BAZELE POLITICE ȘI IDEOLOGICE ALE REGIMULUI ION ANTONESCU

 s604x0_horia_sima_si_generalul_ion_antonescu

În acest articol şi în următorul ne vom ocupa de perioada dintre înăbuşirea rebeliunii legionare, la 24 ianuarie 1941, şi alăturarea activă a României de Germania în războiul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941. În acest interval, Ion Antonescu a condus România de unul singur. Guvernarea sa dictatorială s-a sprijinit pe controlul său asupra armatei, pe încrederea de care s-a bucurat la Hitler şi pe sprijinul larg pe care i l-a acordat poporul celui care a salvat România în septembrie 1940 de la ocupaţie şi împărţire, după modelul Poloniei şi al Iugoslaviei vecine.

Din multe puncte de vedere, acesta este un timp de tranziţie de la un regim dictatorial de dreapta, care acţionează pe baza unor principii naţionaliste şi antisemite, la un regim fascist deplin (chiar dacă nu s-a bazat pe un partid fascist după modelul regimurilor paralele din acea vreme) care execută crime de război şi crime împotriva omenirii: „Regimul intern al statului naţional-totalitar… regim de ordine şi de reconstrucţie naţională şi socială”, aşa cum l-a denumit Antonescu însuşi [1], a fost format în urma situaţiei politice şi sociale care s-a creat în România în anii treizeci. Acest regim şi-a propus să realizeze ideile şi revendicările naţionale care au precedat criza din iunie 1940, înlesnind ascensiunea lui Antonescu la putere, şi îşi datorează naşterea şi existenţa dominaţiei naziste în răsăritul Europei.

Înţelegerea şi clasificarea regimului Antonescu nu reprezintă un lucru simplu, şi aceasta din cauza contradicţiilor ideologice pe care le însuma şi din cauza marii deosebiri dintre regimul său şi celelalte regimuri fasciste din Europa. În aparenţă, un regim care a desfiinţat parlamentul, s-a alăturat statelor Axei şi războiului împotriva Uniunii Sovietice, a adoptat legi antisemite şi rasiste, poate fi definit ca fascist. Dar o serie de fapte complică chestiunea: regimul Antonescu a venit în urma unui regim dictatorial de alt gen, deşi mai slab, dictatura regelui Carol al II-lea; a desfiinţat un parlament care n-a fost ales în mod democratic şi nu a exprimat voinţa poporului; a salvat circa jumătate din numărul evreilor care erau sub controlul său; şi a primit ca moştenire legi antisemite ca, de pildă, Statutul evreilor, care au constituit baza viitoarei legislaţii antisemite. Antonescu şi miniştrii săi nu s-au numit niciodată pe ei sau regimul lor: fascist. Acest regim a expulzat cu violenţă din cadrul său mişcarea fascistă românească, a dizolvat structura sa de partid, i-a alungat, i-a oprimat şi i-a arestat pe membrii ei, i-a condamnat metodele de teroare şi, de asemenea, a prezentat-o în mod insinuant ca o slujitoare a naziştilor. Bazele politice şi ideologice ale regimului Antonescu le-au pus, cu mult înainte, unii intelectuali şi vechi mişcări de dreapta, politicieni naţionalişti care au urât sistemul democrat în general şi modul lui de aplicare în România, organizaţii şi partide naţionaliste create în anii treizeci şi însuşi regele, care a dispreţuit democraţia românească şi pe politicienii ei şi şi-a instalat dictatura sa.

Se poate, deci, înţelege că majoritatea poporului român nu a simţit, în februarie 1941, că a pus stăpânire pe el un regim străin, deosebit de tradiţia democratică românească şi care serveşte interese germane. Dimpotrivă, senzaţia generală a fost de uşurare, de ieşire dintr-un coşmar şi de recunoştinţă faţă de Antonescu, care a reuşit să-i înfrângă pe legionari fără ca ţara să se transforme în colonie germană şi să fie împărţită între vecinii ei. În anii care au precedat dictatura lui Antonescu au fost zdruncinate principiile regimului democratic şi ale sistemului parlamentar; mulţi oameni din toate categoriile au simţit repulsie faţă de carenţa morală a foştilor politicieni şi au pus chiar la îndoială necesitatea existenţei unei prese libere; iar corupţia, la toate nivelurile aparatului de stat, a fost identificată cu sistemul democratic în general. Pe de altă parte, exista o atmosferă de indulgenţă faţă de expresiile extremiste, în vorbă şi în faptă, faţă de oameni şi organizaţii care au acţionat în numele „ideii naţionale”.

Organizaţii, politicieni, intelectuali, ziarişti şi ziare au lansat, în anii treizeci, lozinca crizei de conducere, au cerut dizolvarea parlamentului, introducerea cenzurii, întărirea poliţiei, a jandarmeriei şi armatei, au încurajat tendinţele dictatoriale ale regelui şi dispreţul lui faţă de politicieni. În acele cercuri era acut sentimentul de ratare, de regret din cauza unei aşa-zise nerealizări a năzuinţelor naţionale ale românilor, de lezare a naţionalismului şi a intereselor sale de către un regim care nu corespundea tradiţiei politice şi spirituale a poporului român.

