ATITUDINEA REGIMULUI ANTONESCU FAȚĂ DE EVREI (IANUARIE – IUNIE 1941)

Ideologie şi politică

Regimul Antonescu nu s-a considerat drept un regim nou în ceea ce priveşte politica faţă de evrei şi a anunţat în mod deschis că intenţionează să continue politica regimului legionar fără legionari. Un ziar antisemit s-a grăbit să clarifice cititorilor lui că greşesc acei evrei care simt acum o uşurare, întrucât conflictul cu legionarii şi restabilirea ordinii nu s-a făcut „pentru liniştirea Comunităţii” [1].

Prietenul lui Antonescu, Cuza, obişnuia să amintească din când în când românilor că el este cel care a deschis lupta împotriva evreilor din România şi că Antonescu este doar continuatorul său. În ajunul deschiderii Congresului antisemit internaţional de la Frankfurt, Cuza a afirmat că scopul politicii antisemite trebuie să fie eliminarea evreilor – scop pe care regimul Antonescu încă nu-l proclamase oficial: „Rezolvarea problemei evreieşti este în curs. Soluţia acestei probleme se rezumă prin eliminarea jidanilor din mijlocul celorlalte naţii, aşezându-i silit – căci de bună voie îi împiedică religia lor să se ducă, – pe un pământ liber al lor. Toţi naţionaliştii din toate ţările trebuie să se unească pe baza unui program de aplicare imediată a eliminării jidanilor” [2].

După ce au devenit cunoscute crimele legionare în zilele rebeliunii, patriarhul Bisericii ortodoxe române, Nicodim, a chemat poporul să-şi exprime căinţa faţă de aceste fapte, dar nu a amintit măcar cu un singur cuvânt cine au fost principalele victime. În acea perioadă, regimul a iniţiat o acţiune de epurare de evrei cu ajutorul recensământului populaţiei, „se va cerceta familia atât rasial, cât şi spiritual” [3]. Această măsură a fost luată cu „intenţia categorică de a purifica o dată pentru totdeauna neamul de infiltrările semite” [4].

Ministrul Propagandei, Crainic, a concentrat politica guvernului în perioada de după înfrângerea legionarilor în următoarele cuvinte: „Vrem să fim noi înşine stăpâni în această ţară… spiritul autohton trebuie să lupte pentru epuraţie” [5]. Dacă aşa stau lucrurile, atunci prin ce s-a deosebit regimul Antonescu fără legionari de regimul legionar în fruntea căruia s-a aflat Antonescu, în privinţa atitudinii faţă de evrei? Regimul Antonescu a dorit o soluţie ordonată şi finală a problemei evreieşti, soluţie pe care statul s-o iniţieze şi pe care să o realizeze până la capăt: „Ce vor deveni sutele de mii de evrei scoşi din rosturile lor şi aruncaţi pe drumuri, mai ales că după exproprierea urbană, vor mai veni şi alte măsuri? Pâlcuri incerte de jidani pândesc la colţuri de stradă, căutând o pâine. Deocamdată mai sunt economii, care se vor irosi repede, dar ce vor face ei mâine?… Politica antisemită a României nu va fi definitiv realizată decât în clipa când veneticii vor părăsi definitiv teritoriul naţional” [6].

Regimul Antonescu a simbolizat, pentru naţionaliştii români, victoria ideii naţionale, expresie care are un sens mai larg decât eliminarea evreilor. Noul regim s-a obligat în faţa poporului să-şi fondeze toate planurile şi măsurile pe principiul promovării etnice româneşti, pe „valorile” româneşti, pe „însuşirile” româneşti, pe ideile marilor „precursori”, „pe sfântul egoism” românesc (cum l-a definit Goga în anul 1920) şi pe realizarea exclusiv a intereselor româneşti, în toate domeniile. Acest plan nu a lăsat aproape nici un spaţiu de existenţă evreilor, dar nu a cuprins pentru moment exterminarea fizică, ci, cel mult, alungarea lor din România.

Din punct de vedere ideologic, unii români au văzut în regimul Antonescu fără legionari realizarea naţionalismului antisemit al lui Cuza; din punct de vedere politic, el a fost primit drept continuatorul căii lui Goga şi Cuza şi al scurtei lor guvernări. Nu este întâmplător că presa românească a scos, atunci, în evidenţă realizările antisemite şi naţionaliste ale guvernului Goga-Cuza, învinuindu-i pe evreii din România şi din întreaga lume, precum şi puterile democratice, de căderea acestui guvern [7]. Presa antisemită a văzut în noul regim un „stat naţional autoritar, stat bazat pe doctrina fecundă a lui A.C. Cuza” [8]; regim pe al cărui catarg flutură „stindardul ideologic al lui A.C. Cuza”; doctrină care se îndeplineşte „sub înţeleaptă comandă a Conducătorului Ion Antonescu” [9].

Fiecare generaţie, scria organul antisemitismului românesc, crede că istoria începe cu ea, crede că prezentul întrece trecutul. Dar nu este adevărat. Lucruri de acest fel s-au mai întâmplat. „Cei mai buni intelectuali ai naţiei s-au răsculat împotriva veneticilor. Şi noi suntem convinşi că Eminescu, dacă n-ar fi fost antisemit, ar fi avut o altă soartă. Şi câţi au fost răstigniţi după aceea, pentru credinţele lor naţionale?… Şi cine a distrus regimul biruinţelor naţionaliste de la sfârşitul anului 1937, prezidat de Octavian Goga?” [10].

Presa sărbătorea victoria „ideii naţionale” asupra evreilor şi avea grijă să publice discursuri şi declaraţii ale „predecesorilor” – intelectuali şi politicieni care au acţionat sau s-au exprimat împotriva prezenţei evreieşti în România, împotriva acordării de drepturi cetăţeneşti şi în favoarea a orice împiedica, întârzia, zădărnicea „expansiunea” evreiască”.

Pentru naţionalişti, regimul Antonescu simboliza înfăptuirea revendicării de eliminare a evreilor din sânul naţiunii române – mai întâi eliminare mentală şi apoi, fară să lămurească pe ce cale, şi eliminarea fizică. Restricţiile şi alungările pe care legislaţia antisemită le-a impus evreilor, în afară de delegitimarea realizată în anii treizeci, a reuşit, între timp, să-i transforme în fiinţe lipsite de chip omenesc, non-entity. De aceea puteau atât Antonescu, cât şi regimul său, precum şi „opinia publică” să vorbească despre valori universale, despre morală şi omenie, fără să simtă nevoia să se justifice sau măcar să precizeze că aceste valori nu se aplică evreilor. Îndepărtarea evreilor din conştiinţa naţională continua de peste un deceniu. Societatea românească, scria un ziarist neantisemit, suferă de o criză de ură profanatoare. Aceasta poate fi înfrântă prin întoarcerea la tradiţiile vieţii noastre naţionale: „credinţa, omenia şi bunul simţ românesc trebuie neapărat reînviate” [12].

„Xenofobia”, scria cunoscutul ideolog naţionalist Nicolae Davidescu, „a rămas şi astăzi un sentiment necunoscut nouă” [13]. Dar tuturor nivelurilor de conducere le era clar, chiar şi fără dispoziţii speciale, că „principiile naţionaliste şi autoritare” pe care se baza statul român, după afirmaţiile ministrului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, sunt opusul „spiritului statului democratic, antinaţional şi străin” – cum l-a definit ziaristul Pamfil Şeicaru – şi aceste principii erau antisemite, îndreptate împotriva evreilor şi scopul lor este să se scape de ei [14].

Direcţia, amploarea şi ritmul aplicării politicii antisemite ca parte din realizarea „ideii naţionale”, aşa cum au prevăzut-o şi au revendicat-o precursorii, depindeau de o singură persoană – Ion Antonescu. După îndepărtarea legionarilor, Ion Antonescu, cu ajutorul lui Mihai Antonescu, a fost iniţiatorul, dictatorul şi îndrumătorul în problemele evreieşti, la fel ca şi în toate celelalte probleme ale statului. L-au urmat mulţi dintre miniştrii săi, prefecţii, comandanţi de poliţie şi primari care iniţiau, şi ei, măsuri antisemite, siguri fiind că acestea corespund spiritului regimului sau din convingere personală.

Dezbaterile în şedinţele guvernului erau doar formale şi miniştrii aprobau, fară vot, propuneri prezentate de Mihai Antonescu. În problema evreiască, şi o observaţie verbală a lui Ion Antonescu, o notă pe marginea unui raport prezentat spre ştiinţă sau o vorbă scăpată se transforma în ordin, secretarii lui difuzând-o celor de resort şi, uneori, figura în fruntea unei legi. Mihai Antonescu răspundea de maşina legislativă antisemită şi a acţionat în lumina „ideii naţionale”, în deplin acord şi înţelegere cu Ion Antonescu.

Înainte de a fi sedus de intransigenţa lui Hitler în problema „soluţiei finale”, Conducătorul obişnuia să împărtăşească poporului şi opoziţiei gândurile şi planurile sale cu privire la evrei; şi chiar de la începutul regimului său, el a trasat liniile politicii faţă de evreii din Regat şi din sudul Transilvaniei – în cadrul statului român micşorat. Aceste linii au rămas în vigoare până în ajunul izbucnirii războiului împotriva Uniunii Sovietice. În instrucţiunile date presei la 20 februarie 1941, Antonescu a stabilit că orientarea generală a politicii interne se va baza pe „naţionalism integral”; că va tinde să soluţioneze problema evreiască într-o formă fundamentală şi nu se va mulţumi cu „soluţii aparente”, că orice alt tip de rezolvare va constitui o trădare a românismului – cuvântul fermecat care cuprinde în el, asemănător „ideii naţionale”, aspiraţiile naţionalismului extremist.

„Nici violenţa gestului sau a cuvântului nu rezolvă această problemă ci înjoseşte pe cei care o practică. Generalul Antonescu şi-a luat angajamentul s-o realizeze metodic şi progresiv pentru a nu aduce dezechilibrarea vieţii economice, înlăturarea elementului străin e condiţionată de înlocuirea cu forţe autohtone, în spiritul unei cât mai perfecte echităţi” [15].

În afară de ipocrizia cuprinsă în afirmaţia că înlăturarea evreilor şi înlocuirea lor cu români este o măsură de dreptate, se poate stabili că Antonescu s-a obligat să continue politica inaugurată odată cu dictatura sa, înainte ca legionarii, în marea lor aviditate, s-o fi transformat într-o goană pentru jefuirea averilor evreieşti prin mijloace teroriste, torturi şi omoruri, în cea mai mare parte, în folosul lor personal.

Caracteristicile principale ale acestei politici au fost:

1. Continuarea treptată şi controlată a eliminării evreilor din toate domeniile vieţii; continuarea românizării care începuse şi a fost întreruptă în perioada Goga-Cuza şi reluată în timpul regimului naţional-legionar – dar, de data aceasta, fară folosirea forţei şi terorii, ci prin mijloacele „legale” aflate la dispoziţia statului – legiferare, tribunale, sechestru etc. Legislaţia antisemită şi românizarea n-au încetat o clipă şi, în felul acesta, regimul Antonescu a continuat politica regimului precedent.

2. Ritmul şi volumul campaniei de purificare de evrei au fost stabilite de Antonescu însuşi, astfel încât să nu lovească în economie, în pregătirile pentru război, în necesităţile populaţiei etc. Această prudenţă provenea din convingerea celor care se aflau în fruntea regimului că evreii din România dispun de o uriaşă putere economică şi exercită o influenţă indirectă asupra altor sectoare ale vieţii; acest fapt nu a fost niciodată adevărat şi, desigur, în mod categoric era contrar adevărului după regimul legionar.

3. Campania antievreiască a fost integrată în planurile şi promisiunile de „refacere a naţiunii”, de creare a unei „clase de mijloc”, şi a „comerţului românesc” etc.; cu alte cuvinte, în îndreptarea tuturor defectelor de care suferea, într-adevăr, societatea românească sau măcar a acelora de care „precursorii” i-au acuzat pe evrei. Politica antievreiască s-a transformat într-un element important în politica internă, aproape singurul domeniu în care regimul putea să iniţieze reforme şi să respecte promisiuni.

4. Câtă vreme Antonescu se mai simţea obligat promisiunilor făcute lui Filderman, el nu a ezitat să mintă, să se comporte în mod ipocrit şi, de asemenea, să-i acuze pe nazişti de măsurile ordonate de el personal contra evreilor şi a averilor lor. Ipocrizia ieşea la iveală când folosea termenul jignitor „jidani” în şedinţele guvernului, în convorbiri în cerc închis, în documente interne, în corespondenţa cu şefii opoziţiei şi în observaţiile pe marginea rapoartelor adresate lui, în comparaţie cu limbajul civilizat pe care îl folosea în întrevederile cu Filderman şi cu alţi evrei (întrevederi care s-au redus în timp). Cu toate acestea, au fost introduse în legislaţia antisemită câteva excepţii cu privire la evreii „care au adus o contribuţie reală ţării”, în special foşti militari reangajaţi şi cei decoraţi.

5. Regimul Antonescu, continuator al ideologiei lui Cuza şi Goga, a acţionat nu numai împotriva evreilor, ci şi împotriva iudaismului – apelând la religia creştină şi la sloganurile antisemite privind hidoşenia şi satanismul religiei evreieşti, la denigrarea evreului şi a valorilor iudaice – opuse valorilor creştine. Promotorii acestei politici au fost ziare şi ziarişti, câţiva dintre prelaţii Bisericii ortodoxe române şi, parţial, establishment-ul fascist. Majoritatea intelighenţiei româneşti a rămas rezervată faţă de campania împotriva iudaismului (spre deosebire de campania împotriva evreilor).

6. În decursul întregii perioade la care ne referim, până la mijlocul anului 1943, a continuat campania de instigare a autorităţilor de stat, a organelor semioficiale şi a presei împotriva evreilor. Evreii au fost prezentaţi drept factorul principal al dificultăţilor interne ale regimului, în legătură cu tot ceea ce privea aprovizionarea cu alimente şi condiţiile de viaţă în general. Greutăţile proveneau, de fapt, din obligaţiile crescânde asumate de Antonescu faţă de Hitler şi faţă de Reich [16].

Regimul antonescian nu a fost expresia celui mai extremist antisemitism al naţionalismului românesc. În decursul războiului au existat în România cercuri antisemite mai extremiste, gata să acţioneze numai din ură şi din dorinţa de a ucide evrei. Spre deosebire de acestea, pe Antonescu l-au călăuzit, până în vara lui 1942, anumite considerente logice (în ce-i priveşte pe evreii din Regat şi sudul Transilvaniei), în conformitate cu principiul utilităţii pentru naţiunea română. Ura fostelor cercuri legionare, precum şi a acelor simpatizanţi ai lui Cuza, care, practic, au fost îndepărtaţi de la orice poziţie importantă în guvernul lui Antonescu, nemulţumiţi de ritmul prea lent, după părerea lor, al românizării, nu avea nevoie de explicaţii sau de demonstraţii de eficienţă. Tot timpul războiului, a existat o alternativă şi mai rea din punctul de vedere al evreilor, alternativa legionară, a cărei aplicare depindea de Hitler şi de politica Reichului faţă de regimul Antonescu.

Soarta averilor jefuite

În rândurile evreilor domnea o senzaţie de uşurare în legătură cu siguranţa fizică şi, concomitent, percepţia unei rapide înrăutăţiri în tot ceea ce privea legislaţia rasistă şi aplicarea ei. Încă la 7 aprilie, Filderman a subliniat, într-un demers către ministrul Economiei Naţionale, că „niciodată în decursul istoriei româneşti, populaţia evreiască n-a avut mai mult de suferit” aşa cum suferă ea „de la preluarea conducerii statului de către d. gen. Antonescu” [17]. Politica de deposedare, pe care au început-o legionarii, a continuat fară întrerupere în toate domeniile. Principalul beneficiar a fost statul, dar şi cetăţenii români „etnici”. Aceasta era evident în domeniul legislaţiei în problemele românizării sau când a fost vorba de restituirea averilor jefuite de legionari. Toate întreprinderile în proprietatea evreilor din categoriile A sau C, care n-au fost jefuite de legionari, au fost închise la 9 februarie 1941, în conformitate cu Statutul evreilor, care stabilea o prelungire de şase luni până la închiderea lor, începând cu data publicării Statutului. Nici un fel de considerente economice sau umanitare – cum ar fi faptul că „mai mult decât o treime din populaţia evreiască, circa 100.000 de oameni vor rămâne fară existenţă” şi, printre ei, mulţi dintre veteranii de război care şi-au pierdut cetăţenia din diverse motive – nu l-au convins pe ministrul Justiţiei, Constantin Stoicescu, şi pe ministrul Economiei, generalul Gheorghe Potopeanu, să amâne data închiderii [18].

Majoritatea evreilor care au fost loviţi, îndeosebi micii comercianţi, se întreţineau cu greutate din prăvăliile lor; duceau doar o viaţă modestă. Dar în satele Moldovei şi în anumite zone din Transilvania ei erau cei care puneau în mişcare rotiţele economiei rurale. Poate chiar din această cauză, regimul Antonescu a persistat să pună capăt acestei „invazii” în sate, folosind întotdeauna descrierea evreului ca exploatator al ţăranului.

