureşti, Conducătorul Statului aflându-se pe front), a dat glas dorinţelor generalului Antonescu, când le-a spus viitorilor guvernatori ai Basarabiei şi Bucovinei, pe 2 iulie, că urmau să impună „un regim foarte sever” cu scopul „purificării radicale” a provinciilor, pentru a elimina „toate infiltrările străine”. În ziua următoare, a enunţat acest scop într-un mod şi mai exact, atunci când le-a spus ofiţerilor administrativi şi „pretorilor” (procurori militari) din Armată: „Acţiunea de purificare etnică se va desfăşura prin îndepărtarea sau izolarea în tabere de muncă, în locuri de unde nu-şi vor putea exercita influenţele nefaste, a tuturor evreilor. […] Dacă va fi nevoe, pentru desăvârşirea operei de purificare etnică, guvernămintele provinciale vor aviza şi la măsurile de migraţiune forţată a elementului evreesc şi a tuturor celorlalte elemente străine, care trebuesc trecute peste graniţă, aceştia neavând ce căuta în Basarabia şi Bucovina în momentele restauraţiei drepturilor naţionale pentru totdeauna în aceste teritorii” [27]. Pe 8 iulie, în timpul unei întâlniri a Consiliului de Miniştri, el a făcut din nou referire la instrucţiunile lui Ion Antonescu, atunci când a dat o tonalitate mai clară şi chiar mai ameninţătoare pentru operaţiunile care aveau să urmeze: „Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi între dumneavoastră, eu sunt pentru migraţiunea forţata a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie azvârlit peste graniţă. […] îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, […] nu există pentru istoria noastră un moment mai favorabil, mai larg, mai vast, mai liber, pentru o totală descătuşare etnică şi pentru o purificare a neamului nostru. […] Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera” [28].
Unii apologeţi s-au concentrat pe cuvintele lui Mihai Antonescu, pentru a încerca să abată responsabilitatea, pentru tratamentul violent aplicat evreilor în această etapă timpurie a războiului, de la Ion Antonescu la Mihai. Însă nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Mihai Antonescu acţiona în numele şi pe seama Conducătorului Statului, la întâlnirile din cadrul Consiliului de Miniştri, în timp ce acesta din urmă supraveghea operaţiunile militare de pe front. Trimiterile sale constante la instrucţiunile şi dorinţele Conducătorului Statului oferă noi argumente convingătoare ale acestei realităţi. Şi nici retorica înflăcărată sau implicarea directă a acestuia nu au lipsit. La o întâlnire din aprilie a Consiliului de Miniştri, el i-a acuzat pe evrei de sabotaj economic şi a ameninţat că „ei sunt cei dintâi care vor plăti cu viaţa lor”. A declarat că va permite ca evreii să fie masacraţi pe străzi, l-a acuzat pe evrei că angajează „fetele cele mai durdulii care vin din Transilvania” ca menajere, astfel încât să poată fi abuzate de „băieţii jidanilor”, iar apoi trimise acasă, pentru a avea „copii cu sânge jidovesc şi rasa se duce peste cap” [29]. La mijlocul lunii iunie, în zorii atacului comun româno-german asupra Uniunii Sovietice, el a ordonat întocmirea de liste cu toţi „jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţi”, ceea ce însemna că aveau să urmeze măsuri radicale, pe care le-ar fi dispus personal [30].
La sfârşitul lunii iunie, în urma declanşării ostilităţilor împotriva URSS şi cu tensiuni ajunse la cote foarte ridicate, generalul Ion Antonescu a învinuit „populaţia iudeo-comunistă” a ţării de faptul că lucrează alături de agenţii sovietici pentru a pune la cale acte de „sabotaj, terorism şi agresiune”. El a dat ordine către prefecturile, poliţia şi jandarmeria din Moldova şi din alte judeţe aflate în vecinătatea zonei de conflict să-i adune şi să-i ţină sub supraveghere, în clădiri sigure, pe toţi bărbaţii evrei, cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, şi să le impună tuturor evreilor interdicţia de a ieşi din casă între orele 8 seara şi 7 dimineaţa. A ordonat jandarmeriei să-i ia ostatici pe toţi liderii evrei („rabini, figuri spirituale de frunte”) şi să-i execute în cazul unor încercări de agitaţie, răzvrătire sau terorism [31]. Două zile mai târziu, pe 2 iulie, cabinetul Conducătorului Statului a dat ordin ca 50 de „iudeo-comunişti” să fie omorâţi pentru fiecare soldat german sau român împuşcat de „elemente străine de neam şi duşmane intereselor noastre” [32]. Pe 4 iulie, chiar şi în urma asasinării a mii de evrei la Iaşi cu doar câteva zile mai înainte, Ion Antonescu a transmis furia din ordinele sale către forţele militare şi jandarmerie: „Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit desvoltarea românismului timp de câteva secole. Nevoia de a scăpa de această plagă a românismului e de nediscutat. […] Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî” [33].
Modul prestabilit în care Ion Antonescu şi-a exprimat adeseori ura „rasială” faţă de evrei, insistenţa asupra responsabilităţii sale personale faţă de destinul evreimii române şi emiterea de ordine aspru formulate şi adeseori anume ţintite pentru a-i ataca şi/sau a-i ucide pe evrei sunt lucruri care au caracterizat comportamentul Conducătorului Statului român şi declaraţiile sale de-a lungul războiului. Acest lucru niciodată nu a fost mai valabil decât în primul an de ostilităţi, atunci când victoria părea sigură, iar abilitatea lui Ion Antonescu de a acţiona fără a fi ţinut răspunzător părea de nezdruncinat. Implicarea personală a Conducătorului Statului în adoptarea unor decizii care ar fi pecetluit soarta evreilor din Chişinău va ieşi la iveală din paginile care urmează. Profunzimea duşmăniei sale personale faţă de evrei reiese din limbajul puternic al comentariilor din timpul şedinţelor Consiliului de Miniştri de la începutul lunii septembrie, atunci când forţele militare române sufereau pierderi grele în cursul asedierii Odesei şi, într-o scrisoare către Mihai Antonescu din data de 6 septembrie, cu instrucţiuni pentru dizolvarea ghetoului din Chişinău. Consiliul de Miniştri a declarat că „Războiul a durat mai mult decât ne aşteptam cu toţii. […] Lupta [pentru Odesa] este foarte înverşunată. Este pe viaţă şi moarte. Este dusă între noi şi germani şi evrei, fiindcă în spatele rusului se găsesc numai comisari evrei, care cu revolverele şi cu mitralierele duc pe soldaţi la luptă şi îi pun în imposibilitate să se predea. […] Am să fac o operă de curăţire totală şi de evrei şi de toţi cei care s-au strecurat la noi. […] Dacă scăpăm momentul acesta istoric de acum, l-am scăpat pentru totdeauna. Şi dacă câştigă evreii războiul, noi nu mai existăm. Suntem complet condamnaţi pieirii.” Iar lui Mihai Antonescu i-a scris: „Trebuie să se înţeleagă de toţi că nu este o luptă cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor. […] Si războiul în general, şi luptele de la Odesa în special au făcut cu prisosinţă dovada că Satana este evreul” [34]. Câteva săptămâni mai târziu, adresându-se din nou Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu a recunoscut că ostilitatea sa faţă de evrei avea o puternică dimensiune rasială, în completarea consideraţiilor de natură politică, economică şi de siguranţă care ieşiseră la iveală în afirmaţiile anterioare, după declanşarea intervenţiei militare contra URSS: „[…] Tendinţa mea este să fac o politică de purificare a rasei româneşti, şi nu voi da înapoi în faţa nici unei piedici ca să realizez acest deziderat istoric al neamului nostru. […] Pot aduce şi Basarabia înapoi şi Transilvania, dacă nu purific neamul românesc, n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea şi puritatea rasei lui. Şi aceasta urmăresc în primul rând” [35].
În condiţiile retoricii antisemite a lui Ion Antonescu, care frecvent o reproduce pe cea a conducerii naziste şi ale ordinelor care stabilesc îndrumări specifice pentru eliminarea evreilor de pe scena românească, nu a fost, pesemne, surprinzător, atunci când membrii cabinetului au fost informaţi că Ion Antonescu ceruse Berlinului să i se trimită un specialist în administrarea teritoriului proaspăt ocupat. SS-Brigadenführer Karl Pflaumer, căutat pentru experienţa sa deosebită în privinţa „schimburilor de populaţie şi a migraţiunilor silite”, a fost numit sa funcţioneze ca persoană de legătură cu autorităţile româneşti de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina şi a fost de faţă la prima întâlnire a consiliului administrativ pentru Basarabia, prezidat de proaspăt-numitul guvernator, generalul Constantin Voiculescu [36]. Concomitent, Mihai Antonescu i s-a adresat şefului SS, Heinrich Himmler, în numele Guvernului României, pentru a cere întoarcerea imediată în România a lui Hauptsturmführer Gustav Richter. Acesta funcţionase în cadrul Legaţiei germane la Bucureşti, la începutul acelui an, fiind consilier pentru problemele evreieşti, iar Antonescu a solicitat ajutorul său în „problema evreiască” a ţării, care, potrivit afirmaţiilor sale, trebuia „soluţionată într-un mod profund şi definitiv, mai ales folosind experienţa germană în această direcţiune” [37].
Până când Richter s-a întors în România, la începutul lunii octombrie, românii demonstraseră deja, totuşi, că nu aveau nevoie de o asistenţă substanţială din partea Germaniei, pentru a pune în aplicare „purificarea” etirică pe care Conducătorul Statului, Ion Antonescu, era decis s-o realizeze.
Pe 4 iulie, Marele Stat-Major a transmis telefonic un ordin secret către Biroul II (Contra-informaţii militare) pentru a pune la punct un plan de scoatere a evreilor de pe teritoriul basarabean. Ca răspuns la ordin, a fost pregătit un plan secret de 44 de pagini şi transmis după doar trei zile de către şeful Biroului II. Acest plan prevedea formarea de echipe mici, fiecare de doi până la patru bărbaţi, recrutaţi din rândurile populaţiei locale din zonele „eliberate”, care să ajungă în satele basarabene înaintea forţelor militare româneşti şi să promoveze ideea „apărărei colective contra pericolului iudaic”. Scopul prevăzut de plan era acela „de a creia în sate o atmosferă defavorabilă elementelor iudaice, în aşa fel, încât populaţia singură să caute a le înlătura prin mijloacele ce vor găsi mai indicate şi adaptabile împrejurărilor. La sosirea trupelor române, atmosfera trebuie deja să fie creiată şi chiar trecut la fapte.” Acest plan prezenta multe avantaje. Membrii echipelor ar fi primit documentele sovietice de identificare in timpul celor 12 luni anterioare de ocupaţie sovietică în Basarabia, punând umărul la crearea iluziei unei iniţiative locale, iar familiile acestora puteau fi ţinute ostatice, pentru a asigura îndeplinirea misiunii lor. Planul identifica locuri de recrutare şi a propus ca acele echipe să înainteze către Chişinău din trei direcţii (Nemţeni – Bucovăţ – Chişinău dinspre nord; Leuşeni – Hânceşti – Chişinău dinspre vest; şi Leuşeni – Rezeni – Chişinău dinspre sud), totul fiind arătat pe o hartă detaliată a înaintării. Membrii echipelor trebuiau ca prin familie, prieteni şi anti-comunişti pe plan local să pună în legătură elemente care să susţină necesitatea „apărărei colective contra pericolului iudaic”.
Unele echipe fuseseră deja formate, iar acţiunea a demarat pe 9 iulie [38].
Pe 8 iulie, în timp ce forţele române şi germane se străduiau încă să ajungă la Chişinău, proaspăt-numitul şef al Inspectoratului de Jandarmi Chişinău, colonelul Teodor Meculescu, a emis prima sa dispoziţie circulară către toate unităţile de jandarmerie, prin care le cerea: „Se vor identifica şi aresta toţi evreii de orice sex şi vârstă, ce s-ar mai găsi pe teritoriul rural” [39]. Pe 9 iulie, unităţi entuziaste ale jandarmeriei i-au raportat guvernatorului, generalul Voiculescu, că operaţiunea de curăţare a terenului începuse în oraşul Bălţi, situat la nord de Chişinău [40].
Odată făcuţi aceşti primi paşi, ordine scrise de la Mihai Antonescu către Voiculescu repetau faptul că „conform instrucţiunilor şi principiilor stabilite”, o atenţie imediată trebuia să fie acordată pentru a „asigura curăţirea terenului de comunişti; înlăturarea bolşevicilor, a elementelor nesigure şi a evreilor provocatori din teritoriu; înlăturarea evreilor dela sate” [41]. Cinci zile mai târziu, generalul Ioan Topor, Mare Pretor al Armatei (şef al jandarmeriei militare), a raportat Marelui Cartier General cu privire la inspecţia făcută la faţa locului, în nordul Chişinăului, aproape de Bălţi, unde fruntaşii comunităţii evreieşti şi câţiva ostatici fuseseră executaţi câteva zile mai devreme. Topor a raportat că mii de evrei se aflau în regim de detenţie acolo şi a consemnat că alţi evrei erau trimişi la Bălţi de către unităţile militare aflate pe frontul de luptă. A raportat că nu avea forţă de muncă pentru a-i păzi sau hrăni pe cei 8.500 de evrei despre care preconiza că, în curând, aveau să fie concentraţi în judeţul Bălţi. În mod evident nerăbdător să se descotorosească de evrei, însă recunoscând că mutarea lor către Est fusese împiedicată de operaţiunile militare aflate încă în desfăşurare în acea direcţie, a accentuat, în corespondenţa cu Ministerul de Interne de la Bucureşti, că menţinerea lor în Basarabia era „inoportună” şi a sugerat ca ei să fie trimişi în România, pentru a fi puşi la muncă [42].
Cu toate acestea, răspunsul generalului Niculae Tătăranu de la Marele Cartier General a constat într-o instrucţiune de a-i ţine pe loc pe evrei, indicând faptul că aceştia ar trebui hrăniţi de comunitatea evreiască de pe plan local, urmând ca, în scurt timp, să fie repartizaţi în detaşamente de muncă din Basarabia [43]. Cu presiunile militare pentru ajutor suplimentar în asigurarea zonelor dinapoia frontului, Topor a pregătit transferul la Bălţi al Companiei 23 de Poliţie, care participase la pogromul de la Iaşi, cu scopul de „a întări jandarmeria teritorială până la curăţirea completă a terenului până la Nistru” [44], în aceeaşi zi, Ministerul de Interne a comunicat fiecărui inspectorat de jandarmerie ordinele confidenţiale ale lui Ion Antonescu, ca toţi evreii aflaţi în detenţie să fie puşi la muncă grea. Un deţinut din zece trebuia să fie împuşcat, dacă cineva încerca să scape, iar evreilor care nu munceau trebuia să le fie sistată o raţie de mâncare şi să nu li se permită să obţină hrană pe alte căi [45]. Planurile pentru evreii din Basarabia reocupată intrau într-o etapă superioară, primind atenţie de la cel mai înalt nivel.
Ghetoul din Chişinău: Crearea şi administrarea sa
Pe 19 iulie, la mai puţin de 72 ore după ce forţele armate române şi germane au intrat în Chişinău, Guvernatorul Voiculescu, care îi raporta direct lui Ion Antonescu, şi-a stabilit acolo reşedinţa şi şi-a asumat răspunderea pentru administrarea Basarabiei. În ziua următoare, a telegrafiat la Bucureşti, pentru a se plânge de faptul că-i era practic imposibil să realizeze ceva, de vreme ce ,,„[n]ici până acum nu s-au prezentat Prefectul, Primarul şi aparatul administrativ”: „Am întrebuinţat provizoriu persoane locale, care neavând pregătire, nu sunt de mare folos. Oraşul este distrus şi devastat îngrozitor. Toate clădirile instituţiilor de Stat sunt distruse. Viaţa în oraş este inexistentă.” Voiculescu a cerut, pentru trimiterea de urgenţă a unui personal administrativ, vehicule motorizate pentru interesul guvernamental şi specialişti pentru a repara instalaţiile de apă şi electricitate, toate acestea fiind stricate. Chiar şi în aceste împrejurări dificile, totuşi, Voiculescu a raportat că luase deja „măsuri pentru strângerea tuturor evreilor în partea de jos a oraşului, spre Visterniceni şi întrebuinţarea tuturor elementelor valide la curăţirea oraşului. Locuinţele evreeşti, rămase aproape în totalitate intacte, vor fi recensate imediat ce este posibil şi date spre folosinţă provizoriu funcţionarilor. Cele mai bune vor fi întrebuinţate pentru instalarea instituţiunilor” [46].
Guvernatorul le-a ordonat prefecturilor din afara capitalei de provincie să pornească la acţiune pe două fronturi: să pună în siguranţă recolta şi să „ia măsuri pentru curăţitul terenului de comunişti, pentru inventarierea bunurilor rămase dela Germanii expatriaţi, deportaţi, absenţi şi tuturor evreilor” [47]. Voiculescu a pus acţiunile sale pe seama „ideii de bază a Dvs. asupra felului cum trebuiesc să fie trataţi evreii” [enunţată de către Ion Antonescu]. Ţinând seama de starea de spirit a populaţiunii, de ideile directoare de la Centru, precum şi de faptul că evreii trebuie supuşi unui regim corespunzător atitudinii şi faptelor din epoca cedării [Basarabiei către Uniunea Sovietică], a timpului petrecut sub dominaţiunea sovietică şi a comportării lor pe timpul operaţiunilor militare din iunie şi iulie 1941″, Voiculescu a accentuat că era pe deplin conştient că problema dintâi pe care a avut s-o rezolve era „problema evreească” [48].
Pe 24 iulie, încă nemulţumit de lentoarea cu care se mişcau lucrurile, Voiculescu a dat ordin pentru crearea lagărelor în care să fie concentraţi toţi evreii de la sate şi folosiţi pentru munca la drumuri, reparaţii de poduri, săpături şi proiecte asemănătoare. El le-a cerut evreilor din oraşe să se înregistreze la primării într-un termen de trei zile şi să-şi declare profesiile; şi aceştia aveau să fie folosiţi la muncă. Fiecărui grup de lucru i-ar fi fost numit un şef, iar el şi familia sa ar fi fost făcuţi răspunzători pentru modul în care sarcinile de muncă erau îndeplinite. La Chişinău, Voiculescu a ordonat „accelerarea operaţiunilor de înfiinţare a unui ghetou”, amintindu-le celor care ar fi urmat să ajungă acolo că deja dispusese realizarea acestuia [49]. Pe fondul imposibilităţii de a organiza prima şedinţă a echipei sale administrative şi frustrat de „continua mişcare frenetică” a evreilor de pe străzi, care, aşa cum se plângea, dădea oraşului „un iz specific evreiesc”, pe 18 iulie, Voiculescu a încredinţat responsabilitatea înfiinţării unui ghetou, în cartierul Visterniceni, recent-numitului comandant militar al Chişinăului, colonel Dumitru Tudose. Acesta a fost încurajat şi de Sonderkommando 11a să acţioneze în forţă [50]. Drept urmare, evreii au fost puşi sub presiune directă chiar în aceeaşi zi.
Ordinele date de Voiculescu au fost executate în mod dezorganizat şi arbitrar. Mulţi evrei au fost scoşi din propriile case, primind „termen de doar 10 până la 15 minute”, şi, în general, li s-a permis să ia cu ei doar cele câteva bunuri personale pe care le puteau aduna rapid. În unele situaţii, au fost transmise înştiinţări către casele evreilor, prin care locuitorii acestora erau puşi să se mute. În altele, unităţi armate — în general, româneşti, uneori şi germane — pur şi simplu au dat buzna în case şi în apartamente, scoţându-i pe evrei în stradă, fără nici un fel de avertizare prealabilă. Evreii erau jefuiţi în timp ce se mutau, iar casele acestora erau prăduite de îndată ce locuitorii lor le eliberaseră. În lipsă de personal administrativ, această mutare precipitată a evreilor la Visterniceni a fost înfăptuită fără stabilirea unor criterii precise cu privire la cine urma să fie afectat, ce bunuri puteau fi luate cu ei de către evrei sau unde avea să ajungă fiecare. Atribuirea adăposturilor nu fusese organizată în prealabil, astfel că alocarea spaţiului în ghetou s-a făcut pe temeiul „primul venit, primul servit”. La Visterniceni, cea mai mare parte a clădirilor fuseseră distruse de foc sau de explozii, aşa încât, de la bun început, supra-aglomerarea masivă în clădirile mai puţin deteriorate a reprezentat regula [51].
În aceste condiţii, hazardul a jucat şi el un rol. Foşti funcţionari guvernamentali care erau evrei, bărbaţi evrei şi femei evreice căsătorite cu creştini, mame evreice cu copii botezaţi, evrei care se convertiseră la creştinism înainte de 9 august 1940 — toţi aceştia s-au bucurat de o oarecare diferenţă de statut sub legea rasială din România, aflată în vigoare, în ciuda „sângelui evreiesc”: au fost scoşi din locuinţele lor şi duşi în ghetou, dacă se întâmpla să fie prinşi într-un raid militar desfăşurat din oraş [52]. Alţi evrei din aceste categorii nu au fost deranjaţi. Lămurirea statutului şi a tratamentului aplicat acestor categorii speciale de evrei avea să consume multă energie în lunile următoare.