Dintr-o ură oarbă faţă de evrei, Codreanu şi camarazii lui au lărgit şi mai mult fisurile sistemului democratic şi au târât în tipare de gândire totalitară o întreagă generaţie sau chiar două. Adversitatea faţă de sistem au justificat-o prin explicaţia că ar asigura dominaţia evreilor asupra statului român, care îmbogăţeşte un grup de politicieni şi oameni de afaceri lipsiţi de conştiinţă şi „vânduţi jidanilor” şi ar urma să provoace nu numai înrobirea economică şi politică dar chiar şi acapararea, de către străini, a „sufletelor” românilor.

Lupta dusă de aceste cercuri împotriva democraţiei, a politicienilor, a partidelor, a presei şi a ziariştilor, a intelectualilor – în general, împotriva oricărei forme de guvernământ bazate pe valori şi consideraţie – a îmbrăcat forme teroriste criminale, străine caracterului poporului român şi vieţii politice din România de până atunci.

Partidul Naţional Creştin şi guvernul Goga-Cuza au fost prezentate ca o încercare de a înapoia poporului român prerogativele sale legale, pierdute din cauza invaziei permanente de „străini” şi a victoriei temporare a sistemului democratic importat, căruia politicienii români i-au stabilit formele de administrare. Guvernul Goga-Cuza s-a prezentat ca o încercare de a restabili „sigiliul stăpânirii noastre etnice”, de a realiza „renaşterea României” prin intermediul principiilor creştinismului ortodox.

„Ideea naţională cu renaşterea vremii din urmă, după o perioadă de slăbiciune aparentă a organismului nostru de stat, a pus stăpânire pe toate sufletele. Din suferinţele, din durerile şi din exploatarea ei s-a născut ţara conştientă, mândră şi poruncitoare. Pornind din jos în sus – din adâncimea rezervorului nostru de energie etnică – s-a trezit un val de protestare împotriva străinismului cotropitor, un impuls organic a strigat de la un capăt al ţării la altul: Vrem România a românilor!” (subl. în orig.) [2].

Ideile principale ale „statului etnic” au fost expuse limpede în anul 1932 de către Nichifor Crainic, vechi luptător naţionalist antisemit, care urma să funcţioneze, un scurt timp, ca ministrul Propagandei în regimul Antonescu. „Programul său, sublinia el, pune în aplicare strigătul de luptă naţionalistă şi socială a lui Nicolae Iorga, din anul 1909: «România a românilor, a tuturor românilor şi numai a românilor»” [3]. „Din motive necunoscute, a afirmat Crainic, s-a ţinut minte din spusele lui Iorga numai prima parte a frazei, şi s-a ignorat mesajul ei social, precum şi faptul că statul etnic «contrazice noţiunea de stat democratic»”.

Formula cosmopolită a statului democratic, care este exprimată în fraza „fără deosebire de rasă şi de religie”, a adăugat Crainic, nu poale să creeze un stat naţional, „dimpotrivă, ea îl fărâmiţează lent până la nimicire”. Însăşi noţiunea de etnie, le-a amintit Crainic românilor, a fost răspândită de revista naţionalistă „Gândirea”, începând din anul 1922, ca şi alte noţiuni fundamentale naţionaliste şi creştine, şi nu au fost importate din străinătate. Statul etnocratic al lui Crainic va fi instalat, printre altele, pe axioma „stat naţional” [4], pe necesitatea naţionalizării averii străinilor, inclusiv a pământurilor, şi pe idei şi direcţii concrete care s-au transformat în paragrafe şi legi antisemite ale regimului Antonescu şi în principii de bază ale regimului său.

Aceste concepţii nu erau numai ale lui Crainic, dar el le-a strâns într-un fel de constituţie, dându-le o şlefuire „creştină”. Legiuitorii regimului dictatorial al regelui Carol au deschis noi orizonturi în legislaţia românească, atunci când au stabilit că „noua ordine juridică se va baza pe realitatea românească”, cu scopul de a readuce statul şi societatea românească la rădăcinile ei naţionaliste, sau, după definiţia lor, la „naţionalismul local”, şi lăudându-se cu distrugerea statului liberal-democratic: „Nepotrivirea între formulele politice împrumutate şi realităţile organice româneşti a făcut să izbucnească naţionalismul ideologic al cărui eminent reprezentant a fost Eminescu… Naţionalismul trece acum, cu acest Statut… [al evreilor] de la o pură mişcare intelectuală şi de la un militantism protestatar la o perioadă de organizare… O nouă ordine de stat se încheagă… care a impus organizarea priorităţii intereselor naţionale: adică domnia Naţiunii” [5].

Foşti prim-miniştri şi personalităţi angrenate în pregătirea Constituţiei din 27 februarie 1938, care a inaugurat perioada dictaturii regelui Carol – personalităţi, în majoritatea lor, identificate cu regimul democratic – au proclamat „legea sângelui”, definind-o ca fiind „baza morală a recunoaşterii drepturilor politice supreme”; de aici, au derivat celelalte principii ale legislaţiei rasiste româneşti pe care şi-a sprijinit Antonescu regimul său. Acestea au cuprins, în afară de „legea sângelui”, şi teza că naţiunea română este creatoare de stat, susţinerea că legislaţia trebuie să tindă spre progresul diferitelor pături ale naţiunii române; precum şi distincţia juridică şi politică între românii de sânge şi cetăţenii români [6].