În afară de câteva cazuri excepţionale la Bucureşti şi la Ploieşti, instituţiile guvernamentale şi tribunalele au refuzat să intervină pentru retrocedarea numeroaselor averi evreieşti jefuite de legionari, inclusiv întreprinderi şi magazine. Acest refuz era în contradicţie cu campania dusă de regim prin presă împotriva şefilor Legiunii, împotriva metodelor lor teroriste şi împotriva poftei lor de îmbogăţire cu orice preţ.

Când a fost vorba de evrei şi când se cerea unui legionar de rând să restituie bunuri, „balanţa era făcută să atârne de partea legionarilor, oricât ar fi de ticăloşi” [19]. Majoritatea legionarilor care au „achiziţionat” magazine şi întreprinderi evreieşti au rămas cu prada în decursul anilor regimului fascist şi o parte dintre ei chiar şi după aceea, până la publicarea legilor de naţionalizare a mijloacelor de producţie şi a prăvăliilor de către regimul comunist, în anul 1949. Locuinţele ocupate cu forţa, prin alungarea proprietarilor evrei, au rămas în posesia legionarilor. Instituţii evreieşti ca, de pildă, şcoli, spitale, băi publice şi un număr de sinagogi au rămas în mâinile legionarilor şi, ulterior, au trecut în proprietatea statului, primăriilor şi a altor instituţii publice.

Soarta imensei cantităţi de bunuri jefuite cu forţa de către legionari a ridicat câteva probleme principiale şi a semănat confuzie în rândurile autorităţilor, din cauza declaraţiilor lui Antonescu privind ataşamentul său faţă de valorile de dreptate şi lege, pe care şi-a întemeiat, după spusele sale, regimul.

Uniunea comunităţilor a cerut, încă la 12 februarie, să se restituie evreilor „casele şi magazinele jefuite cu brutalitate de către legionari cu sprijinul primarilor, prefecţilor, camerelor de comerţ etc.” [20].

O apreciere prudentă făcută de instituţii evreieşti stabilea că în posesia evreilor rămăseseră 40% din totalul prăvăliilor şi afacerilor pe care le avuseseră înainte de întemeierea regimului naţional-legionar, restul trecând în posesia românilor [21]. Noul regim nu a intervenit pentru restituirea întreprinderilor şi bunurilor imobiliare, printre altele şi instituţii publice etc., proprietarilor lor evrei. Bunuri evreieşti jefuite, în special în zilele rebeliunii sau înainte, şi înmagazinate la „casele verzi” (sediile mişcării din oraşe), la posturi de poliţie sau la domiciliile rebelilor arestaţi, au fost încărcate în camioane şi transferate în tabere militare. În oraşele de provincie autorităţile au ocupat magazii întregi cu mărfuri luate din prăvălii evreieşti, cu obiecte casnice, covoare, tablouri şi tacâmuri cu care mulţi legionari îşi umpluseră casele. La Timişoara, de exemplu, s-au descoperit şi confiscat veritabile depozite cu mărfuri furate la comandanţii legionarilor [22], printre care şi un fost inspector de poliţie.

Noii prefecţi, precum şi procurori, s-au adresat ministrului de Interne, ministrului Justiţiei şi chiar lui Antonescu personal pentru a lămuri ce este de făcut în cazurile în care evreii înaintează reclamaţii „împotriva oamenilor care prin ameninţări, violenţă şi cu revolvere în mână au acaparat magazinele lor şi i-au obligat să semneze contracte de vânzare care, în majoritatea cazurilor, nu notează măcar un preţ oarecare”. Răspunsul procurorului-şef al judeţului Braşov constituie un exemplu privind atitudinea sistemului judiciar şi a autorităţilor de stat faţă de acest subiect: „Parchetul recomandă legionarilor fără titlu valabil şi evreilor ca diferendele să se aplaneze între ei pe cale paşnică. Procedându-se astfel, se uşurează într-o măsură situaţia legionarului sub raportul intereselor sale juste, precum şi răspunderea sa când va fi să i se stabilească culpabilitatea penală. Pe de altă parte, se respectă şi legile în vigoare, care protejează proprietăţile urbane de orice fel. Conducătorul statului, domnul general Antonescu, a ordonat respectul legilor şi respectarea ordinii publice prin suprimarea anarhiei” [23].

În felul acesta, parchetul s-a scutit de obligaţia de a lua măsuri legale pentru înapoierea avutului jefuit de la evrei, fără a uita să menţioneze principiile justiţiei; evreii trebuiau acum „să se pună de acord cu jefuitorii”. Legionarii care aveau vreun act oarecare nu au renunţat în general la pradă iar cei care nu au reuşit să obţină o dovadă de proprietate sau, pe vremea aceea, nu reuşiseră să-l depisteze pe proprietarul legal pentru a-l sili să semneze „contractul” de vânzare, au preferat „să se retragă de bunăvoie din magazinele ocupate, primind o despăgubire pentru munca prestată şi pentru investiţiile de mărfuri făcute din banii lor”.

Primarul Braşovului a prezentat propuneri în scris cu privire la soarta magazinelor şi întreprinderilor evreieşti acaparate de legionari şi în care se cerea să se promulge o lege specială menită să asigure păstrarea în continuare a avutului evreiesc, fapt care va pune capăt tuturor problemelor juridice. După părerea sa, „a lua aceste prăvălii [care sunt] acum românizate şi a le reda evreilor, am face greşeala cea mai de neiertat” [24].

Plângeri depuse de evrei la poliţie şi reclamaţii la judecătorii s-au lovit, în general, de duşmănie şi mulţi evrei, ale căror averi au fost jefuite, au întâmpinat dificultăţi chiar pentru depunerea plângerii: „Unele autorităţi refuză primirea plângerilor, iar altele nu dau numere de înregistrare”, remarca Filderman [25]. Camerele de Comerţ şi Industrie au avut grijă să definitiveze, pe cale administrativă, ocuparea întreprinderilor şi magazinelor evreieşti în cazurile în care legionarii nu au apucat să pună complet stăpânire pe ele sau au fugit şi au lăsat „contractele” (sau procurile) în mâinile camarazilor lor; aceştia trebuiau doar să-şi adauge numele lor pe actul pe care nu era încă notat numele cumpărătorului. Camera de Comerţ din Ploieşti a înaintat o plângere ministrului de Interne cu privire la „atitudinea tendenţioasă a foştilor comercianţi evrei care refuză respectarea convenţiunilor încheiate pentru predarea magazinelor respective”, cerând deschiderea unor anchete [26].

Camerele de Comerţ au urmărit cu severitate excluderea evreilor care au revenit la prăvăliile lor, în ciuda faptului că în unele oraşe majoritatea legionarilor n-au reuşit la timp să pună mâna pe ele, întrucât „semnătura” pe contractul de vânzare a fost obţinută în urma arestării colective a tuturor negustorilor evrei în ajunul izbucnirii rebeliunii. Ministrul Justiţiei, Stoicescu, a refuzat să intervină în această chestiune [27]. Evreii care şi-au deschis prăvăliile au primit scrisori de avertisment să le închidă, întrucât au acţionat în mod nelegal. În avertisment se nota că chestiunea poate fi aranjată numai după ce prăvălia va fi înscrisă pe numele unui român etnic [28]. Avertismentele cuprindeau şi numele unui român, în general un refugiat din teritoriile anexate de Uniunea Sovietică şi de Ungaria, căruia trebuia să-i fie transferată proprietatea – exact ca pe timpul regimului legionar. Ministrul de Interne a publicat, la 17 februarie, o ordonanţă care stabilea că dreptul de proprietate asupra prăvăliilor din care evreii au fost alungaţi dar nu renunţaseră la ele va fi hotărât „pe calea justiţiei civile şi nu pe cale administrativă”. În felul acesta, el i-а trimis pe evrei să se judece în tribunale şi să-i convingă pe judecători că semnăturile lor au fost obţinute cu forţa şi prin teroare; dar judecătorii dădeau totdeauna sentinţe în favoarea legionarilor [29].

Un ziarist român din Corabia, în sudul României, care s-a îngrozit de posibilitatea retrocedării prăvăliilor, afacerilor şi obiectelor personale evreilor – deoarece şi familia lui se bucura de astfel de bunuri – a propus ca evreii să fie despăgubiţi (dacă se va hotărî că li se cuvin despăgubiri) din fondurile fostei mişcări legionare, a cărei existenţă fusese, între timp, interzisă, şi de la magazinele legionare închise în care se află mărfuri în valoare de sute de mii de lei [30]. Acelaşi ziarist, Marineseu, propunea, de fapt, să se plătească despăgubiri evreilor din avuturile jefuite de la ei, întrucât magazinele şi mărfurile amintite erau ale evreilor – aşa cum remarca şi prefectul judeţului Romanaţi, ca răspuns la propunerea ziaristului [31].

Regimul legionar a sărăcit întreaga populaţie evreiască şi, evident, îndeosebi pe cei înstăriţi. Numai în zilele rebeliunii au fost provocate evreilor pagube apreciate la 383 de milioane de lei, dintre care 230 de milioane de lei prin distrugerea de întreprinderi industriale de toate felurile şi de magazine şi numai 88 de milioane de lei pagube la gospodării personale [32] (în primăvara anului 1941, cursul de schimb oficial al dolarului era de 168 de lei, şi cursul la negru 950 de lei, în urma devalorizării drastice a leului). Pagubele acestea au fost precedate de jefuirea bunurilor evreieşti mobile şi imobile în timpul celor patru luni de regim legionar; după afirmaţiile lui Filderman, aceste averi erau în valoare de multe sute de milioane de lei [33]. Legionarii n-au renunţat la bunurile obţinute cu forţa decât în puţine cazuri, şi asta de teama autorităţilor [34].

După înăbuşirea rebeliunii, comandamentele militare din Bucureşti obişnuiau să publice, din când în când, comunicate privind arestarea de legionari rebeli şi liste de bunuri jefuite care au fost găsite la ei. La 27 februarie s-a anunţat că au fost confiscate 174 de camioane cu bunuri evreieşti jefuite, care cuprindeau mărfuri, haine, blănuri, obiecte casnice diverse, valută şi lei în sume mari (numai la un singur legionar s-a găsit o sumă de 34 milioane de lei); şi aceasta în afara milioanelor jefuite la spargerea din clădirea Federaţiei. Nici aceste averi, în majoritatea lor, nu au fost înapoiate evreilor, în ciuda faptului că, în mod oficial, s-a vorbit despre intenţia de a le restitui proprietarilor.

Autorităţile militare au anunţat, la 8 februarie, că s-a făcut un inventar şi o înregistrare a mărfurilor şi obiectelor capturate şi că, la timpul potrivit, vor fi expuse în săli de prezentare iar proprietarii care îşi vor identifica bunurile le vor primi înapoi. La 25 februarie s-a deschis o expoziţie de obiecte de mică valoare – câteva camioane din două sute. La 27 martie s-a anunţat o nouă expoziţie. În acest ritm, s-a plâns Filderman, vor fi necesare douăzeci de luni până a expune toate obiectele şi „între timp oamenii nu au o cămaşă, un cearceaf sau o pernă” [35]. În cele două expoziţii nu figurau lucruri necesare vieţii de zi de zi, cum ar fi obiecte casnice şi haine, şi nici obiecte de valoare – bijuterii şi blănuri – şi nu s-a pomenit nimic nici despre bani numerar, cu toate că o sută de milioane de lei au fost confiscaţi de la legionari [36].

La 15 mai 1941, Filderman s-a plâns comandantului militar al Capitalei că „numai o infimă parte dintre lucrurile expuse şi identificate au fost înapoiate proprietarilor lor. Mulţi evrei care au identificat obiectele au fost amânaţi pentru luna iunie [37]. Autorităţile au încetat să amintească în comunicate banii în numerar şi bijuteriile confiscate de la legionari şi acest fapt a dispărut definitiv de pe ordinea de zi.

Amintim aici de cazul a 267 de obiecte ambalate în 75 de pachete mari, incluzând bijuterii şi diferite haine, transferate soţiei lui Horia Sima şi, apoi, destinate „Ajutorului legionar”. Aceste obiecte au dispărut şi, împreună cu ele, a dispărut şi reprezentantul „Ajutorului” care s-a ocupat de această chestiune şi a dispărut şi doamna Sima; ea a rămas la Bucureşti şi a stat ascunsă tot timpul la o prietenă, în timp ce soţul ei a fost expediat, pe furiş, de către nazişti în Germania, prin Bulgaria. Nici până azi nu ştim ce s-a întâmplat cu acele obiecte, scria cotidianul „Universul”, la 18 martie 1941. Aceste lucruri şi altele şi mari sume de bani au dispărut o dată cu legionarii care au fugit, au fost trecuţi pe furiş peste graniţă, au fost ascunşi sau şi-au continuat viaţa obişnuită.

Câte camioane au fost necesare pentru a transporta bunurile capturate, de pildă, la doi legionari, refugiaţi din Basarabia, care au pus stăpânire, împreună cu camarazii lor, pe sinagoga „Reschith Dath” şi pe şcoala evreiască „Ronetti-Roman”? Aceste instituţii au fost transformate în cămin pentru refugiaţii români în timpul regimului legionar. Parchetul a înaintat un act de acuzare împotriva celor doi, dar clădirea, ca şi multe alte clădiri publice evreieşti ale Comunităţii din Bucureşti, a rămas în mâinile statului [38].

Problema restituirii avutului jefuit urma să devină subiectul principal de discuţii la audienţa lui Filderman la Antonescu la 1 aprilie 1941. Dar importanţa ei scăzuse după publicarea legii naţionalizării locuinţelor, o nouă lovitură puternică aplicată de regim tuturor evreilor. Odată cu izbucnirea războiului împotriva Uniunii Sovietice, chestiunea a devenit minoră în raport cu politica de exterminare a evreilor din Basarabia şi Bucovina, cu pogromul de la Iaşi, cu deportarea evreilor din judeţul Dorohoi în Transnistria ş.a.

La 6 august, preşedintele „Centrului de colectare a avuturilor jefuite de către rebeli, care nu au fost identificate”, l-a invitat pe Filderman la comandamentul militar al oraşului, unde îşi avea sediul, ca să-l anunţe că se organizează o „licitaţiune pentru vânzarea obiectelor rămase neidentificate şi nerestituite din cele jefuite de rebeli” şi compensaţia va fi predată Uniunii Comunităţilor. Filderman a trimis pe unul din apropiaţii lui să fie prezent la licitaţie, întrucât banii erau destinaţi ajutorării evreilor loviţi în zilele rebeliunii [39]. Delegatul, Martin Fundoianu, i-a predat lui Filderman o dare de seamă amănunţită a primei zile de licitaţie, care a fost condusă de o comisie din partea comandamentului militar al Capitalei, în frunte cu un ofiţer cu gradul de colonel. Participanţii s-au străduit să evite concurenţa; şi, în momentul când un evreu prezent în sală a propus un preţ mai ridicat, s-a iscat un vacarm, şi câţiva participanţi au cerut ca evreii să fie împiedicaţi să participe la licitaţie întrucât ei vor provoca ridicarea preţurilor şi „după cele petrecute în Basarabia” le este interzis să stea împreună cu românii. Evreii au fost scoşi din sală şi preşedintele a cerut „bunilor români” să evite concurenţa, „lăsându-se şi oamenilor nevoiaşi să-şi poată procura pe un preţ redus anumite obiecte de care ar avea nevoie”. Şi, într-adevăr, preţurile au rămas foarte scăzute. Fundoianu a notat că „am scăpat de la identificare [ca evreu], după fizionomie, astfel că am putut rămâne mai departe în sală” [40].

Suma obţinută de pe urma licitaţiei publice a depăşit trei milioane de lei. Dar nu a fost predată Uniunii Comunităţilor. La 21 martie 1942, Filderman s-a adresat Centralei Evreilor – Judenrat-ul numit după desfiinţarea Uniunii şi Federaţiei – amintindu-i că banii încă nu au ajuns la Comunitatea Bucureşti [41]. Aceşti bani nu au fost niciodată predaţi vreunei organizaţii evreieşti şi, între timp, şi-au pierdut din valoare. Membrii comisiei militare care au condus licitaţia au transferat parte din mărfuri unei bande de şarlatani, în schimbul participării lor la câştiguri. După afirmaţiile lui Carp, covoarele, bijuteriile, aurul, devizele străine şi banii numerar furaţi de la evrei şi ridicate de la bandiţii arestaţi nu au fost nici expuse, nici restituite, „şi până astăzi nu se ştie în ce mâini au încăput” [42].

În încheiere, cu toate că regimul Antonescu a desfăşurat în această perioadă o politică antilegionară, el a împiedicat, în general, restituirea bunurilor jefuite şi a preferat să le lase românilor, care au fost membri sau simpatizanţi ai mişcării legionare. Aceasta s-a făcut prin mijloace birocratice, prin iniţiative locale şi cu ajutorul unor dispoziţii legale, fără să fie necesară folosirea forţei, după modelul legionar.

Evreii din România au sărăcit în mod serios după 6 septembrie 1940. Ei au suferit pagube directe în valoare de cel puţin un miliard de lei, care reprezentau atunci circa 60 de milioane de dolari la cursul oficial sau 100 milioane de dolari la cursul la negru; la acestea trebuie adăugată pierderea de venituri şi degradarea existenţei cotidiene. Şi, cu toate acestea, Antonescu a continuat să creadă că evreii domină economia ţării.