O atenţie specială a fost acordată identificării evreicelor, deoarece acestea erau mai greu de deosebit decât „fiii legământului”, de vecinii lor creştini. Pe 29 iulie, Inspectoratul Regional de Poliţie din Chişinău a primit un raport, potrivit căruia „o mare parte din jidoavcele din oraşul Chişinău, pentru a se eschiva de a fi trimise în partea de jos a oraşului, unde li s-a fixat domiciliu obligator, se dau drept creştince, invocând că au pierdut actele de identitate”. Inspectoratul a dat ordin ca Poliţia Municipală să investigheze cazurile de femei care fuseseră raportate ca rămânând în casele lor. Cinci sau şase femei s-au plâns că au fost violate în timpul procesului de ghetoizare. Numărul femeilor violate, care nu au avut curajul să vorbească deschis, este necunoscut [53].
Numele evreilor care au fost internaţi în ghetou nu au fost consemnate în mod sistematic. S-a făcut un efort pentru a înregistra numele deţinuţilor din ghetou, după ce acesta a fost înfiinţat, însă lista nu a fost niciodată dusă la bun sfârşit. Până la 2 august, doar 493 de familii, însumând 1.590 de indivizi, fuseseră înscrişi [54].
Odată încheiată mutarea iniţială a evreilor în ghetou, desfăşurată haotic, au fost amplasate bariere temporare de-a lungul străzilor care ocoleau zona ghetoizată. Răspunderea pentru paza şi administrarea ghetoului a aparţinut, în mod provizoriu, Comandamentului Militar al Chişinăului, condus de colonelul Tudose. Acesta, însă, raporta Comandamentului Armatei IV, şi nu lui Voiculescu. Ulterior, când Ion Antonescu a criticat anumite aspecte ale felului în care ghetoul era păzit şi administrat, Voiculescu s-a grăbit să se ascundă în spatele acestor canale încrucişate de comandă şi responsabilitate. Între timp, Tudose, alarmat de poziţia sa vulnerabilă, a devenit nerăbdător să se întoarcă în postul său din armata regulată şi a solicitat transferul pe 12 august [55]. În cele patru luni dintre sfârşitul lunii iulie şi noiembrie 1941, răspunderea pentru paza ghetoului a revenit unui număr de şase unităţi militare, paramilitare şi autorităţi — inclusiv Companiei 23 de Poliţie, care, la Iaşi şi la Bălţi, îşi câştigase renumele pentru brutalitate. Succesiunea rapidă a unităţilor care stăteau de pază la ghetou, chiar dacă parţial această succesiune a fost voită înadins şi planificată anume, pentru a limita dezvoltarea unor legături între deţinuţi şi cei însărcinaţi să-i supravegheze, a condus la un haos administrativ şi a creat un climat de nesiguranţă şi dezechilibru, în care violentarea deţinuţilor a reprezentat ceva obişnuit [56]. Liniile separate de comandă, care porneau de la Ion Antonescu şi se transmiteau prin ierarhia militară, pe de-o parte, şi de la Antonescu prin guvernatorul Basarabiei, pe de altă parte, i-a năpăstuit pe evreii din ghetou în lunile care au urmat.
Odată înfiinţat ghetoul, absenţa unor instrucţiuni şi ordine specifice privind administrarea acestuia şi regimul căruia evreii trebuiau să fie supuşi, s-a resimţit la scurt timp. Săptămânile care au urmat zilei de 24 iulie au cunoscut emiterea unei serii de ordine şi directive, uneori date la nivel local, alteori venind de la Bucureşti, care uneori se contraziceau reciproc, alteori emise doar ca reacţie la problemele specifice de administrare şi control care se iveau. În anumite împrejurări, locatarii ghetoului erau în măsură să tragă foloase de pe urma dezordinii. Chiar dacă, de cele mai multe ori, îi făcea vulnerabili la mârşăvii, abuzuri şi chiar mai rău.
Dacă administrarea ghetoului lăsa un sentiment de improvizaţie, acest lucru nu a venit ca urmare a lipsei de seriozitate sau a abilităţilor organizatorice de partea autorităţilor române ori ca oglindire a unei motivaţii ceva mai omeneşti decât cea din declaraţiile oficiale făcute la Bucureşti sau la Chişinău. Aparenţa de improvizaţie reflecta un adevăr mai sinistru — acela că ghetoul era deja privit doar ca loc de deţinere temporară, asemănător lagărelor de tranzit care fuseseră înfiinţate în zone rurale, unde evreii trebuiau să fie ţinuţi până când deportarea lor în Est putea fi realizată [57]. Voiculescu era conştient că forţele române împingeau deja masele de evrei afară din Bucovina, în Ucraina. Într-adevăr, el ceruse de urgenţă ajutor comandamentului de pe front al lui Ion Antonescu, pentru a se asigura că eforturile germanilor de a-i împinge înapoi către vest aveau să fie zădărnicite [58]. Dată fiindu-i aşteptarea că toţi evreii ar fi fost, în curând, împinşi către Est, nu prea părea necesar ca procedurile administrative ale ghetoului din Chişinău să fie stabilite şi respectate întocmai.
În schimb, au fost luate măsuri pentru a se asigura că deportările preconizate aveau să fie tratate cu seriozitate. Internaţi în lagăre şi ghetouri, evreii din Basarabia erau în imposibilitatea de a se mişca. Pe 27 iulie, Marele Pretor Topor a transmis tuturor prefecturilor din provincie ordinul lui Antonescu că „orice deplasare dintr-o localitate în alta este interzisă evreilor. Fiecare evreu trebuie să rămână acolo unde se află. Nimeni nu are voie să elibereze permise de călătorie evreilor.” Au fost trimise ordine asemănătoare la inspectoratele regionale de poliţie şi prefecturile de judeţ de către Direcţia Generală de Poliţie – Serviciul pentru Controlul Populaţiei Române şi Străine. Autorităţile locale au primit mână liberă de a le acorda permise evreilor fără aprobare de la Direcţia Generală de Poliţie sau de la Ministerul de Interne din Bucureşti, doar pentru câteva categorii speciale: a) evreii cu vârste cuprinse între 18 şi 50 de ani, chemaţi la Centrele de Recrutare (pentru muncă forţată); b) evreii muşcaţi de câini turbaţi; c) evreii citaţi pentru a compărea în faţa instanţei de judecată şi în măsură să facă dovada citării sau a unui document echivalent; si d) dascălii şi elevii evrei care încă mai predau ori mai urmau şcolile evreieşti [59].
În acele situaţii extreme care predominau în Basarabia, curând n-a mai fost un secret pentru nimeni faptul că fiecare dintre aceste excepţii reprezentau, pentru autorităţi, un risc de a scăpa din mână evrei, iar pentru aceştia din urmă creau posibilităţi de a scăpa. Drept urmare, în primele săptămâni de existenţă ale ghetoului, au fost impuse noi restricţii, chiar şi pentru aceste cazuri excepţionale. Atunci când o mână de evrei din orăşelul basarabean Leova au reuşit să treacă în România propriu-zisă, la începutul lunii august, în ciuda interdicţiei de mişcare, reacţia oficială a fost promptă. Şeful cadrelor şi şeful informaţiilor din cadrul Armatei IV române au solicitat informaţii directe din partea jandarmeriei şi a Inspectoratului de Poliţie din Chişinău, prin care vroiau identificarea responsabililor pentru această breşă în mecanismul de control, repetând faptul că evreii din Basarabia trebuiau să fie închişi acolo şi sub nici o formă să nu li se permită să se ducă în România propriu-zisă [60].
La Chişinău, autorităţile româneşti au continuat să întărească controlul. Perimetrul rezervat ghetoului a fost ceva mai clar delimitat pe 27 iulie, cu peste 10.000 de evrei strânşi pe câteva străzi, iar uneori îngrămădiţi câte 25 sau chiar mai mulţi într-o cameră sau într-o casă. Intrările şi ieşirile erau blocate cu baricade din lemn şi păzite de-a lungul celor 4 kilometri, cât măsura perimetrul ghetoului. Contingentul de pază a fost lărgit de la puţinii 80 de soldaţi şi poliţişti până la un nivelul ridicat de aproximativ 250, pe măsură ce se apropiau datele acţiunilor de deportare, potrivit planificării. Totuşi, izolarea ghetoului nu a fost încheiată. Unele familii creştine au continuat să locuiască în arealul ghetoului, iar acolo se mai aflau sifonării, fabrici de săpun şi de funii. Mai mult, drumul din oraş către aeroport trecea drept prin ghetou, iar oamenii care-i considerau pe evrei ţinte facile, de asemenea, aveau posibilitatea să intre [61]. Acest lucru avea să conducă la un şir nesfârşit de probleme pentru evrei şi, în egală măsură, pentru autorităţile române.
Autorităţile române au instituit un Comitet al Ghetoului, format din 22 de „intelectuali evrei”. Pe 1 august, comitetul a fost convocat la o întâlnire cu Tudose, Comandantul Garnizoanei Chişinău. Acesta i-a dat comitetului un termen de şapte zile pentru a supraveghea redistribuirea evreilor din casele supraaglomerate, „ca măsură de igienă, pentru a împiedica răspândirea bolilor contagioase”, să dezinfecteze, să repare toate gropile produse de explozia bombelor în toate locuinţele ghetoului. Tudose a fost de acord cu exploatarea unei brutării, aşa încât să fie aprovizionată cu făină de către garnizoana din Chişinău, iar banii obţinuţi din vânzarea de pâine să fie folosiţi de comitet pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. De asemenea, a mai fost aprobată înfiinţarea unei clinici cu zece paturi. Personalul urma să fie format din medici evrei, cu medicamente şi aparatură strânse din „cabinete medicale abandonate”, care sa fie oferite ghetoului de comandantul militar. De asemenea, Tudose a autorizat înfiinţarea unei pieţe în interiorul ghetoului [62].
Comitetul Evreiesc („Comunitatea evreilor din ghetou”) era condus de Guttman Landau, asistat de vicepreşedinţii Avraham Şapira, avocat, şi E. Bittman, secretar. În timp ce Tudose, pe 2 august, ordona Comitetului să colaboreze cu Comisariatul de Poliţie al Ghetoului (unitatea română de poliţie alocată ghetoului) în strângerea evreilor pentru detaşamentele de muncă, acesta, în realitate, a jucat un rol minimal în aplicarea regimului de muncă forţată şi, ulterior, în adunarea evreilor pentru deportare. Activităţile sale principale par să le fi procurat beneficii simbolice evreilor înghesuiţi în ghetou şi să le fi oferit un ajutor modic celor mai năpăstuiţi deţinuţi ai ghetoului, bolnavilor şi persoanelor cu handicap. Comitetul Evreiesc nu era, totuşi, mai în măsură sa exercite o influenţă autentică asupra evenimentelor importante, decât consiliile evreieşti ale altor ghetouri, de-a lungul şi de-a latul Europei, iar când a venit timpul, s-a dovedit incapabil să rezolve chestiunile de viaţă şi de moarte pe care le înfrunta comunitatea pe care o reprezenta [63].
Pe 12 august, colonelul Tudose a raportat cu mândrie Guvernatorului Voiculescu realizările sale. Printre acestea, pretindea că „am curăţit oraşul de evrei şi de resturile inamice, dându-i o faţă românească şi mai ales creştină”. Acesta „a organizat ghetto-ul evreesc în astfel de condiţiuni ca să nu mai fie nici un pericol prezent sau viitor din partea acestor elemente”. Descrierea generală pe care Tudose a făcut-o situaţiei din Chişinău era prea exactă, dar în numai câteva săptămâni, locuitorii evrei ai oraşului fuseseră puşi efectiv într-o stare de neajutorare completă [64].
Condiţiile din ghetou s-au degradat în mod rapid. La început, piaţa din ghetou era bine aprovizionată, însă după câteva săptămâni, până şi rapoartele oficiale ale Inspectoratului Regional de Poliţie confirmau că disponibilitatea alimentelor în ghetou era foarte restrânsă, iar preţurile, foarte ridicate. Livrarea de făină, promisă mai înainte pentru brutărie, era insuficientă şi fiecare persoană internată putea primi zilnic doar 100 de grame de pâine. Comitetul Evreiesc a administrat o cantină pentru săraci, unde 200 de familii primeau, o dată pe zi, o porţie de borş cu mămăligă. Autorităţile române au raportat zilnic între 10 şi 15 morţi, din cauza condiţiilor aspre din ghetou. Pe 11 septembrie, Comitetul Evreiesc a deschis un orfelinat, 28 de copii aflaţi în situaţie de urgenţă prezentându-se neîntârziat [65].
Întrucât situaţia se deteriora, evreii din ghetou au început să stabilească legături cu prietenii şi rudele din România propriu-zisă pentru a afla veşti şi a obţine ajutor. Însă corespondenţa către şi din afara ghetoului era interzisă. Autorităţile române au investigat viguros situaţiile de interceptare a scrisorilor, anchetându-i pe transgresorii evrei ai regulilor cenzurii şi pe neevreii care au fost de acord să ducă scrisorile şi, de asemenea, interogând şi punând presiune pe Comitetul Evreiesc al Ghetoului, pentru a obţine informaţii. În condiţiile în care evreii nu aveau dreptul să posede aparate de radio, românii au căutat să le taie orice contact cu lumea din afara Ghetoului, ca măsură suplimentară interzicând intrarea de „ziare, reviste, afişe, cărţi etc.” [66].
Comitetul Evreiesc a încercat să liniştească autorităţile, mobilizând comunitatea să sprijine „împrumutul de reintegrare”, prin care regiunii antonescian forţa contribuţii la trezoreria de stat. Autorităţile din Chişinău, însă, departe de a fi liniştite astfel, plănuiau deja o „selecţie drastică” a tuturor evreilor care manifestaseră, chipurile, sentimente ostile faţă de România sau care fuseseră activi în partidul comunist sub ocupaţia sovietică, astfel încât „vinovaţii să poată fi scoşi şi sancţionaţi [a se citi „împuşcaţi”]” [67].
Lipsa de coerenţă administrativă s-a extins chiar şi la întrebarea dacă evreilor ghetoizaţi ar urma să li se ceară să poarte Steaua lui David pe îmbrăcăminte. Pe 5 august, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a dispus ca toţi evreii din Moldova, Basarabia şi Bucovina si de pe malul răsăritean al Nistrului să poarte, sub ameninţarea unor „sancţiuni drastice”, pe partea stângă a pieptului, Steaua de culoare galbenă a lui David, cu diametrul de şapte centimetri, cusută pe fundal negru. Ordinul a fost transmis de către statul-major al Armatei IV, prin toate canalele, autorităţii de comandă, deopotrivă civile si militare şi a continuat să fie răspândit, cel puţin în cea de-a treia săptămână din luna august. Cu toate acestea, pe 8 august, biroul de Siguranţă din Chişinău a emis o directivă a Ministerului de Interne către Comisariatul Ghetoului şi Poliţie, prin care informa că „nici un evreu nu poartă un semn distinctiv, pentru că asemenea semne pot stârni reacţii nedorite [în rândurile civililor]”. Poliţia Chişinău şi Siguranţa au solicitat clarificări pe 12 şi pe 14 august, arătând că evreii aflaţi în ghetou purtau deja steaua galbenă. Decizia a continuat să se schimbe. Pe 26 august, Inspectoratul Regional de Poliţie, condus de Alfred Pacsimade, a emis un ordin secret, cu largă circulaţie, prin care afirmă că Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu, hotărâse că evreii nu trebuiau să poarte steaua. Dar pe 3 septembrie, Ministerul de Interne i-a ordonat Guvernatorului Voiculescu să se asigure că toţi evreii, cu excepţia celor botezaţi, să poarte pe partea stângă a pieptului o Stea a lui David de culoare neagră, pe fundal alb. În ziua următoare, Ion Antonescu a anulat acest ordin. În sfârşit, pe 12 septembrie, Inspectoratul Regional de Poliţie a emis ordinul nr. 1799, prin care repeta că Ion Antonescu însuşi ordonase ca evreilor să nu li se mai ceară purtarea stelei. Unele fotografii făcute în ghetou, însă, atestă că steaua era obligatorie şi purtată în această perioadă, însă, atunci când a avut loc dizolvarea ghetoului, Steaua lui David nu mai exista [68].
Cei internaţi au privit lipsa de coerenţă a românilor şi modificarea ordinelor drept acţiuni intenţionate de hărţuire şi umilire, menite în ultimă instanţă, potrivit unui supravieţuitor, să-i expună pe evrei altor bătăi şi pedepse: „Obligă evreii să poarte un semn — si în fiecare zi alte umilinţe. Într-o zi, evreii trebuie să poarte semnul făcut din pânză albă, cusut cu aţă neagră, în altă zi semnul trebuie făcut din pânză neagră cusut cu aţă albă, în alta zi — cu aţă galbenă, într-o zi, trebuie purtat semnul numai în faţă, altă dată în spate. Toate aceste schimbări au fost făcute numai ca să poată bate pe evreii care n-au venit să se conformeze îndată ordinelor” [69].
La începutul lunii septembrie, în oraş se zvonea că se pregăteau ordine pentru deportarea tuturor evreilor din Basarabia — ziua de 14 septembrie fiind programată pentru evreii din Chişinău. În faţa acestei situaţii înfricoşătoare, cu soarta comunităţii atârnând de un fir de păr, măsura luată de Comitetul Evreiesc s-a mărginit la trimiterea unei solicitări discrete ca munca forţată să fie suspendată de Roş Haşana şi Yom Kipur, 22-23 septembrie, respectiv 1 octombrie, iar ca starea de asediu a ghetoului să fie extinsă, pentru a permite slujbele de seară din Marea Sărbătoare. Ministerul de Interne hotărâse să permită respectarea tradiţională a ritualurilor religioase cu ocazia sărbătorilor, iar pe 13 septembrie, ziua dinaintea zvonitei deportări, Poliţia Chişinău primise instrucţiuni să îngăduie serviciile religioase in locuinţele oamenilor, precizate poliţiei în prealabil. În ziua următoare, Comandamentul Militar din Chişinău i-a anunţat pe evrei că munca forţată avea să fie suspendată de sărbători, iar slujbele puteau fi ţinute în cele şapte Sinagogi din interiorul ghetoului. Între timp, în zona creştină a oraşului circulau vorbe că evreii puneau la cale incendierea ghetoului, în scopul de a evada, iar forţele de poliţie primiseră ordinul să se asigure că nu erau tulburări în timpul Roş Haşana. Odată ce s-a dat curs solicitării Comitetului Evreiesc, atmosfera în ghetou a rămas, totuşi, calmă [70].
Samavolnicia felului în care erau luate deciziile şi aparenta stare de neputinţă a celor aflaţi în ghetou a înlesnit prezentarea evreilor, în ochii majorităţii non-evreieşti, drept oameni „scoşi de sub ocrotirea legilor” — o exprimare folosită de Comisia de Anchetă instituită de Antonescu — şi, în rândurile populaţiei civile, a ajutat la radicalizarea climatului de ură, de abuz, de maltratare a evreilor [71]. Adoptarea deciziilor cu privire la purtarea Stelei lui David a fost parţial influenţată, aşa cum s-a consemnat mai înainte, de dorinţa autorităţilor de a evita „reacţiile nedorite” în rândurile populaţiei locale de religie creştină. Între acele reacţii, se numărau furia populară îndreptată nu doar împotriva evreilor, ci şi împotriva autorităţilor române, pentru faptul de a nu fi fost suficient de aspre cu evreii. Când anumitor evrei li s-a permis să revină la fostele locuinţe din afara ghetoului, pentru a-şi recupera din bunurile personale — escortaţi de soldaţi şi/sau ofiţeri de poliţie, care aveau posibilitatea de a-şi lua din articolele găsite în casă, aceasta fiind o parte a înţelegerii —, reacţia unei bune părţi din populaţia creştină, în special a celor care se instalaseră în casele evreilor a fost extrem de ostilă. Micile concesii făcute evreilor, chiar şi în timp ce erau purtaţi sub escortă prin oraş către locurile de muncă forţată, a suscitat reacţii negative în rândurile trecătorilor [72]. Se răspândeau zvonuri că evreii omorau în secret locuitori creştini ai oraşului, în timp ce aceştia erau în afara ghetoului, la muncă, iar autorităţile erau criticate pentru faptul că le permiteau evreilor să vorbească cu membri ai comunităţii creştine, care erau înspăimântaţi de afirmaţiile unor evrei, că războiul mergea prost pentru România, iar când războiul ar fi fost pierdut, românii „veţi căra pietrele cu dinţii — nu cu mâinile ca noi”. Potrivit unui zvon, cu Anglia şi America în alianţă cu Rusia, „creştinii vor fi omorâţi până la unul” [73].