Statutul evreilor, care şi el, după cum se ştie, a fost legiferat înainte ca numele lui Antonescu să fi fost amintit ca viitor prim-ministru, a adus pe lume invenţia românească a definirii naţiunii, şi definiţia, ca atare, a evreului, în care „se pleacă de la ideea că nici un popor nu e alcătuit dintr-o singură rasă ci din amestecul de rase” [7], de unde necesitatea de a defini poporul pe baza „sângelui” şi a credinţei.

Davidescu, care era unul dintre ideologii dreptei, ziarist activ pe la mijlocul anilor treizeci, a susţinut, într-un articol teoretic în problema rasei, că „nu se poate vorbi hotărât şi hotărâtor de noţiunea de rasă” şi că, în realitate, fiecare dintre popoarele Europei este compus dintr-un amestec de popoare şi de rase; până şi germanii cuprind sânge slav „începând de la Elba spre răsărit”. În contrast cu asta, el propunea ideea de naţie şi naţionalitate, care se referă la elemente ce „aderă în mod conştient la populaţia majoritară a unui stat, la interesele lui, la durerile lui, ca şi la bucuriile lui din trecut şi din viitor” [8]. Şi secretarul general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, prof. Ovidiu Vlădescu, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, a încercat să se confrunte cu noţiunea de „naţiune” în timpul regimului lui Antonescu şi, într-o conferinţă la Radio Bucureşti, a subliniat că unitatea originii etnice şi religioase şi memoria comună a trecutului şi aspiraţiile de viitor constituie caracteristicile unei naţiuni, adăugând că în cadrul unei singure rase se pot discerne multe deosebiri [9].

Şovăiala şi chiar reţinerea oficială în legătură cu tot ce priveşte rasa şi teoriile naziste în această problemă au însoţit regimul Antonescu de-a lungul întregii sale existenţe. Nu trebuie, din această cauză, trasă concluzia că s-a dat posibilitate evreilor, măcar teoretic, de a-şi schimba clasificarea şi de a ieşi din statutul lor înjositor şi blestemat. Antonescu a ordonat şi „purificarea” de ţigani, şi zeci de mii au fost deportaţi împreună cu evreii în Transnistria – măsură luată în special din motive rasiste.

După înăbuşirea rebeliunii, regimul lui Antonescu şi-a absorbit legitimitatea din concepţiile politice, culturale şi spirituale ale naţionalismului românesc, care a respins democraţia parlamentară şi sistemul liberal. Acest regim se considera continuatorul căii fascismului românesc, aşa cum fusese modelat de către Cuza şi a început să fie pus în practică de către regimul de sub guvernarea lui Goga. Regimul antonescian a adoptat obiectivele acestui curent fascist, conformându-le la realităţile timpului său: un stat românesc micşorat într-o Europă stăpânită de nazişti. „Acest stat nou, declara Antonescu la 1 februarie 1941, va fi un stat întemeiat pe primatul românesc în toate domeniile” [10].

Curentul fascist care s-a cristalizat în jurul lui Cuza şi al Ligii sale, şi a fost întărit de Goga şi alţii, a crezut într-un regim autoritar „potrivit” poporului român; a văzut în creştinism o sursă de inspiraţie nu numai pentru viaţa românească ci şi pentru forme de organizare a regimului („Legea lui Hristos – Legea statului”) [11]; a respins democraţia, deşi nu atât de categoric ca legionarii şi nu prin lichidarea personalităţilor „vechiului” regim; el a susţinut existenţa monarhiei. Şi această ramură a fascismului voia eliminarea evreilor din toate domeniile vieţii şi, în special, a cerut naţionalizarea averilor evreieşti şi, dacă este posibil, şi alungarea lor fizică din România prin emigrare sau prin alte mijloace.

Antonescu şi-a bazat regimul pe această moştenire şi nu pe principiile naţional-socialismului; s-a ferit de orice referire la teoriile rasei. El era convins că soarta l-a ales pentru a întoarce România la rădăcinile ei şi la drumul ei natural, ca să îndrepte sistemul de guvernare pe care politicienii români iresponsabili l-au stricat, să rezolve problemele sociale şi naţionale care s-au creat şi s-au agravat din cauza unei politici contrare intereselor româneşti. Toate acestea, dintr-o profundă convingere şi autoconvingere că el este mântuitorul de serviciu al României şi al poporului român.

Democraţia, îi scria Antonescu lui Maniu, la 22 iunie 1941, când a respins apelul lui de a o repune în drepturi, „s-a dovedit în trecutul apropiat absolut neputincioasă de a asigura progresul intern al ţării, hotarele şi prestigiul ei extern”. De aceea, el a despărţit definitiv România „de aceste sisteme” în tot ce priveşte politica internă; iar, în ce priveşte politica externă, el a rupt-o de vechile legături internaţionale „alături de puterile democratice apusene”: „în politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt şi rămân alături de puterile Axei, având convingerea că interesele actuale şi cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare” [12]. După părerea lui Antonescu, criza în care România a fost azvârlită în vara lui 1940 „a fost rezultatul nefast al activităţii partidelor politice… în faza libertăţilor democratice” [13].