Eliminare şi încercări de deportare

Eliminarea evreilor din diversele domenii ale vieţii (unul dintre elementele „ideii naţionale”) s-a făcut prin forme diferite şi a început cu excluderea evreilor de la participarea la două plebiscite iniţiate de Antonescu pentru a primi, post-factum, aprobarea poporului pentru politica sa: cel dintâi, la începutul lui martie, după înlăturarea legionarilor, şi al doilea, la 9 noiembrie 1941, după terminarea primei etape a campaniei din răsărit [43]. La aceste plebiscite au participat toţi românii „în afară de evrei şi femei”. Poliţia de Siguranţă a anunţat obligaţia de a aplica, pe orice paşaport deţinut de evrei, ştampila „Evreu”; în felul acesta s-a adăugat încă un document care purta această ştampilă de culoare roşie (în afară de carnetul de rezervist) [44].

Regimul Antonescu a cules roadele politicii începute de guvernul Goga-Cuza şi continuate de regimul dictatorial al regelui Carol şi de regimul naţional-legionar în domeniul eliminării evreilor din profesiuni şi servicii. Cea mai grea lovitură au primit-o avocaţii, medicii, inginerii, muncitorii din fabrici şi salariaţii din comerţ.

Circa o mie de avocaţi evrei din cei o mie două sute câţi erau în Bucureşti şi-au pierdut mijloacele de existenţă. Numai 150 dintre ei, care îndeplineau toate condiţiile categoriei B – participare la război (inclusiv decoraţii), cetăţenie etc. – au primit permisiunea de a continua să lucreze în meserie, dar numai pentru clienţi evrei. Corespondentul evreu al Agenţiei evreieşti de presă JTA a raportat, după pogromul de la Bucureşti, că aceşti avocaţi (cei o mie) şi familiile lor „sunt lipsiţi de toate şi disperaţi. Nu au mijloacele economice pe care le au la dispoziţie evreii din Germania, în aceeaşi situaţie”.

Medicii se aflau într-o situaţie asemănătoare, întrucât li s-a permis să trateze numai bolnavi evrei şi aceştia erau relativ puţini în raport cu numărul medicilor şi, parte din ei, fără mijloace de existenţă. Din numărul de şase sute de medici evrei la Bucureşti, raporta corespondentul Agenţiei JTA, numai o sută au şanse să-şi câştige un trai modest, „atâta timp cât pacienţii evrei nu vor sărăci cu totul”. Toţi medicii evrei au fost eliminaţi, încă în anul 1940, din cel mai modern spital din Bucureşti, Spitalul Elias, construit în anul 1938, donaţie a unui filantrop evreu spaniol (care a lăsat moştenire uriaşa sa avere Academiei Române). Rămăsese un singur medic evreu, care şi el a fost concediat la începutul anului 1941.

Procesul de eliminare a muncitorilor şi salariaţilor evrei din întreprinderile industriale şi comerciale a continuat cu şi mai mare intensitate, conform legii legionare de românizare a locurilor de muncă; ea stabilea că operaţia va fi încheiată până la sfârşitul anului 1941. „Mulţi dintre ei fuseseră deja concediaţi şi procesul a continuat zi de zi. Aceşti oameni n-au fost în stare să economisească nimic, întrucât salariile lor nu ajungeau nici la cinci mii de lei pe lună – cam zece până la doisprezece dolari”.

Această categorie cuprindea majoritatea întreţinătorilor evrei şi majoritatea lor erau săraci: „Nu au economii, şi pot să se întreţină doar atâta timp cât muncesc şi primesc salarii” [45].

Eliminarea evreilor din România nu a fost posibilă şi, de fapt, nu a fost pusă în mod serios pe ordinea de zi până la izbucnirea războiului; dar oriunde a existat această posibilitate, regimul Antonescu a dovedit fermitate în executare. Circa 150 de evrei şi 27 de români s-au adresat Comisiei mixte româno-sovietice pentru repatrierea locuitorilor, înfiinţată la staţia de cale ferată Burdujeni, în nordul Moldovei. Comisia şi-a încetat brusc activitatea şi trecerea prin punctul de graniţă Dorneşti a fost închisă de partea sovietică. Evreii care se înscriseseră la Comisie au fost arestaţi şi ţinuţi într-un lagăr provizoriu la staţia de cale ferată şi restrânsa comunitate din localitate i-a aprovizionat cu alimente. Grupuri mici, de câte 10-15, erau transportate în fiecare noapte la graniţă şi silite, sub ameninţarea armelor, s-o traverseze. Circa o sută de evrei au fost ucişi în schimburile de focuri dintre grănicerii români şi cei sovietici sau prin explozia unor mine [46]. Supravieţuitorii, 58 la număr, au reuşit să anunţe Federaţia că viaţa le este în pericol, rugând să fie salvaţi. Federaţia a cerut, la 26 februarie 1941, încetarea expulzării cu forţa, care însemna, de fapt, lichidare, „întrucât în sarcina lor nu se aduce nici o învinuire, întrucât ei s-au prezentat cu acte în regulă înaintea unei comisiuni oficiale, care putea să admită sau să respingă cererile lor. Întrucât ei plecând n-au dezertat de la nici o îndatorire, ci s-au supus cerinţelor guvernului de a emigra” [47]. Supravieţuitorii nu au fost eliberaţi, dar, în urma intervenţiei Federaţiei, au fost transferaţi în lagărul de la Târgu Jiu [48].

Dorneşti a fost ales ca punct de expulzare a evreilor polonezi. La 8 martie 1941, poliţia din toată România a început să execute un ordin secret al Ministerului de Interne de a expulza într-un termen scurt, de 24 de ore, 1.400 de evrei cu paşaport polonez sau paşaport Nansen (paşaport acordat de Liga Naţiunilor celor lipsiţi de cetăţenie). La Bucureşti se adunaseră circa 700 dintre ei: 146 posesori de paşaport Nansen, circa o sută de evrei de origine poloneză, posesori de cetăţenie română, circa 350 posesori de paşaport polonez şi circa o sută de refugiaţi evrei din Polonia [49].

Numărul total de evrei cu paşaport Nansen din întreaga Românie era de 300. Parte din evreii polonezi, pe care autorităţile voiau să-i expulzeze, trăiau în România de zeci de ani şi erau şi unii care se născuseră acolo, dar pierduseră cetăţenia poloneză. Alţii au ajuns în România pentru că „au fugit din Polonia lui Beck” sau erau refugiaţi care nu reuşiseră să părăsească România. Toţi au primit dispoziţie să pregătească un bagaj de mână, permiţându-li-se să ia cu ei până la 2.000 de lei [50]. Printre candidaţii la expulzare au fost mari industriaşi şi comercianţi, cărora li se permisese să se stabilească în România după refacerea independenţei Poloniei, ca urmare a primului război mondial, şi întemeiaseră industrii avansate.

Comunitatea din Iaşi, unde trăiau mulţi industriaşi evrei din Polonia, precum şi Filderman, s-au mobilizat să împiedice expulzarea, încercând să-i influenţeze pe primul preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie, ministrul Economiei, ministrul de Interne, ministrul Muncii, ministrul Justiţiei şi pe directorul Siguranţei. În cursul încercărilor, s-a constatat că ordinul de expulzare a fost dat de Antonescu însuşi: „Trebuia să-i convingem întâi pe demnitarii de mai sus, şi în urmă, prin ei, pe general”. Federaţia a cerut o amânare de 15 zile a expulzării şi apoi anularea ei [51].

Evreii polonezi care au fost arestaţi, într-un număr necunoscut, au fost transferaţi la Dorneşti, „spre a fi alungaţi în Rusia, şi astfel expuşi să fie împuşcaţi” [52]. Eforturi combinate, insistenţele pe lângă miniştri şi ajutorul unor personalităţi şi instituţii româneşti l-au convins, în cele din urmă, pe Antonescu să anuleze ordinul; dar, o lună după aceea, Poliţia de Siguranţă din Iaşi declara că nu a primit nici o dispoziţie în acest sens şi a ameninţat să-i expulzeze pe „polonezi”, pentru a stoarce bani de la ei. Cu toate acestea, evreii polonezi şi cei născuţi în Polonia, cuprinşi în categoriile amintite mai sus, nu au mai fost deranjaţi până la sfârşitul războiului [53].

Politica de eliminare a evreilor a continuat şi în alte domenii. Ceea ce a caracterizat-o – în contrast cu legislaţia antisemită şi cu procesul românizării – a fost lipsa unui program concret. Această situaţie s-a schimbat după 22 iunie 1941, atât din cauza intervenţiei naziste, cât şi din cauza dorinţei Conducătorului de a acţiona pe baza unui plan bine definit.

Recensământul populaţiei

Unul dintre domeniile în care regimul Antonescu s-a îngrijit să ducă la capăt acţiunea începută în perioada regimului legionar a fost efortul de a clarifica numărul evreilor care trăiau în România. La recensământul preconizat de regimul legionar urmau să participe tineri membri ai mişcării, misiunea lor fiind de a asigura ca nici un evreu să nu se eschiveze de la recensământ şi să nu reuşească să-şi ascundă originea.

Chiar a doua zi după numirea lui Antonescu în funcţia de prim-ministru, la 6 septembrie 1940, s-a cerul Consiliului juridic al Ministerului Cultelor să stabilească „dacă şi caraiţii sunt consideraţi evrei”. După cercetarea unor surse diferite şi după o serie de consfătuiri, Consiliul a ajuns la concluzia că din punct de vedere religios, caraiţii nu pot fi consideraţi evrei, întrucât, deşi ei recunosc numai Biblia (Tora), resping Talmudul; în schimb, din punct de vedere etnic, numai caraiţii din Palestina sunt evrei, iar ceilalţi – inclusiv caraiţii din România, care au venit din Rusia – sunt, de fapt, slavi sau de origine turcă [54].

Numărul caraiţilor în România a fost întotdeauna neglijabil şi, după cedarea Basarabiei, unde trăiau majoritatea lor, problema devenise importantă numai din punct de vedere statistic. Dar preocuparea pentru această problemă era caracteristică regimului fascist la putere, care îşi baza atitudinea faţă de evrei pe argumente etnice rasiale, nu numai religioase.

Ziua recensământului general a fost stabilită pentru 6 aprilie, şi două dintre paragrafele legii recensământului scoteau în evidenţă unul din scopurile sale: „recensământ al celor ce se trag din neam evreiesc” [55]. Recensământul a devenit o necesitate urgentă, urmând să stabilească numărul populaţiei şi al proprietăţilor sale, după schimbările teritoriale din vara lui 1940. Pentru a evita orice posibilitate de falsificare cu privire la populaţia evreiască, a fost invitat să participe, ca observator, un specialist german – directorul Biroului de Statistică al Bavariei, profesorul F. Burgdorfer. La recensământul care a avut loc între 31 martie şi 11 aprilie a participat şi d. Molinari, directorul general al Institutului de Statistică din Italia.

Oaspetele german, însoţit de directorul adjunct al Institutului Central de Statistică al României, dr. Golopenţia, au străbătut toată România în decurs de şase zile. Burgdorfer s-a convins că s-au pus „întrebări foarte amănunţite privitoare la originea etnică, întrucât aici, în România, chestiunea evreiască este de o dureroasă importanţă şi guvernul se străduieşte să-i găsească o soluţie rapidă”. Însuşi Antonescu l-a primit în audienţă, la 11 aprilie, şi „a atins chestiunea [estimării populaţiei evreieşti] fără să intre în amănunte. În orice caz, guvernarea se străduieşte să soluţioneze grabnic această problemă” [56].

Chiar înainte de publicarea rezultatelor, presa a mai adăugat, la porţia zilnică de atacuri antisemite, problema numărului şi a pătrunderii evreilor care „au reuşit să se introducă în comunitatea noastră naţională”, subliniind că, în momentul când vor fi publicate rezultatele, va fi posibilă o acţiune de autoapărare, „poate chiar cu brutalitate, permisă de toate legile onoarei şi existenţei neamului” [57].

Ministrul responsabil de problemele coordonării economice, colonelul Dragomir, a declarat, în faţa prefecţilor şi primarilor marilor oraşe, că nu este posibilă o soluţie a problemei evreieşti „dacă recensământul special pe care îl facem nu va oglindi real şi precis cadrele ei (ale populaţiei de origine evreiască) [58]. Ameninţarea insinuată privind însăşi existenţa evreiască în România şi prezentarea recensământului ca parte dintr-un program general, iniţiat de nazişti, au apărut în diverse articole din presă, cu sublinierea faptului că, de data aceasta, şi nu cum s-a petrecut la recensământul din anul 1930, evreii nu vor reuşi să se sustragă, să mintă, să corupă şi să falsifice rezultatele şi că el va oglindi, cu adevărat, numărul lor din totalul populaţiei [59].

Rezultatele au fost publicate la 14 iunie 1941, cu o săptămână înainte de izbucnirea războiului antisovietic, provocând o mare decepţie. Ele au întărit datele recensământului din 1930 şi ale celor anterioare în tot ceea ce priveşte numărul evreilor în România: în total, 302.090 evrei în Regat, sudul Transilvaniei şi sudul Bucovinei. Un ziar neantisemit se întreba cum s-a întâmplat că numărul evreilor din Regat, stabilit în anul 1900 la 269.015, nu s-a schimbat în mai bine de patruzeci de ani: „Sporul de teritorii rămas azi, înmulţirea firească a elementului mozaic, cei veniţi de pe alte meleaguri în aceşti 40 de ani, totul să nu reprezinte decât cifra de 33.075 de evrei?” [60].

Chiar şi observatorul german remarca, în raportul lui, că în argumentările politice care au avut loc în trecut în România s-au folosit date „neobiective” şi că mulţi ziarişti au crezut că se poate scoate în evidenţă importanţa problemei evreieşti în viaţa economică „prin exagerarea nemăsurată a numărului evreilor. De aceea s-a răspândit zvonul că înainte de cel de-al doilea război mondial în România trăiau două până la două şi jumătate milioane de evrei, evaluare care a găsit o oarecare crezare şi în literatura germană”. Burgdorfer a respins aceste evaluări, sprijinindu-se pe discuţii pe care le-a avut cu specialişti români în statistică şi demografie. După ce a analizat rezultatele recensământului din 1930 şi a garantat corectitudinea şi rezultatele recensământului din aprilie 1941, a ajuns la concluzia că numărul evreilor în România lui Antonescu este de circa trei sute de mii şi că există un număr egal de ţigani „în afară de corciturile de ţigani” [61].

Aspiraţia de purificare de elemente „străine” s-a lărgit, cuprinzând grupuri noi: presa vorbea deschis despre necesitatea debarasării de „infiltraţiuni” etnice de creştini, cum ar fi popoarele din Balcani, armeni, ucraineni şi alţii, care au adoptat nume româneşti, devenind gălăgioşi naţionalişti români. Şi în acest domeniu va fi necesar un „triaj” [62].

Legislaţia antisemită

1. Continuarea românizării

Legiferarea antisemită a regimului Antonescu şi-a propus să completeze românizarea în toate domeniile vieţii, fără violenţa legionarilor şi în favoarea statului român. Aceasta constituia, după definiţia iniţiatorului ei, „o atitudine civilizată”, pretinzând că ar fi absolut legală, întemeiată „pe proprietate… valoare sacrosanctă, intangibilă” şi corespunzător spiritului nou din Europa, care îndreptăţeşte prioritatea intereselor naţiunii, ignorând, în acelaşi timp, evreul ca om, ca entitate cu necesităţi şi drepturi proprii. „Am şifonat poate principiile de drept”, observa un ziar românesc şi „poate manuale învechite de drept din trecut ne arată cu degetul”, dar „am adus cel mai frumos omagiu naţionalismului adevărat şi spiritului de care e animată noua Europă” [63].

Legislaţia antisemită îşi propunea să soluţioneze unele probleme interne, să contribuie la „o temelie de vitalitate şi reconstrucţie a naţiunii” [64] şi să transforme cât mai mulţi români în proprietari de bunuri, către „o perfectă pace socială” [65], scop pe care noul regim voia să-l obţină „nu cu cadavre, ci cu înfăptuiri de spirit naţionalist şi constructiv” [66].

Cea mai reuşită caracterizare a concepţiei ce călăuzea legislaţia antisemită a facut-o un preot ortodox într-un fost ziar legionar:

„În statul constituit pe baze naţionaliste, dispunând de legi şi întregul mecanism al conducerii, mai este oare necesară intervenţia brutală în scopul de a rezolva problema jidovească? Atunci când avem în mână întreg aparatul administrativ şi puterea judecătorească de a aplica legile cele mai draconice, mai este oare nevoie să pătrunzi în casa jidanului, punându-i în piept ţeava revolverului, să-i strigi ca în mijloc de codru: banii sau viaţa? În acest stat nu mai are ce căuta violenţa şi jaful. Cu legea în mână, dreptate şi calm, autoritatea constituită va lovi în mod organizat şi temeinic în forţa jidovească. Bunurile evreieşti se vor întoarce metodic şi drept în patrimoniul statului. Numai astfel se va lovi cu eficacitate în avutul şi fiinţa jidanului” [67].

Acestea erau principiile care au stat în spatele legislaţiei antisemite şi rasiste a regimului Antonescu. Şi, într-adevăr, într-un timp destul de scurt, încă în aprilie 1941, conducerea evreiască a constatat că în acest regim „legile ce au urmat au fost mult mai drastice” după înlăturarea legionarilor şi că ele „distrug pe evrei, înainte de a se asigura înlocuirea lor” cu români – lozincă iubită de Antonescu [68]. Legile antisemite diverse care au cuprins toate domeniile vieţii aveau un numitor comun:

a. Continuarea aplicării legilor antisemite promulgate în perioada legionară, în special în domeniul acaparării de proprietăţi, de ocupaţii şi de servicii.

b. Continuarea transferului de proprietăţi evreieşti în mâini româneşti.

c. Iniţierea unor legi antisemite speciale şi a altor legi noi, parte din ele cu adevărat rasiste, care se impuneau din aplicarea legilor anterioare.

d. Legi care urmăreau să dea un caracter legal unor acţiuni ilegale.

e. Legi cu privire la munca obligatorie şi taxe impuse din iniţiativa armatei române.