Evreii erau încă fizic prezenţi în Chişinău, reţinuţi în ghetou, însă locuitorii creştini ai oraşului deja îi excluseseră din punct de vedere mental şi afectiv din comunitarea mai mare şi percepeau prezenţa lor fizică drept o problemă. Ostilitatea faţă de evrei s-a descoperit într-o manieră dramatică în timpul deportărilor în masă care au avut loc în luna octombrie. Sosirea a 30 de electricieni şi tinichigii de origine evreiască, aduşi de prin alte părţi pentru a lucra în folosul armatei, a produs „în rândurile populaţiei creştine din oraşul Chişinău… o mare indignare”, creştinii întrebându-se „de ce autorităţile militare aduc jidani din alte părţi, cari nu pot fi decât un pericol în plus pentru Basarabia, astăzi, când au la dispoziţie jidani meseriaşi ce se află în Ghettoul Chişinău?” Pe măsură ce deţinuţii din ghetou erau trimişi în ceea ce avea să fie, pentru cea mai mare parte dintre aceştia, ultimul lor drum, afişe de sursă neprecizată, dar neoficială, au apărut prin oraş, care proclamau triumfător: „Domnia jidanilor și a străinilor s-a sfârşit. Soarele dreptăţii române din nou a răsărit” [74].
Nici măcar deportările nu au înăbuşit sentimentele de ură. În martie 1942, cu doar câteva sute de evrei rămaşi prin toată Basarabia, Voiculescu a raportat la Bucureşti că prezenţa acestora „întreţine încă o stare de nedumerire în rândurile populaţiei, aşa că plecarea lor peste Nistru este o necesitate” [75]. Bineînţeles, evreii din Chişinău nu aveau cum să se aştepte la alinare sau ajutor din partea vecinilor creştini.
Pentru a-i separa în continuare pe evrei şi pe creştini, şi pentru a-i izola pe evrei de contactul cu exteriorul, zona rezervată ghetoului a fost restrânsă în mod semnificativ către sfârşitul lunii august, obligându-i pe mulţi evrei să se mute în spaţii mai reduse, pentru a treia oară în decurs de o lună şi jumătate. O consecinţă a redesenării marginilor a fost scoaterea tuturor bisericilor creştine în afara ghetoului, limitând astfel nevoia creştinilor de a trece pragul zonei ghetoizate [76]. Evreii nu se puteau apropia de malurile râurilor şi ale lacurilor, pe temeiul ordinelor primite de la Bucureşti [77]. Curând, acestora urma să li se interzică să părăsească ghetoul pentru orice alt motiv în afară de munca silnică, iar atunci, doar sub escortă armată [78]. Restricţiile au devenit tot mai aspre, pe măsură ce timpul trecea, iar planificarea pentru dizolvarea ghetoului înainta.
Populaţia Ghetoului
Populaţia ghetoului din Chişinău a fost relativ stabilă de la crearea acestuia, până la deportarea sistematică a celor ghetoizaţi, câteva luni mai târziu. Evenimentele care au modificat populaţia în orice mod semnificativ par să fi fost consemnate, fără excepţie.
După înfiinţarea ghetoului, s-a făcut un efort comun pentru identificarea evreilor care rămăseseră în afara perimetrului acestuia şi pentru a-i aduce înăuntru. Astfel, pe 4 august, Secţia de Poliţie Chişinău („Chestura Poliţiei Chişinău”) a raportat arestarea a cinci evrei (Glicsman, Folkenberg, Maurermaster, Ionescu şi Golubovici) la diferite adrese şi internarea acestora în ghetou. Pe 5 august, Poliţia Chişinău/Biroul Siguranţei le-a trimis pe Sofia Kipervaser şi pe Sislea Veisman la Comisariatul de Poliţie al Ghetoului pentru „a fi internate în ghetou”. Pe 14 august, Comandamentul Militar Chişinău le-a identificat pe Raşela şi Mana Corbificher pe str. Mihai Viteazul nr. 26 şi a ordonat poliţiei ca acestea să fie duse neîntârziat în ghetou. Pe 21 august, obiectivul l-a reprezentat Frima Ghereshomia, femeie de 55 de ani, care se afla pe str. Nunceşti, la nr. 133; pe 25 august, Efraim Gimberg şi Rioca Cumeneţci, care trebuiau să fie „internaţi în ghetou şi ţinuţi sub supraveghere”. Procesul de identificare a evreilor care nu fuseseră mutaţi în ghetou şi de internare a lor a continuat pe tot parcursul săptămânilor care au urmat [79].
Până la mijlocul lunii august, comandantul militar al ghetoului, căpitanul Besuţiu, era în măsură să-i ofere lui Tudose, Comandantul Garnizoanei Chişinău, o evidenţă a evreilor aflaţi în ghetou, precum şi rapoarte asupra spitalizărilor şi deceselor din rândurile acestora.
Aceste rapoarte şi un răboj al celor decedaţi în ghetou — completat zilnic — au curs până la desfiinţarea ghetoului. Pe 19 august, Besuţiu a raportat că în ghetou se aflau 10.578 de evrei, dintre care 3.117 bărbaţi, 5.261 de femei, 1.160 de fete tinere şi 1.040 de băieţi. Un număr de 13 evrei se aflau spitalizaţi în ghetou, între aceştia numărându-se şase persoane suspectate de a fi contaminate cu febră tifoidă. Raportul a consemnat patru decese pe data de 16 august, inclusiv doi vârstnici cu vârste de 73 şi 67 de ani, o femeie de 40 de ani şi copilul de un an şi jumătate pe nume Ciarna Fainstein. Copilul a reprezentat cel de-al 36-lea deces consemnat de autorităţile ghetoului [80].
Pe 21 august, Tudose i-a trimis lui Voiculescu cifre sensibil diferite, primite şi de la Besuţiu. Acestea indicau un număr total de 9.804, din care 3.563 de bărbaţi şi 6.241 de femei. Doar 845 dintre bărbaţi erau cu vârste cuprinse între 17 şi 50 de ani, în timp ce aproape jumătate dintre femei intrau în această categorie de vârstă. Pe când 2.200 de copii (de până la 16 ani) dintre cei raportaţi corespundeau întocmai cu primul raport al lui Besuţiu, aşa cum era cazul a 5.261 de femei adulte, doar 2.523 de bărbaţi au fost raportaţi — cu 594 mai puţini decât la prima numărare. Numărul mare de femei raportat la bărbaţi şi numărul limitat de bărbaţi cu vârste cuprinse între 17 şi 50 de ani erau rezultatul operaţiunii sovietice de recrutare a bărbaţilor apţi pentru serviciul militar, în timpul ocupaţiei sovietice îndelungate a Basarabiei, deformat de persoanele găsite apte pe măsură ce forţele româno-germane înaintau în oraş şi de execuţiile preponderent ale bărbaţilor evrei ridicaţi din stradă şi ale bărbaţilor evrei ţinuţi ostatici în primele zile ale ocupaţiei. Masacrarea bărbaţilor evrei luaţi din ghetou, la Ghidighici, la sfârşitul lunii august (a se vedea mai jos) oferă o explicaţie cu privire la discrepanţa dintre numărul bărbaţilor cu vârste adulte dintre cele două rapoarte [81].
Uciderile s-au desfăşurat într-un ritm constant în primele zile de existenţă ale ghetoului, luând un greu tribut mai ales din rândurile celor foarte vârstnici şi ale celor foarte tineri. Comandantul ghetoului pregătea zilnic rapoarte cu morţii: doi adulţi, în vârstă de 65 şi 90 de ani, Victoria Katz de 7 luni şi jumătate, raportaţi pe 18 august; patru adulţi, cu vârste între 67 şi 90 de ani, pe 19 august; patru femei cu vârste cuprinse între 59 şi 80 şi un bebeluş de 4 zile, pe 31 august [82]. Câteva săptămâni mai târziu, la începutul lunii octombrie, rata deceselor ajunsese foarte ridicată, în medie de 13, până la 14 în fiecare zi. Fiecare raport trimis se asemăna cu cele dinainte, cu o serie de cifre totale ale morţilor de la o listă la alta. Pe 1 octombrie, 12 oameni au murit, 9 cu vârste peste 60 de ani şi un copil de cinci ani — decesele din ghetou cu numerele 255 până la 266. În ziua următoare, au murit 9, inclusiv un bărbat de 89 de ani şi un copil de un an — decesele din ghetou cu numerele 267 până la 275. Pe 4 şi 5 octombrie — 15, inclusiv 11 adulţi cu vârste între 66 şi 82 de ani şi un bebeluş de trei săptămâni. Ritmul a slăbit doar atunci când deportările au diminuat numărul persoanelor ghetoizate. Astfel, pe 22 octombrie, contabilizarea zilnică a coborât la doar cinci, cu vârste de 86, 78,62,18 şi un bebeluş de două săptămâni, Zeilic Feldman. Numărul total al deceselor înregistrate din „cauze naturale”, adică doar pentru faptul de a fi fost ghetoizat, a ajuns la 403 în acea zi [83]. Până când Comisia de Anchetă a lui Ion Antonescu şi-a prezentat raportul, în ianuarie 1942, bilanţul morţilor ajunsese la 441, inclusiv 20 de sinucideri, altfel spus aproximativ una la fiecare 20-25 de evrei ghetoizaţi (ajustând numărul total în minus, cu excepţia celor executaţi în timpul masacrelor importante — a se vedea mai jos). Comisia lui Ion Antonescu a apreciat acest număr ca fiind „nu foarte ridicat”, chiar dacă reprezenta, pe bază anuală, o rată a deceselor de 15 până la 20% [84].
Populaţia din ghetou a crescut între sfârşitul lunii iulie şi octombrie, în ciuda ratei ridicate a deceselor. Evreii care au fost descoperiţi ascunzându-se prin Chişinău au fost aduşi în ghetou, aşa cum a fost cazul evreilor din raioanele de jur-împrejurul Chişinăului, aflate în judeţul Lapuşna. Unii evrei au fost trimişi în ghetoul din Chişinău de la distanţe mari. Ianchel Zilberman din Chilia Nouă, bunăoară, fusese arestat în timp ce trecea Nistrul de la est la vest şi a fost trimis la Chişinău, pentru a aştepta deportarea înapoi, în Est; şi 186 de evrei din Tighina, toţi cei care mai rămăseseră acolo, au fost concentraţi în ghetou la mijlocul lunii septembrie, şi ei aşteptându-şi rândul la deportare [85]. Rapoartele oficiale au furnizat felurite socoteli cu privire la numărul celor ţinuţi în ghetou, în funcţie de data la care se făcuse numărătoarea, sursa informaţiilor folosite şi atenţia cu care fuseseră adunate informaţiile. La sfârşitul lunii august, erau 11.328 de evrei în ghetoul din Chişinău, potrivit unui raport, şi „nici un evreu nu se mai află în comunele judeţului Lăpuşna sau în oraşul Călăraşi”, consecinţa fiind aceea că toţi aceştia fuseseră strânşi în ghetou. Până la mijlocul lunii septembrie, numărul celor din ghetou era puţin mai mare de 11.380. Comisia de Anchetă instituită de Ion Antonescu a raportat că numărul ajunsese la maximul de 11.525 [86].
Pe măsură ce timpul trecea, iar numărul deţinuţilor se tot mărea, condiţiile din ghetou s-au înrăutăţit în mod constant. Chiar şi Voiculescu s-a arătat preocupat de înspăimântătoarele condiţii sanitare. I La sfârşitul lunii august, acesta i-a raportat lui Ion Antonescu că doar câţiva evrei din ghetou aveau bani şi alte bunuri necesare, pentru a se întreţine, şi doar aproximativ 400 de bărbaţi şi 400 de femei erau apţi pentru muncă. Restul nu aveau nici un mijloc de a se întreţine şi, momentan, primeau ajutor de la Comitetul Evreiesc al Ghetoului. Voiculescu i-a transmis o cerere a Comitetului Evreiesc ca acestora să li se permită să primească ajutoare de la rudele din America, mijlocite de Hebrew Immigrant Aid Society (HIAS). În timp ce Voiculescu recunoştea că solicitarea nu putea fi aprobată în forma prezentată, acest lucru din motive de securitate şi deoarece ar fi putut descoperi privaţiunile la care erau supuşi evreii, guvernatorul a propus, totuşi, ca Guvernul României să fie de acord să intermedieze ajutorul străin pentru evreii români, în felul acesta degrevând statul de costurile care-i cădeau în sarcină, pentru a-i ţine pe evrei internaţi în lagăre şi ghetouri. Planul nu a fost aprobat, chiar dacă rapoartele de poliţie din Chişinău în mod repetat au accentuat deteriorarea condiţiilor şi primejdia unei epidemii de tifos, ca urmare a insuficientei aprovizionări cu alimente a ghetoului şi a condiţiilor sanitare de nedescris [87].
Prin birourile autorităţilor române, creştea temerea că la oraş exista riscul ca boala să treacă dincolo de marginile ghetoului şi să se răspândească în rândurile populaţiei creştine, aflate jur-împrejur.
Şeful unităţii de poliţie desemnat să funcţioneze în cadrul ghetoului descria igiena din ghetou ca „inexistentă”, iar pe evrei „trăind într-o stare de murdărie de nedescris, atât din lipsa apei şi a săpunului, cât şi faptului că sunt nevoiţi să locuiască într-o cameră de 4-5 până la 10 persoane”. Lipsiţi de orice sursă de venit, evreii „vând ultimele bunuri ce mai au”. Apoi, ofiţerul a semnalat cu însufleţire pericolul pe care-l reprezenta ghetoul pentru comunitatea urbană a Chişinăului şi pentru ţăranii care intrau în ghetou pentru a vinde mâncare şi a cumpăra diferite articole de la evrei: „Totul este plin de paraziţi. Din aceste focare de infecţie, ei scot lucrurile de îmbrăcăminte, lingerie, covoare, perne, plăpumi, pe care le vând ţăranilor în starea lor deplorabilă, făcând prin aceasta oficiul de transmitere a tuturor microbilor prin factorul lor principal, păduchele”. Atrăgând atenţia la „nenumăratele” cazuri de dizenterie, febră tifoidă şi boli dermatologice care ajunseseră de necontrolat, el a sugerat aprovizionarea dispensarului medical din ghetou cu articole necesare pentru a restabili condiţiile de igienă şi a lupta cu boala, precum şi instalarea unei staţii de dezinfecţie, care să poată fi folosită pentru deparazitare, cel puţin în cazul bunurilor pe care evreii le vindeau [88].
Înlăuntrul ghetoului, internaţii încă nu realizaseră în totalitate natura colectivă a viitorului care le era pregătit sau gradul în care prezenţa acestora era considerată acum drept un grav pericol — „focar de infecţie” — de către comunitatea din jurul lor. Evreii sperau degeaba că autorităţile aveau să facă distincţie, curând, între evreii „vinovaţi” şi „nevinovaţi”, acordându-le celor care nu comiseseră nici un delict „aceleaşi drepturi ca şi evreii din Regat”. Îngrijorarea acestora cu privire la mâncare şi adăpost ajungea la disperare, după cum arăta şeful postului de poliţie din ghetou. Şeful Poliţiei Chişinău a raportat că „nu au nici mâncare, nici haine, nici bani. Se îngrijorează cu privire la ceea ce vor face pe timpul iernii” [89]. Până la venirea iernii, situaţia evreilor avea să fie mult mai disperată decât aceştia şi-ar fi putut închipui.
Masacrele de la Visterniceni şi Ghidighici
În primele săptămâni de existenţă a ghetoului, două masacre au lipsit deja vulnerabila populaţie evreiască de o bună parte din semenii apţi pentru muncă şi care ar fi putut să le dea o mână de ajutor celor internaţi care, în majoritate, erau ori prea în vârstă, ori prea tineri, ori prea slabi pentru a se îngriji de propriile nevoi.
Răgazul oferit de solicitarea germanilor la românii să pună capăt „crimelor sălbatice” comise asupra evreilor, care fuseseră tipice pentru primele zile de după reocuparea oraşului, s-a dovedit a fi de scurtă durată. Concentrarea forţată a evreilor în ghetou a fost iniţiată ca parte dintr-un tipar de punere în aşteptare, urmând ca acestuia să-i succeadă deportarea celor internaţi către Est, dincolo de Nistru, atunci când situaţia militară ar fi permis. Însă, în timp ce Chişinăul a căzut, iar autorităţile române s-au întărit în convingerea că trebuia să adopte o atitudine mai puţin violentă, cel puţin temporar, politica anti-evreiască a germanilor trecea printr-o fază dramatică de radicalizare. Acest lucru a avut consecinţe directe, tragice, pentru aceia internaţi în ghetoul din Chişinău. La sfârşitul lunii iulie, colonelul Otto Ohlendorf, comandant al Grupei de Intervenţie D, i-a mărturisit unui agent trimis de comandantul Comandoului Special 11a, Ober-shturmbsnnfuhrer Paul Zapp că Reichsfuhrer-SS Himmler comunicase ordinul lui Hitler (Führerbefehl) ca, de atunci înainte, evreii să fie executaţi de către Einsatzgruppen pe baze „rasiale” şi nu, în mod necesar, doar pe baze „politice” ori de „securitate”. Consecinţa acestei schimbări a devenit evidentă, atunci când Ohlendorf a intrat în amănunte, zicând: „Copiii evreilor de astăzi vor fi duşmanii noştri de mâine” [90].
La Chişinău, Zapp pregătea executarea unui anumit număr de ostatici evrei, ca măsură de represalii pentru un mic atac cu rachete asupra gării feroviare şi pentru declanşarea unui incendiu la un depozit de cărbune. Acesta a profitat de pe urma schimbării de politică, făcută cunoscută de Ohlendorf, prin care era lărgită sfera victimelor vizate, dincolo de bărbaţii luaţi ostatici, ţinuţi într-un centru special de detenţie. De asemenea, el i-a înregimentat pe aliaţii români, care se aflau la post în Basarabia, abordării şi mai mult radicalizate, aşa cum Berlinul o dictase tuturor forţelor germane.
Pe 1 august, ofiţerii germani au intrat în ghetou, alături de soldaţii români, şi i-au cerut Comitetului Evreiesc să pună la dispoziţie 250 de bărbaţi şi 200 de femei pentru muncă. S-a răspândit vestea că evreii selectaţi aveau să fie hrăniţi, iar unora dintre cei internaţi li s-a spus că urmau să fie duşi în Germania la muncă. Germanii au făcut o selecţie în piaţa publică din ghetou, cu atenţie la cei tineri şi sănătoşi fizic, optând pentru „intelectuali şi, în special, femei frumoase”. Numele celor aleşi au fost trecute pe o listă, contribuind la sentimentul de „bună-cuviinţă” administrativă — sau normalitate — pe care germanii doreau să-l creeze. Fotografiile care au mai rămas de atunci imortalizează această situaţie. Grupul astfel format a fost dus în afara oraşului, în suburbia Visterniceni. Supravieţuitorii masacrului care s-a petrecut acolo au transmis, la revenirea în ghetou, că un raid aerian al ruşilor de la sfârşitul zilei a declanşat uciderea, dar piesele aflate la dosarul procesului de după război atestă faptul că execuţiile fuseseră dinainte puse la cale, în colaborare cu Tudose, Comandantul Garnizoanei Române.
Doar când au ajuns la nisipărie, evreii şi-au dat seama că nu pentru a munci fuseseră scoşi din ghetou, ci pentru a fi omorâţi. Acoliţii lui Zapp i-au separat pe bărbaţi de femei. Un martor ocular german a descris scena după cum urmează: „Fetele şi femeile evreice care aşteptau lângă groapă au fost împuşcate de un pluton de execuţie format din soldaţi români. Se derulau momente înspăimântătoare. Strigăte şi gemete. Unele îi implorau pe liderii SS [care monitorizau execuţiile] să le cruţe viaţa. Degeaba. La stânga şi la dreapta gropilor se aflau bărbaţii evrei, pregătiţi să arunce în groapă femeile rămase fără suflare… După ce toate femeile şi fetele evreice au fost răpuse de gloanţe, a venit rândul bărbaţilor. Dintre aceştia, aproximativ 250 au fost împuşcaţi în acelaşi fel cu femeile dinaintea lor” [91].
Din cei 450 de evrei duşi la Visterniceni, doar 39 au scăpat de moarte. Supravieţuitorii au fost obligaţi să arunce peste trupurile neînsufleţite ale victimelor un strat subţire de pământ şi au fost instruiţi de un ofiţer german să le spună celorlalţi din ghetou ce văzuseră, prevenindu-i că aveau să aibă aceeaşi soartă, dacă „nu vor înceta să semnaleze cu lumini avioanele ruseşti”. În ziua următoare, preşedintele Comitetului Evreiesc şi alţi 20 de deţinuţi au fost duşi la groapa comună, pentru a încheia îngropăciunea cadavrelor [92].
Al doilea masacru a urmat spre sfârşitul aceleiaşi luni. Un inspector de drumuri român a luat 500 de bărbaţi şi 25 de femei ghetoizaţi, să lucreze la repararea drumului şi la cariera din vecinătatea oraşului Ghidighici. O săptămână mai târziu, doar 200 de evrei s-au mai întors. Ceea ce li s-a întâmplat victimelor, mult timp a fost pus pe seama unei declanşări ad-hoc de foc armat, în legătură cu un incident petrecut la gara din Ghidighici. Potrivit unei versimii, un soldat român, care a pretins că-l recunoscuse pe unul dintre evrei drept cel care-l bătuse în timpul retragerii Armatei române din Basarabia, în 1940, l-a atacat pe evreu în gară, declanşând conflictul [93]. O versiune uşor diferită susţine că soldaţii români dintr-un tren care oprise la gara din Ghidighici, acolo unde muncea un grup de evrei, i-au atacat pe aceştia cu pietre, vătămându-i grav pe unii dintre ei [94]. Atunci când evreii răniţi au fost duşi înapoi la Chişinău şi s-au plâns autorităţilor, românii au replicat, învinuindu-i pe evrei că iniţiaseră conflictul de la gară, smulgând epoleţii de pe uniforma unui soldat. Indiferent de detalii, este limpede că uciderile fuseseră plănuite şi se pare că incidentul de la gară a reprezentat, pur şi simplu, un factor declanşator.