Dictatura regală nu era diferită, după părerea lui, de regimul democrat, pentru că s-a bazat pe reprezentanţii aceloraşi partide. „Partidele erau fărâmiţate, neputincioase şi laşe”. Ca şi legionarii, Antonescu a dispreţuit toate partidele şi, îndeosebi, Partidul Naţional Liberal, în fruntea căruia se afla familia Brătianu, şi era convins că va mântui România de ele: „rădăcinile anarhiei ce ameninţă să prăbuşească viaţa statului sunt a se căuta în activitatea fostelor partide politice”. „Eu, obişnuia Antonescu să se laude, nu am partid, deci nici partizani” (subl. în orig.) cărora trebuie să le împartă cadouri, servicii, funcţii, numiri şi, prin aceasta, regimul lui este mai bun decât celelalte, întrucât el poate să înlocuiască persoane necorespunzătoare după voinţa lui „fără considerente”:

„Guvernământul autoritar exclude principial jocul partidelor politice. El face apel la toate forţele creatoare ale naţiunii, pe care le pune în serviciul colectivităţii, potrivit principiului economiei şi randamentului maxim. Naţiunea întreagă urmează a fi organizată într-o formă în care individul să-şi găsească locul cel mai potrivit capacităţii sale şi cel mai util colectivităţii… Politica de până acum a alterat moravurile oamenilor, i-a învrăjbit, le-a corupt caracterul, i-a făcut neîncrezători, lipsiţi de iniţiativă şi dor de muncă, i-a transformat în recalcitranţi şi i-a împins să fie nesupuşi legilor” [14].

În apelul public „Către români”, din 6 noiembrie 1941, Antonescu şi-a exprimat repulsia faţă de partide şi a explicat poporului de ce a împiedicat reorganizarea lor şi de ce nu şi-a creat propriul lui partid, după modelul celor la putere ale altor regimuri totalitare: „Aş fi putut să copiez făţarnic instituţii străine, la suprafaţă, organizând grupuri de uniforme şi defilare… Eu n-am nevoie de discursuri, de aplauze şi parade ci de zidirea neamului, ca să poată înfrunta toate primejdiile” [15].

Regimul creat de Antonescu respingea democraţia, parlamentul, partidele, presa liberă, dreptul individului de a-şi hotărî soarta; la fel cum ideologic procedase şi mişcarea legionară. În aparenţă este vorba, aici, de un paradox. Antonescu a dezaprobat acţiunile legionarilor, metodele lor de guvernământ şi comportarea conducătorilor lor, dar nu şi doctrina naţionalistă a Gărzii de Fier şi nici moştenirea lui Codrcanu. El şi-a schimbat atitudinea faţă de mişcarea legionară întrucât aceasta s-a transformat în partid şi a făcut o aluzie clară că politica sa machiavelică „de a cerceta capacitatea lui de acţiune pentru ţară” este cea care a provocat lichidarea ei: „Cea mai mare greşeală pe care a comis-o mişcarea legionară a fost tocmai transformarea ei în partid. În felul acesta ea s-a transformat dintr-o mişcare pentru renaşterea vieţii noastre publice şi naţionale într-o organizaţie de concurenţi pentru onoruri şi averi prin mijloace teroriste, având scopuri asemănătoare celor ale politicienilor”.

Antonescu nu a negat în întregime ideologia legionară. Îşi amintea cu simpatie perioada când legionarii au fost „o mişcare de purificare a vieţii particulare şi publice în spiritul românesc şi creştin”. El a făcut aluzie că această mişcare – şi nu el – a fost legată „ideologic şi politic” de nazişti şi de fasciştii italieni şi a asociat-o la putere „pentru a uşura dezvoltarea legăturilor noastre cu Axa”.

Conducătorul era convins că va realiza visurile naţionale ale legionarilor dar cu metode diferite şi în alt ritm, prin intermediul statului, instituţiilor sale, sistemului său judiciar, a diverselor sale organe de represiune – totul de sus şi sub control. În chiar ziua în care soldaţii au început, la ordinul lui, să cureţe terenul de evrei în Basarabia şi Bucovina de nord, el îi amintea lui Maniu principiile pe care şi-a întemeiat regimul: „Nu putem întemeia nimic dăinuitor dacă nu respectăm legile omeniei şi ale vieţii. Viaţa omului, cinstirea avutului, respectarea muncii şi casei altuia sunt aşezări pe care veacuri de civilizaţie le-au împietrit în faţa popoarelor, iar când acestea s-au dărâmat în datinile unui neam, neamul s-a stins” [16].

Primele succese ale regimului în restabilirea ordinii, refacerea armatei, înăbuşirea rebeliunii legionare, naţionalizarea averilor evreieşti şi în stabilirea unor relaţii de încredere cu Hitler au sădit în Antonescu senzaţia că soarta şi poate chiar Dumnezeu l-au ales să fie „mântuitorul” României. La aceasta au contribuit şi unele caracteristici ale personalităţii lui, precum şi anumite elemente din tradiţia şi memoria colectivă a românilor – existenţa în trecut a unor voievozi curajoşi care au salvat, din când în când, naţiunea de cotropitori.