Promovarea legislaţiei antisemite şi aplicarea ei cu severitate se datorează, în mare parte, unor miniştri din guvernul Antonescu: vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, ministrului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Petre Tomescu, care a fost şi decanul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, şi ministrului Justiţiei, profesor de drept roman la Universitatea Bucureşti, Constantin Stoicescu. Aceşti trei miniştri au iniţiat şi au formulat legi şi au adăugat dispoziţii de executare unor legi vechi, pentru a promova românizarea şi pentru a răpi evreilor mijloace de existenţă şi de întreţinere.

Tomescu a continuat, cu aceeaşi fermitate şi entuziasm, politica antisemită a predecesorului său legionar, Victor Iaşinschi, care fugise în Germania. O săptămână după numirea sa, a emis un decret care anula contractele de ucenicie ale ucenicilor evrei, fie că patronii sunt evrei sau creştini, şi diplomele profesionale (cărţile de capacitate ale lucrătorilor şi meşterilor evrei, care le recunoşteau gradul de specializare profesională). Interpretarea practică a acestui decret însemna interzicerea, pentru tineretul evreu, de a învăţa o meserie şi transformarea meşterilor şi meseriaşilor evrei recunoscuţi în muncitori necalificaţi, cu tot ce decurgea privind condiţiile de muncă şi de salarizare [69].

Tomescu s-a dedicat cu totul aplicării legii legionare din 16 noiembrie 1940, de românizare a forţei de muncă din întreprinderi şi magazine, prin accelerarea concedierii evreilor şi crearea de locuri de muncă pentru români. Conducătorii Federaţiei s-au referit, cu îngrijorare, la decretul privind ucenicii şi l-au caracterizat într-un memoriu-protest ca pe un „pogrom rece”, ale cărui consecinţe vor fi incomparabil mai rele şi mai grave „prin numărul victimelor” şi situaţia ce se va crea „decât pogromul cald” din 21-23 ianuarie 1941: „căci victimele nu vor fi 120 de morţi, ci mii de oameni «morţi vii» şi desigur că moartea definitivă este preferabilă” [70] (subl. în orig.)

Dar nici un apel la logică adresat căpeteniilor antisemite n-a fost de folos. Ministrul Muncii se considera obligat să îndeplinească visul eliminării evreilor din toate sectoarele vieţii, cu toate că, în trecut, nu aparţinuse, din punct de vedere ideologic, vreunei mişcări antisemite sau naţionaliste. La începutul lui aprilie 1941 a iniţiat o rectificare a „Legii pentru proteguirea muncii indigene” care a negat „supuşilor străini care sunt evrei de origine etnică” dreptul la muncă „nici ca patroni, nici ca salariaţi, nici în altă calitate” [71]. Ministrul Economiei Naţionale a adunat şi a publicat toate interdicţiile care se aplică evreilor din categoriile I şi III, conform Statutului evreilor din 9 august 1940 şi adaosurilor introduse de atunci, inclusiv ordonanţele şi dispoziţiile emise de ministere – instrument foarte necesar diverselor autorităţi ce se ocupau de evrei [72]. El, împreună cu ministrul Justiţiei, au comunicat că paragraful 16 din Statutul evreilor, care le interzice să facă comerţ şi să deţină întreprinderi şi prăvălii la sate după 9 februarie, este definitiv, şi nu se va acorda nici o amânare, în ciuda faptului că o asemenea posibilitate era menţionată în lege [73].

Ministrul Economiei Naţionale i-a avertizat printr-o decizie specială pe evreii care mai deţin sau lucrează încă în „instituţiile de propagandă româneşti” – cinematografe, edituri şi birouri de publicitate, să-şi lichideze afacerile, să-şi anuleze drepturile, să demisioneze din funcţii şi să concedieze funcţionarii evrei, în conformitate cu statutul evreilor, ameninţând să pună în aplicare paragraful 21 din Statut, care prevedea pedepse de la şase luni până la doi ani de închisoare. Ministrul a luat această iniţiativă, cu toate că chestiunea nu era în mod direct de resortul ministerului său, deoarece, aşa cum şi-a justificat hotărârea, „ideea propagandei naţionale cuprinde şi chestiunea propagandei economice” [74].

La 3 mai, interpretarea a două legi legionare cu privire la naţionalizarea pământurilor, pădurilor şi întreprinderilor de la sate, a fost extinsă şi asupra fermelor, brutăriilor, instalaţiilor de prelucrat paste făinoase şi oricăror altor industrii-anexe ale morilor, fabricilor industriale de spirt, rafinăriilor de alcool şi distileriilor, cazanelor pentru fabricarea ţuicii, fabricilor de produse şi substanţe medicamentoase, drepturilor asupra subsolurilor „dacă solul este al unui evreu” şi produselor lemnoase de orice fel dacă aparţin evreilor [75].

Ministrul Apărării Naţionale a emis un decret prin care erau transferate definitiv în folosinţa statului vapoarele confiscate de la evrei în timpul regimului legionar; iar două ziare au publicat amănuntele şi numele proprietarilor a zeci de vapoare şi ai altor vase date în folosinţa diferitelor servicii ale statului, inclusiv proprietarii de vapoare de altă origine, îndeosebi greci [76]. Legea din 17 iunie a completat legea legionară din 9 noiembrie, acordând Ministerului de Finanţe dreptul de a gira înapoierea împrumuturilor acordate românilor care s-au stabilit pe pământurile naţionalizate de la evrei, în conformitate cu legea naţionalizării pământurilor [77]. Comisia interimară a Uniunii Barourilor din România a publicat o decizie care stabilea procedura juridică privind interpretarea legii de organizare a corpului avocaţilor. Decizia stabilea că hotărârea de radiere a avocaţilor evrei din barou – şi, ca o consecinţă, şi din ocupaţia de avocat – este definitivă, întrucât este vorba de acte administrative, adoptate de plenul Consiliului. Prelungirea pe care legea o acordă avocaţilor evrei, de lichidare a birourilor lor, a proceselor pe care le conduc şi a acţiunilor judiciare de orice natură, este irevocabilă şi, în ziua publicării ordonanţei, ei şi-au pierdut dreptul de a exercita funcţia de avocat [78].

Altă iniţiativă antisemită în domeniul legislaţiei s-a dovedit, în realitate, de prisos: Ministerul Educaţiei, Culturii şi Artelor a organizat „revizuirea tuturor legilor şcolare actuale” pentru a le pune de acord cu „sistemul social naţional” [79]. Dar această iniţiativă a fost precedată de eliminarea elevilor şi profesorilor evrei din întregul sistem de învăţământ de stat şi de anularea dreptului şcolilor evreieşti de a emite diplome recunoscute. Unica uşurare obţinută a fost permisiunea de a limita sau de a înlesni, după necesitate, înscrierea unor copii de origine etnică sau de confesiune îndoielnică sau mixtă la şcolile confesionale creştine sau la cele particulare. Aşa, de pildă, legea din februarie 1941 a permis şcolilor confesionale ale bisericilor „să poată primi elevi creştini, de orice origine etnică”, iar şcolilor particulare să primească şi elevi creştini la care unul dintre părinţi este evreu [80].

Printre legile şi paragrafele de legi adoptate în această perioadă îndreptate în mod deosebit împotriva evreilor se numără paragraful special din legea pentru „reprimarea acţiunilor care periclitează siguranţa statului”, ce prevedea o pedeapsă dublă pentru evreii care s-au făcut vinovaţi de a fi contravenit la această lege [81]. În luna martie a fost promulgat un Decret-lege care a prelungit contractele de închiriere de locuinţe pentru întreaga populaţie, în afară de cele ale evreilor ce au închiriat locuinţe de la creştini; şi în acest sens erau consideraţi evrei şi cei care s-au creştinat şi chiar în cazul în care numai unul din părinţi era evreu [82]. Această lege a înăsprit dispoziţiile legii anterioare, din 21 septembrie 1940, care a prelungit contractele de închiriere tuturor locatarilor, fară deosebire de origine. La 24 februarie, o lege specială stabilea o nouă procedură de înscriere a afacerilor comerciale particulare şi în tovărăşie. Printre altele, solicitanţii autorizaţiilor au fost obligaţi să comunice comitetului central de conducere al Camerelor de Comerţ date cu privire la originea lor etnică; Camerele de Comerţ au excelat şi în trecut prin duşmănia lor faţă de evrei şi prin colaborarea cu legionarii la acapararea afacerilor şi prăvăliilor de la evrei. Camerele „au primit dreptul de respingere nemotivată” [83] a oricărei cereri de autorizaţie.

La sfârşitul lunii aprilie s-a creat Institutul de Credit Românesc (I.C.R.), cu scopul de a finanţa achiziţionarea de afaceri comerciale de la „străini” şi pentru a acorda sprijin şi credit comercianţilor şi industriaşilor români care au achiziţionat afaceri [84]. Legea stabilea că I.C.R. va fi condus numai de români etnici. A fost modificată legea cu privire la negoţul de grâne, primind acum, după spusele celor care au formulat modificarea, „un caracter românesc şi creştin” şi anulând, în felul acesta, toate firmele comercianţilor de grâne evrei cu paşaport străin care trăiau în România [85].

Lovitura dată comercianţilor evrei şi familiilor lor a fost grea. Mii de evrei s-au ocupat de comerţul cu grâne şi, de fapt, aceasta a fost una dintre ramurile în care ei s-au evidenţiat încă din secolul XIX. O măsură asemănătoare, fară să fie nevoie de o lege, au luat-o primăriile din întreaga Românie împotriva comercianţilor de carne angrosişti, alungându-i pe evrei de la abatoare şi din comerţul cu carne [86].

Sub presiunea numeroaselor cereri ale românilor etnici care căutau de lucru, Oficiul de românizare a fost nevoit să anunţe, la mijlocul lunii mai, că acţionează pe baza legii (legionare) vechi de românizare a personalului din întreprinderi particulare şi, de aceea, „solicitatorii trebuie să-şi caute ei singuri posturi la întreprinderi” [87].

Oficiul asigură că va interveni o schimbare după promulgarea noii legi de românizare a personalului, care, într-adevăr, a fost promulgată – lege care obligă întreaga populaţie să muncească în interes obştesc, după dorinţa autorităţilor. Legea îi obliga pe români la această muncă dacă nu aveau un post şi o ocupaţie permanentă, iar pe evrei chiar dacă aveau un post permanent. Românii care vor munci în lagăre de muncă vor primi salarii, „în afara evreilor, cărora nu li se va aloca decât costul întreţinerii” [88]. Ministrul Muncii a anunţat că prin noua lege se instituie o fişă de muncă pentru fiecare locuitor al ţării şi se „dă dreptul statului de a controla activitatea fiecăruia, şi impune prestarea muncii” [89]. Legea prevedea cadrul legal de impunere a muncii obligatorii pentru evrei şi înfiinţarea de lagăre de muncă speciale pentru ei.

Colegiul Medicilor, care-i cuprindea pe toţi medicii români creştini, după eliminarea din rândurile sale a peste două mii de medici evrei, s-a îngrijit să pună în aplicare legea care interzicea medicilor evrei să trateze bolnavi români şi-i limita la tratarea „coreligionarilor lor”. Colegiul i-a avertizat pe medicii şi stomatologii evrei, dar nu şi pe pacienţii lor români, că le este permis să trateze numai bolnavi evrei şi că delincvenţii vor fi pedepsiţi cu închisoarea şi cu anularea autorizaţiei de medic [90].

Colegiul Medicilor a trimis, de asemenea, circulare Uniunii profesionale a medicilor evrei, în care s-au grupat medicii evrei după excluderea lor din Colegiu, în circulare erau fixate regulile de confecţionare a firmelor permise medicilor evrei: dimensiunea de 40x25cm, cu menţiunea de „medic evreu”, scrisă în mod vizibil dar „fară steaua în şase colţuri” [91]. Totodată, Colegiul a înştiinţat că şi pe reţete va trebui să fie notat că sunt eliberate de un medic evreu [92].

Lipsa medicilor evrei s-a simţit în întreaga Românie, care şi înainte suferea din cauza numărului insuficient de medici, îndeosebi în provincie şi la sate [93].

Colegiul Medicilor anunţa, din când în când, în presă, că în localitatea cutare lipsesc medici sau stomatologi, în timp ce medicii evrei erau pedepsiţi că tratează creştini [94].

Ce consecinţe aveau de suportat medicii evrei care n-au rezistat insistenţelor unor români, îndeosebi săteni, îndrăznind să-i trateze sau numai să le scrie o reţetă, reiese din protocolul şedinţei Colegiului Medicilor din Buzău, care a dezbătut, la 12 mai 1941, faptele medicului evreu Boris Camerman; acesta „a consultat şi tratat un pacient creştin”, „a consultat şi a eliberat reţetă unei paciente creştine” şi „a dat o reţetă unui bolnav creştin”, toţi trei săteni din satele din împrejurimi. După ce Comisia a dezbătut pe larg cazul şi l-a găsit vinovat, în conformitate cu Decretul-lege din 15 noiembrie 1940, i-a interzis să profeseze medicina timp de două luni [95].

2. Căsătorii mixte

O lege rasistă specială a fost îndreptată, de fapt, împotriva românilor şi a necesitat urmărire, referinţă, noi dispoziţii şi control.

La 9 aprilie 1941 a fost adoptată legea interzicând funcţionarilor statului şi din diverse instituţii publice să se căsătorească cu evrei/evreice sau cu cineva care nu este de origine etnică română.

Ministerul Justiţiei a fost împuternicit să acorde, „pentru motive grave”, dispensă, însă numai pentru căsătorii cu persoane de origine etnică străină, alta decât cea evreiască. Contravenienţii la lege erau concediaţi din posturile lor. Această lege se baza, în parte, pe legea care interzicea căsătorii mixte din 9 august 1940 [96].

Şi în acest caz, iniţiativa a fost a lui Ion Antonescu, personal. El a ordonat Ministerului Justiţiei să dea dispoziţie fiecărui ministru să pregătească „o listă a tuturor funcţionarilor” ministerelor, precum şi ai organelor legate sau dependente de ele, „care sunt căsătoriţi cu evrei sau cu evreice”. Miniştrilor li s-a cerut să trimită datele urgent, să noteze dacă partenerul evreu s-a creştinat, să comunice religia copiilor [97]. Ministerele au cerut tuturor unităţilor în subordine să trimită date verificate asupra situaţiei.

Listele au început să curgă şi au dezvăluit sute de cazuri de căsătorii mixte, îndeosebi de români cu evreice, a tot felul de funcţionari de stat – din prefecturi, primării, poliţişti etc. [98]. Ministerul Justiţiei a emis o circulară în care se explică legea, se dau lămuriri şi îndrumări, adăugându-se că interdicţia se referă şi la militari, „cu o singură deosebire”: în loc să se aplice asupra lor pedepse în conformitate cu legea, ei sunt pedepsiţi „în conformitate cu legea căsătoriei militarilor”, a cărei existenţă nu era cunoscută până la izbucnirea războiului [99].

După explicaţiile date miniştrilor cu privire la modul de obţinere a certificatului de căsătorie cu parteneri care nu sunt evrei (adică germani şi italieni) „pentru motive grave” şi etapele pe care o asemenea cerere trebuie să le parcurgă până la aprobarea ei, ministrul Justiţiei a mai adăugat că: „Legea aspiră să promoveze elementele româneşti în toate domeniile de activitate ale statului. Pe de altă parte, legea cere ca fiecare funcţionar să fie foarte devotat. Funcţionarul trebuie să se obişnuiască şi uneori chiar să aleagă între funcţia pe care o îndeplineşte şi între căminul, pe care vrea să-l întemeieze şi să judece cu maturitate înainte de a hotărî acest pas” [100].

Legea a determinat o parte din funcţionarii poliţişti şi alţi funcţionari de stat să divorţeze de soţiile lor evreice; dar mulţi alţii n-au procedat la fel, şi au sperat că chestiunea se va aranja într-un fel. „Porunca Vremii” din 22 mai a atras atenţia că există funcţionari de stat căsătoriţi cu evreice şi care încă n-au înaintat actele pentru anularea căsătoriei [101].

Problema copiilor născuţi din căsătorii mixte a fost mai greu de soluţionat, şi ea a trezit câteva întrebări fundamentale cu privire la concepţia rasială a românilor în general şi a legiuitorilor români în particular.

În cazurile în care tatăl era român, mama evreică şi copilul botezat, copilul a fost considerat român din toate punctele de vedere, inclusiv dreptul de a învăţa la şcolile de stat şi la timpul potrivit să fie recrutat [102]. Un tribunal din Bucureşti a dat un verdict cu valoare de precedent care stabilea că F. Kell este scutit de dispoziţiile Statutului evreilor, întrucât s-a născut din tată evreu pur şi din mamă evreică botezată la căsătoria cu tatăl său [103]. În schimb, un copil al cărui tată era evreu chiar dacă el sau tatăl său s-au botezat, era supus tuturor consecinţelor legislaţiei antisemite.