Într-un raport către Voiculescu, pe 29 august, Tudose a interpretat tendenţios incidentul de la gară drept „rebeliune” şi a argumentat că era nevoie de „înlocuirea lui [a detaşamentului de evrei] cu un alt detaşament”. Voiculescu a aprobat anume propunerea lui Tudose că „urmează a se aplica sancţiuni celor vinovaţi”. Însă, chiar înainte de răspunsul lui Voiculescu, comandantul de batalion, lt.-col. Nicolae Deleanu, trimisese deja Compania 2 de Mitraliere din cadrul Batalionului 10 de Mitraliere, aflat sub comanda căpitanului Radu Ionescu, de la Chişinău la Ghidighici, pentru „o temă de luptă cu tragere model”. De asemenea, trimisese în prealabil furgoanele care au fost folosite a doua zi pentru a căra cadavrele de la locul execuţiei până în pădure, spre a fi îngropate. Evreii fuseseră răpuşi de Compania 2 de Mitraliere într-un lan de la marginea localităţii Ghidighici. Focul a început la semnalul lui Deleanu: „Dă-le apă!” Mai târziu, Ionescu a confirmat că unitatea sa îi împuşcase pe evrei „din ordinul armatei”, pentru „rebeliune şi atacul trupelor române” [95].
În urma acestor masacre, moartea a devenit un proces mai lent în interiorul ghetoului şi mai individual, însă nu mai puţin definitiv.
Controlul intrărilor şi al ieşirilor din Ghetou
Pentru a limita legăturile dintre evrei şi restul populaţiei civile, lagărele pentru evrei au fost amplasate, în cea mai mare parte, afara sau la periferia oraşelor şi a satelor basarabene. Ghetoul din Chişinău s-a aflat, totuşi, în interiorul oraşului, iar misiunea de a ţine sub control pe cine intra şi pe cine ieşea era dificilă de la bun început. Doar un număr restrâns de gardieni — variind de la circa 80 în faza de început, până la aproape 250 în timpul desfiinţării ghetoului — au fost duşi în post la ghetou, cei mai mulţi fiind foarte coruptibili. Rezultatul acestei situaţii a constat în dezorganizare şi abuz, furturi, frica permanentă că evreii puteau evada, precum şi la posibilitatea ca evreii ghetoizaţi să primească, din când în când, un ajutor modic, în privinţa decidenţilor la nivel înalt ai provinciei — Guvernatorul Voiculescu şi şeful Jandarmeriei din Chişinău, Meculescu — aceştia au fost aspru criticaţi de Conducătorul Statului, Ion Antonescu.
Pe 20 august, Meculescu i-a raportat lui Voiculescu că paznicii nu-şi îndeplineau datoria într-un mod satisfăcător. La schimb cu mici „atenţii” (inele, argintărie, pânzeturi, haine), aceştia le dădeau voie evreilor să iasă din ghetou neescortaţi şi fără a purta pe haine, la loc vizibil, Steaua lui David. Unii paznici îi aprovizionau pe evrei cu mâncare şi aduceau şi expediau corespondenţa. Voiculescu a confirmat rapoartele pe baza propriilor sale observaţii în oraş: „Personal ducându-mă la aerodrom, am făcut constatarea că paza este iluzorie”. A ordonat ca unităţile de pază să fie rotite la fiecare zece zile, „altfel ne vom pomeni cu toţi jidanii peste noi sau fugiţi” [96].
Şeful poliţiei regionale, Pacsimade, a raportat şi el anumite probleme. Unităţile militare desemnate să asigure paza ghetoului le emiteau evreilor permise de a ieşi, ca să se întoarcă Ia casele lor, să adune „lucruri casnice, bijuterii şi lucruri de valoare pe care le au ascunse în curţile sau fostele lor locuinţe”. În situaţia particulară la care s-a referit, permisul fusese iscălit de comandantul Stănescu, însărcinat cu Comisariatul de Poliţie al Ghetoului, iar evreul fusese escortat în drumul său spre casă de către un soldat [97]. Voiculescu şi-a comunicat neîntârziat reacţia furioasă pe 27 august, într-o scrisoare către şeful Poliţiei Chişinău, pentru a obţine informaţii, şi către Tudose, Comandantul Garnizoanei Chişinău, pentru măsuri concrete. El a cerut explicaţii şi, de asemenea, identificarea celor vinovaţi că le dăduseră voie evreilor să părăsească ghetoul pentru astfel de motive. El a ordonat că „în principiu, nu se va mai acorda nici o autorizaţie de eşire din ghetto, pentru vizitarea fostelor locuinţe din oraş”. „De ce s-a mai creat ghetto-ul, dacă pensionarii lui în timpul zilei forfotesc prin oraş?” — se întreba el caustic. „Comisiunea Primăriei a făcut inventarieri şi evaluări [ale bunurilor lăsate de evrei în urma lor] şi a dat acele anumite lucruri în folosinţa Românilor (funcţionari, refugiaţi). Ce mai rămâne din această operaţiune şi din actele încheiate, dacă evreii în mod continuu mută oraşul în ghetto?” Voiculescu a dat dispoziţii ca doar cei doi funcţionari care primeau ordinul său să aibă căderea de a aviza permisele de ieşire din ghetou. Acesta a ordonat ca fiecare evreu căruia i se permitea să iasă din ghetou să fie însoţit de câte un soldat şi un detectiv de poliţie, astfel încât obiectele de valoare recuperate să poată lua drumul statului, nu al evreului (sau, Voiculescu a lăsat să se subînţeleagă acest lucru, către un soldat sau poliţist corupt). În continuare, Guvernatorul a specificat că vizitele la foşti locuitori nu puteau dura mai mult de 30 de minute [98].
Două zile mai târziu, Tudose a încercat să potolească mânia lui Voiculescu informându-l că luase măsuri riguroase de strângere a şurubului. Peste toate acestea, s-a aflat restrângerea tuturor intrărilor şi ieşirilor din ghetou printr-un singur punct, acolo unde evreii care doreau să treacă aveau să fie percheziţionaţi amănunţit, bunurile urmând să fie confiscate. Acesta pretindea că fuseseră luate măsuri de asigurare că steaua galbenă era purtată şi de a-i împiedica pe soldaţi să pună la dispoziţia evreilor alimente şi alte servicii [99]. Comisia de anchetă numită de Ion Antonescu în decembrie 1941, pentru a investiga neregulile din administraţia ghetoului, a descoperit că Tudose, în realitate, fusese, în chip rezonabil, eficient în impunerea controlului asupra intrărilor şi ieşirilor din ghetou. Grija sa iniţială pare să fi fost motivată şi de dorinţa de a preîntâmpina prădăciunile şi violurile comise de soldaţii români şi germani; în plus faţă de înăsprirea controlului asupra posibilităţii evreilor de a pleca din ghetou, de asemenea, el a emis ordine de a-i ţine la distanţă pe non-evreii neaveniţi. Au fost eliberate permise de intrare pentru ţăranii care aprovizionau piaţa ghetoului şi pentru creştinii care trăiau în perimetrul iniţial, mai larg, al ghetoului, însă alţii au fost ţinuţi la distanţă cu mijloace coercitive, atunci când acest lucru s-a impus. Situaţia s-a degradat, cu toate acestea, după ce Tudose a fost înlocuit, în calitate de comandant de garnizoană, de către col. Eugen Dumitrescu, care le-a dat voie prietenilor şi altor oficialităţi să intre şi să iasă din ghetou după bunul plac, într-o măsură mai mică sau mai mare [100]. Shulamit Mikhailovna Berman, un copil în vârstă de zece ani, care a supravieţuit vieţii în ghetou, a răspuns întrebărilor puse de anchetatorii sovietici spre sfârşitul războiului, după ce Armata Roşie a revenit în Chişinău, şi a lămurit faptul că şi soldaţii care „păzeau” ghetoul reprezentau o ameninţare directă: „Soldatul român care ne păzea ne-a batjocorit în mod constant. Într-o noapte, soldatul a început s-o deranjeze pe mami, îmbrăţişând-o şi sărutând-o, astfel că mami a hotărât să-i smulgă baioneta din puşcă şi să-şi taie propriul gât. Am început să ţip din toţi rărunchii, iar soldatul a fugit din apartamentul nostru” [101].
De bună seamă, grija de căpătâi a lui Voiculescu nu era aceea de a i proteja pe evrei, ci de a împiedica evadările, iar raportul lui Tudose nu i-a redus temerile. Pe 4 septembrie, el a dispus o cercetare la faţa locului, în toate lagărele şi ghetourile din Basarabia, pentru a vedea dacă vreun evreu scăpase ori fusese pus în libertate în schimbul mituirii [102]. Pe 15 septembrie, le-a interzis cu desăvârşire evreilor ieşirea din lagăre şi ghetouri, cu excepţia situaţiilor de muncă forţată, care avea să se desfăşoare doar sub pază armată. Autorităţile române care nu se conformau dispoziţiei sale au primit ameninţări cu pedepse severe [103].
Voiculescu l-a presat pe nou-numitul Comandant de Garnizoană Dumitrescu să manifeste şi mai multă vigilenţă în supravegherea activităţilor desfăşurate de Comitetul Evreiesc şi a cerut măsuri pentru a pune capăt relaţiilor speciale care se dezvoltaseră între deţinuţii din ghetou şi creştinii care uneori păreau să le reprezinte interesele in faţa autorităţilor militare. Acesta a cerut ca practica de a le elibera evreilor permise temporare de trecere şi, în special, pentru „impunătoarele, frumoasele evreice”, să înceteze şi a fost categoric în mod deosebit cu privire la nevoia de a revoca permisele „permanente”, care le fuseseră eliberate unor ghetoizaţi. Potrivit răspunsului dat de Dumitrescu pe 18 septembrie, acesta i-a cerut şefului Comitetului Evreiesc să-i raporteze zi de zi, insinuând că fusese eliberat un permis în acest scop. A negat că avea cunoştinţă despre creştini care-şi asumaseră un rol de intermediari pentru evrei, declarând că anulase toate permisele (chiar dacă doamna Gherştein, la care Voiculescu făcuse referire nominală, era informatoare şi şi-a menţinut permisul). Dumitrescu a solicitat ca ordinul lui Voiculescu să nu se aplice în trei cazuri speciale, cu titlu de excepţie: a) pentru un membru al Comitetului Evreiesc, ca să le raporteze Comandantului Militar şi Primăriei pentru aprovizionare şi alte chestiuni; b) pentru un membru al Comitetului Evreiesc, care să-i însoţească pe furnizori la piaţa din ghetou şi c) pentru evreii grav bolnavi, care aveau să fie supuşi intervenţiilor chirurgicale de urgenţă [104].
Hotărât să ţină sub control situaţia în faţa rapoartelor transmise de informatori privind continuarea mitei şi a jecmănirilor din partea gărzilor militare, accesul facil al speculatorilor şi înlesnirea de către ofiţerii de poliţie a folosirii fetelor evreice pentru prostituţie în interiorul şi în afara ghetoului şi pentru a le face favoruri sexuale chiar gardienilor, Voiculescu a respins propunerile de exceptare înaintate de Dumitrescu. Fiind informat că vicepreşedinţii Comitetului Evreiesc Bittman şi Şapira încă aveau permise de ieşire de care se puteau folosi, când erau chemaţi de conducerea garnizoanei, Voiculescu i-a transmis lui Dumitrescu faptul că, decât să vină evreii la el, trebuia să meargă el în ghetou ori să delege pe cineva în vederea întâlnirii cu reprezentanţii evreilor. Voiculescu a accentuat că ordinul său anterior urma „să fie executat cu stricteţe în litera sa, cu nici o marjă de interpretare sau adaptare” [105].
Pe 22 septembrie, Voiculescu a emis noi ordine secrete către armată, poliţie şi autorităţile civile de pe tot cuprinsul Basarabiei, legat de accesul în ghetouri şi lagăre al non-evreilor. Orice intrare era interzisă ca o chestiune principială, chiar şi ofiţerilor şi soldaţilor. Comandanţii militari şi prefecţii care acordau permise pentru a răspunde nevoilor speciale urmau să răspundă personal pentru consecinţele propriilor fapte. Rezidenţii non-evrei ai ghetoului urmau să fie ţinuţi sub supraveghere, pentru a asigura că nu le făceau servicii evreilor şi, la rândul lor, urmau să fie percheziţionaţi, atunci când intrau sau ieşea din ghetou. Soldaţii trebuiau să-i escorteze pe toţi non-evreii cărora li se permitea să intre în ghetou şi urmau să-i percheziţioneze la intrare şi la ieşire. Vizitele nu puteau depăşi o oră şi trebuia să fie raportate [106].
Evadări
La baza măsurilor luate de Voiculescu au stat mai mulţi factori — teama de frământări, dacă evreii îi tulburau pe noii ocupanţi ai propriilor case şi apartamente; nenumărate rapoarte potrivit cărora evreii duşi în oraş, la muncă forţată, fuseseră lăsaţi nesupravegheaţi şi li se permisese să strângă din bunurile aflate în fostele lor locuinţe; climatul de ostilitate care predomina în rândurile populaţiei faţă de orice semn de îngăduinţă cu privire la evrei; zvonuri potrivit cărora mulţi evrei urmau să fie eliberaţi din ghetou, lăsând câţiva ostatici mai importanţi, deţinuţi pentru o perioadă mai îndelungată, care au băgat frica în sânul românilor mutaţi în locuinţele ocupate anterior de evrei sau care le furaseră proprietăţile evreilor; teama de panică, dacă populaţia civilă, slab informată, începea să dea crezare zvonurilor, puse pe seama evreilor, cu privire la un contra-atac al Armatei Roşii; dorinţa de a păstra proprietatea evreiască în oraş, pentru a fi predată statului, şi aşa mai departe. Preocuparea sa depindea, însă, în principal, de temerea că unii evrei ar fi putut scăpa de deportare, despre care el, în calitate de reprezentant personal al generalului Ion Antonescu, ştia că urma să aibă loc. Atunci când Dumitrescu a propus ca evreilor citaţi de autorităţile legale româneşti să compare în faţa instanţei de judecată să li se permită să părăsească ghetoul sub escortă, Voiculescu a refuzat chiar şi acest lucru [107]. Ajungându-i la ureche că evreii căutau să scape prin măsluirea certificatelor de deces ori schimbând actele de identitate cu cele ale evreilor care muriseră, Voiculescu a dispus „cele mai grave măsuri de control a deceselor şi de identificare a persoanelor decedate” [108]. La sfârşitul lunii octombrie, cu deportările aproape încheiate, Voiculescu încă îl jupuia pe Dumitrescu de tot felul de raportări care „duc la concluziuni că evreii evadează din ghetto” [109].
În realitate, numărul evadărilor reuşite din ghetou pare să fi fost limitat. Există un volum semnificativ de documente care cuprind informaţii cu privire la evadări şi tentative de evadare care au ajuns în atenţia autorităţilor române. Absenţa listelor cu numele celor ghetoizaţi ori a celor omorâţi sau ucişi face imposibilă o contabilizare definitivă. Cu toate acestea, este limpede că evadările şi planurile de evadare şoptite pe la colţuri au dat naştere la reacţii prompte şi aspre din partea Guvernatorului Voiculescu şi a lui Ion Antonescu însuşi. La sfârşitul lunii octombrie, în plină acţiune de dizolvare a ghetoului, Biroul de Siguranţă de la Chişinău a raportat că numai într-o singură zi, pe 10 octombrie, zece evrei fugiseră din ghetou, toţi cu concursul ofiţerilor şi al soldaţilor români. Ocazia de a face rost de nişte bani, în aparenţă, era o tentaţie prea mare, pentru ca soldaţii să-i reziste. Investigând împrejurările în care avusese loc fiecare evadare, şeful local al Siguranţei a avertizat: „Suntem informaţi în mod precis că, în cazul când evacuarea evreilor din ghetou, care pentru moment s-a oprit, în scopul de a li se deparazita efectele cu care vor pleca, vor mai continua în serii, vor mai părăsi în mod clandestin ghetoul şi alţi evrei care sunt în tratative cu diferiţi intermediari civili şi militari din afara ghetoului, în schimbul unor sume de bani, să-i scoată şi să-i conducă în regat. […] Toate aceste cazuri se datoresc lipsei de control al gărzilor militare de pe lângă comandamentul militar al Ghetoului, care permite să iasă din Ghetou şi să intre trăsuri, automobile, fără a le întreba de autorizaţiuni, şi în special pe militare” [110].
Două zile mai târziu, prim-procurorul Judeţului Lăpuşna a dat informări cu privire la opt evadări distincte —cele din 10octombrie inclusiv —, care au implicat 19 evrei care „dispăruseră” din ghetou. Ulterior, unii dintre evadaţi au fost prinşi, în timp ce unul a fost convins să se întoarcă separat în ghetou. Procurorul-şef a confirmat că oficialităţile române civile şi militare îi ajutaseră pe evadaţi şi a arătat cu degetul înspre permisele eliberate anumitor evrei de către însuşi Dumitrescu, comandantul Garnizoanei din Chişinău, ca fiind parte a problemei [111]. Avram Cojusner şi Volf Lupu, împreună cu soţiile lor, fuseseră scoşi din ghetou într-o maşină inscripţionată C.F.R. Şoferul maşinii era îmbrăcat în uniformă de soldat şi însoţit de doi poliţişti care veniseră la Chişinău tocmai de la Bucureşti, pentru a le oferi familiilor Cojusner şi Lupu acte false de identitate, pentru a-i legitima ca etnici români. Câţiva din cei 19 evadaţi se strecuraseră afară din ghetou fără ajutor, însă acest lucru reprezenta excepţia, şi nu regula. Procurorul-şef a tras concluzia: „Ghetoul a fost insuficient şi ineficace păzit. Dispariţiile din Ghetou au fost înlesnite de această insuficienţă, de care s-au folosit atât cei dispăruţi, cât şi persoanele din afară, care şi-au pus la contribuţie sprijinul lor. În interiorul Ghetoului, administrarea celor internaţi a fost deadreptul sumară, încât, după evacuarea totală a evreilor, va stărui confuzia asupra multor persoane, fără a se mai şti dacă au fost internate, dacă au dispărut sau au fost îndrumate cu convoaiele de evacuaţi. În asemenea condiţiuni, cei dispăruţi în Vechiul Regat nu vor mai putea fi descoperiţi ca atare, putând cu uşurinţă simula o altă apartenenţă şi origină” [112].
De bună seamă, nu orice evreu care a scăpat din Basarabia în România era la fel de norocos cum presupunea procurorul-şef. Ana şi Raşela Binder, care au fugit din Chişinău cu ajutorul a doi ofiţeri militari pe data de 13 octombrie şi a căror evadare a fost consemnată în raportul procurorului-şef, au fost arestate la Bucureşti, câteva săptămâni mai târziu. Moise Gherştein şi trei membri ai familiei sale, şi ei tot fugari din ghetou, au fost arestaţi la Bucureşti, în decembrie, şi concentraţi intr-un lagăr din apropiere de capitală. Atenţia acordată fiecărui caz a fost semnificativă. Biroul Guvernatorului, de exemplu, i-a cerut poliţistului-şef Pacsimade din Chişinău, în mod specific, să cerceteze felul în care Gherşteinii ieşiseră din ghetou [113].
Când informaţiile despre evadări şi rapoartele de implicare oficială în prăduirea proprietăţii evreieşti au ajuns la Conducătorul Statului Ion Antonescu, acesta i-a ordonat lui Ovidiu Vlădescu, secretar-general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, să procedeze la cercetarea situaţiei. O comisie formată din trei membri — adică un inspector de la Banca Naţională a României, un colonel de armată şi un referent de la Cancelaria Primului-Ministru — s-a deplasat la Chişinău, între 24 şi 28 noiembrie. Atunci când Vlădescu i-a prezentat lui Ion Antonescu un rezumat scris al rezultatelor, pe 1 decembrie, raportul descria un ghetou permeabil, hoţie în creştere şi comercializarea proprietăţilor evreieşti care ar fi trebuit să intre în patrimoniul statului, prestaţie slabă a oficialilor Băncii Naţionale însărcinaţi cu strângerea bunurilor de valoare şi un model de corupţie şi luare de mită de către oficiali români de frunte, la faţa locului. Atât Dumitrescu, comandantul de garnizoană, cât şi Paraschivescu, comandantul postului de poliţie din ghetou, au fost învinuiţi de a fi făcut abuz de ordinul Conducătorului Statului de a le da un răgaz acelor evrei care demonstraseră că sunt „cu adevărat buni români”. Ambii funcționari, potrivit raportului, au pretins mite considerabile de la evreii nerăbdători să amâne deportarea la o dată ulterioară sau, pentru o sumă chiar mai mare, cu „ultimul” convoi. Chiar şi gradaţii au luat parte, deposedându-i pe evrei de „tot ceea ce încă mai aveau”, în timpul deportărilor.