În decursul regimului său, Antonescu s-a identificat pe sine însuşi cu România şi cu soarta ei. „Legionarii au fost preveniţi, îi scria el lui Maniu, că dacă generalul Antonescu va dispărea, în condiţiile actuale va dispărea şi ţara românilor”. El i-a spus în faţă lui Mihai Antonescu, când acesta i-a cerut (în anul 1943) să pună capăt războiului întrucât ţara întreagă o vrea: „Dumneata nu eşti ţara, ţara sunt eu!” [17]. Într-o convorbire confidenţială cu un agent britanic, în noiembrie 1943, Regele Mihai l-a caracterizat pe mareşal drept: „nebun în sensul medical al cuvântului, se crede mai mare decât Mussolini în zilele sale cele mai bune” [18].

În decursul anilor, când germanii i-au cerut să mărească mereu participarea militară pe frontul de răsărit, Antonescu obişnuia să amintească criticilor săi că se află într-o situaţie fară ieşire şi că un refuz de a da curs acestor cereri va provoca României un dezastru: dizolvarea armatei, cucerirea României şi transformarea ei într-un protectorat de genul Cehoslovaciei [19]. El n-a permis nimănui să-i amintească faptul că e cel care a adus România în această situaţie.

Politica externă a lui Antonescu, care s-a bazat pe dorinţa de a realiza obiectivele naţionale ale românilor, inclusiv ale acelora care trăiau sub ocupaţie străină, a fost şi o consecinţă a concepţiilor sale politice şi a aversiunii faţă de democraţie. În prima etapă a războiului a fost convins că numai colaborarea cu Germania şi participarea sa la războiul împotriva Uniunii Sovietice va duce la restituirea Basarabiei şi Bucovinei şi, după aceea, a Transilvaniei de nord, prin tratative cu ajutorul lui Hitler sau, dacă va fi necesar, prin forţă armată. În ajunul izbucnirii războiului împotriva Uniunii Sovietice, Antonescu a fost convins că se află în pragul realizării celui de-al treilea obiectiv din planul său, după ce a reuşit să creeze un regim stabil, să refacă armata şi s-o pregătească în linişte pentru război. El a definit cu claritate acest aspect al politicii sale: „Mai întâi în est cu armele, apoi la vest, la masa verde sau cu sabia” [20].

Fără nici o legătură cu caracterul regimului său, Antonescu a exprimat în prima etapă a războiului cel mai larg consens naţional românesc, care a inclus toate curentele politice, în afară de comunişti. Din această cauză s-a creat o dependenţă între realizarea obiectivului naţional şi existenţa regimului. Spre deosebire de opoziţie, care i-a cerut să urmărească numai realizarea obiectivelor naţionale şi să lupte numai pentru eliberarea pământurilor româneşti, Antonescu şi-a justificat politica externă acuzând „politicienii” că nu au observat la timp marea schimbare care a intervenit în Europa şi nu au abandonat, când mai era posibil, politica „răzimată pe sistemul [alianţei] cu statele democratice din apus, inspirată de iluziile pacifiste ale instituţiei de la Geneva”. [Liga Naţiunilor.]

Această schimbare în politica externă românească, credea Antonescu în culmea puterii sale, a devenit necesară din cauza incapacităţii politicienilor „care nu puteau concepe o orientare politică externă alături de puterile totalitare, ca fiind incompatibilă cu structura constituţional-democratică”. Partidele se temeau, după părerea lui, că vor fi lichidate, de aceea au preferat interesele lor înguste interesului naţional. Numai o restructurare internă, un regim nou, era capabil să schimbe sistemul de alianţe al României şi, în acelaşi timp, să obţină recunoaştere şi colaborare din partea puterilor fasciste: „Noul regim totalitar ce am instaurat la 6 septembrie 1940 îşi revendică, între altele, şi acest merit: …orice politică alta decât una alături şi de puterile Axei ne-ar fi adus automat la o soartă asemănătoare cu aceea a Poloniei” [21].

Pentru obţinerea obiectivului naţional de eliberare a Transilvaniei de nord, Antonescu a continuat războiul împotriva Uniunii Sovietice şi după eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. El nu a înţeles caracterul global al războiului şi nu şi-a exprimat părerea cu privire la caracterul regimului nazist, întemeiat pe principiul superiorităţii rasei nordice, şi nici în ceea ce priveşte soarta românilor dacă această rasă va pune stăpânire pe omenire. El s-a alăturat războiului, bizuindu-se pe relaţiile personale speciale care s-au înfiripat între el şi Hitler, fară nici un document scris şi fară să fi fost definite scopurile războiului. Poporul şi armata română au mers într-adevăr după el, dar trebuie subliniat că nici un guvern românesc nu ar fi hotărât să atace Uniunea Sovietică dacă n-ar fi intervenit ultimatumul sovietic din vara lui 1940 şi alipirea a două provincii româneşti la Uniunea Sovietică.

În prima fază a războiului, în euforia victoriilor rapide precum şi sub influenţa legăturii cu regimul nazist, Antonescu personal, şi cu atât mai mult adjunctul său Mihai, s-au alăturat războiului ideologic purtat de nazişti împotriva popoarelor slave, împotriva comunismului şi împotriva poporului evreu; în felul acesta el a slăbit lupta României pentru eliberarea pământului ei ca argument al participării la război.