În presa neantisemită s-a făcut auzită cererea de a ţine cont de toţi copiii care s-au născut în familii mixte, „copii care nu au nici o vină, fiind născuţi aici, botezaţi în legea creştinească, învăţaţi în şcoala românească, cu armata făcută la noi. Sunt cazuri în care omenia şi dreptatea trebuie să intervină în balanţa legislatorului” [104]. Acest argument nu a fost luat în considerare la 21 martie 1941, când o lege specială a adăugat un paragraf din legea cultelor (din aprilie 1928), care stabilea că orice persoană care atinge vârsta de 18 ani are dreptul să-şi schimbe credinţa religioasă, cu excepţia celor care aparţin credinţei mozaice. „Naţiunea”, observa un ziar antisemit, „simte nevoia purităţii sângelui şi credinţei” [105].

3. Legi pentru nevoile armatei

Armata română a iniţiat, în această perioadă, o lege care avea ca scop să soluţioneze problema lipsei personalului cu studii superioare după eliminarea evreilor din serviciul militar. În legea anterioară, din 21 ianuarie, se stabilea că evreii trebuie să plătească taxe şi să facă muncă obligatorie în loc de serviciu militar. O nouă lege, din 13 februarie, autorizează chemarea în armată a medicilor, farmaciştilor, inginerilor, arhitecţilor şi a altor specialişti „pe timpul concentrărilor prelungite şi al războiului”. Legea le acorda, în această perioadă, drepturi conform gradului din serviciul militar precum şi dreptul de a purta uniformă militară, având semne distinctive, stele cu şase colţuri, de culoare galbenă sau albă, al căror număr şi mărime era în raport cu gradul [106].

Într-adevăr, armata română a avut nevoie de ofiţeri evrei, în special de medici şi de alţi specialişti şi i-a mobilizat. Despre existenţa acestor ofiţeri în armată publicul larg a aflat doar atunci când cetăţenii români i-au atacat, i-au acuzat că sunt „impostori”, i-au batjocorit sau i-au bătut. Nu credeau că armata i-a recrutat. Asemenea cazuri s-au petrecut în zilele pogromului de la Iaşi şi în alte locuri.

Pe de altă parte, o altă lege iniţiată de armată a acordat pensii militarilor reangajaţi evrei care au fost excluşi din armată, în contrast cu salariaţii evrei concediaţi în conformitate cu legea românizării locurilor de muncă şi a serviciilor din 16 februarie 1940; aceştia n-au primit nici o despăgubire pentru anii de munca [107].

4. Confiscarea imobilelor evreieşti

Legea de expropriere a imobilelor urbane ale evreilor, sau, în limbaj popular, legea pentru confiscarea caselor evreilor, adoptată la 27 martie 1941, a transferat în mâinile statului român toate casele, imobilele şi terenurile pe care au fost construite proprietăţi evreieşti, în afară de clădirile şi terenurile folosite de întreprinderi industriale şi comerciale. Societatea în care unul dintre asociaţi era evreu sau 40% din capital aparţinea unui evreu au fost definite „societăţi evreieşti” în scopul confiscării.

Legea stabilea şapte categorii de excepţii: evrei naturalizaţi prin lege individuală înainte de 15 august 1916, ziua alăturării României la primul război mondial; evrei citaţi prin ordin de zi pentru bravură în războaiele României; orfani de război; evrei botezaţi cu douăzeci sau mai mulţi ani înainte; evrei botezaţi cu zece ani în urmă cel puţin, căsătoriţi cu români şi cu copii botezaţi şi descendenţii tuturor categoriilor amintite mai sus. Toţi aceştia au fost scutiţi de dispoziţiile legii privind confiscarea locuinţelor. De asemenea, au fost exceptaţi evreii sau descendenţii lor „dacă au dat dovezi de devotament special pentru ţară”; acest drept nu era automat, fiecare caz trebuia dezbătut şi recunoscut printr-o lege specială.

Legea nu acorda nici un beneficiu soldaţilor evrei din primul război mondial, poate din cauză că erau prea mulţi sau poate în urma supoziţiei antisemite că majoritatea nu au fost pe front. S-a stabilit că nici un evreu, de orice „categorie”, nu va putea să cumpere în viitor o casă, clădire, teren, chiar şi în cazul în care aparţine uneia dintre cele şapte categorii exceptate. După moarte, casa evreului care după lege a avut dreptul s-o posede se va vinde în decurs de trei luni. Casele trecute în proprietatea statului erau scutite de orice datorie sau ipotecă; dacă cel care a acordat ipoteca era evreu, el a pierdut banii; dacă nu, va primi o despăgubire timp de trei ani, provenită din chiria pe casă. Evreilor li se permitea să rămână în casă până la preluarea ei de către stat (de menţionat că statul trebuia să se ocupe, concomitent, de zeci de mii de locuinţe şi imobile). Evreii ale căror locuinţe au fost expropriate urmau să primească o indemnizaţie în rente, cu o dobândă de 3% pe an; rente care au fost blocate în ziua emiterii lor. Valoarea bunului se stabilea după aprecierea oficială a proprietăţii, raportat la impozitul pe avere plătit secţiei financiare. Această despăgubire avea doar o valoare simbolică, derizorie.

Legea confiscării locuinţelor, care a trecut în stăpânirea statului 75.387 de locuinţe din România dintre graniţele din aprilie 1941 [108], se întemeia pe idei antisemite clasice. Expunerea de motive pentru susţinerea ci poate constitui o lecţie instructivă de naţionalizare românească şi de ură contra evreilor, aşa cum s-a cristalizat în decurs de peste o sută de ani. În lege se scotea în evidenţă faptul că are ca scop nu numai să naţionalizeze, ci şi să împartă: legea a fost definită şi ca o
reformă socială şi economică, întrucât „naţiunea română nu trebuie numai apărată, dar şi reconstruită”. Premisa reconstruirii, de care regimul era atât de mândru, era „naţionalizarea proprietăţilor evreieşti”, diferită de legile de naţionalizare din trecut (cu alte cuvinte, de reformele agrare), întrucât vizează o „reformă socială şi constructivă”. Clădirile luate de la evrei nu vor fi doar bunuri pe care statul le va împărţi lui cutare sau cutare: „Toate imobilele expropriate de la evrei… vor fi… instrumente de consolidare a societăţii româneşti prin împroprietărirea elementelor creatoare, a elementelor de muncă naţională, care trebuiesc ajutate tocmai pentru ca
revoluţia naţională ce îndepliniţi să prindă rădăcini de viaţă în statul nostru. De aceea, toate proprietăţile evreieşti expropriate vor fi trecute profesorilor, ofiţerilor, medicilor, inginerilor, avocaţilor, funcţionarilor etc. precum şi tuturor celor care vor fi adus servicii statului sau naţiunii române, prin munca lor în slujba neamului şi a statului. Elitele noastre spirituale şi burghezia noastră de muncă va fi astfel întărită şi aşezată ca temelie şi instrument de realizare autentică a statului naţional românesc” [109].

Fericiţilor beneficiari ai avutului evreiesc li se asigură un credit pe termen lung pentru finanţarea achiziţionării de la stat. Această lege, mai mult decât oricare alta, vestea începutul sfârşitului existenţei evreieşti în România şi lua în considerare chiar posibilitatea creării de ghetouri pentru evrei, dacă se va hotărî aceasta, prin intermediul unei legi speciale de concentrare a evreilor în cartiere speciale sau în anume zone orăşeneşti.

Ministrul Crainic a declarat că generalul a realizat „pe căi onorabile ceea ce legionarii au făcut cu violenţă, întrucât nu a curs o picătură de sânge” [110]. Faptul acesta a fost scos în evidenţă într-un ziar care se ocupa de probleme de creştinism: „Generalul Antonescu a înfăptuit fără nici un strop de sânge cea mai mare revoluţie a timpurilor noastre” [111]. Ziarele au subliniat deosebirea dintre această lege şi revoluţia legionară, în care s-au amestecat „idealism naiv şi tâlhăria cea mai ordinară” [112].

Legea a fost comentată ca „un act de dreptate”, o faptă morală, iar românii care i-au pus la îndoială îndreptăţirea au fost etichetaţi ca neînţelegători ai principiilor legiferării, ca necunoscători în misterele dreptăţii: „Dreptatea şi etica rămân la baza acestei reforme”, proclama un ziar care comenta legea [113]. Aceste cuvinte n-au părut ciudate, întrucât delegitimarea existenţei evreieşti în România a precedat cu mulţi ani regimul lui Antonescu şi afilierea sa cu naziştii.

Legea, prezentată sub acest titlu în comentariile din ziare (sau sub titlul „naţionalizarea oraşului”), a scos la iveală în ce măsură evreii din România n-au înţeles ameninţarea permanentă care plana asupra existenţei lor. Această comunitate care, în decurs de peste două sute de ani, s-a îngrămădit în numeroase târguri şi judeţe din Moldova, Bucovina, Basarabia şi în câteva zone din Muntenia (unele târguri întemeiate chiar de ei), nu a fost conştientă de potenţiala sursă de conflict ascunsă în implantarea unor insule evreieşti într-o mare de creştini şi, poate, nu a receptat pericolul. Chiar şi procesul de românizare lingvistică accelerată şi identificarea majorităţii evreilor din Regat cu poporul român n-au redus cu nimic ura faţă de evreul „străin”. Legea a accentuat înstrăinarea dintre români şi evrei, a atras sute de mii de candidaţi la bunuri evreieşti şi a întărit senzaţia că a sosit ceasul îndeplinirii profeţiilor antisemite ale lui Cuza şi ale altora.

În toate articolele, comentariile, conferinţele şi cuvântările la radio s-a amintit faptul că legea este rezultatul iniţiativei, voinţei şi planificării generalului Antonescu şi că el îndeplineşte platforma naţională a regimului în stilul lui special, într-o formă „civilizată” şi în ritmul stabilit de el [114]. Antonescu a împărţit românilor case şi servicii iar legionarii au împărţit între ei bani numerar, bijuterii şi obiecte personale ale evreilor – şi acesta era, în cele din urmă, deosebirea!

5. Evrei privilegiaţi şi „categoria a doua”

Înalta Curte de Casaţie a fost chemată să intervină de câteva ori în această perioadă, pentru a reuşi validarea legii de revizuire a cetăţeniei din anul 1938, a guvernului Goga. Iar deciziile de anulare a cetăţeniei evreilor, pronunţate în conformitate cu această lege, „au fost legale şi au corespuns cu Constituţia” [115]. Aceste verdicte au fost date în câteva cazuri în care evrei, în încercarea lor disperată de a-şi salva ceva din averi, au introdus apel şi au cerut recunoaşterea cetăţeniei, întrucât fusese obţinută în anul 1918 pe baza „Legii Marghiloman” (prima încercare românească de a împiedica acordarea cetăţeniei tuturor evreilor din România), sau în anul 1919 (a doua încercare).

Sentinţele au stabilit că de fapt Constituţia din 1923 a anulat retroactiv cetăţenia specială, care nu a fost acordată în virtutea tratatelor de pace. O sentinţă favorabilă, cu putere de precedent, a Curţii de Casaţie în această chestiune ar fi lărgit categoriile de privilegiaţi şi le-ar fi dat posibilitatea să păstreze ceva din avutul lor. Numeroşi evrei s-au adresat Curţilor Administrative, care funcţionau în paralel cu judecătoriile obişnuite, în încercarea de a obţine apartenenţa la „categoria a doua”, categorie care, teoretic, menţinea o mică parte din drepturi, îndeosebi în chestiuni de proprietate imobiliară. Dar numai puţini au câştigat în acea perioadă lupta juridică, izbutind să nu fie zvârliţi în stradă. Singurul ziar evreiesc căruia i s-a permis să apară – „Renaşterea Noastră” – al mişcării sioniste – s-a îngrijit să relateze pe larg despre decizia tribunalului în această chestiune, pentru a veni în ajutorul cititorilor.

Judecătoriile au respins toate revendicările de recunoaştere a cetăţeniei conform „Legii Marghiloman”, şi ulterior, revendicările care s-au întemeiat pe legea încetăţenirii din anul 1919 [116].

Tribunalul din Bucureşti a stabilit în martie 1941, printr-o jurisprudenţă, că „medicii evrei care au lucrat în spitale în timpul războiului [primul război mondial] nu sunt incluşi în categoria a doua”, cu toate că zeci de medici evrei, deşi nu erau obligaţi, au tratat răniţi şi bolnavi şi au murit, în special în epidemia de tifos care a făcut ravagii printre soldaţi [117]. Tineri evrei care au făcut parte din unităţi premilitare şi s-au înrolat voluntar în război înainte de vremea recrutării au primit recunoaşterea de categoria a doua la tribunalele din Timişoara şi Suceava, dar au fost respinşi de tribunalul din Bucureşti; iar Curtea Administrativă Superioară – care poate fi considerată un tribunal suprem pentru astfel de cazuri – a primit revendicarea unui voluntar care a fost distins cu o decoraţie [118].

Unele tribunale au recunoscut, de pildă, faptul că un soldat evreu a luptat pe front şi a fost decorat şi, de aceea, are dreptul la categoria a doua, dar au adăugat rezerva: „fără a fi excepţionat” [119] la legea exproprierii urbane”. Plângerea unei evreice al cărei tată a obţinut cetăţenia încă din 1916 a fost respinsă sub motivul că „soţia urmează situaţia juridică a soţului”; şi întrucât soţul ei nu avea dreptul la „categoria a doua”, nici ea nu are dreptul la această categorie, deşi legea stabilea explicit că acest drept este acordat descendenţilor celor din categoria a doua” [120].

Fiul orfan al unui soldat evreu care a căzut pe front nu a primit „categoria” cuvenită întrucât, după părerea tribunalului, „legiuitorul a vrut să înţeleagă prin urmaşii celor căzuţi în războaiele României pe cei care erau urmaşi în momentul decretului”; fiul a pierdut categoria şi împreună cu asta şi dreptul de a profesa avocatura [121].

Curtea Administrativă Superioară a stabilit printr-o jurisprudenţă-precedent că descendenţii unei femei cu cetăţenia valabilă, conform dispoziţiilor legii, nu au dreptul la categoria a doua, deşi câteva tribunale de un rang inferior au aprobat asemenea revendicări [122].

Tribunalele din Craiova şi Galaţi au recunoscut că descendenţii unei femei cu cetăţenie de categoria a doua au drept la aceeaşi categorie şi, în felul acesta, au întărit dezorientarea în rândurile evreilor care intenţionau să revendice aceleaşi drepturi. Numărul „îndreptăţiţilor” a totalizat poate câteva sute în întreaga perioadă şi faptul nu a schimbat cu mult Statutul evreilor. În intervalul dintre 19 martie şi 9 mai 1941, Tribunalul din Bucureşti a recunoscut dreptul a 77 de evrei la categoria a doua; Curtea Administrativă Superioară a aprobat categoria pentru opt evrei în perioada dintre 8 ianuarie şi 10 iunie 1941 [123]. În general, tribunalele au dat sentinţe defavorabile evreilor iar deciziile lor au constituit o capodoperă de ipocrizie juridică şi o violare a limbii române pentru a camufla injustiţia. Urmărirea acestor sentinţe este importantă şi interesantă întrucât ele au constituit – alături de alte simptome – un fel de barometru al stării de spirit a naţiunii române.

După aprilie 1943, judecătorii acestor tribunale au descoperit alte paragrafe în aceeaşi lege, au dat alte interpretări unor paragrafe cunoscute din lege şi numărul „îndreptăţiţilor” a crescut continuu.

Un ziar antisemit care a analizat fenomenul împărţirii în categorii şi jurisprudenţele diverselor tribunale a făcut evreilor o profeţie: „Asimilarea evreilor este irealizabilă. Rămâne în discuţie numai adaptarea. Jidanii de la noi se adaptează, adică rămân tot jidani, dar sunt, în acelaşi timp, şi puţin de-ai noştri, prin faptul că ne obligă să le recunoaştem unele merite şi să-i considerăm evrei de categoria a doua… Dovadă, hotărârile Curţii Administrative. Jurisprudenţe? Va fi numai una singură. Evreu fără categorie. Aşteptaţi…” [124].

Legea naţionalizării caselor a creat o categorie de evrei privilegiaţi care au adus servicii „adevărate” statului român şi cărora li s-a permis să rămână în casele lor, şi o categorie nedreptăţită, a celor care au făcut statului servicii excepţionale. Privilegiaţii din a doua categorie urmau să aştepte o lege care să le recunoască – fiecăruia în parte şi printr-o lege specială – drepturile lor personale şi, în felul acesta, să lase în proprietatea lor locuinţele, dacă le aveau. Şi această categorie de privilegiaţi, despre care nu s-a precizat calitatea serviciilor făcute statului, s-a mărit după înfrângerea de la Stalingrad, şi câteva sute dintre ei au primit „asimilarea” – egalitatea drepturilor cu cele ale românilor – un fel de cetăţenie de onoare pentru evrei.

Această lege şi alte câteva au acordat unele privilegii foştilor soldaţi evrei din primul război mondial care au fost răniţi în luptă şi, parte din ei, au rămas invalizi, dar, în „realitatea românească”, asta nu însemna că ei s-au şi bucurat de aceste privilegii. Multe unităţi militare s-au eschivat mai bine de douăzeci de ani să acorde dovezi de rănire şi invaliditate foştilor lor soldaţi evrei; „regimentele… din Iaşi nu eliberau astfel de acte” (în ciuda faptului că încă le posedau). Ministerul de Război s-a abţinut, timp de mulţi ani, să-i înscrie pe evreii căzuţi în luptă şi pe răniţii în război în lista celor căzuţi sau răniţi pe care a publicat-o, în schimb a umflat numărul dispăruţilor evrei, incluzând, uneori, printre ei dintre cei căzuţi.