Într-o zi, cei doi Antonescu, Ion şi Mihai, citiseră rezumatul lui Vlădescu şi au reacţionat. Înfuriat, Ion Antonescu i-a cerut neîntârziat Guvernatorului Voiculescu un raport scris privind ghetoul şi, de asemenea, i-a ordonat lui Vlădescu să organizeze o şedinţă cu privire la această chestiune, la care să participe membrii comisiei, ministrul Apărării, şeful justiţiei militare şi alţi funcţionari de rang înalt. Prin însemnările marginale făcute pe raportul lui Vlădescu, Ion Antonescu a ordonat ca situaţiile Comandantului de garnizoană Dumitrescu, şefului său de personal, căpitanul Alexandrescu şi cazurile altor ofiţeri militari bănuiţi de infracţiuni în timpul supravegherii ghetoului să fie aduse neîntârziat în faţa curţii marţiale, iar cei trei funcţionari despre care s-a spus că-şi însuşiseră 1.100 de monede de aur şi 15.000 de lei de la câţiva evrei să fie arestaţi („puşi în lanţuri”). De asemenea, Antonescu a acceptat recomandarea lui Vlădescu de a se înfiinţa o comisie lărgită de anchetă, care să stabilească vinovaţii pentru neregulile care apăruseră [114].
Voiculescu a depus raportul scris pe 2 decembrie. A atras atenţia asupra confuziei în care se afla birocraţia, când el sosise în Basarabia şi asupra numărului important de birouri guvernamentale, afiliate fie ministerelor civile de la Bucureşti, fie autorităţilor militare care operau la Chişinău, situate în afara controlului său instituţional. Guvernatorul a arătat spre nenumăratele sale ordine pentru limitarea intrărilor şi ieşirilor din ghetou şi a afirmat că unele din „evadările” raportate erau, în realitate, operaţiuni de flagrant, pe care el le organizase, cu ajutorul procurorului militar, pentru a-i prinde pe cei care îi ajutau pe evrei să scape. Voiculescu a pretins, despre Comandantul de Garnizoană Dumitrescu şi adjutantul său, căpitanul Alexandrescu, că erau responsabili de o parte dintre nereguli şi traficul cu evrei, motivele pentru care acei ofiţeri erau anchetaţi. În concluzie, Voiculescu a afirmat că „este posibil ca unele din măsurile luate să nu-şi fi atins în mod total ţinta. Este cert, însă, că [şirul neîntrerupt de nereguli în administrarea ghetoului] n-au scăpat atenţiunii noastre” [115].
Atunci când, la Bucureşti, a avut loc şedinţa pentru discutarea neregulilor din administrarea ghetoului, în după-amiaza zilei de 4 decembrie, Conducătorul Statului, Ion Antonescu, clocotea. El a luat primul cuvântul: „A fost cea mai mare decepţie, pot să spun, din cariera mea, ca sub regimul meu să se petreacă ce s-a petrecut, şi ca şi regimul meu să fie pătat de către nemernici, ca şi celelalte regimuri. Cu atât mai dureroasă este chestiunea, cu cât sunt amestecaţi foarte mulţi militari. Este foarte dureros, domnule general Voiculescu, ca sub ochii dumitale, deşi ţi-am atras atenţiunea de atâtea ori şi te-am prevenit ca să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat. […] Dumneata te găseai la doi paşi de ghetto. […] Dacă eram acolo, nu s-ar fi întâmplat. […] Este o pată nu numai asupra dumitale, ci mă pătează şi pe mine, şi întreaga Ţară Românească. […] Când eu fac eforturi ca să ridic neamul românesc acolo unde trebuie, înţeleg să fiu ajutat.” Voiculescu, din nou, a căutat să se acopere din punct de vedere birocratic, susţinând că el nu era singurul care să fie pus sub acuzare şi insistând pe faptul că Garnizoana Militară din Chişinău, şi nu biroul Guvernatorului, era responsabilă pentru paza ghetoului şi pentru organizarea dizolvării acestuia. Furios, Antonescu a repetat învinuirea că Voiculescu îi pătase regimul şi l-a ameninţat într-un mod prevestitor: „Veţi trage consecinţele”. Voiculescu a făcut o nouă încercare de a se apăra, strecurând afirmaţia că: „Eu am întocmit un raport şi arăt în el toate măsurile [pe care le-am luat]”, la care Ion Antonescu i-a tăiat-o scurt: „Nu mă interesează. Mai bine nu luai nici o măsură, şi nu se petreceau asemenea lucruri. Măsuri fără efecte nu mă interesează” [116].
În cele din urmă, când Voiculescu a recunoscut că nu era fără pată, Antonescu s-a mai calmat şi a acceptat recomandarea lui Vlădescu pentru numirea unei comisii de anchetă la nivel înalt, care să investigheze administraţia ghetoului. Comisia a fost numită în aceeaşi zi, în componenţa acesteia aflându-se generalul Constantin Niculescu, comandant militar al Bucureştiului, preşedinte; inspectorul justiţiei militare; preşedintele şi procurorul-general al Curţii de Apel din Chişinău; un procuror de la Curtea Marţială din Bucureşti şi inspectorul-general al Băncii Naţionale a României.
Raportul comisiei, atunci când a fost eliberat, a strâns la un loc informaţiile cu privire la toate tentativele cunoscute de evadare. Cea mai mare parte datau din perioada deportărilor şi cele mai multe dintre acestea fuseseră nereuşite. Evreii care au încercat să scape au mituit adesea cu sume uriaşe de bani — până la două milioane de lei, potrivit raportului — ofiţerii români sau germani, ca să fie ajutaţi. Evreii prinşi în timpul acţiunilor de evadare au fost întorşi în ghetou, închişi sau deportaţi neîntârziat dincolo de Nistru, în Transnistria [117]. Unii dintre evadaţi au ajuns la Bucureşti sau în alte locuri din România propriu-zisă, dar cei mai mulţi au fost prinşi în timp ce se aflau pe drum sau când se aflau încă la Chişinău [118]. Urmărirea fugarilor în timpul şi după cele mai importante deportări din octombrie 1941 s-a desfăşurat cu mult zel. Până şi membrii familiei Schwarţberg, care aveau permise oficiale de a călători la Constanţa, iar de acolo sperau să ajungă în Palestina, au fost reţinuţi în staţia de tren de la Chişinău, pe 15 noiembrie, şi ghetoizaţi din nou. Ieşirea planificată a familiei din România urma să se facă pe nefericita navă Struma, un vas de refugiaţi care a fost torpilat de un submarin sovietic în Marea Neagră, după ce Turcia a refuzat intrarea pe teritoriul său a călătorilor aflaţi pe navă. În mod clar, până şi evadarea reuşită din ghetou şi, în general, din rândurile cetăţenilor creştini, ostili, ai Chişinăului nu oferea garanţii de supravieţuire în România lui Antonescu [119].
Într-un număr restrâns de cazuri, soldaţii germani au luat parte la urmărirea şi arestarea evadaţilor. La începutul lunii noiembrie, soldaţii germani au arestat patru evrei ghetoizaţi. Scăparea acestora a fost dejucată, în clipa în care autorităţile române au capturat un grup de evrei aflaţi deja în afara ghetoului, cu care cei patru arestaţi de către germani plănuiau să se întâlnească înainte de a porni spre Bucureşti [120]. În principiu, urmărirea evadaţilor evrei cădea în sarcina românilor.
Dacă populaţia locală manifesta o atitudine general-ostilă faţă de evrei, erau şi excepţii. La scurt timp după înfiinţarea ghetoului, autorităţile române au identificat un „comitet pentru ajutorarea evreilor din ghetou”. Între membrii acestuia s-au aflat „D-na Sava, soţia administratorului cimitirului [creştin] ortodox, D-nul von Gheiching, avocatul Sachelărescu şi soţia sa”. Membrii comitetului le-au oferit evreilor hrană, le-au dus scrisorile şi le-au făcut alte favoruri, folosindu-se de uşurinţa temporară de a intra şi a ieşi din ghetou pentru a-şi duce la bun sfârşit acţiunile. Pe 7 septembrie, poliţia a raportat că Sachelărescu, aflat sub supraveghere, comentase „este o idioţenie ce se petrece. Doar nu toţi evreii sunt bolşevici, mulţi dintre ei sunt inofensivi. De ce trebuie să se sufere atâta. Degeaba i-au alungat numai din casele lor, căci nici Statul nu va avea mare câştig din averea lor [în mare parte aruncată sau furată].” Von Gheiching a afirmat că „ajută evreii, având printre ei buni prieteni şi în amintirea unora care sunt dispăruţi”. Avocatul Sachelărescu intervenise pe lângă autorităţi în numele unor evrei, iar soţia acestuia fusese zărită deopotrivă înăuntrul şi în afara ghetoului, atunci când s-a întâlnit cu un jurist evreu pe nume Rainovici [121]. O astfel de colaborare, pentru a le veni în sprijin evreilor, pare, totuşi, să fi fost rară şi cei mai mulţi dintre oamenii care le-au oferit ajutor evreilor au pretins, în schimb, recompense substanţiale [122].
Este imposibil de stabilit cu exactitate cât de mulţi evrei au reuşit să evadeze din ghetoul aflat în Chişinău, dar este sigur că Voiculescu şi îndeosebi Ion Antonescu au considerat că orice evreu basarabean care scăpase de la deportare era prea mult. După cum Ion Antonescu a reiterat în critica sa furioasă contra lui Voiculescu, pe 4 decembrie, în faţa Consiliului de Miniştri, ţinta o constituia comunitatea evreilor în ansamblu: „Eu, când am luat măsuri contra evreilor, nu le-am luat în contra individului, ci în contra colectivităţii, care a jefuit neamul românesc. Eu apăr naţiunea. Colectivitatea evreiască trebuie să plătească şi lucrul trebuia să fie ordonat” [123].
(Va urma)
Note:
1. Întâlnirea generalului Ion Munteanu cu Brewster Chamberlin, Radu loanid şi Paul Shapiro, 15 mai 1991. Vezi şi Ion Munteanu, „Un erou asasinat – Mareşalul Ion Antonescu”, în România Mare, 21 iunie şi 5 iulie 1991.
2. În anii 1945-1946, a fost o scurtă perioadă în care uciderea evreilor români şi ucraineni de către regimul antonestian a putut fi afirmată public. La acea vreme, au apărut câteva cărţi scrise de autori evrei, iar uciderea evreilor, departe de a fi principala acuzaţie, s-a numărat printre faptele de care Antonescu şi cei mai apropiaţi colaboratori ai săi au fost învinuiţi în procesul de la Tribunalul Poporului; vezi Procesul Marii Trădări Naţionale, Bucureşti, 1946. Totuşi, delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, în încercarea anevoioasă de a dobândi calitatea de co-beligerant în tabăra Aliaţilor, a căutat să ascundă rolul jucat de România în Holocaust. Nici una dintre declaraţiile oficiale pe care le-a pregătit pentru lucrările conferinţei nu a abordat chestiunea destinului evreilor; vezi, de ex., É.C. Ciurea, Le Traité de Paix avec la Roumanie du 10 fevrier1947,1954; şi Eliza Campus, Din politica externă a României, 1913-1947,1980, pp. 573-600. După aceasta, cercul vicios al negării publice nu a fost rupt, totuşi, decât în 2003-2004, când declaraţiile negaţioniste au stârnit un protest internaţional atât de puternic, încât preşedintele Ion Iliescu a numit o comisie internaţională de istorici, sub conducerea lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, pentru a pregăti un raport oficial asupra Holocaustului în România. Odată încheiat, raportul şi recomandările sale au fost asumate în întregime de preşedintele Iliescu, iar acesta a fost postat pe site-ul Preşedinţiei României. Vezi Elie Wiesel (preşedinte), Comisia Internaţională asupra Holocaustului în România. Raport Final (în continuare: Raportul Comisiei Wiesel). Cu privire la negarea Holocaustului în România, vezi „Distorsiunea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică”, în Raportul Comisiei Wiesel, pp. 333-380.
3. Dezbaterea cu privire la rolul lui Antonescu în istoria românească a continuat dezlănţuită în primii cincisprezece ani de post-comunism. Apologeţii au publicat masiv, pentru a contracara tot mai multele documente istorice. S-au făcut câteva eforturi pentru a-l evalua pe Antonescu în absenţa evidenţelor din timpul războiului. Vezi, de ex., Larry L. Watts, Romanian Cassandra: Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941,1993. Acestea greşesc prin omisiune, dacă nu de-a dreptul prin denaturare. O interesantă contribuţie timpurie în chestiunea rolului jucat de Ion Antonescu este dosarul format din mai multe articole: „Cazul Ion Antonescu”, în Dilema, nr. 165, 8-14 martie 1996. Pe 22 august 1941, în urma reocupării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către trupele române, generalul Ion Antonescu a fost înaintat la gradul de mareşal.
4. Ion Munteanu, „Către adevăr”, în Europa, iulie 1991.
5. Matatias Carp, Cartea Neagră: Fapte şi documente – Suferinţele evreilor din România, 1940-1944,1946-1947 (în continuare: Carp, Cartea Neagră).
6. Jean Ancel (ed.), Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust, 12 voi., 1987 (în continuare: Documente Ancel).
7. Vezi, de ex., Radu loanid, The Holocaust in Romania, 2000; Jean Ancel, Transnistria, 1998; idem, Prelude to Murder: The laşi Pogrom, june 29″‘, 1941,2003; Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, 1940-1944,2006; şi seria colecţiilor de documente publicate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, (FCER), Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, sub titlul generic Evreii din România între anii 1940 şi 1944, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1993.
8. Pentru un rezumat al colecţiilor cu privire la România aflate la USHMM şi pentru a consulta cataloagele de colecţii pentru care s-au încheiat operaţiunile de inventariere, a se consulta Archival Guide to the Collections of the United States Holocaust Memorial Museum (Ghidul de arhivă al colecţiilor Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite), disponibil pe stfe-ul de Internet al muzeului: www.ushmm.org.
9. O listă principală de fişiere luate de către autorităţile sovietice de la Comisia Aliată de Control pentru România se păstrează la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Lista se întinde pe mai mult de 100 de pagini şi cuprinde documente cu privire la implicarea în război a regimului Antonescu, precum şi o categorie largă de documente privind Basarabia şi Bucovina de Nord, teritoriile cedate de România, potrivit ultimatumului dat de URSS în iunie 1940 şi păstrate acolo după încheierea războiului.
10. Pentru o analiză a pogromului din 1903, vezi Edward H. Judge, Easter in Kishinev: Anatomy of a Pogrom, 1992. Antonescu era familiarizat la modul personal cu oraşul. El a funcţionat acolo, pentru scurt timp, în cadrul Corpului III Românesc în 1938; vezi D. Deletant, Hitler’s Forgotten Ally; Ion Antonescu and His Regime…, 2006, p. 45.
11. Asupra Gărzii de Fier, există o literatură cuprinzătoare. Despre Cuza şi influenţa sa în regiune, vezi Paul A. Shapiro, Prelude to Dictatorship in Romanţa: The National Christian Party in Power, Dec. 1937 – Feb. 1938, în Canadian-American Slavic Studies, VIII, 1 (Primăvara 1974), pp. 45-88. Cartea lui Cuza, Despre poporaţie (ediţia a doua), 1929, apărută iniţial în 1899 şi revizuită trei decenii mai târziu, descrie oraşele Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei ca fiind preluate de valurile de imigranţi evrei. Vezi Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, 1995, pp. 89-127, despre antisemitismul din Basarabia; şi pp. 253-255, despre imigraţia evreiască în Basarabia după Primul Război Mondial. Cu privire la fundalul istoric al antisemitismului românesc, Cuza şi Codreanu, vezi capitolul meu, Fundalul şi precursorii Holocaustului, în Raportul Comisiei Wiesel, pp. 19-55.
12. E.H. Judge, în Easter in Kishinev: Anatomy of a Pogrom, 1992, p. 26, citează surse ruseşti, care arată că, în 1897, populaţia evreiască a Chişinăului număra 50.000 de oameni sau 45%. În 1930, evreii numărau puţin peste 7% din populaţia Basarabiei, 27% din populaţia urbană şi 36% din locuitorii Chişinăului. Vezi rezultatele recensământului din anul 1930, în Sabin Manuilă şi D.C. Georgescu, Populaţia României, 1938, pp. 68-69; şi citări pentru Chişinău, în Ezra Mendelsohn, The jews of East Central Europe between World Wars, 1983. În 1930, populaţia Chişinăului, al doilea oraş din România, ca mărime, după Bucureşti, era de 117.016 locuitori, iar evreii numărau 41.405. Oraşul avea 32 de biserici ortodoxe, însă 65 de sinagogi şi case de rugăciune. În ciuda ultimatumului dat de sovietici României pentru cedarea Basarabiei, populaţia evreiască a oraşului a continuat să crească, după unele estimări ajungând la 50-60.000 de oameni. Unii evrei au trecut din România în Basarabia, pentru a scăpa de persecuţiile tot mai puternice din această ţară, însă absenţa documentelor face imposibilă o estimare credibilă a numărului acestora. Vezi Enciclopedia României, 1938, vol. 2, pp. 598-600; şi Samuel Aroni, Memories of the Holocaust: Kishinev, 1995; Julius S. Fisher, Transnistria: The Forgotten Cemetery, 1969, p. 143; şi Documente Ancel, vol. 8, p. 595, mărturia lui Marian Michael. Conducerea Comandoului Special 11a din Einsatzgruppe D a confirmat aprecierea potrivit căreia evreii reprezentau peste jumătate din populaţia oraşului, înainte de atacul Axei, estimarea germană mergând până la 60-80.000 de oameni; vezi „Raportul cu privire la activitatea Comandoului Special 11a în perioada 17-31 iulie 1941″, datat 1 august 1941 (Bundesarchiv Militärarchiv Freiburg im Breisgau [numit în continuare BAMA], RH24-54, Generalkommando des LIV Armeekorps, 177/143-145), şi „Raportul operaţional din URSS nr. 63″ al Poliţiei de Securitate şi al Comandamentului SD, datat Berlin, 25 august 1941 (N0-4538; Bundesarchiv Berlin, R58, Reichssischerheitshauptamt, 216/178-179), ambele reproduse (în originalul german şi în traducere românească) în Ottmar Traşcă şi Dennis Deletant, Al III-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944: Documente din Arhivele Germane, 2007, pp. 229-234,279-280. Ottmar Traşcă a publicat o importantă colecţie de documente cu privire la chestiunea evreiască. Acestea au fost selecţionate exclusiv din documentele citate în studiul de faţă; vezi Ottmar Traşcă, „Chestiunea evreiască” în documente militare române, 1941-1944,2010.
13. Drumurile pe care au înaintat către Chişinău trupele armate au fost cartografiate de Mark Axworthy, în Third Axis, Fourth Ally: Romanian Armed Forces in the European War, 1941-1945, 1995, pp. 46-47. Carp aminteşte de asasinate în oraşele şi satele Basarabiei în primele zile după ce trupele româno-germane au trecut Prutul. Documentaţia lui cuprinde dovezi de asasinate de-a lungul rutelor principale de acces în Chişinău, de la Sculeni în nord şi Hânceşti în sud (Carp, Cartea Neagră, p. 36). Rabinul-şef al României din anii de război, Al. Safran, în lucrarea sa de memorii din 1987, în general insuficient apreciată, Resisting the Storm: Romania, 1940-1947, p. 78, face trimitere la „ferocitatea de necrezut” a asasinatelor; la fel face Fisher, Transnistria: The Forgotten Cemetery, 1969, pp. 32 -43. Pentru o descriere concisă a masacrelor care au avut loc în timpul reocupării Basarabiei de către România, vezi Ioanid, The Holocaust in Romania, 2000, pp. 62-109. Cu privire la masacrele din anumite sate şi oraşe şi la modul în care evreii au fost trataţi în cursul reocupării provinciei, vezi FCER, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Evreii din România între 1940 şi 1944: Perioada unei Mari Restrişti, 1940-1942 (în continuare, FCER, Perioada unei Mari Restrişti…), Partea 1,1997, pp. 336-367. Raul Hilberg, în The Destruction of European jews, 1985, vol. 2, p. 768, oferă citate alese din rapoartele întocmite de Einsatzgruppe D în regiune. Rapoarte suplimentare asupra ocupării Basarabiei şi Chişinăului, suprimarea „partizanilor”, căutarea „comisarilor evrei” şi asasinatele din vara anului 1941 se găsesc în U.S. National Archives and Records Administration (în continuare: NARA), Captured German Records Microfilmed at Alexandria (Virginia), Microfilm Publication T314, Roll 1337, LIV. Armeekorps.