Opoziţia, în frunte cu Maniu, a protestat în faţa lui Antonescu, împotriva declaraţiilor care au transformat participarea României la război, încă în prima fază – faza eliberării Basarabiei şi Bucovinei – într-un „război sfânt contra Rusiei, contra organizaţiei ei interne, de stat şi sociale. Războiul sfânt, militar şi politic, să-l păstrăm pentru România Mare, cu toate provinciile sale” [22]. În prima parte a existenţei regimului, Antonescu s-a bucurat de sprijinul tacit, şi, uneori, semioficial, al conducătorilor opoziţiei: „în capul statului este un om cinstit şi patriot… îi datorăm tot concursul”, le declara Brătianu colegilor săi la 14 februarie 1941, subliniind că „el [Antonescu] este singurul care poate conduce statul în condiţiile existente în prezent în ţară şi în străinătate” [23].

Până la sfârşitul lui august 1941, data traversării vechii graniţe a României, Nistrul, Antonescu s-a bucurat de sprijinul lui Maniu şi al lui Brătianu, care credeau că guvernul său militar este cea mai bună soluţie în situaţia dată. Nici unul din criticii lui interni, inclusiv Maniu, n-a crezut că se poate duce o politică diferită. Conducătorul obişnuia să propună din când în când, în derâdere, celor doi politicieni să le transfere puterea, ca să ducă ei o politică diferită, dacă sunt capabili s-o facă [24]. (Această propunere era mai serioasă în ultima perioadă a regimului său şi faptul a demonstrat că, pentru interesele superioare ale naţiunii, Antonescu era în stare şi să renunţe la putere.)

În ciuda dureroaselor concesii economice pe care a fost nevoit să le facă germanilor, Antonescu şi regimul său s-au bucurat de sprijinul burgheziei româneşti, al industriaşilor, bancherilor, marii finanţe şi al proprietarilor de acţiuni şi de mari întreprinderi, mulţi dintre ei cunoscând o perioadă de înflorire şi extindere sub regimul său. Politica sa de românizare a fost spre binele lor, i-a îmbogăţit, a înlăturat din calea lor concurenţi capabili şi i-a transformat pe mulţi dintre oamenii regimului şi din sprijinitorii lui în proprietari de întreprinderi şi acţiuni, de societăţi şi magazine, foste proprietăţi evreieşti. Trebuie remarcat că, spre deosebire de alte regimuri fasciste, regimul lui Antonescu nu a intervenit în viaţa economică, nu a încercat s-o dirijeze şi nu a iniţiat reforme serioase pentru a o conforma unor cerinţe guvernamentale, în afară de necesităţile legate direct de purtarea războiului. Regimul său a pus capăt încercărilor legionarilor de a întemeia o „economie totalitară”, a respins, cât i-a stat în putinţă, presiunile Germaniei de a pune stăpânire pe economia ţării şi de a o subjuga intereselor Reichului.

Vechea structură liberală a economiei româneşti a fost păstrată în întregime şi singurele schimbări au fost cele impuse de război [25]. Regimul a reuşit să păzească un timp îndelungat valoarea monedei româneşti, în ciuda tuturor presiunilor germane. El a lăsat mână liberă şefilor Băncii Naţionale a României, care erau, ca şi înainte, liberali dintre oamenii lui Brătianu, şi a acceptat sfaturile lor. Antonescu a cerut şi a primit zeci de tone de aur din Germania pentru acoperirea unei părţi a deficitului în balanţa de plăţi între cele două state; o asemenea situaţie nu a mai existat în relaţiile dintre Germania nazistă şi aliaţii şi sateliţii ei [26].

În ciuda numeroaselor publicaţii, îndeosebi ale sovieticilor şi ale istoricilor comunişti români, se poate stabili acum că, exceptând atitudinea faţă de evrei, regimul său era departe de a se asemăna cu regimul nazist sau cu regimul fascist italian în ultimele sale faze, în tot ceea ce priveşte reprimarea poporului, în general, şi prigonirea adversarilor politici, în special. Deşi primul guvern al lui Antonescu fară legionari a fost militar, corpul ofiţeresc român nu a generat o juntă militară care să acţioneze pentru interesele ei înguste şi nu s-a simţit ameninţat dinăuntru pentru a iniţia o vărsare de sânge spre a-şi lichida adversarii. Ideologia naţionalistă a lui Antonescu se potrivea oricărui regim şi oricărei epoci din istoria românească şi a creat impresia că regimul său este temporar şi reprezintă interesele superioare ale naţiunii, de aceea obişnuia din când în când „să ofere” puterea opoziţiei.

Responsabilii cu arhivele din Comitetul Central al Partidului Comunist au calculat şi au găsit că între anii 1940-1944 au fost internaţi în lagăre 5.463 de „antifascişti”. Aceasta este o definiţie largă, cuprinzând diverse categorii de adversari ai regimului, inclusiv comunişti evrei, adevăraţi sau inventaţi. În aceşti ani au fost arestate în total 10.561 de persoane, acuzate de „activitate politică”. Parte au fost judecaţi şi închişi, parte au fost închişi fără proces şi parte au fost doar amendaţi. Tribunalele au emis 313 sentinţe de condamnare la moarte, dar numai 72 de persoane au fost executate [27]. Principalul lagăr pentru adversarii regimului, Târgu Jiu, nu amintea lagărele în care naziştii au închis şi şi-au lichidat adversarii politici. Regimul nu şi-a creat unităţi după modelul SS sau o poliţie specială, pentru a băga spaima în populaţie.