Această chestiune, care la început a aparţinut mai mult domeniului luptei împotriva antisemitismului, s-a transformat, la începutul regimului Antonescu, intr-o problemă reală de viaţă. Odată cu intensificarea valului de reclamaţii din cartea evreilor „îndreptăţiţi”, Filderman s-a adresat Ministerului Apărării Naţionale şi a primit asigurarea că ministerul va da dispoziţie cercurilor de recrutare să elibereze adeverinţe evreilor răniţi pe câmpul de luptă. Uniunea Comunităţilor a adus aceasta la cunoştinţă, în scris, tuturor comunităţilor. Dar în zadar.

Comandantul cercului de recrutare din Iaşi l-a anunţat pe unul dintre conducătorii comunităţii că a primit, într-adevăr, dispoziţia, dar că nu este obligat să o ia în considerare „întrucât chestiunea depinde de comandamentul unităţii în care a servit evreul la timpul său”, şi ea (unitatea) este cea care hotărăşte pentru fiecare caz în parte, dacă să elibereze sau nu adeverinţă. „Până în prezent”, conchidea conducătorul local, „mai bine de douăzeci de ani de la războiul precedent, nici un evreu nu a reuşit să obţină adeverinţa pentru rănire nici de la centru [Capitală] şi nici de la comandamente”.

Situaţia cu privire la decoraţii era asemănătoare; dovada nu a fost acordată odată cu conferirea decoraţiei. Iar fără adeverinţă nu exista privilegiu.

6. Centrul Naţional de Românizare

Aplicarea legilor de expropriere, naţionalizare şi confiscare a avutului evreiesc a transformat statul român „în proprietarul sau deţinătorul unui patrimoniu imens ca valoare şi foarte variat în ceea ce priveşte natura şi compunerea lui”.

Numărul uriaş de bunuri; faptul că o parte din ele constituiau mijloace de existenţă ale evreilor şi făceau parte din diferite ramuri economice; şi, mai ales, experienţa nereuşită cu comisarii de românizare numiţi de mişcarea legionarilor în întreprinderi şi distrugerile create de primii arendaşi ai terenurilor confiscate de la evrei şi în întreprinderile industriale situate pe aceste terenuri – toate acestea au impulsionat cercul restrâns al planificatorilor românizării să caute altă cale de „administrare a patrimoniului expropriat de către stat”. Era, de asemenea, necesar să se stabilească prin lege cine vor fi profitorii şi deţinătorii acestor bunuri evreieşti, în bucuria numeroaselor promisiuni împrăştiate de regim de a îmbunătăţi situaţia românilor pe seama evreilor [125].

Un alt scop al legiferării în acest domeniu l-a constituit asigurarea creditului care va ajuta mulţi români să devină proprietari de întreprinderi şi prăvălii şi să plătească despăgubirile simbolice pe care legile de expropriere le prevedeau pentru evrei, „în rate”, timp de zeci de ani. Legea pentru crearea Centrului Naţional de Românizare (pe scurt CNR), din 3 mai, urmărea să rezolve aceste probleme şi a fost completată după câteva zile cu legea „pentru conducerea temporară a Centrului Naţional de Românizare” [126]. CNR a fost pus sub controlul Subsecretariatului pentru problemele Românizării, Colonizării şi Inventarierii, care, în acest scop, a fost reorganizat. Printre alte misiuni, el a primit misiunea de a îndruma acţiunile CNR de conducere a unei poliţii speciale, „poliţia românizării”, şi de rezolvare a problemelor administrative legate de minorităţi [127].

Subsecretariatul Românizării a fost subordonat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar cel care a stat în fruntea lui s-a bucurat aproape de statutul de ministru. Au fost încredinţate CNR toate bunurile pe care statul a pus stăpânire „în baza legilor exproprierii” [128], cu alte cuvinte proprietăţile evreieşti, precum şi bunuri care le aparţinuseră tot lor şi celor care rămăseseră pe teritoriul României după repatrierea germanilor în Reich şi schimbul de populaţie cu Bulgaria [129].

CNR era un „organ de administrare, conducere, distribuire şi lichidare a bunurilor intrate în patrimoniul statului şi de românizare a vieţii comerciale şi industriale” (paragraful 2). Totodată, el a fost împuternicit să transfere bunuri în folosinţa unor instituţii publice şi colonizatori (pe pământurile naţionalizate), să le vândă unor angajaţi, să le păstreze în administrarea lui sau să le vândă la licitaţie publică. CNR avea dreptul să ia decizii antisemite numai spre binele românilor etnici şi al societăţilor româneşti. Proprietarii originari ai bunurilor, în majoritate evrei, urmau să primească o plată fixă în rate, cu o dobândă de 3%, după o evaluare a proprietăţii care ajungea la „nici un sfert din valoarea reală a bunurilor” [130].

În cele din urmă, nici această sumă nu a fost plătită. Creditorii rămaşi (dacă au existat) nu au acordat împrumuturi, ipoteci etc. unui proprietar al unui bun evreiesc, nu au primit imediat sau în rate o despăgubire timp de trei ani. CNR a fost împuternicit să trimită avertismente, în conformitate cu legea naţionalizării caselor din 28 martie 1941, cu scopul de a primi în stăpânire bunurile. Legea mai stabilea acordarea de credite noilor proprietari care au obţinut proprietăţile, industriaşi şi comercianţi români. Mihai Antonescu a clarificat că opera de românizare trebuie condusă cu „metodă, echilibru şi mijloace financiare efective, printre altele” [131] .

Ceea ce a creat greutăţi planificatorilor românizării au fost fondurile comerciale şi industriale care nu sunt numai bunuri, ci şi „fiinţe” – capital, pregătire, experienţă şi sprijin. Mihai Antonescu şi cei care au formulat legislaţia antisemită nu ştiau cum să rezolve dilema privind modul de a-i deposeda pe evrei de bunurile lor cu ajutorul legii şi, în acelaşi timp, „să înlăture primejdia unui masacru economic în producţia naţională şi în exerciţiul comerţului, datorat unor dezordonate transferări de fonduri comerciale şi industriale” [132].

CNR a luat fiinţă cu scopul de a întinde o plasă de siguranţă care să permită noilor negustori şi industriaşi români să înflorească şi astfel să se realizeze vechiul vis antisemit de creare a unei clase de mijloc românească, din nimic.

Obiectivul românizării nu era la fel de uşor de realizat ca acapararea de locuinţe şi imobile de la evrei şi aruncarea lor în stradă. În ciuda tuturor legilor şi ordonanţelor, statul român nu putea să renunţe la forţa de muncă evreiască înalt calificată şi la cunoştinţele lor în diferite domenii industriale, cu atât mai mult cu cât războiul a agravat lipsa de produse industriale. CNR a devenit spaima şi coşmarul fiecărui evreu sub regimul antonescian, funcţionarii lui au pătruns aproape în toate cadrele de viaţă ale minorităţii evreieşti.

7. „Consiliul de patronaj” al doamnei Antonescu

O lege care i-a afectat pe evrei, cu toate că termenul „evreu” nu apărea în ea, a fost Legea Consiliului de patronaj al operelor sociale. Legea, pe care ministrul Justiţiei, Tomescu, a prezentat-o guvernului la începutului lui aprilie 1941, urmărea să „coordoneze toate operele de ocrotire şi asistenţă socială” şi extinderea lor pe tot cuprinsul României printr-o „colaborare strânsă între autorităţile publice şi iniţiativa particulară” [133]. Legea o autoriza pe soţia lui Antonescu, Maria, să-şi organizeze o reţea proprie de instituţii de ajutor şi sprijin, policlinici, cămine şi birouri de colectare de donaţii şi împărţirea lor în numele organizaţiei şi al ei personal. Prima lege cu privire la crearea „Consiliului de patronaj” a fost publicată încă la începutul lunii octombrie 1940; această lege era îndreptată, după afirmaţia lui Sima, contra „Ajutorului legionar” şi contra reginei-mamă, Elena, „căreia în mod normal i-ar fi revenit patronajul operelor sociale din ţară” [134]. Activităţile, acţiunile şi obligaţiile „Consiliului” au crescut din ce în ce mai mult, cu cât s-au înmulţit pierderile pe front; faptul acesta a permis doamnei Antonescu să acorde ajutor bănesc, ajutor material, „burse şi premii”, să viziteze întreaga Românie şi să simbolizeze partea milostivă, îndurerată şi îngrijorată a soţului ei, Conducătorul.

Această instituţie, care a adoptat ca simbol o cruce de culoare albastră cu o floare, era, de fapt, o instituţie paralelă şi concurentă a „Crucii Roşii” Române, ale cărei acţiuni de asistenţă erau conduse în mod tradiţional de reginele României şi de doamnele din înalta societate. „Consiliul de patronaj” s-a transformat într-o sursă de tensiune deosebită şi camuflată între Palatul Regal şi soţia lui Antonescu şi prietenele ei apropiate. Pentru conducerea evreiască a devenit limpede că o „donaţie” pentru „Consiliul de patronaj” constituie noua metodă de mituire, care o poate convinge pe Maria Antonescu să intervină la soţul ei pentru a îndulci un ordin, pentru a salva suflete, pentru a întârzia o catastrofă planificată şi, în cazuri foarte rare, pentru a o anula. Sute de milioane de lei, extrem de necesari pentru salvarea evreilor de foamete, de boli şi de frig, au fost investiţi în Maria Antonescu şi în instituţia ei, fiind folosiţi în acelaşi scop, dar pentru români.

8. Diverse

Câteva din legile antisemite adoptate în această perioadă urmăreau să pună sigiliul legalităţii pe fapte ilegale, care fuseseră executate. Una dintre aceste legi a fost cea pentru anularea permiselor de deţinere de aparate de radio de către particulari evrei şi societăţi evreieşti, care îi obliga să predea aparatele la posturile de poliţie şi jandarmerie în decurs de 15 zile [135]. Campania de confiscare a aparatelor de radio care mai rămăseseră în posesia evreilor după raidurile legionarilor „în interesul lor” a început la 24 aprilie. Poliţişti din Bucureşti şi din provincie au trecut din casă în casă şi au luat toate aparatele pe care le-au găsit, „fară să lase o dovadă de primire” [136].

Federaţia s-a adresat ministrului de Interne, subliniind că nu există nici un „fundament legal al unei asemenea măsuri”, şi că în presă nu s-a comunicat, în general, că această confiscare se execută de către autorităţi. La această plângere autorităţile au răspuns, la începutul lui mai, sub forma unei legi care acordă acoperire legală jafului [137]. Aceste aparate de radio au fost împărţite cu largheţe unităţilor militare, poliţiei şi jandarmeriei, instituţiilor publice, de educaţie şi cultură, şi o parte au dispărut. Legea amintea de o „despăgubire” care urma să se stabilească mai târziu, dar nu a fost dată niciodată, la fel ca şi celelalte despăgubiri, iar majoritatea evreilor n-au primit dovezi că aparatele lor de radio au fost confiscate de autorităţi [138].

La 18 iunie 1941 a fost publicată o ordonanţă specială care interzicea vehicolelor de orice fel, proprietate evreiască, să circule pe şosele. Pe vremea aceea mai rămăseseră puţine maşini în proprietate evreiască, îndeosebi ale Comunităţilor şi instituţiilor ei. Celelalte au fost luate cu forţa sau pur şi simplu furate de către legionari. Cele care n-au fost incendiate, lovite sau folosite la ridicarea baricadelor în timpul rebeliunii, au fost transferate diverselor instituţii româneşti. Ziarele antisemite obişnuiau să publice, din când în când, informaţii despre faptul că evreii continuă să circule cu maşinile lor pe străzile Capitalei, cerând să se pună capăt situaţiei şi să se interzică, prin lege, această „obrăznicie”. „Ce se aude cu legea servitoarelor?”, se întreabă „Porunca Vremii” la 22 mai; „Spiritul revoluţiei naţionale pe care o trăim trebuie să interzică jidanilor de a mai angaja servitoare românce”, se arată în articol [139]. Şi, într-adevăr, după scurt timp, această lege a fost adoptată. În general o urmărire a revendicărilor şi proiectelor de legi publicate de această presă vestea conducerii evreieşti o nouă lege antisemită a cărei elaborare este pe cale să se termine şi să se aplice.

9. Probleme apărute ca o consecinţă a legislaţiei antisemite

Legislaţia antisemită a regimului Antonescu a agravat confuzia privind definirea evreului, a românului, ce se consideră proprietate evreiască sau bunuri aparţinând societăţilor evreieşti, ce categorii se bucură de anumite drepturi etc. De pildă, legea exproprierii locuinţelor se baza pe definiţia cine este evreu a legii exproprierii pământurilor şi aceasta se deosebea, într-o oarecare măsură, de definiţia evreului din Statutul evreilor. Ministrul Justiţiei a definit ca evreu, în legea anulării contractelor de angajare a ucenicilor evrei, orice persoană care avea unul din bunici evreu, în afară de aceia ai căror bunici s-au botezat înainte ca părinţii lui să se fi născut. Confuzia între categoriile care se bucurau de diverse scutiri ca urmare a serviciului militar pe front, cetăţenie obţinută înainte de o anumită dată şi decoraţii, a fost şi mai mare. Într-un memoriu special pregătit de Statul Major la sfârşitul anului 1941 s-a constatat această incoerenţă: „Din lectura tuturor decretelor-legi care au reglementat situaţiunea evreilor în diverse ramuri de activitate, se poate uşor constata că suntem în faţa unei legisiaţiuni haotice, concepută şi redactată în pripă, incompletă, lipsită de orice cunoştinţe şi preocupări juridice, cu foarte multe lacune şi, în totalitatea ei, lipsită de un sistem juridic”.

Exemplele prezentate în studiul acesta sunt instructive şi nu au scăpat nici ochilor juriştilor Federaţiei:

„1. Se face distincţiunea juridică între români de sânge şi cetăţeni români, fară a se arăta criteriul după care se determină românul de sânge.

2. Definiţia noţiuni de evreu variază de la lege la lege.

3. Categoriile de evrei privilegiaţi şi exceptaţi variază, şi ele, de la lege la lege.

4. Unele decrete iau măsuri împotriva societăţilor evreieşti fară a determina criteriul de definire a societăţilor evreieşti.

5. Atunci când se definesc societăţile evreieşti, criteriul de definire variază de la decret la decret.

6. Decretul de expropriere a imobilelor urbane creează o serie de excepţiuni, specifice numai acestui decret.

7. Decretul-lege cu privire la interzicerea căsătoriilor interzice căsătoria între evrei şi români de sânge fară a defini ce este românul de sânge. Cineva care are un bunic german sau francez este sau nu român de sânge? Se poate sau nu căsători cu o evreică? Notăm că aici este vorba de statutul personal cu repercusiuni asupra copiilor.

8. Unele probleme, cum este aceea a personalului evreiesc din teatre, sunt reglementate numai prin decizii ministeriale. Situaţia medicilor este reglementată indirect, prin Decretul de funcţionare a Colegiului Medicilor (evrei).

9. Unele decrete, cum este acela referitor la medici, cer dovada originii etnice române. Nicăieri nu s-a definit însă cine este etnic român şi cine eliberează dovada despre aceasta. Mai mult încă, un comunicat oficial anunţa că «nimeni nu are voie să dea certificate de etnicitate».

10. Decretul pentru reglementarea situaţiei juridice a evreilor din România din 9 august 1940, care i-a împărţit pe evrei în trei categorii, a menţinut unele drepturi cetăţeneşti pentru evreii din categoria a doua. «Toate celelalte decrete, alcătuite posterior datei de 6 septembrie 1940, ignorează aceste categorii»” [140].

Acestea erau câteva din complicaţiile juridice provocate de legile şi ordonanţele antisemite frecvente şi pripite ale regimului Antonescu, care izvorau dintr-o dorinţă puternică de a termina cât mai repede acţiunea, pentru a împărţi românilor bunuri evreieşti, din iniţiativa miniştrilor şi a instituţiilor în acest domeniu şi din lipsa de coordonare juridică. Jurişti, judecători şi militari de la Statul Major care au urmărit legislaţia antisemită au ajuns la concluzia, la mijlocul anului 1941, că este necesar un „statut” al evreilor: „Credem că este absolut necesar să se alcătuiască, într-un sistem juridic complet, un statut al evreilor în care să se prevadă întreaga lor situaţiune, cu drepturi şi obligaţiuni în toate domeniile. Numai o asemenea legislaţiune unitară poate pune regulă în mozaicul legislativ de azi şi poate fixa clar şi unitar cine este evreu şi ce are dreptul şi ce nu are dreptul, în acest statut ar urma să se precizeze definiţia noţiunii de evreu încă de la început – aceasta constituind punctul de plecare pentru toate drepturile recunoscute sau refuzate evreilor. Este greu de conceput că, în acelaşi timp, cineva este evreu în raport cu o lege şi nu este evreu în raport cu o altă lege” [141].