14. „Raportul operaţional din URSS nr. 63″, loc.cit., rapoarte asupra evreilor care veneau în oraş, sporindu-le numărul de la 4.000, câţi erau iniţial, la peste 9.000. Mai înainte, în august, nou-instalatul Guvernator al Basarabiei a raportat Cartierului General al lui Antonescu că aproximativ 10.500 de evrei basarabeni şi bucovineni, care plecaseră cu sovieticii, căutau să se întoarcă în Basarabia, iar Antonescu protestase la Legaţia Germaniei de la Bucureşti faţă de orice mişcare a evreilor de la est la vest. Evreii de pe Nistru numărau mii care fuseseră împinşi către est de români în decursul lunii iulie, însă atât românii, cât şi germanii au acceptat faptul că erau şi mulţi evrei care plecaseră odată cu sovieticii ori fuseseră evacuaţi de către aceştia; v. Traşcă şi Deletant, Al III-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944, pp. 264-265. Pentru o dare de seamă cu privire la întoarcerea evreilor ajunşi din urmă de înaintarea româno-germană la Orhei în apropiere de Chişinău, vezi USHMM/Serviciile Arhivelor de Stat din Moldova, RG – 54.001 (în continuare: USHMM RG – 54.001), rola 15, fondul 666, opis 2, dosarul 325-1, f. 117, Raportul 3417S din 6iulie 1943, al Poliţiei municipale Orhei către Inspectoratul Regional de Poliţie din Chişinău, prin care raportează cu privire la întoarcerea în Orhei a 345 de evrei care fugiseră, dar fuseseră „prinşi din urmă de trupele româno-germane”.
15. Primul citat este din mărturia martorului ocular Marian Michael care îşi aminteşte de sosirea trupelor române pe 16 iulie; vezi Documente Ancel, vol. 8, pp. 595-598. Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 36, precizează că trupele au venit pe 17 iulie. Jurnalul de război ţinut de Abteilung (Secţiunea) 1a din cadrul Diviziei 72 Infanterie din Wehrmacht evocă înaintarea din timpul zilei şi încheierea controlului comun asupra oraşului de către unităţile militare româno-germane, la ora 11.45 seara, pe 16 iulie; v. NARA, Captured German Records Microfilmed at Alexandria (Virginia), Microfilm PublicationT-315, rola 1055 (vechi 205), dosarul 1076, ff. 62-70: „Summary Report of the services carried out by this Praetoral Service between August 1 and October 10,1941″ („Raport sumar asupra serviciilor prestate de acest Serviciu Pretorial între 1 august şi 10 octombrie 1941″), nedatat. Numirea unei comisii de anchetă a fost dispusă de Ion Antonescu pe 4 decembrie 1941. Aceasta şi-a comunicat concluziile într-un raport având două secţiuni, în ianuarie 1942. Copii după rapoarte (în continuare: „Raportul de anchetă 1″ şi „Raportul de anchetă 2″) pot fi găsite în USHMM RG – 54.001, rola 1, fondul 706, opis 1, dosarul 69 (titlu dosar: Ancheta neregulilor în administrarea Ghettoului Chişinău, 1941); Partea 1 este în ff. 1-46 şi Partea a 2-a în ff. 47-69 (inclusiv ataşamentele). Documentele 43 şi 44 din acest volum pun la dispoziţie fragmente. Pentru un raport al distrugerii sistematice a oraşului Orhei in timpul retragerii sovietice, v. USHMM RG – 54.001, rola 17, fondul 680, opis 1, dosarul 4230-2, ff. 378-383, Raportul nr. 2177, din 14 octombrie 1941, al Siguranţei Orhei către Inspectoratul Regional de Poliţie din Chişinău: „Raport cu privire la activitatea elementului jidănesc de la cedarea Basarabiei la expulzarea ruşilor”.
16. „Raport cu privire la activitatea Comandoului Special 11a în perioada 17-31 iulie 1941″, loc.cit.
17. Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 36, sugerează 10.000; Fisher, Transnistria: The Forgotten Cemetery, 1969 pp. 40,143, propune o cifră chiar mai mare. Ancel, citând colaborarea strânsă dintre Einsatzgruppe D şi Eşalonul Operativ al Servicului Special de Securitate român, evocă acţiunile comune a acestor unităţi la Bălţi şi Chişinău, fără a propune un număr total de victime; v. Jean Ancel, German-Romanian Relations During the Second World War (Relaţiile româno-germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), în Randolph L. Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, 1994, p. 65.
18. BAMA, grupul de documente 26-72/159, Jurnal de război al Unităţii 172 de Feld-Jandarmerie din cadrul Diviziei 72 Infanterie, înregistrare din 21 iulie 1941.
19. „Raport al Grupei de Intervenţie D către Înaltul-Comandament al Armatei XI germane despre activitatea Comandoului Special 11a între 7 iulie şi 13 august 1941″, din 4 august 1941 (BAMA, RH20-11, Armeeoberkommando 11, 488/62-65), în Traşcă şi Deletant, Al III-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944, 2007, pp. 243-249; şi „Raportul operational din URSS nr. 45″ al Poliţiei de Securitate şi al Comandamentului SD, Berlin, datat 7 august 1941 (N0-2948; Bundesarchiv Berlin, R58, Reichssicherheitshauptamt, 215/210-211).Pentru o prezentare succintă a activităţii germane în primele zile care au urmat ocupării oraşului, aşa cum este oglindită în documentele de arhivă şi cuprinzând descrieri remarcabil de detaliate ale modului în care aceste grupuri speciale au fost executate, vezi Andrej Angrick, Besatzungspolitik tind Massenmord: Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943,2003, pp. 176-179.
20. Carp documentează plângerile iniţiale adresate Cartierului General român de către Armata XI germană privind execuţiile haotice ale evreilor înainte de ocuparea Chişinăuiui (v. Carp, Cartea Neagră, vol. 3, pp. 47-57. Sonderkommando 11a şi-a asumat faptul că instaurase ordinea în acţiunea de rezolvare a problemei evreilor din Chişinău; vezi mesajul transmis de comandantul Grupei de Intervenţie D, Standarten-führer (colonel SS) Otto Ohlendorf, către unitatea de serviciu secret a Armatei XI, din 4 august 1941, împreună cu raportul Comandoului Special 11a către Ohlendorf din aceeaşi zi (BAMA, RH 20-11/488, pp. 62-65; NOKVV – 3233). Sursele germane, inclusiv rapoarte ale Sturmbannfuhrer-ului (maior SS) Paul Zapp din cadrul Comandoului Special 11a, creionează o imagine detaliată a primelor zile care au urmat reocupării Chişinăuiui. Documente ale Corpului 54 Armată german şi mărturiile strânse în timpul cercetării lui Zapp în Republica Federală Germania, consultate de Angrick, oferă confirmări şi detalii suplimentare (v. Andrej Angrick, Besatzungspolitik and Massenmord…, 2003, pp. 176-185).
21. USHMM/ Arhivele Serviciului Român de Informaţii, RG – 25.004 (numit în continuare, USHMM RG – 25.004), rola 25, fondul 20725, Vol. 7, ff. 115-134, ramura SSI (Serviciul Special de Informaţii), Chişinău, „Sinteză a activităţii de informaţii în Basarabia, 18 iulie – 18 august 1941″.
22. USHMM RG – 25.004, rola 16, fişierul 22539, Vol. 32, ff. 5-6, Rechizitoriu (Procesul Crimelor de Război) – Cazul 547/1950; rechizitoriul, inclusiv fragmentul citat, este, totodată, citat în facsimil în Documentele Ancel, Vol. 5, pp. 2-6 şi vol. 6, pp. 441-455. Ordinul a fost transmis mai departe pe cale orală sau în scris; vezi USHMM RG -25.004, rola 16, fondul 22539, vol. 32, ff. 1-106, Rechizitoriu şi documente aferente, martie 1950; şi rola 24, fondul 20725, Vol. 5, ff. 4-21, „Concluzii scrise în cazul Generalului Teodor Meculescu.” V. şi Jean Ancel, The Romanian Way of Solving the Jews Question in Bessarabia and Bukovina, 1988.
23. USHMM, RG – 25.004, rola 24, fondul 20725, vol. 5, Inspectorul General de Jandarmerie Vasiliu, Ordin nr. 37519/1941, f. 93.
24. Nota personală cu caracter confidenţial nr. 62783 din 19iunie 1941, semnată de generalul Şteflea „din ordinul Consiliului de Miniştri”, retipărită în Carp, Cartea Neagră, Vol. 2, p. 39. O uşoară parafrazare a acestui ordin apare în rechizitoriul şi în sentinţa pronunţată într-un proces de după război al ofiţerilor de armată; vezi Decizia Penală nr. 1997 din 17august 1949, fişierul nr. 1205/1949, reprodusă în facsimil în Documente Ancel, vol. 6, p. 425. Întregul text al Notei nr. 62783 există şi în documentele procesului de după război al iui Radu Dinulescu şi al altora, fişierul nr. P639, vol. 1, f. 11, aflate în custodia Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS); textul acelei fotocopii a fost retipărit în Ottmar Traşcă (ed.), „Chestiunea evreiască” în documente militare române, 1941-1944,2010, pp. 119-120.
25. Carp, Cartea Neagră, vol. 2, p. 43, Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, Proces-verbal al mărturiei lui Eugen Cristescu, fost şef al Serviciului Special de Informaţii din România, n.d.
26. Vezi notele 13 şi 14 de maisus. Cu privire la crearea şi misiunea Eşalonului operativ şi pentru o justificare a activităţii sale, vezi Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – Asul serviciilor secrete româneşti, 1995, pp. 116-121,198-207, 282-285; şi Raportul Comisiei Wiesel, pp. 122-123.
27. Pentru declaraţiile lui Mihai Antonescu către guvernatorii numiţi ai Basarabiei şi Bucovinei, vezi FCER, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Evreii din România între anii 1940-1944: Problema evreiască în Stenogramele Consiliului de Miniştri (în continuare: FCER Stenogramele), Bucureşti, Ed. Hasefer, 1996, pp. 258-259. Întregul text al instrucţiunilor administrative ale lui Antonescu către Armată poate fi găsit în Mihai A. Antonescu, Pentru Basarabia şi Bucovina…, 1941; textul e reprodus fragmentar în Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 91.
28. Minutele întâlnirii pot fi găsite în FCER Stenogramele, pp. 264-268; de asemenea, reproduse selectiv în Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 92.
29. Minutele întâlnirii Consiliului de Miniştri din 4 aprilie 1941, în FCER Stenogramele, pp. 214-215.
30. Nota personală cu caracter confidenţial nr. 62783 din 19iunie 1941, semnată de generalul Şteflea, „din ordinul Consiliului de Miniştri”, loc.cit.
31. USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 9, f. 301, Ordinul nr. 4593 al Ministrului de Interne, 30 iunie 1941, prin care sunt transmise directivele lui Antonescu.
32. Comunicatul preşedinţiei Consiliului de Miniştri din 2 iulie 1941, în Carp, Cartea Neagră, vol. 2, p. 40.
33. Ordinul din 4 iulie 1941, Ion Antonescu către unităţile de armată şi jandarmerie, în FCER Perioada, partea 1, pp. 256-257.
34. Remarcile lui Ion Antonescu în minutele întâlnirii Consiliului de Miniştri din 1 septembrie 1941, în FCER Stenogramele, pp. 297-300; şi telegrama sa către Mihai Antonescu, transmisă de pe front, datată 3 septembrie 1941, în USHMM/Arhivele de Stat ale României, RG – 25.002, rola 18, fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet, dosarul 167/1941, ff. 41-43 (numărătorul diapozitivelor de pe rola de microfilm). Telegrama este reprodusă integral în FCER Stenogramele, pp. 290-291. Pentru minutele integrale ale şedinţei Consiliului de Miniştri, vezi Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: Guvernarea Ion Antonescu, Vol. 4 (Iulie 1941 – Septembrie 1941), Bucureşti, 2000, pp. 545-582.
35. Minutele şedinţei Consiliului de Miniştri din 6octombrie 1941, în FCER Stenogramele, pp. 326-327.
36. Cu privire la numirea lui Pflaumer şi la prezentarea sa personalului administrativ al lui Voiculescu, vezi minutele şedinţei Consiliului de Miniştri din 8 iulie 1941, în FCER Stenogramele, pp. 264-269; şi USHMM RG -25.004, rolfilmul 25, fondul 20725, vol. 7, ff. 17-26, Proces-Verbal al Primei Conferinţe Administrative pentru Basarabia cu prefecţii şi pretorii, prezidată de generalul Voiculescu, 25 iulie 1941. În urma disputei româno-germane, din primele săptămâni ale războiului, privind calendarul deportărilor evreilor români către Est, Pflaumer s-a adâncit în chestiunile economice, într-o măsură mai mare decât în cele evreieşti; până la jumătatea anului 1942, acesta plecase din România.
37. Telegrama de informare nr. 2495 din 8 august 1941, Legaţia germană de la Bucureşti către Ministerul de Externe al Germaniei şi scrisoarea lui Mihai Antonescu către Heinrich Himmler, datată 7 august 1941. Telegrama se află în Arhiva Ministerului de Externe al Germaniei (PAAA – Berlin, R100883, Inland II Geheim, Bd. 202, Judenfrage in Rumänien, 1941-1944, E478112); scrisoarea lui Mihai Antonescu se află în Arhiva Ministerului de Externe al României (fond 71 /Germania, vol. 83, p. 289). Ambele pot fi consultate, integral, în Traşcă şi Deletant, Al lll-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944: Documente din arhivele germane, 2007, pp. 251-253. Cu privire la întoarcerea lui Richter în România, vezi ibidem, pp. 314-315. După revenirea sa, Richter a rămas consilier pe probleme evreieşti la legaţie până în 1944. Fişierele sale de birou de la legaţie sunt disponibile pe microfilm în Arhivele Naţionale ale SUA.
38. USHMM RG – 25.003, rola 11 (vechi 202), fond Armata IV, dosar 781, ff. 143-147, Raportul Secret Nr. 954 din 11 iulie 1941 al Lt. Col. Alexandru Ionescu, Biroul II, către Dacia 1 [denumire codificată pentru Statul-Major al Armatei IV], secţiunea 2. Textul întregului plan este tipărit în Ottmar Traşcă (ed.), „Chestiunea evreiască” in documente militare române, 1941-1944,2010, pp. 156-158. Cu toate că există o anumită asemănare între acest plan şi eforturile germanilor de a încuraja pogromurile în teritoriile sovietice dinspre nord, pe care le-au ocupat după declanşarea Operaţiunii „Barbarossa”, autorul nu a găsit nici o evidenţă documentară pentru a face dovada contribuţiei germane la desfăşurarea planului românesc; vezi Frank Golczewski, Shades of Grey: Reflections on Jewish-Ukrainian and German-Ukrainian Relation in Galicia, în Ray Brandon şi Wendy Lower (editori), 2008, p. 131-132.
39. Dispoziţia circulară nr. 1 din 8 iulie 1941 de la Meculescu, Inspectoratul de Jandarmerie Chişinău, reprodusă fragmentar în Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 92.
40 USHMM RG -25.003, rola 125 (vechi 655), fond Guvernământul Basarabiei, Cabinet Militar, dosarul 25, i. 473. Telegramă din partea lui Corneliu Popescu, Inspectoratul de Jandarmerie, către General Voiculescu, Guvernator, 9 iulie 1941.
41. Ibidem, ff. 520-522, copie după ordinul telegrafic nr. 143 de la vicepreşedintele Consiliului de Miniştri către Voiculescu (aflat încă la Cernăuţi, înainte de a continua la Chişinău), 12 iulie 1941.
42. USHMM RG – 25.004, rola 25, fondul 20725, vol. 9, f. 305, Raportul Nr. 223 din 17 iulie 1941, de la Marele Pretor Topor către Cartierul General (textul este reprodus în Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 93); USHMM RG – 54.001, rola 22, fond 1607, opis 1, dosarul 3-1, f. 460, Telegrama nr. 229 din 18 iulie 1941, Topor către Ministrul de Interne (disponibil si în Documentele Ancel, vol. 5, p. 18; şi Carp, Cartea Neagră, vol. 3, P. 93).
43. Vezi adnotarea lui Tătăranu de pe marginea Raportului nr. 223 semnat de Topor, loc.cit.
44. USHMM RG – 54.001, rola 22, fondul 1607, opis 1, dosarul 3-1, f. 503, Nota nr. 1561 / B a şefului Cartierului General, Secţiunea a II-a, locotenent-colonel Dinulescu, 18 iulie 1941.
45. Documentele Ancel, vol. 5, p. 19, General I. Popescu, Subsecretar de Stat, Ministerul de Interne, foarte urgent/ordinul confidenţial nr. 5011 către Inspectoratul General de Jandarmerie, 18 iulie 1941. De asemenea, în USHMM RG – 25004, rola 25, fondul 20725, vol. 9, f. 303. Conţinutul ordinului dat de Antonescu poate fi găsit şi într-un comunicat oficial al Ministerului de Interne, din data de 18 iulie 1942, reprodus în FCER Perioada, partea I, p. 396.
46. USHMM RG – 25.004, rola 25, fondul 20725, vol. 7, f. 14 (mai jos), telegrama lui
Voiculescu nr. 6 din 20 iulie 1941 către Mihai Antonescu, prin care cere confirmarea că personalul administrativ se afla în drum spre Chişinău; acelaşi volum, f. 242, telegrama lui Voiculescu din 20 iulie 1941 către Mihai Antonescu, prin care raportează că luase primele măsuri pentru mutarea evreilor în cartierul Visterniceni.
47. USHMM RG – 25.004, rola 25, fondul 20725, vol. 7, f. 14, copia telegramei lui Voiculescu nr. 5 din 24 iulie 1941 către Prefecturile judeţelor Soroca, Bălţi şi Orhei. Titulatura lui Voiculescu a fost: „Împuternicitul Conducătorului Statului pentru conducerea şi administrarea Basarabiei”.
48. „Memoriu asupra problemei evreilor din Basarabia” de Voiculescu (în continuare: Memoriul Voiculescu), scris după 22 noiembrie 1941 şi trimis Conducătorului Statului Ion Antonescu pe 2 decembrie 1941. Copii sunt la USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosarul 29, ff. 55-63; Documentele Ancel, vol. 10, pp. 137-145. Un original semnat se află la USHMM RG – 54.001, rola 1, fondul 706, opis 1, dosarul 22 (titlu dosar: „Memoriu asupra problemei evreeşti din Basarabia, 1941″), ff. 4-12. Citările ulterioare ale acestui document fac trimitere la paginile 1-9 ale originalului.
49. Acest ordin a fost distribuit la scară largă. Vezi, de exemplu, USHMM RG – 54.001, rola 17, fondul 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 1, Ordinul lui Voiculescu nr. 61 din 24 iulie 1941 către Inspectoratul de Poliţie Chişinău, înregistrat ca primit de către inspectorat pe 28 iulie. Acelaşi ordin a mers către toate prefecturile de judeţ, birourile de primărie, Comandantul Militar al Chişinăului, birourile de poliţie şi birourile de jandarmerie; vezi RG – 54001, rola 1, fondul 706, opis 1, dosarul 22, f. 13. Ordinul a fost publicat în colecţia de documente care a apărut ca parte din Raportul Comisiei Wiesel; vezi colecţia de documente a Comisiei Wiesel, publicată sub titlul: Lya Benjamin (ed.), Comisiunea Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, laşi, Ed. Polirom, 2005 (în continuare: Documentele Comisiei Wiesel), p. 214. Martorul Marian Michael, loc.cit., menţionează că acţiunea de ghetoizare a evreilor, în fapt, a început pe data de 20 iulie, acreditând afirmaţia lui Voiculescu că ordonase acest lucru pe 20. Dar „Raportul de anchetă 1″, p. 8, face trimitere la o decizie de a începe, în concret, mutarea evreilor în ghetou pe 22-23 iulie, în urma consultărilor dintre Guvernatorul Voiculescu şi Comandantul Militar al Chişinăului, col. D. Tudose de la Corpul IV.
50. USHMM RG – 25.004, rola 25, fondul 20725, vol. 7, ff. 250-251, Raportul secret nr. 831/C din 2 decembrie 1941 de la Voiculescu către Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Copii suplimentare sunt la USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosarul 29, ff. 15-16 şi ff. 159-160. Cu privire la rolul Comandoului Special 11a, vezi NOKW-3233, op.cit.
51. Cu privire la deplasarea forţată a evreilor în cartierul Visterniceni, vezi Carp, Cartea Neagră, vol. 3, pp. 79-80; „Raportul de anchetă 1″, pp. 8-10; „Raportul de anchetă 2″, pp. 1-2; şi USHMM RG – 25.004, rola 25, fondul 20725, vol. 7, f. 241, raportul nr. 2126 din 4 septembrie 1941, Comandantul Militar al Chişinăului către Conducerea şi Administraţia Basarabiei.