Aceste date (care nu se referă la zecile de mii de evrei închişi în ghetouri şi în lagăre de concentrare şi exterminare pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei şi la încă peste o sută nouăzeci de mii în Transnistria) vorbesc de la sine. Antonescu poate fi deci crezut când a susţinut, în faţa generalului german Friessner, spre sfârşitul regimului său, precum şi la procesul lui, că a fost unicul şef de stat din tabăra fascistă care a circulat în mijlocul poporului său fără o gardă de corp [28].

După august 1941, opoziţia împotriva regimului a devenit din ce în ce mai energică, dar ea a fost verbală şi nu violentă. Trenuri n-au deraiat de pe linii, poduri şi întreprinderi n-au fost sabotate sau aruncate în aer şi unităţi de partizani înarmate nu s-au ascuns în munţii maiestuoşi ai României. Puţinii comunişti au rămas, în ochii imensei majorităţi a poporului român, ca agenţi ai Uniunii Sovietice care au acţionat şi s-au comportat ca atare.

Personalităţile care au servit noul regim, care au stat în fruntea lui şi au ocupat toate funcţiile, nu erau în întregime chipuri noi, promovate în funcţii de către un regim revoluţionar care urmărea să transforme ţara. Ei includeau pătura tehnico-profesională a guvernelor tuturor regimurilor precedente, cea mai preţioasă parte a intelighenţiei româneşti, cu câteva excepţii, un mare număr de cadre universitare, ziarişti (dintre cei mai cunoscuţi) şi mulţi dintre profesorii Institutului de Drept Administrativ din Bucureşti, de unde a provenit şi Mihai Antonescu [29].

În prima fază a regimului său, Antonescu a numit militari activi sau în retragere în posturile superioare – miniştri, prefecţi, primari etc., dar, în continuare, s-a străduit mult să lărgească baza politică a guvernului şi să-i înlocuiască pe ofiţeri cu civili care erau naţionalişti, nu neapărat antisemiţi. Spre sfârşitul regimului său, au rămas în guvern puţini militari [30]. Imediat după formarea noului guvern, la 11 februarie 1941, Killinger raporta Ministerului de Externe de la Berlin că noii miniştri au fost, intr-adevăr, ofiţeri sub regimul dictaturii regale, dar nu sunt oamenii vechiului regim: „Ei au fost împotriva regimului lui Carol sau n-au aparţinut vreunui partid” [31].

Când ne referim la personalul care a servit regimul antonescian se cuvin amintite şi alte considerente: refuzul principial al celor două mari partide (Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal) „de a furniza regimului personalităţi de primul rang, în afară de economişti şi finanţişti”; oferta slabă de politicieni aflaţi la dispoziţia lui Antonescu şi, în sfârşit, dispreţul profund resimţit de Conducător faţă de politicienii din ţara sa. Antonescu era chiar convins, la începutul regimului său, că nu are deloc nevoie de politicieni şi că se poate realiza o administrare eficientă a treburilor statului cu ajutorul „tehnicienilor – militari sau civili” [32].

Ultimul ministru de Externe al regelui şi unul dintre economiştii şi cugetătorii dreptei, Mihail Manoilescu, i-a descris, şi el, cu dispreţ pe politicienii români, afirmând într-un articol apărut în acea perioadă că „România n-a avut oameni de stat. România a căzut fiindcă n-a avut oameni de stat, nici prin inteligenţă, nici prin caracter” [33]. Cu toate acestea, în decursul anilor, s-a lărgit cercul „colaboratorilor” cu regimul, iar în guvernele Conducătorului au servit miniştri, miniştri-adjuncţi, secretari generali etc. de toate nuanţele politice din trecut, în afară de legionari: liberali „tineri”, care s-au despărţit de partidul-mamă (al lui Gheorghe Brătianu), liberali „veterani”, membri în Partidul Naţional Creştin al lui Goga-Cuza, membri ai Frontului Românesc al lui Vaida, personalităţi legate de vastul sistem financiar al Partidului Liberal şi personalităţi care nu aparţinuseră nici unui partid. „Ceea ce aveau comun miniştrii antonescieni, militarii şi civilii, erau convingerile lor de dreapta”, a evidenţiat un important istoric român [34]. Industriaşi, profesori universitari, tehnocraţi şi chiar membri ai Partidului Liberal au colaborat cu regimul pentru a salva economia şi pentru a îndigui pe cât posibil acapararea economiei româneşti de către nazişti, iar diverse numiri în funcţia de ministru al Economiei Naţionale o dovedesc.

Prefecţii, care la începutul regimului erau toţi (48 la număr) militari activi, au fost schimbaţi, în decursul timpului, cu civili, cei mai mulţi, militari în retragere.

Conducătorii vechilor partide au refuzat, într-adevăr, să aprobe numirea partizanilor lor în posturi importante, dar Antonescu nu i-a respins şi chiar le-a cerut lui Maniu şi lui Brătianu să le permită să se integreze în guvern. Intelectualitatea românească, în majoritatea ei, a colaborat cu regimul şi, fără a se identifica integral cu acţiunile lui, nu l-a considerat un regim străin, impus de nazişti. Mulţi „au intrat în guvern, au devenit primari sau au primit să îndeplinească diverse alte funcţii oficiale în stat” [35]. Foarte mulţi licenţiaţi ai universităţilor, îndeosebi jurişti, au devenit primari sau adjuncţi de primari. Presa, teatrele, opera, universităţile şi alte instituţii cu caracter cultural sau ştiinţific au fost conduse de intelectuali renumiţi [36].