Un asemenea statut nu a fost publicat niciodată, cu toate că despre pregătirea lui s-a vorbit câţiva ani. Legile antisemite care s-au adăugat n-au făcut decât să complice situaţia. Aşa cum vom vedea în continuare, ele au creat probleme unei serii de judecători, avocaţi şi înalţi funcţionari de stat. Dar proprietarilor de întreprinderi şi de afaceri români le-au adus venituri îmbelşugate şi, mai mult decât atât, beneficii personale plătite de evreii care li s-au adresat. Acest establishment a conferit, după nevoie, drepturi, le-a anulat, i-a transformat pe evrei în neevrei şi chiar în români pentru aplicarea uneia sau alteia dintre legi, a acordat scutiri de confiscări, de taxe, de impozite şi de alte hotărâri restrictive, permiţând căpătarea sau menţinerea în servicii şi în locuri de muncă şi înscrierea copiilor în şcoli carc erau interzise evreilor.

La începutul regimului fascist al lui Antonescu, legislaţia a fost considerată ca modalitatea cea mai bună de soluţionare a problemei evreieşti, soluţionare ordonată, eficientă şi utilă statului şi cetăţenilor săi români. În fruntea preocupărilor regimului a stat românizarea şi, în acest domeniu, s-a cristalizat senzaţia generală că regimul merge pe calea cea bună şi că legislaţia este mijlocul care va asigura deposedarea planificată, ordonată şi totală a evreilor de proprietăţile lor. În acelaşi timp însă a devenit clar că legislaţia antisemită nu poate soluţiona problema pregătirii profesionale a forţei de muncă româneşti. Într-o expunere a căilor folosite de Germania şi Italia pentru înlăturarea evreilor din activitatea economică, în comparaţie cu metoda legionară şi cu metoda adoptată de regimul Antonescu, un ziarist a scos în evidenţă tendinţa de folosire a legislaţiei pentru soluţionarea acestei probleme importante fară a zgudui „echilibrul economic” [142]. Această autoconvingere că legile sunt suficiente pentru a realiza visul românizării nu a fost adoptată de toţi şi s-au făcut auzite şi alte păreri. Pamfil Şeicaru, directorul şi proprietarul ziarului naţionalist „Curentul”, ale cărui articole – dacă ar fi trecute în revistă – ar da un tablou general destul de veridic privind concepţiile şi starea de spirit printre naţionaliştii „normali”, antisemiţi sau nu, era convins, în acea vreme, că eliminarea a 40.000 de evrei din întreprinderi şi afaceri proprietate particulară nu va soluţiona problema românizării, dacă nu va interveni o schimbare în calificare şi în pregătirea profesională a înlocuitorilor români [143].

Prefectul judeţului Roman declara că legislaţia antisemită, care avea ca scop să înapoieze cetăţeanului român drepturile lui jefuite de către străini, nu constituie decât o prefaţă la marea reformă românească [144].

Societatea de turism românească „România” propunea, pe atunci, îndepărtarea evreilor cu ajutorul legii. Prima măsură era în plină desfăşurare – înlăturarea evreilor din diferitele ramuri economice. A doua măsură nu era mai puţin importantă: „îndepărtarea elementului evreiesc din ţară”. „Numărul şomerilor evrei creşte pe zi ce trece, şi periclitează situaţia statului dacă luăm în consideraţie înclinaţia lor cunoscută spre activităţi subversive, forţa lor organizatorică şi netăgăduta lor inteligenţă”.

Soluţia o constituie o lege de reglementare a emigraţiei care va da posibilitatea şi maselor sărace din neamul evreilor să părăsească România şi nu numai evreilor înstăriţi [145].

Un proiect detaliat de lege care a fost înaintat, atunci, guvernului nu s-a bucurat de atenţie şi a aşteptat un an, până ce Mihai Antonescu s-a convins că soluţia finală nu este identică cu interesele naţionale româneşti, privind evreii care nu au fost exterminaţi – evreii din Regat şi din sudul Transilvaniei.

În încheierea acestei treceri în revistă a legislaţiei antisemite a regimului Antonescu, se cuvine să ne referim la fundalul moral care a făcut posibilă constituirea prin lege a două sisteme de justiţie: justiţie pentru români şi justiţie pentru evrei. Această discriminare a fost cu putinţă întrucât pe acea vreme evreii nu mai erau consideraţi fiinţe umane.

Concomitent, legiuitorii s-au străduit să demonstreze că discriminarea evreilor prin lege este un mijloc de reglare a dreptăţii în societatea românească. De pildă, naţionalizarea caselor a fost prezentată şi în lege şi în expunerea de motive a legii ca „întărirea principiului inviolabilităţii dreptului de proprietate” [146]. Din nou şi din nou se repeta că dreptul de proprietate particulară nu a fost lezat de exproprierea locuinţelor evreieşti, că „proprietatea a rămas inviolabilă”, şi că România a rămas „ţară creştină de dreptate, o ţară a legalităţii şi omeniei” [147].

În volumul consacrat problemelor juridice apărut la începutul lui iunie 1941 sub semnătura lui Mihai Antonescu, cel care a conceput şi a formulat principalele legi antisemite, se afirma printre altele: „justiţia este mărturia nevăzută a existenţei lui Dumnezeu” [148].

Măsuri administrative şi căi de fapt

Legislaţia şi atmosfera antisemită au încurajat autorităţi şi instituţii să iniţieze noi măsuri suplimentare împotriva evreilor, care erau în contradicţie, uneori, cu textele legii, dar nu şi cu spiritul ei. Primării, prefecturi, poliţia, jandarmeria, sindicatele şi alte organizaţii au luat decizii în domeniile în care le era permis să acţioneze, cu toate că nu întotdeauna aveau din punct de vedere formal acoperirea legii.

Prefecturile au declanşat o campanie de acuzaţii la adresa comercianţilor evrei care ar impune preţuri de speculă la unele produse [149]. Prefectul judeţului Neamţ, locotenent-colonelul Teodorescu-Darie, a chemat populaţia să denunţe „pe negustorii şi intermediarii jidani care acaparează mărfurile şi, în special, alimente de primă necesitate pentru a specula nevoile mereu crescânde ale populaţiei nevoiaşe” [150]. Teodorescu-Darie i-a făcut, de fapt, pe evrei răspunzători de toate problemele economice care proveneau din obligaţiile luate de Antonescu faţă de germani, cum ar fi dispariţia de pe piaţa locală a produselor alimentare în urma achiziţionărilor directe de către furnizorii armatei germane, contrar acordurilor dintre România şi Germania. Era, de asemenea, prima oară când cuvântul batjocoritor „jidan” apărea într-un document oficial al noului regim.

Primăria din Piatra Neamţ a comunicat că va înceta să aprovizioneze cu faină populară brutăriile evreieşti care pregătesc pâine pentru evrei. Primăria Bucureştiului a alungat negustorii de carne evrei de la abatorul orăşenesc şi, de fapt, din comerţul de carne, fără nici o baza legală. Prefectul judeţului Iaşi i-a gonit pe toţi evreii din piaţa de grâne din oraş, întemeindu-se pe o ordonanţă a Ministerului de Interne care a lărgit o interdicţie anterioară referitoare la comerţul en-gros cu cereale, incluzând şi comerţul en-detail [151].

Prefectul judeţului Sibiu a continuat campania de strămutare a evreilor din centrul oraşului pentru a face loc instituţiilor evacuate din nordul Transilvaniei. În acest scop el a înfiinţat un birou acreditat să elibereze permise speciale privind valabilitatea contractului de închiriere, obligatorii pentru toţi locuitorii; locatarii evrei nu au primit un asemenea permis, ordonându-li-se să-şi părăsească imediat locuinţele. Această măsură urma să rezolve problemele locative ale Universităţii din Cluj, care fusese, în parte, evacuată la Sibiu după predarea Transilvaniei de nord Ungariei [152]. În martie 1941, prefectul judeţului Piatra a interzis celor 600 de evrei din oraşul Panciu să se înapoieze în oraş după cutremurul din noiembrie 1940, şi tot avutul lor a fost jefuit [153]. Primăria din Piatra Neamţ a continuat tradiţia legionară de expropriere a cimitirelor, contrar legii, declarând cimitirul evreiesc ca teritoriu rural, proprietate evreiască [154].

Poliţia din diverse localităţi a luat şi ea iniţiative bazate pe propria sa interpretare a legislaţiei antisemite. La Odobeşti au fost evacuaţi proprietari de case evrei din locuinţele lor după publicarea legii de expropriere a locuinţelor, pentru a procura case poliţiştilor şi pentru a pregăti spaţiu pentru birourile poliţiei [155]. Secţia pentru controlul străinilor a poliţiei din Dorohoi a dat dispoziţie tuturor evreilor care şi-au pierdut cetăţenia sau n-au obţinut cetăţenia să înceteze imediat orice activitate economică; această dispoziţie era ilegală [156].

Poliţia din Roman a ordonat unui număr de 20 de evrei să se prezinte imediat pentru a fi expulzaţi din România, sub motiv că sunt cetăţeni polonezi, când, în realitate, erau supuşi români „purtători de paşaport românesc, care au satisfăcut legea recrutării, au obţinut grade în armată şi au fost deseori concentraţi”. Se pare că locuinţele şi magazinele lor le-au rămas câtorva poliţişti [157].

Autorităţile militare au iniţiat, la începutul lui mai, o acţiune administrativă care a lovit puternic în evreii din oraşele mari. Comandamentul militar din Capitală a decretat anumite porţiuni din Bucureşti şi împrejurimi drept zone militare, declarându-le închise şi interzise pentru evrei, cu excepţia celor care vor primi permisiunea să locuiască acolo. Toţi locuitori au fost obligaţi să obţină o nouă autorizaţie de şedere, cu menţiunea originii etnice. Mulţi evrei din Bucureşti şi din Iaşi au primii ordin să-şi părăsească locuinţele şi să se mute în alte cartiere ale oraşului [158].

Jandarmeria din târgul Bivolari de lângă Iaşi a făcut, din ordinul lui Antonescu, un fel de repetiţie generală, pentru o campanie de evacuare, care a avut loc, la vremea sa, la izbucnirea războiului. Inspectoratul general al jandarmeriei a ordonat evacuarea evreilor „suspecţi comunişti şi periculoşi securităţii trupelor [militare] cantonate în această zonă” [Bivolari], dar a uitat să amintească încotro vor fi transferaţi evacuaţii [159]. După aceea a hotărât să trimită „jumătate din evreii suspecţi” în judeţul Bacău, iar cealaltă jumătate în judeţul Dâmboviţa. Prefecţii judeţelor au primit ordinul de „a lua măsuri pentru cazarea lor şi pentru a fi ţinuţi sub supraveghere”, dar, în cele din urmă, evacuaţii au fost încartiruiţi în clădirile comercianţilor, iar comunităţile au primit dispoziţii să aibă grijă de întreţinerea şi de cazarea lor [160]. Schimbul de scrisori între diversele autorităţi şi Inspectoratul Jandarmeriei a scos la iveală lipsa de coordonare şi incapacitatea administrativă de e se îngriji de evacuaţi şi de a-i transfera dintr-un loc în altul; acest fenomen s-a agravat când, în ajunul izbucnirii războiului şi la începutul lui, au fost evacuaţi circa 40.000 de evrei din orăşele şi sate, la ordinul Conducătorului, acţiune îndeplinită sub conducerea jandarmeriei.

Sindicatele au aprobat, din nou, deciziile de excludere a evreilor din cadrul lor. Întrucât acţiunea de transformare a sindicatelor în uniuni româneşti şi creştine s-a încheiat pe timpul sistemului legionar, aceste hotărâri au căpătat un caracter de identificare cu noul regim. Sindicatul ziariştilor, de pildă, a aprobat, din nou, la începutul lunii martie, hotărârea din 23 septembrie 1940 de „a-i exclude pe toţi membrii evrei ai sindicatului” [161].

A doua zi a adoptat o altă hotărâre care stabilea că pentru admiterea de noi membri în Uniune candidaţii trebuie „să fie români de origine etnică română neîndoielnică” şi trebuie să dovedească că părinţii au fost creştini „de origine etnică neîndoielnică” [162].

Ministerul Propagandei a închis un ziar local la Galaţi din cauza temerilor că un ziarist evreu continuă de fapt să-l conducă, deşi toţi lucrătorii şi ziariştii lui erau români [163].

Colegiul Medicilor a continuat să verifice, cu meticulozitate, ca nu cumva vreun medic evreu să încalce legea care îi interzicea să trateze pacienţi români şi creştini, scoţând, din când în când, dispoziţii cu privire la restricţiile impuse medicilor evrei şi încurajând denunţuri de către colegii lor români; medici, avocaţi si chiar lucrători care au fost „prinşi” lucrând sau au fost suspectaţi că lucrează au rost pedepsiţi cu închisoare şi amenzi [164].

La adunarea Asociaţiei Inginerilor Români, AGIR, s-au auzit voci nemulţumite de interpretarea greşită dată noţiunii de românizare. După părerea Asociaţiei, românizarea nu este o simplă alungare a evreilor, ci înlocuirea lor cu români etnici şi nu cu străini creştini [165]. Generalul Constantin Voiculescu, ministrul Muncii (care mai târziu a fost numit guvernatorul Basarabiei eliberate şi a pus în aplicare deportarea în Transnistria), a început şi el să facă deosebire între evrei obişnuiţi şi români etnici; el a emis directive clare de a se prefera în toate locurile de muncă muncitorul român faţă de orice alt muncitor [166].

Presa subordonată puterii a început să urmărească situaţia evreilor în Europa cucerită şi să scoată în evidenţă măsurile dure luate împotriva lor, pentru a sublinia cât de „bună” este situaţia lor în România şi câte încă se mai pot face în această chestiune [167].

NOTE:

1. I.P. Prundeni, Avocaţi români care apără interese evreieşti, „Porunca Vremii”, 7.3.1941.

2. „Curentul”, 10.3.1941.

3. Porunca Vremii”, 12.3.1941.

4. „Luceafărul”, 27.3.1941.

5. „Timpul”, 1.4.1941.

6. „Ce devin evreii noştri?”, „Porunca Vremii”, 6.5.1941.

7. „Sfarmă-Piatră”, 5.5.1941.

8. Idem, 9.6.1941.

9. Idem, 20.6.1941.

10. I.P. Prundeni: Antisemitismul românesc, „Porunca Vremii”, 6.4.1941. Eminescu a murit într-un ospiciu şi autorul vroia să spună că evreii erau, probabil, vinovaţi de soarta lui.

11 Exemple de acest fel sunt discursurile primului ministru Ion Brătianu şi ale ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu la Congresul de Pace din 1878 de la Berlin împotriva acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, sau publicarea unei poezii antisemite a lui Ion Creangă în anul 1878, care chema la boicot împotriva evreilor. Vezi „Universul”, 5.5.1941; „Porunca Vremii”, 3.5.1941; „Sfarmă-Piatră”, 20.5.1941.

12. C. Neutzescu, Să reînviem virtuţile româneşti, „Universul”, 26.4.1941.

13. N. Davidescu, Loialitatea românească, „Acţiunea”, 27.4.1941.

14. „Viaţa”, „Curentul”, 16.5.1941.

15. „Universul”, 20.2.1941.

16. Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 151.

17. Filderman către ministrul Economiei Naţionale, cu privire la suferinţele populaţiei evreieşti, la învinuirile neîntemeiate împotriva ei că ar specula şi ar sabota economia; 7 aprilie 1941. din Ancel, Documents, II, nr. 114, p. 381.

18. Federaţia către ministrul Economiei Naţionale cu rugămintea de a acorda o prelungire de şase luni pentru închiderea întreprinderilor în proprietate evreiască la sate, 2 februarie 1941, Arhiva Yad Vashem, P-6/42, p. 29.

19. Lista acţiunilor întreprinse de regimul Antonescu împotriva evreilor în perioada dintre 24 ianuarie şi 22 iunie 1941. Lista a fost pregătită de secretarul Federaţiei, Carp. Arhiva Filderman, Arhiva Yad Vashem, P-6/42, p. 2 (în continuare: Lista lui Carp).

20. Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 50.

21. Raportul corespondentului Agenţiei evreieşti de presă cu privire la situaţia din România din ianuarie 1941: The treatment of Jewish in Romania, Report on a study made in January 1941 by a veteran correspondent, Jewish Telegraph Agency, March 1941 (în continuare, Raport JTA). Din Ancel, Documents, II, nr. 109, p. 374.

22. „Universul”, 14.2.1941.

23. Procurorul-şef al Tribunalului din Braşov către prefectul judeţului, cu privire la modul de tratare a reclamaţiilor înaintate de evreii ale căror magazine au fost jefuite cu forţa de legionari, 31 ianuarie 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 74, p. 207.

24. Propuneri administrative făcute de primarul Braşovului pentru împiedicarea înapoierii prăvăliilor jefuite de la evrei, în scopul succesului românizării, 3 februarie 1941. Idem, nr. 75, p. 209.

25. Listă întocmită de Filderman cu privire la problemele principale care stau în faţa evreilor după înăbuşirea rebeliunii legionare şi cu privire la încercările de restituire a unei părţi din avutul jefuit, 5 februarie 1941. Idem, nr. 7-9, p. 256.

26. Ministerul de Interne către prefectul judeţului Prahova cu privire la refuzul evreilor din Ploieşti de a transfera prăvăliile lor legionarilor, 3 februarie 1941. Idem, nr. 77, p. 254.

27. Lista lui Carp, p. 13.

28. Comunicatul Camerei de Comerţ şi Industrie din Craiova cu privire la anularea autorizaţiei unui proprietar de prăvălie evreu, 13 februarie 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 82, p. 261.