52. Principalele legi rasiale ale României, concepute după modelul Germaniei naziste, au fost promulgate pe 8 august 1940 şi au oferit, în mod diferenţiat, un statut special anumitor categorii de „evrei de sânge”, inclusiv veterani de război evrei, evrei care obţinuseră cetăţenia prin legi ale Parlamentului, pe bază individuală, sub Constituţia României din 1878, copii creştini proveniţi din căsătorii mixte, copii ai evreilor ucişi în timpul serviciului militar, evrei convertiţi la creştinism înainte de promulgarea legilor etc. Aceste legi au constituit punctul de referinţă obişnuit atunci când au fost analizate excepţii la politicile eliminaţioniste. Pentru textele şi analiza acestor legi, vezi Lya Benjamin (ed.), FCER, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Evreii din România între anii 1940-1944: Legislaţia antievreiască (în continuare: FCER Legislaţia), Bucureşti, Ed. Hasefer, 1993, pp. 37-56. Ca exemplu de aplicare în Basarabia, vezi posterul de perete cu ordinul nr. 94 din 28 iulie 1942 al Guvernatorului Voiculescu, prin care cere „anumitor categorii de cetăţeni cu sânge evreiesc” să se înregistreze la poliţie, dar cu excepţia persoanelor „de sânge evreiesc [care] au un părinte de altă origine decât cea evreiească, care sunt creştini şi convertiţi la creştinism până la data de 9 august 1940″; USHMM RG – 54.001, rola 21, fond 697, opis 1, dosarul 41, ff. 114-116, Ordinul nr. 22474 din 14 august 1942 de la Guvernatorul Basarabiei, Voiculescu, către Secţia de Poliţie Cahul. Dosarul 41 conţine numeroase documente referitoare la această chestiune.
53. Cu privire la violuri, vezi „Raportul de anchetă 1″, p. 25; şi I. Bazarov, La cruauté germano-roumaine à Kichinev (Cruzimea româno-germană la Chişinău), în Ilya Ehrenbourg şi Vassili Grossman, Le Livre Noir, 1995, p. 251. Trimiteri la violurile comise de forţele române în timpul războiului împotriva URSS apar frecvent, deopotrivă în documentaţia arhivistică germană şi cea — mai recent accesibilă — sovietică. Vezi, de exemplu, sursele citate în Karel C. Berkhoff, Harvest of Despair: Life and Death in Ukraine Under Nazi Rute, 2004, p. 217; şi Traşcă şi Deletant, Al III-lea Reich şi Holocaustul din România, 1940-1944,2007, pp. 260-263. Cu privire la femeile evreice care urmăreau să evite transferul în ghetou, vezi USHMM RG-54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, ff. 3-4, „Nota” nr. 2514 şi Memoriul nr. 241 din 29 iulie 1941, de la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău pentru Secţia de Poliţie Chişinău.
54. Cu privire la încercarea Direcţiei de Poliţie Chişinău de a consemna numele deţinuţilor, vezi USITMM RG – 54.001, rola 17, fondul 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 7, Raportul nr. 838 din 2 august 1941, şeful Biroului Politic Administrativ al Poliţiei Municipale către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău. Un membru al Comitetului Evreiesc a pretins că comitetul avea o listă cu evreii din ghetou, însă autorităţile niciodată nu au cerut-o; vezi USHMM RG – 54.001, rola 1, fondul 706, opis 1, dosar 68, ff. 29-34, raportul nr. 741 din 27 octombrie 1941 al Procuraturii din Lăpuşna.
55. Vezi cererea lui Tudose de a fi eliberat din misiunea sa de Comandant al Garnizoanei Chişinău, USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosarul 29, ff. 14-15, raport nr. 1053 din 12 august 1941 de la D. Tudose, Comandant Militar al Chişinăului, către Conducerea şi Administraţia Basarabiei (Voiculescu). Documentul a fost publicat în Documentele Comisiei Wiesel, pp. 228-229.
56. Unităţile simt identificate în „Memoriul Voiculescu” şi „Raportul de anchetă 1″, p. 14. Compania 23 de Poliţie a fost eliberată din datoria faţă de ghetou doar după ce a participat la deportarea celei mai mari părţi din persoanele internate, care a avut loc toamna. De asemenea, în acea perioadă s-a încheiat şi folosirea unităţilor militare pentru pază. Responsabilitatea pentru supravegherea celor câţiva evrei rămaşi a fost transferată, în primă fază, Comisariatului de Poliţie al Ghetoului, până când acesta a fost dizolvat, pe urmă poliţiei municipale. Armata a continuat să păzească depozitele, pline-ochi de bunuri aparţinând evreilor care fuseseră prăduiţi, care se aflau în interiorul ghetoului, însă până în primăvara lui 1942, această sarcină a fost încredinţată poliţiei locale. Vezi USHMM RG – 54.001, rola 19, fondul 680, opis 1, dosarul 4805-2, f. 171 [scris de mână], nota nr. 5699 din 24 decembrie 1941, şeful Inspectoratului de Jandarmerie din Chişinău către şeful Poliţiei Regionale Chişinău, privind retragerea planificată a Companiei 23 de Poliţie pe 31 decembrie 1941; rola 13, fondul 680, opis 1, dosarul 4476, f. 152, nota nr. 17746 din 22 ianuarie 1942, şeful Jandarmeriei Chişinău, Meculescu, către Direcţia de Poliţie Chişinău, privind cerinţa ca Poliţia din Chişinău să preia misiunea de pază a ghetoului; acelaşi dosar, f. 153, Transmisiunea nr. 22671 din 23 ianuarie 1942, de la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, încredinţând la modul formal poliţiei locale răspunderea pentru paza ghetoului; acelaşi dosar, f. 210, Nota nr. 16769 din 26 ianuarie 1942, Biroul Chişinău al Siguranţei către şeful Poliţiei Regionale, prin care raportează încheierea unor acorduri cu poliţia locală, pentru a păzi porţile ghetoului, şi cu soldaţii desemnaţi de comandantul de garnizoană să păzească magaziile cu bunurile confiscate din proprietatea evreilor; şi rola 12, fondul 680, opis 1, dosarul 4475, f. 117, nota nr. 45 din 2 aprilie 1942, Biroul Chişinău al Siguranţei către Inspectoratul Regional de Poliţie, privind dispoziţia către poliţia locală să păzească depozitele, precum şi pe cei 191 de evrei care se aflau în ghetou.
57. Ambii Antonescu ceruseră acest lucru încă de la începutul lunii iulie. Până la înfiinţarea ghetoului din Chişinău, autorităţile române încercau deja să-i împingă pe evrei dincolo de Nistru, în Ucraina. Acest lucru a fost criticat de germani, care nu doreau ca mase nepăzite, dezorganizate de evrei să se apropie atât de mult de spatele forţelor militare româno-germane, care înaintau şi care vizau o abordare mai sistematică a obiectivului de a-i lichida pe evrei. Incidentele care i-au implicat pe evreii forţaţi să treacă de-o parte şi de alta a fluviului la sfârşitul lunii iulie şi începutul lui august, alături de alte tensiuni iscate între forţele române şi germane, au stat la baza încheierii unui acord formal, la Tighina, pe 30 august 1941, între generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane în România, şi generalul Nicolae [uneori şi Niculae] Tătăranu, reprezentând Marele Cartier General al României. Printre alte dispoziţii, acordul a cerut ca evreii să fie concentraţi în lagăre de muncă şi a prevăzut amânarea deplasărilor forţate de evrei către Est, până la încheierea operaţiunilor militare. Ulterior, cele două părţi au interpretat diferit această chestiune, însă acordul a pus capăt încercărilor românilor de a-i împinge pe evreii basarabeni către Est, la mijlocul verii anului 1941. Vezi excelenta discuţie în Radu loanid, The Holocaust in Romania, 2000, pp. 119-122; Ràul Hilberg, The Destruction of European jews, 1985, vol. 2, pp. 769-771; Carp, Cartea Neagră, vol. 3, pp. 36-38, 65-70,95-99.
58. USHMM RG – 25.003, rola 4 (vechiul 304), dosarul 3827, f. 1357, Comunicatul lui Voiculescu nr. 1200 din 13 august 1941 către Cartierul General „Patria” (acesta era un nume codificat al lui Ion Antonescu). Voiculescu cere ca Antonescu să ia măsuri pentru a-i face pe germani să nu-i mai trimită pe evrei înapoi şi cere ridicarea unor posturi de pază la frontieră, pentru „a stopa repatrierea evreilor”.
59. USHMM RG – 54.001, rola 22, fondul 1607, opis 1, dosarul 3-2, f. 607, Telegrama lui Topor nr. 360 din 27 iulie 1941 către Prefecturile Dorohoi… Constanţa; şi f. 612, Telegrama lui Topor nr. 361 din 27 iulie 1941 către Ministrul de Interne. În ceea ce priveşte directiva poliţiei, vezi aceeaşi grupare de înregistrări, rola 17, fondul 680, opis 1, dosarul 4230-2, ff. 325-326, Memoriul nr. 19889 din 8 octombrie 1941 de la Serviciul pentru Controlul Românilor şi Străinilor făcând trimitere la ordinul iniţial nr. 47388 din 29 iulie 1941.
60. USHMM RG -54.001, rola 17, fondul 680, opis 1, dosarul 4230-1, ff. 30-31, Comunicatul nr. 208960 din 6 august 1941, de la şeful de Stat-Major al Armatei IV, N. Pălăngeanu, către Inspectoratul de Poliţie Chişinău. De asemenea, ordinul subsecvent din 8 august 1941 de la Inspectoratul de Poliţie Chişinău către Inspectoratele Regionale de Poliţie.
61. Carp, Cartea Neagră, vol. 3, p. 80; şi „Raportul de anchetă 1″, p. 13-14.
62. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 13, Memoriul nr. 804a din 3 august 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie.
63. O scurtă discuţie a comitetului se află în „Raportul de anchetă 1″, pp. 1-2, 36-37; şi în USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, ff. 226-227, Raportul nr. 5915-S[ecret] din 29 septembrie 1941 al Secţiei de Poliţie/Biroului Siguranţei către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău. Furnizarea de alimente şi asistenţă medicală în ghetourile şi lagărele din Transnistria era menită să preîntâmpine izbucnirea unei epidemii de tifos şi a altor epidemii de care autorităţile române păreau să fie întotdeauna înfricoşate. Epidemiile s-au declanşat în mai multe locuri, între care şi un număr restrâns de locuri din Chişinău. Pentru un ordin ulterior dat de Voiculescu în privinţa trimiterii de alimente şi medici evrei în toate lagărele şi ghetourile, vezi USHMM RG – 54.001, rola 17, fondul 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 126, Comunicatul lui Voiculescu nr. 1040 din 2 septembrie 1941 către Inspectoratul de Poliţie Chişinău. Pentru o precizare a cazurilor de tifos din ghetou şi pentru o descriere a Comitetului Evreiesc ca având doar douăzeci de membri, vezi USHMM RG – 54.001, rola 1, fondul 706, opis 1, dosarul 22, f. 21, „Nota informativă”, nedatată; acelaşi document se află la USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, f. 292.
64. USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosarul 29, ff. 14-15, Raportul nr. 1053 ilin 12 august 1941 de la D. Tudose, comandantul Garnizoanei Chişinău, către Voiculescu.
65. USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosarul 22, f. 21, „Notă informativă” fără dată; USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, ff. 297-317, Buletinul de contrainformaţii al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău pentru 10-20 septembrie 1941.
66. USHMM RG – 25.004, rola 25, fondul 20725, vol. 10, f. 195, Ordinul nr. 5 prin care se interzic corespondenţa, ziarele, revistele etc. şi se instituie pedeapsa la muncă forţată pentru oricine ajută evreii să încalce interdicţia. USHMM RG – 54.001, rola 15, fondul 679, opis 1, dosarul 6593, conţine rapoarte şi investigaţii asupra încălcărilor, inclusiv, de pildă, supravegherea şi confiscarea cărţilor poştale de la evreii care au rămas în ghetou la începutul anului 1942, care încercau să intre în legătură cu evreii din Regat, în vest, şi, de asemenea, cu evreii deja deportaţi în Transnistria, către Est. Dosarul mai conţine (f. 20) şi o declaraţie cu scrisul de mână al preşedintelui Comitetului Evreiesc al Ghetoului, Guttman Landau (scris uneori şi sub forma Lando), din data de 11 aprilie 1942, în care acesta descrie corespondenţa pe care o primeşte şi o trimite în calitatea sa de preşedinte al comitetului (în principal, de la rudele care încearcă să obţină informaţii cu privire la membrii de familie deportaţi în Transnistria, la care Landau întotdeauna răspunde: „Nu am nici o informaţie despre locul unde erau trimişi şi astfel nici o posibilitate să-i ajut”) şi scrisori care-i sunt destinate „fără consimţământul meu”, cu speranţa că acesta le va transmite mai departe celorlalţi internaţi din ghetou. Aparatele de radio erau interzise în ghetou şi, de asemenea, interzise familiilor în care un singur soţ era evreu; vezi USHMM RG – 54.001, rola 15, fond 679, opis 1, dosarul 6592, f. 143, Raportul nr. 421 din 22 aprilie 1942, Sectorul 2 al Poliţiei Chişinău către Biroul Chişinău al Siguranţei.
67. USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, ff. 297-317, Buletinul de Contrainformaţii al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău pentru 10-20 septembrie 1941. Supravegherea agitatorilor comunişti din ghetou a continuat pe toată durata deportărilor; vezi, de exemplu, USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 242, Ordinul nr. 273 din 30 septembrie 1941 de la Cabinetul lui Voiculescu (semnat de şeful de personal, lt.-col. Dem. Rădulescu) către Inspectoratul de Poliţie Chişinău, prin care cere urmărirea unui „medic comunist periculos”, care locuieşte pe str. Teobasescaia nr. 26 şi care fusese zărit cum intra şi ieşea din ghetou printr-o deschizătura făcută într-o baricadă de lemn.
68. Documentaţia privind Steaua lui David este cuprinzătoare şi grăitoare pentru multiplele surse care există privind o serie întreagă de aspecte ale politicii evreieşti din România, în general, şi ale administrării Ghetoului din Chişinău, în special. Trimiterile de mai jos sunt alese din mai multe posibilităţi de a explora documentar numai răsturnările politicii privind Steaua lui David, la care m-am referit în mod direct în paginile de faţă. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 38, Comunicatul Armatei IV nr. 209038 din 8 august 1941 către Inspectoratul de Poliţie Chişinău şi către alte 11 direcţii administrative şi militare, prin care anunţă Ordinul Consiliului de Miniştri din 5 august; acelaşi dosar, f. 57, Secţia de Poliţie Chişinău/Comunicatul Biroului de Siguranţă nr. 481 din 12 august 1941 către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău; acelaşi dosar, f. 60, Telegrama Nr. 100 din 14 august 1941, Inspectorul Regional de Poliţie Pacsimade către Direcţia Generală de Poliţie din Bucureşti, prin care solicită lămurirea ordinelor contradictorii pe care le primeşte; acelaşi dosar, f. 87, Dispoziţia circulară nr. 1051S[ecret] din 26 august 1941, emisă de Inspectorul Regional de Poliţie Pacsimade, prin care confirmă decizia lui Antonescu împotriva unei cerinţe de a purta steaua; acelaşi dosar, ff. 128-129, Comunicatul Nr. 1799 din 12 septembrie 1941 (înregistrat sub nr. 56172 din 10 septembrie 1941), Direcţia Regională de Poliţie către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, prin care aduce la cunoştinţă anularea de către Ion Antonescu a ordinului emis de Voiculescu. Comunicatul nr. 1799, ca ultim cuvânt, a cunoscut o largă răspândire, iar copii ale acestuia există în numeroase fonduri şi fişiere. USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosarul 6586, f. 26, Comunicatul Nr. 119 din 8 august 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău/Biroul Siguranţei către Comisariatul de Poliţie al Ghetoului, prin care transmite ordinul nr. 15790 al Ministrului de Interne; acelaşi dosar, f. 63, Comunicatul nr. 1802 din 17 august 1941 de la Biroul Administrativ al Secţiei de Poliţie către Biroul Siguranţei, prin care reconfirmă ordinul privind obligaţia de a purta steaua; acelaşi dosar, f. 276, Comunicatul nr. 4893 din 17 septembrie 1941 către Comandantul de Poliţie ai Ghetoului, prin care reia decizia de a nu lua în seamă ordinul lui Voiculescu privind steaua. USHMM RG – 54.001, rola 23, fondul 1607, opis 1, dosarul 3-4, f. 1129, copie, din 19/20 august 1941 şi marcată „secret-urgent” al Ordinului nr. 3303 din 7 august 1941 al Marelui Cartier General, emis către Armatele III şi IV, prin care se cere purtarea stelei. USHMM RG – 25.003, rola 14 (vechi 205), dosarul 1076, ff. 62-70, „Raport sumar al serviciilor îndeplinite de acest Serviciu Pretorial între 1 august si 10 octombrie 1941″, semnat C.V. lonescu, fără dată, prin care raportează succesul în impunearea obligaţiei de a purta „steaua jidovească” de către evreii din ghetou. USHMM RG – 25.004, rola 35, fondul 40010, vol. 89, f. 150, Telegrama Nr. 8368 din 3 septembrie (codificată şi expediată pe 5 septembrie) 1941, de la Ministerul de Interne, Subsecretarul de Stat I. Popescu, către Guvernatorul Bucovinei Caloteseu şi către Guvernatorul Basarabiei Voiculescu, prin care dă instrucţiuni cu privire la impunerea stelei.
69. USHMM RG – 54.001, rola 21, fond 1026, inventar 2, dosarul 325-1, ff. 106-117, Protocolul de depoziţie al lui Etl Abramovna Berman, 28 noiembrie 1944. Berman a scris o declaraţie iniţială în română (ff. 110-117) şi a semnat o depoziţie în limba rusă (ff. 106-109), care se baza pe aceasta.
70. Documentele Ancel, vol. 10, p. 96, Scrisoarea Nr. 102 din 11 septembrie 1941, de la Comitetul Evreilor din Ghetoul Chişinăului către Comandantul Militar al Chişinăului; o copie a scrisorii poate fi găsită în USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, i. 96, cu semnătura lui Dumitrescu de aprobare a cererii, datată pe margine 14 septembrie 1941. USHMM RG -54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, f. 187, Ordinul nr. 17239 din 13 septembrie 1941 al Ministerului de Interne; acelaşi dosar, f. 178, Comunicatul Secret nr. 1728 din 13 septembrie 1941, de la Inspectoratul de Jandarmi Basarabia către Inspectoratul de Poliţie Chişinău, privind planul de incendiere/evadare; acelaşi dosar, f. 179, Comunicatul Nr. 1345-C din 22 septembrie 1941 de la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău către Secţia de Poliţie Chişinău, aceeaşi chestiune; acelaşi dosar, f. 181, mesaj telefonic cifrat nr. 59080 din 22 septembrie 1941 de la Direcţia Generală de Poliţie Bucureşti către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău; acelaşi dosar, f. 199, Raportul nr. 5597 din 25 septembrie 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.
71. „Raportul de anchetă 1″, p. 6.
72. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, f. 196. Raportul nr. 5683 din 25 septembrie 1941, de la Secţia de Poliţie Chişinău/Biroul Siguranţei către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.
73. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, ff. 143-144, Raportul secret nr. 1041 din 15 septembrie 1941, de la Colonelul Meculescu, Inspector al Jandarmilor din Basarabia, către Inspectoratul de Poliţie Chişinău, acoperind nota din 8 septembrie 1941.
74. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-2, ff. 354-355, Raport nr. 7081-C din 14 octombrie 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău/Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău. La raport se află anexat un exemplar din afiş.
75. USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, f. 319, Comunicat nr. 2141 din 17 martie 1942, de la Guvernatorul Voiculescu către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin care solicită reluarea deportărilor.
76. USHMM RC – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, f. 362 [367 scrisă de mână], Raportul nr. 2061 din 29 august 1941, de la D. Tudose, Comandantul Militar al Chişinăului, către Administraţia Basarabiei (Voiculescu). O hartă detaliată cu perimetrul iniţial al ghetoului şi noua suprafaţă a acestuia se află ataşată la raport.
77. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, f. 122, Comunicatul nr. 53773 – S[ecret] din august 1941, de la Ministerul de Interne, Direcţia Generală de Poliţie/Siguranţă către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.
78. USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 346 [244 scris de mână], Comunicat nr. 1199-C din 23 septembrie 1941, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău către Secţia de Poliţie Chişinău, prin care transmite ordinul lui Voiculescu nr. 145-C, potrivit căruia „începând de la 15 septembrie, ieşirea evreilor din lagăre şi ghetouri este total interzisă. Ieşirea va fi permisă doar pentru muncă forţată şi doar sub comandă militară. Orice încălcare va fi aspru pedepsită.”
79. USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586 (titlu dosar: „Mişcarea evreească”), f. 77, Ordinul nr. 1075 din 14 august 1941, Comandamentul Militar Chişinău către Secţia de Poliţie Chişinău, f. 142 [144 scris de mână], Comunicat nr. 1529 din 21 august 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău către Secţia de Poliţie a Ghetoului (Comisariat); f. 23 [25 scris de mână], Comunicat nr. 117 din 5 august 1941, Secţia de Poliţie Chişinău către Comisariatul de Poliţie Chişinău; şi f. 144 [146 scris de mână], Comunicat nr. 1529 din 25 august 1941, de la Secţia de Poliţie Chişinău către Comisariatul de Poliţie al Ghetoului. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, f. 52, Raport nr. 3-C din 4 august 1941, de la Secţia de Poliţie Chişinău către inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.
80. USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586, ff. 145-148, Comunicat nr. 1461 din 21 august 1941 de la Comandantul Militar al Chişinăului, Tudose, către Secţia de Poliţie Chişinău, având ca ataşament rapoartele primite de la Besuţiu.
81. USHMM RG – 25.003, rola 131 (vechi 657), dosar 35, ff. 368-372, Raport nr. 1537 din 23 august 1941, Comandantul Militar din Chişinău, col. D. Tudose, către Administraţia Basarabiei (Voiculescu), cu patru pagini de rapoarte de la Besuţiu.
82. Ibidem şi USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, „Ministerul de Interne, Arhiva Operativă”, ff. 288-291, Raport nr. 2147 din 2 septembrie 1941, de la Comandantul Militar din Chişinău, Eugen Dumitrescu, către Conducerea şi Administraţia Basarabiei (Voiculescu).
83. Un număr de liste cu decese, depuse şi semnate de Landau, preşedintele Comitetului Evreiesc din Ghetou, şi redirecţionate către Guvernatorul Basarabiei de către Eugen Dumitrescu, comandantul Garnizoanei Chişinău, se află la USHMM RG -25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, ff. 277-290. Alte rapoarte către Voiculescu, în principal depuse de Dumitrescu, privind rata mortalităţii în ghetou şi numele celor decedaţi si care acoperă perioada dintre 16 august şi 5 octombrie, se află la USHMM RC; – 25.003, rola 131 (vechi 657), dosar 35; vezi ff. 372, 398, 404, 413, 424-425, 431, 135, 438, 443, 447, 454, 458, 462, 466, 470, 474, 493, 494, 496, 499, 504, 505, 518, 527, 529,544, 549,554. Din vara şi până în toamna anului 1941, la Garnizoana Chişinău s-au succedat trei comandanţi militari: colonelul Tudose, din 18 iulie până pe 31 august, generalul Panaiţiu, între 1 şi 7 septembrie, şi colonelul Dumitrescu, din 7 septembrie până pe 15 noiembrie; în acest interval de timp, şase unităţi independente s-au succedat la paza ghetoului; vezi „Raportul de anchetă 1″, pp. 13-14.
84. „Raportul de anchetă 1″, p. 16.
85. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosarul 4230-1, ff. 159-160, Comunicatul secret nr. 1666 din 16 septembrie 1941, de la Meculescu, Inspectorul jandarmeriei din Basarabia, către Inspectoratul de Poliţie din Chişinău, cu referatul ataşat pe 18 septembrie, cu privire la Zilberman; asupra evreilor din Tighina, vezi acelaşi dosar, f. 189, Raport nr. 1221-S[ecret] din 16 septembrie 1941 şi f. 225, Raport nr. 1707 din 28 septembrie 1941, de la Poliţia Oraşului Tighina către Inspectoratul Regional de Poliţie din Chişinău.
86. S-au păstrat până azi ample informaţii statistice cu privire la populaţia ghetoizată. Exemple de surse se găsesc în: USHMM RG – 25.003, rola 131 (vechi 657), dosar 35, f. 358, copie a Raportului nr. 2555 din 20 august 1941, de la Prefectura Judeţului Lăpuşna pentru Voiculescu. Dosar 35, ff. 357-584, conţine mai multe rapoarte şi tabele privind numărul evreilor aflaţi în lagăre în diferite judeţe basarabene, inclusiv ghetoul din Chişinău. Populaţia ghetoului a fost raportată în mod diferit în timpul lunii august, variind de la 9.418 pe 19 august (ff. 381-382) până la 5.329 de familii, inclusiv 11.328 de oameni pe 28 august (f. 358, care reia recensământul raportat pe 20 august). USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, Buletinele de contra-informaţii ale Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău pentru 20-31 august 1941 (ff. 263-275) şi 10-20 septembrie 1941 (ff. 297-317). USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 333, Raport nr. 5915-S[ecret] din 29 septembrie 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.
87. USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, ff. 260-261, Comunicatul lui Voiculescu nr. 772/C către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 31 august 1941; şi acelaşi dosar, ff. 263-275, Buletinul de contra-informaţii al Inspectoratului Regional de Poliţie din 20-31 august 1941. Cererea originală scrisă de mână, semnată de Landau şi Şapira, se află la USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, f. 444 [449 scrisă de mână], Scrisoarea nr. 6 din 21 august 1941, Comitetul Evreiesc către „Comandantul Ghetoului”.
88. USHMM RG – 54.001, rola 7, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 414, Raport nr. 529 din 6 octombrie 1941, şeful Secţiei de Poliţie din Ghetou către şeful Poliţiei Municipale Chişinău.
89. USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 333, Raport nr. 5915-S[ecret] din 29 septembrie 1941, de la Secţia de Poliţie Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.
90. Vezi expunerea convingătoare a lui Andrej Angrick asupra impactului raportului lui Ohlendorf despre Führerbefehl şi descrierea pe care el a făcut-o masacrului de la Visterniceni, pe baza actelor de la dosarul procesului german de după război, în Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord: Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, 2003, pp. 180-185. Incidentul din staţia de tren şi decizia de executare, ca măsură de represalii, a „o sută de evrei la fiecare rachetă de semnalizare” e consemnată, la rândul ei, în mărturia din procesul lui Voiculescu de după război; vezi USHMM RG – 25.004, rola 16, dosar 22539, vol. 12 (Rechizitoriul lui Constantin Voiculescu, fost Guvernator al Basarabiei, de la Tribunalul Poporului), p. 214 şi rola 26, dosar 20725, Vol. 13, p. 244.
91. 22Js 2014/61 der StaatsAnwaltschaft München 1, Bd. 11, ff. 2209 şi următoarele, depoziţia lui Franz H, fost membru al unităţii spitalului de campanie 173, 26 mai 1965, citată în Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord: Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, 2003, p. 184. Numeroase depoziţii din aclele de la procesul lui Zapp aduc detalii dureroase de la execuţii şi dări de seamă despre cantităţile mari de mâncare şi băutură consumate de ucigaşi după încheierea execuţiilor.
92. „Raportul de anchetă 2″, pp. 4-5; de asemenea, reprodus fragmentar în Carp, Cartea Neagrfi, vol. 3, p. 63. Samuel Aroni a fost la selecţia din ghetou şi a auzit o relatare, pe 1 august, a unuia dintre cei 39 de supravieţuitori; v. Aroni, Memories of the Holocaust: Kishinev, 1995, pp. 60-61. De asemenea, Aroni a descris acest incident cu lux de amănunte, în cadrul unui interviu de istorie orală; USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, Interviu nr. 7869, înregistrat pe 23 octombrie 1995. Descrierea masacrului se confirmă, în continuare, în mărturia doctorului Alexandru Gherovici, alt supravieţuitor al ghetoului, din 11 septembrie 1948, la procesul de după război al lui Dumitru Tudose şi celorlalţi; vezi USHMM RG -25.004, rola 65, dosar 40015-2, ff. 272-274.
93. „Raportul de anchetă 2″, pp. 5-6; Carp, Cartea Neagrd, vol. 3, pp. 37-38. Nota informativă nr. 7, pregătită de Comandantul Batalionului 10 de Jandarmerie pe 27/28 august, oferă această versiune a incidentului; textul notei se află în Carp, vol. 3, p. 71.
94. Vezi Vladimir Solonari, Purifying the Nation; Population Exchange and Elhnic Cleansing in Nazi-Allied Romania, 2010, pp. 187-188. Versiunea se bazează pe mărturia lui Al. Gherovici, loc.cit.; Gherovici s-a îngrijit de evreii răniţi, la Spitalul din Chişinău.
95. USHMM RG – 25.004, rola 27, dosar 39181, vol. 10, investigaţie de Radu Ionescu şi alţii, ff. 71-72, declaraţia lui Radu Ionescu, 19 august 1950; ff. 56-59, Proces-Verbal şi Sinteză de Radu Ionescu şi Mircea Popovici, de Securitatea Constanţa (Petre Panait), 14 octombrie 1950. Asupra implicării lui Tudose şi Voiculescu, vezi documentul de punere sub acuzaţie (nedatat) de la procesul postbelic al lui Voiculescu, USHMM RG – 25.004, rola 16, dosar 22539, vol. 12, ff. 214-215, care cuprinde textul Comunicatului nr. 2053 din 29 august 1941 de la Tudose către Voiculescu, prin care vine cu soluţia represaliilor, şi consemnări ale acordului dat de acesta din urmă. O copie a adevăratului Comunicat nr. 2053 se află la USHMM RG – 25.004, rola 25, dosar 20725-7, f. 401. Acordurile încheiate în prealabil sunt descrise în condamnarea postbelică a căpitanului Eugen Bălăceanu, aflat în fruntea unuia dintre plutoanele de execuţie la Ghidighici; vezi RG – 25.004, rola 65, dosar 40015-2, ff. 131-132, sentinţa împotriva lui Eugen Bălăceanu pronunţată în dosarul 3861 /1948 de Tribunalul Penal din Bucureşti, Secţiunea a 2-a, pe 25 ianuarie 1949.
96. USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, f. 94, Nota informativă nr. 1 din 20 august 1941, de la Meculescu pentru Voiculescu; şi adnotările marginale prin care consemnează directiva acestuia; Mesaj nr. 734 din 24 august 1941, Voiculescu către Comandantul de Garnizoană Tudose (vezi şi Documentele Ancel, vol. 10, p. 92).
97. Documentele Ancel, vol. 10, p. 93, Raportul nr. 22S.C. din 25 august 1941, Inspectorul General de Poliţie Pacsimade pentru Voiculescu.
98. USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 22, f. 19, Ordin nr. 66-C din 27 august 1941, de la Voiculescu pentru şeful de Poliţie din Chişinău şi Comandantul de Garnizoană Tudose. Originalul semnat pentru Inspectorul de Poliţie Chişinău, cu ştampila „secret” se află la USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, ff. 112-113. Pe 31 august, Dumitrescu a adnotat, pe marginea copiei sale de pe ordinul lui Voiculescu, că numai el însuşi avea să fie, de atunci înainte, în măsură să le elibereze autorizaţii evreilor pentru a părăsi ghetoul şi a dispus ca autorizaţiile existente, care nu fuseseră semnate de el, să fie confiscate; vezi USHMM KG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, f. 294. Câteva zile mai târziu, Dumitrescu, care deja trăgea foloase de pe urma vânzării de autorizaţii către evrei, a căutat să-i explice lui Voiculescu, în scris, „motivul” pentru care le dădea voie evreilor să iasă din ghetou şi să-şi revadă fostele locuinţe. În mod special, potrivit argumentaţiei sale, această măsură era menită să le permită evreilor „să ia de mâncare” şi, „din moment ce fuseseră duşi în ghetou având doar 10-15 minute ca să-şi strângă lucrurile, să-şi ia lenjerie şi articole de îmbrăcat, deoarece mulţi au fost duşi în ghetou cu doar o singură cămaşă [set de haine], care este deja zdrenţuită şi plină de insecte”. Recunoscând şi valorificând temerea răspândită de epidemie, care deja cuprindea autorităţile române, Dumitrescu a conchis că acordarea de autorizaţii favoriza „igiena în ghetou, ceea ce este în interesul creştinilor care trăiesc în ghetou, precum şi a celor din afara ghetoului”. Vezi USHMM RG – 25.004, rola 25, fond 20725, vol. 7, f. 241, Raport nr. 2126 din 4 septembrie 1941, Comandantul de Garnizoană Chişinău Dumitrescu pentru Guvernatorul Basarabiei.
99. Documentele Ancel, vol. 10, p. 85, Raport nr. 1852 din 29 august 1941, de la Tudose către Conducerea şi Administraţia Basarabiei (Voiculescu).
100. „Raportul de anchetă 1″, pp. 16-17.
101. USHMM RG – 54.001, rola 21, fond 1026, inventarul 2, dosarul 325-1, ff. 102-103 [scris de mână], Protocolul de depoziţie al lui Shulamit Mikhailovna Berman, 30 noiembrie 1944.
102. USHMM RG – 54.001, rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, f. 123, Ordinul nr. 248 din 4 septembrie 1941, de la Voiculescu pentru Inspectoratul de Poliţie Chişinău.
103. USHMM RG – 54.001, rola I, fond 706, opis 1, dosar 22, f. 23, Comunicatul secret nr. 145-C din 15 septembrie 1941, de la Voiculescu către toate prefecturile, Inspectoratul de Jandarmerie al Basarabiei, Inspectoratul de Poliţie Chişinău şi Comandamentul Militar Chişinău. Trecut pe la Secţia de Poliţie Chişinău, ordinul se află în USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 346 [344 scris de mână]. O copie suplimentară se află la USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, f. 96.
104. A se vedea „Nota informativă”, nedatată, în USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 22, f. 21, şi răspunsul lui Dumitrescu, Raportul secret nr. 11-A din 18 septembrie 1941 către Voiculescu, în acelaşi dosar, f. 22. Raportul nr. 11-A este reprodus în FCER Perioada, partea a doua, pp. 15-16.
105. USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 22, f. 26, Nota de informaţii din 19 septembrie 1941; şi f. 271, Comunicatul secret nr. 244-C din 24 septembrie 1941, de la Voiculescu către Dumitrescu.
106. USHMM RG – 54.001, rola 1; fond 706, opis 1, dosar 22, f. 24, Ordinul secret nr. 233-C din 22 septembrie 1941.
107. USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, ff. 88-89, Nota nr. 3852 din 26 septembrie 1941, Comandantul Garnizoanei Militare către Guvernul Basarabiei, privind citaţiile în instanţă; şi Nota nr. 2612 din 1 octombrie 1941, prin care se comunica răspunsul lui Voiculescu. USHMM RG – 54.001, rola 6, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 338 [336 scris de mână], Comunicat nr. 5931 din 1 octombrie 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie, privind zvonurile de eliberare; şi rola 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-1, f. 196, Raport nr. 5683 din 25 septembrie 1941 de la Secţia de Poliţie Chişinău/Siguranţa pentru Inspectoratul Regional de Poliţie, privind detaşamentele de muncă cărora li se dă voie să se deplaseze nesupravegheate.
108. USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 22, f. 28, Ordinul secret al lui Voiculescu nr. 192-C din 24 septembrie 1941.
109. USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 22, f. 30, Comunicat nr. 469-C din 25 octombrie 1941, Voiculescu pentru Comandantul de Garnizoană Dumitrescu.
110. USHMM RG – 54.001, rola 7, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 473, Comunicat nr. 7267 din 25 oct. 1941, Biroul Siguranţă Chişinău către şeful Regional de Poliţie.
111. Dumitrescu elibera zilnic, în medie, zece permise pentru evrei, mai ales ca să intre în oraş, să se aprovizioneze cu alimente şi alte furnituri; v. USHMM RG – 54.001, rola 13, fond 680, opis 1, dosar 4476, Comunicat nr. 15217 din 10 ian. 1942, şeful Poliţiei Chişinău/Biroul Siguranţă către Inspectorul Reg. de Poliţie Chişinău.
112. USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 68 (titlul dosarului: „Dare de seamă asupra călătoriei de informaţie făcută în Basarabia şi Bucovina, 24-28 XI 1941″), ff- 29-34, Raport (copie) nr. 741 din 27 octombrie 1941, de la Prim-procurorul FI. Tărăbuţă către Procurorul general, Curtea de Apel Lăpuşna. Acest document reprezintă o anexă la raportul lui Vlădescu din 1 decembrie 1941.
113. USHMM RG-54.001, rola 19, fond 680, opis 1, dosar 4805-2, f. 515, Nota nr. 7237 din 3 ianuarie 1942, Biroul Siguranţei Chişinău către şeful Poliţiei Regionale; şi acelaşi dosar, f. 325, Scrisoarea personală (confidenţială) nr. 69 din 10 decembrie 1941 de la Guvernul Basarabiei către şeful de Poliţie Pacsimade. După ce a executat o condamnare la închisoare în Bucureşti, Ana Binder a fost înapoiată la ghetoul din Chişinău pe 30 aprilie 1942; vezi USHMM RG -54.001, rola 16, fond 679, opis 1, dosar 6922, f. 323 [scris de mână], Nota nr. 2683 din 30 aprilie 1942, Biroul Siguranţei Chişinău către Poliţia Ghetoului.
114. Raportul lui Vlădescu datat 1 decembrie 1941, având note marginale aparţinând lui Ion Antonescu, împreună cu alte documente conexe, pot fi găsite în USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 68. Rezumatul lui Vlădescu se află la ff. 46-49. Cu privire la evadări şi la jefuirea proprietăţii evreieşti, vezi mai ales „Anexa 1 – Nota de informaţii cu privire la neregulile din Administraţia Ghetoului din Chişinău, în traficul şi abuzurile comise asupra evreilor” în acest fişier şi în USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 23, ff. 98-118, 122-125.
115. USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, ff. 159-163, Raport nr. 831-C din 2 decembrie 1941, de la Voiculescu pentru Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Copii după raportul lui Voiculescu („Memoriul lui Voiculescu”) pot fi găsite în mai multe fişiere ale autorităţilor române de la nivel local şi central; vezi nota 48. Raportul a fost reprodus în întregime, fără ataşamente, în Documentele Ancel, vol. 10, pp. 137-145.
116. USHMM RG – 54.001, rola 1, foncl 706, opis 1, dosar 23, ff. 86-97, minutele întâlnirii din 4 decembrie 1941. Fragmente-cheie din aceste minute şi din raportul lui Voiculescu au fost publicate în FCER Stenogramele, pp. 348-357. Pentru minutele întregi, vezi Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. 5 (octombrie 1941 – ianuarie 1942), Bucureşti, 2001, pp. 318-323.
117. Pentru numirea Comisiei de Anchetă, vezi USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 23, ff. 195-196, Comunicat nr. 146496 din 8 decembrie 1941, de la Ministerul de Justiţie către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, cu decizia lui Ion Antonescu comunicată prin instrucţiunea nr. 217 din 4 decembrie 1941, „Raportul de anchetă 1″, pp. 26-27, care se referă la tentative specifice de evadare. În unele cazuri, persoane particulare au luat bani şi aur de la evrei, doar pretinzând că-i ajută, iar ulterior au fost arestaţi pentru aceste fapte. Aroni, Memories of the Holocaust: Kishinev, 1995, pp. 55-57, contestă unele dintre detaliile din raportul de anchetă.
118. USHMM RG -25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, ff. 161-163, „Tabel cu situaţii tipice de încercări ale evreilor de a anula efectele internării în ghetoul Chişinău, arătând măsurile luate ca răspuns”. Tabelul era o anexă la raportul depus de Voiculescu pentru Ion Antonescu pe 2 decembrie şi a acoperit perioada cuprinsă între 21 august şi 16 noiembrie 1941; o copie există, de asemenea, la USHMM RG – 54.001, rola I, fond 706, opis 1, dosar 22, ff. 34-37. Cu privire la mituire, vezi şi USHMM RG – 54.001, rola 19, fond 680, opis 1, dosar 4805-1 (titlu dosar: „Mişcarea evreiască”), ff. 11-12, Telegrama şi Comunicatul nr. 10221 din 14 noiembrie 1941, de la Inspectoratul Regional de Poliţie către Secţia de Poliţie Chişinău.
119. Documente privind familia Schwarţberg şi eforturile acesteia de a ajunge la bordul Strumei se află în USHMM RG – 54.001, rola 1, fond 706, opis 1, dosar 22; de asemenea, în RG – 54.001, fond 706, opis 1, dosar 68; şi în tabelul citat la nota 118. Solomon Sur, un alt evreu care a încercat să ajungă în Palestina, a obţinut permisiunea lui Dumitrescu de a sta în ghetou până pe 25 noiembrie, cu condiţia să plece până la acea dată sau să fie deportat dincolo de Nistru; vezi USHMM RG – 25.003, rola 126 (vechi 656), dosar 29, f. 38.
120. USHMM RG – 25.004, rola 64, dosar nr. 18844, voi. 3, ff. 643-644, Raportul secret nr. 3790 din 5 noiembrie 1941 de la Meculescu, Inspectorul de Jandarmi Chişinău, către Inspectorul General de Jandarmerie, cu o notă ataşată.
121. USHMM RG – 54.001, rola 7, fond 679, opis 1, dosar 6586, f. 671, Notă informativă semnată de Tcacenco, n.d.
122. Cu privire la noaptea din 28 octombrie, Maria Marinescu a fost arestată de ofiţerii germani de jandarmerie în timp ce încerca să intre în ghetou, intr-un vehicul militar german, împreună cu un soldat german şi cu un civil care lucra la cartierul general local al Armatei germane. Nouă evrei care părăsiseră deja ghetoul au fost găsiţi ascunzându-se în casele lor. Grupul avea asupra sa 58.445 de lei româneşti, 553 de ruble şi 301 mărci germane. Ei căutau alţi evrei înstăriţi, pentru a da mita solicitată pentru deplasarea la Bucureşti. Există o documentaţie importantă cu privire la acest incident la USHMM RG – 54.001, rola 7, fond 679, opis 1, dosar 6586.
123. Vezi nota 116.
Sursă: Paul A. Shapiro, ”Ghetoul din Chişinău, 1941-1942: o istorie documentară a Holocaustului în interiorul frontierelor contestate ale României”, București, 2016.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 