29. Vezi 25, p. 210.

30. Idem.

31. Răspunsul prefectului judeţului Romanaţi la scrisoarea lui Marineseu (vezi nota anterioară), 4 martie 1941. Idem, nr. 88, p. 283.

32. Demersul Federaţiei către Antonescu în care sunt rezumate pierderile în oameni şi bunuri provocate de „pogromul din ianuarie 1941”. Idem, nr. 110, p. 376; în privinţa cursurilor de schimb ale leului, vezi Lista lui Carp, p. 11

33. Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 20.

34. Vezi lista localităţilor în care nu s-au înapoiat evreilor magazinele, în adresa Federaţiei către ministrul Economiei Naţionale, cu privire la afaceri şi prăvălii jefuite şi care n-au fost înapoiate. Idem, Ancel, Documents, II.

35. Nota 33, p. 377; vezi şi bilanţul pierderilor şi stricăciunilor, 8 martie 1941. Idem, nr. 90, p. 286; Filderman, Ciornă Memoriilor, P-6/58. p. 50.

36. Lista de probleme (vezi 25), p. 256.

37. Reclamaţia Federaţiei către comandantul militar al Capitalei cu privire la averi evreieşti jefuite, care se află în posesia autorităţilor şi nu au fost înapoiate, 15 mai 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 128, p. 400.

38. „Din păcate, scrie Filderman în jurnalul care i-a folosit drept ciornă la memorii, după pogrom acaparatorii continuă să deţină clădirile [evreieşti], în afară de câteva excepţii” (Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 27)

39. Idem, p. 74.

40. Darea de seamă a lui Fundoianu privind licitaţia de obiecte casnice evreieşti, 16 august 1941. Din Ancel, Documents, III, nr. 18, p. 25.

41. Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 100.

42. Lista lui Carp, p. 8.

43. Decretul-lege nr. 135, 25 februarie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 47; A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Bucureşti, 1979, p. 50.

44. Lista lui Carp, p. 6.

45. Raportul JTA, p. 373-374.

46. Demersul Federaţiei către directorul general al Poliţiei de Siguranţă, cerând protejarea celor 58 de supravieţuitori evrei din cei 138 care au fost siliţi să treacă noua graniţă cu Uniunea Sovietică şi eliberarea lor, 26 februarie 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 84, p. 268.

47. Lista lui Carp, p. 3-4.

48. Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 28.

49. Lista lui Carp, p. 54; S.C. Cristian, Patru ani de urgie, Bucureşti, [1945,] p. 39 (în continuare, Cristian, Patru ani de urgie).

50. Idem, p. 36; Lista lui Carp, p. 4; Jozef Beck a fost ministrul de Externe al Poloniei în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi a fost cunoscut pentru politica sa antisemită.

51. Federaţia către directorul general al Siguranţei, cu rugămintea de a amâna, pentru cel puţin 15 zile, aplicarea hotărârii de expulzare a evreilor născuţi în Polonia, 20 martie 1941. Din: Lista lui Carp, p. 51-52.

52. Memoriul Federaţiei către Antonescu, cerând anularea hotărârii de a-i expulza pe evreii născuţi în Polonia, pe cetăţenii polonezi şi pe deţinătorii de paşaport Nansen, 25 martie 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 103, p. 348.

53. Lista lui Carp, p. 5; Cristian, Patru ani de urgie, p. 41.

54. Raportul Consiliului juridic al Ministerului Cultelor şi a Artelor despre iudaismul caraiţilor din punct de vedere rasial şi religios, 6 septembrie 1940. Arhiva Institutului de Istorie al Comitetului Central, Colecţia XXIV, ds. 3373, p. 1-2.

55. Decret-lege nr. 865, „Monitorul Oficial”, nr. 76, 20 martie 1941.

56. „Recensământul general al României din 1941. Dare de seamă”, Analele Instinctului Statistic al României, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 333; copie în Ancel, Documents, IV, nr. 25, p. 50.

57. „Porunca Vremii”, 12.3.1941.

58. „Curentul”, 20.3.1941.

59. Idem, 19 martie 1941.

60. „Universul”, 14.6.1941; copie în Ancel, Documents, II, nr. 132, p. 410-411.

61. Burgdorfer (vezi 56), p. 49-53.

62. „Unirea”, 27.4.1941.

63. „Ordinea”. 30.3.1941.

64. Legea de naţionalizare a bunurilor imobiliare ale evreilor din oraşe, 28 martie, Deeret-lege nr. 842, „Monitorul Oficial” nr. 34. Vezi copia expunerii de motive a legii întocmită de Mihai Antonescu, Ancel, Documents, II, nr. 106, p. 358-361.

65. „Curentul”, 28.2.1941.

66. „Ordinea”, 30.3.1941.

67. Arh. Mucichescu-Tunari, Problema jidovească in statul antisemit, „Învierea”, 2.2.1941.

68. Filderman despre suferinţa evreilor, demers către ministrul Economiei Naţionale, 7 aprilie 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 114, p. 381.

69. Decret nr. 75782 al ministrului Muncii, 10 februarie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 34; Decret nr. 97484 al ministrului Muncii, 22 martie 1941, „Monitorul Oficial” nr. 69; „Universul”, 23.3.1941.

70. Protestul Federaţiei către ministrul Muncii şi Sănătăţii cu privire la hotărârea din 8 martie 1941 de a interzice tinerilor evrei să înveţe o meserie, 26 martie 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 104, p. 351, 353.

71. „Universul”, 6.4.1941; copie în Ancel, Documents, nr. 113, p. 380.

72. Rezultatele aplicării D.L. privitor la starea juridică a evreilor din România, „Renaşterea Noastră”, 21.2.1941.

73. Cerere de prelungire (vezi 19), p. 29-30.

74. „Ministerul Economiei Naţionale. Aplicarea D.L. pentru starea juridică a evreilor”, „Universul”, 11.4.1941; copie în Ancel, Documents, II, nr. 118, p. 385 (aplicarea Ordonanţei cu privire la poziţia juridică a evreilor).

75. Decretul-lege nr. 1220, 3 mai 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 192; „Universul”, 4.5.1941.

76. Decret-lege nr. 1647, 4 iunie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 130; „Curentul”, 9.5.1941; „Timpul”, 9.5.1941; Consiliul Legislativ. Colecţiune da legi şi regulamente, tom XIX, Bucureşti, 1941, p. 182; copie în Ancel, Documents, nr. 83, p. 265 (în continuare, Colecţie de legi).

77. „Monitorul Oficial”, nr. 140, 17 iunie 1941.

78. „Universul”, 24.3.1941.

79. „Viaţa”, 18.4.1941; „Timpul”, 18.4.1941.

80. Legea nr. 115 din 20 februarie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 43.

81. Decretul-lege nr. 236, 6 februarie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 31.

82. Decretul-lege nr. 693, 18 martie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 65.

83. Decretul-lege nr. 410,24 februarie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 46.

84. Decretul-lege nr. 1195, 30 aprilie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 100; „Viaţa”, 19.4.1941.

85. „Universul”, 26.3.1941.

86. Uniunea Comunităţilor cere Ministerului Economiei Naţionale să anuleze hotărârea primăriei din Bucureşti de a-i alunga pe comercianţii de carne evrei de la abator, măsură care va îmbunătăţii aprovizionarea cu carne a oraşului, 7 aprilie 1941, din: Ancel, Documents, II, p. 382.

87. „Curentul”, 16.5.1941.

88. Decretul-lege nr. 1403, 15 mai 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 113.

89. „Curentul”, 17.5.1941.

90. Vezi copie a „Avizului” în Ancel, Documents, IV, nr. 1, p.1.

91. În aprilie 1941 existau în România 8.403 medici, din carc 2078 evrei („Unirea”, 9.4.1941); vezi circulara Uniunii Medicilor Evrei din Bucureşti din 24 martie 1941 către un medic evreu, care cuprinde instrucţiuni primite de la Colegiul Medicilor români, cu privire la dimensiunea şi conţinutul firmei permise medicilor evrei. Din: Ancel, Documents, II, nr. 101, p. 343.

92. Colegiul Medicilor a respins cererea Uniunii Medicilor Evrei de a anula menţiunea de „medic evreu” şi a atras atenţia că o nouă echipă profesională îi va urmări pe contravenienţi, 27 martie 1941. Idem, X, nr. 192, p. 539.

93. „Timpul”, 3.3.1941.

94. „Universul”, 13.3.1941.

95. Hotărârea Comisiunii de disciplină a Colegiului Medicilor din Buzău cu privire la medicul evreu Boris Camerman, Ancel, Documents, X, nr. 193, p. 540-542.

96. Decret-lege nr. 968, 9 aprilie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 85.

97. Arhiva institutului de Istorie al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Colecţia XXIV, ds. 3371. 10 februarie 1941, p. 104.

98. Lista funcţionarilor de stat căsătoriţi cu evreice. Idem, p. 121, 123, 135-137.

99. Decret-lege nr. 1867, 24 iunie 1941, „Monitorul Oficial”, nr. 147; legea a fost corectată după patru zile, permiţând căsătorii cu persoane de origine germană şi italiană, dar nu de origine maghiară. Decret-lege nr. 1909, „Monitorul Oficial”, nr. 151; vezi şi „Acţiunea” 10.4.1941.

100. „Luceafărul” 11.4.1941; ministrul Justiţiei către ministrul de Interne referitor la interpretarea legii 968 din 7 aprilie 1941 cu privire la interzicerea căsătoriei cu o persoană care nu este de origine română, 12 aprilie 1941, Arhiva Institutului de Istorie al Comitetului Central, Colecţia XXIV, ds. 3371, p. 166.

101. „Porunca Vremii”, 22.5.1941.

102. Raportul JTA, p. 375.

103. „Renaşterea Noastră”, 14.4.1941.

104. „Universul”, 15.4.1941.

105. Decret-lege nr. 711,21 martie 1941, „Monitorul Oficial” nr. 68, „Porunca Vremii” 25.3.1941.

106. Ordonanţă a Ministerului Apărării Naţionale nr. 23325 din februarie 1941, „Monitorul Oficial” nr. 37; Vezi Ordonanţa la Colecţia de legi, p. 31-32.

107. Filderman, Ciorna Memoriilor, P-6/58, p. 114; legea nu este cunoscută şi nu este pomenită în „Monitor”.

108. Simion, Preliminarii (vezi 44), p. 123.

109. Decret-lege nr. 842, pentru transferarea bunurilor imobile evreieşti în mâinile statului, „Monitorul Oficial”” nr. 74, 28 martie 1941; vezi expunerea de motive a legii separat în Ancel, Documents, II, nr. 106, p. 358-361. Legea a fost publicată şi în ziare la 29 martie 1941.

110. „Unirea”, 2.4.1941.

111. „Învierea”, 6.4.1941.

112. „Curentul”, 3.4.1941.

113. „Unirea”, 2.4.1941.

114. „O cucerire din interior”, „Naţionalizarea oraşelor”, „Curentul”, 3.4.1941; Pr. Gh. Butnariu, „Marele fapt de restaurare”, „Porunca Vremii”, 8.4.1941; „Naţionalizarea oraşelor”, „Universul”, 3.4.1941; „Naţionalizarea oraşelor”, „Porunca Vremii”, 3.4.1941.

115. „Universul”, 17.3.1942.

116. „Renaşterea Noastră”, 4.4.1941. Trebuie remarcat că „Legea Marghiloman” a fost votată, în 1918, sub presiunea germană, care a cerut României înfrânte (în acea etapă a războiului) să acorde drepturi cetăţeneşti evreilor săi.

117. „Universul”, 24.3.1941.

118. „Renaşterea Noastră”, 17.5.1941; 24.5.1941.

119. Idem, 11 aprilie 1941.

120. Idem, 4 aprilie 1941.

121. „Universul”, 14.4.1941. Soţia unui ofiţer evreu care a luptat pe front şi a murit după aceea, a cerut categoria B pentru copiii ei. Tribunalul a stabilit că această categorie va fi acordată copiilor, dar nu şi mamei, întrucât ea nu se numără printre descendenţii ofiţerului evreu („Renaşterea Noastră”, 7.6.1941).

122. Idem, 14 aprilie 1941; 26 aprilie 1941.

123. Idem, 17 mai, 24 mai, 14 iunie 1941.

124. Gh. M. Ciocan, Jurisprudenţe, Evreii de categoria a doua, „Porunca Vremii”, 13.3.1941.

125. Cristian, Patru ani de urgie, p. 45-46.

126. Decret-lege nr. 1216, 3 mai 1941, „Monitorul Oficial” nr. 102. Vezi traducerea în engleză a legii în: Ancel, Documents, VIII, nr. 170, p. 230-231.

127. Decret-lege nr. 1219, 3 mai 1941, „Monitorul Oficial” nr. 102. Vezi fragmente ale legii în traducere engleză, în Ancel, Documents, VIII, nr. 173, p. 231: „Decree concerning on the subsecretariat of the state for Romanization, Colonization and Inventarization…”.

128. Studiu cu privire la problema evreiască în România, pregătit de Secţia nr. 1 a Statului Major al armatei, fără dată, în: Ancel, Documents, X, nr. 107, p. 279.

129. După ce România a predat sudul Dobrogei Bulgariei, în urma acordului de la Craiova din 7 septembrie 1940, s-a făcut un schimb de populaţie între România şi Bulgaria.

130. Lista Саrp, p. 25.

131. Vezi argumentaţia la legea cu privire la crearea Centrului Naţional de Românizare: „ Timpul”, 4.5.1941.

132. Studiu (vezi 128), p. 274.

133. „Timpul”, 10.4.1941.

134. H. Sima, Era Libertăţii, vol. I, Madrid 1982, p. 577.

135. Decret-lege nr. 1253, 7 mai 1941, „Monitorul Oficial” nr. 106.

136. Lista Carp, p. 10.

137. Federaţia către ministrul de Interne cu privire la confiscarea aparatelor de radio, 24 aprilie 1941, Lista Carp, p. 57-58.

138. Problema despăgubirii este amintită aici întrucât în puţinele cazuri în care istorici din România au menţionat legile de naţionalizare şi confiscare de avuturi evreieşti, după zeci de ani de tăcere, au avut grijă să sublinieze paragrafele care acordau „despăgubire”, „plată” sau „recompensă”: astfel de despăgubire nu a fost plătită niciodată, şi, în unele cazuri, în care s-au dat acţiuni, ele au fost blocate imediat. Vezi, de pildă, prezentarea legii cu privire la confiscarea caselor la Simion, Preliminarii.

139. Ordonanţa nr. 85, 18 iunie 1941, „Monitorul Oficial” nr. 141.

140. Fragment din primul studiu al legislaţiei antisemite pregătit de Statul Major (sfârşitul lui 1941?). Ancel, Documents, X, nr. 66, p. 157-158.

141. Idem, p. 157.

142. M. Matei: Problema evreiască în alte ţări şi la noi, „Unirea”, 20.3.1941.

143. P. Şeicaru, „O altă ierarhie a valorilor”, „Curentul”, 28.3.1941.

144. „Curentul”, 5.5.1941.

145. Memoriul Societăţii de turism „România” către Ministerul Muncii cu privire la pregătirea legii de emigrare a evreilor.

146. „Unirea”, 4.4.1941.

147. Idem, 17 aprilie 1941.

148. Vezi Introducerea la: M. Antonescu, În serviciul justiţiei româneşti, Bucureşti, 1941.

149. Lista Carp, 26 aprilie 1941, p. 10.

150. Comunicat al prefectului judeţului Neamţ, 10 aprilie 1941, din: Ancel, Documents, II, nr. 117, p. 384.

151. Comunicatul primarului din Piatra Neamţ, 9 aprilie 1941, Idem, nr. 116, p. 383, vezi şi „Luceafărul” 27.4.1941.

152. Lista Саrp, 6 aprilie 1941, p. 8-9; Federaţia către Ministerul de interne cerând anularea hotărârii primăriei din Sibiu ca nefiind legală, 6 aprilie 1941, Idem, p. 76-77.

153. Uniunea Comunităţilor cere Ministerului de Interne să aprobe înapoierea celor 600 de locuitori evrei din Panciu la casele lor, 21 martie 1941, din: Ancel, Documents, II, nr. 97, p. 333.

154. Lista Carp, p. 12.

155. Idem, p. 10-11.

156. Uniunea Comunităţilor către Ministerul de Interne cu privire la anularea imediată a dreptului la existenţă al evreilor care şi-au pierdut cetăţenia, 2 mai 1941. Din: Ancel, Documents, II, nr. 124, p. 394.

157. Uniunea Comunităţilor cere directorului general al Poliţiei de Siguranţă să anuleze hotărârea de expulzare din România a 20 de evrei din oraşul Roman, 18 martie 1941, Idem, nr. 95, p. 327.

158. „Timpul”, 9.5.1941.

159. Arhiva Institutului de Istorie al Partidului Comunist Român, Colecţia XXIV, ds. 3373, p. 3-8.

160. Idem, p. 9-14.

161. „Universul”, 5.3.1941.

162. „Timpul”, 6.3.1941.

163. „Universul”, 6.3.1941.

164. Idem, Luceafărul”, 18.1.1941.

165. „Timpul”, 18.3.1941.

166. Idem, 12.3.1941.

167. „Porunca Vremii”, 28.5.1941.

Sursă: Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001.

A se vedea și: BAZELE POLITICE ȘI IDEOLOGICE ALE REGIMULUI ION ANTONESCU https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2016/10/16/bazele-politice-si-ideologice-ale-regimului-ion-antonescu/