Prin eliminarea evreilor, regimul a furnizat posturi şi clienţi medicilor, avocaţilor, farmaciştilor şi dentiştilor, inginerilor şi arhitecţilor, chimiştilor şi laboranţilor, celorlalţi absolvenţi de şcoli medii şi altor şcoli ca, de exemplu, absolvenţilor seminarelor şi preoţilor care n-au găsit de lucru; absolvenţilor diverselor şcoli de meserii şi celor cu studii liceale parţiale. După eliminarea legionarilor, regimul a reuşit să atragă forţele creatoare ale intelectualităţii româneşti, fără să lovească în oamenii „vechiului” regim al regelui Carol, care fuseseră alungaţi din posturi de către legionari; n-au fost boicotaţi intelectualii proeminenţi care erau identificaţi cu regimurile precedente.

Mobilizarea în armată a unei părţi dintre intelectuali şi pierderile de pe front, care au lovit şi în corpul ofiţeresc, produceau în permanenţă un vid care era umplut cu perseverenţă cu cadre tinere şi mai puţin tinere, beneficiind de o promovare rapidă şi de avantajele oferite înalţilor demnitari. Ideologia regimului Antonescu – care a devenit mai naţionalistă şi mai puţin fascistă cu cât se prelungea războiul şi germanii slăbeau – corespundea felului de a gândi al majorităţii intelectualilor români şi putea fi considerată ca parte din moştenirea culturală naţională. Pe de altă parte, tradiţia democratică nu era atât de puternică în România încât să se încerce răsturnarea regimului dictatorial; şi, desigur, nu trebuie văzut în fiecare intelectual numit într-un post important, un fascist şi un antisemit. De altfel, în regimul Antonescu se putea demisiona fără teamă din orice post (şi, într-adevăr, au existat persoane cu funcţii înalte care au demisionat din cauza deosebirilor de vederi). De aceea, România se deosebeşte în mod esenţial de Germania nazistă în problema răspunderii personale faţă de crimele împotriva poporului evreu.

Regimul antonescian de după eliminarea legionarilor nu şi-a atenuat atacurile ideologice împotriva iudaismului şi a valorilor sale. Printre altele, aceste atacuri au fost orientate spre defăimarea „valorilor iudaice”, care au falsificat creştinismul „autentic” şi permiteau evreilor să stăpânească popoare creştine. Umanismul era una din valorile cele mai atacate. În această ofensivă, la care a luat
parte şi Mihai Antonescu, s-au amestecat noţiuni de felul lui Satana, umanism, creştinism, francmasoni, botezaţi, duşmanii lui Isus, Talmudul etc. Imaginea evreului-diavol a continuat să se oglindească în ziarele antisemite: „După diavol, creştinul nu are duşman mai crud decât pe jidan”, se arăta într-unul din aceste articole [37]. Această presă a respins orice încercare de creştinare a evreilor, din motive de apărare a „fiinţei etnice a neamului şi în acelaşi timp sfinţenia Bisericii” [38].

Probleme care înainte n-au preocupat autorităţile, cum ar fi „dacă şi caraiţii pot fi consideraţi evrei”, au fost dezbătute încă pe timpul regimului legionar, căpătând „o soluţie” din partea unei comisii de specialişti şi decizii a Ministerului Cultelor [39]. „Intenţia iudaismului, scria un organ antisemit, este de a distruge şi de a îndobitoci acest popor şi, ca dovadă, în România [în acea perioadă] existau 8.722 de biserici. În schimb, existau 95.000 de cârciumi” [40].

De aici nu trebuie dedus că întregul popor român s-a identificat cu această propagandă, nici măcar în zilele de strălucire ale regimului antonescian; dar, în momentul când la satanizarea metodică a evreului s-au adăugat declaraţii antisemite oficiale pe fond creştin şi când criza provocată de război a lovit din ce în ce mai mulţi români, au apărut situaţii periculoase. În această perioadă presa antisemită a notat existenţa unor „cuiburi de rezistenţă” intelectuală care respingeau, în numele „umanităţii”, ofensiva sălbatică contra evreilor. Asemenea umanişti care poartă dorul regimului democratic şi al unor valori cărora le-a trecut timpul, scria un ziar antisemit, îşi bazează opoziţia lor – aşa cred ei – pe valorile Evangheliei [41], cum ar fi ideea „că şi jidanii sunt oameni”. Trebuie să ne eliberăm de o sută de ani de liberalism şi, de fapt, de toată moştenirea civilizaţiei democratice şi egalitare apusene, a adăugat ziarul. Această presă a continuat, cu sprijinul conducătorilor Bisericii ortodoxe, lupta lui Cuza, pentru a rupe creştinismul de influenţele evreieşti şi de „valorile evreieşti”, ca, de pildă, umanismul: „Atâta timp cât creştinismul nu va începe de la Hristos şi va continua să i se caute originea în templul lui Soloinon, este firesc ca ideea de umanitate să fie altfel înţeleasă… După ce vom lua prin forţă aurul jidanilor, ne va trebui încă un secol ca să spulberăm în sufletele rătăcite otrava talmudică insinuată cu atâta perfidie” [42].

Dezrădăcinarea umanismului din inimile executanţilor ordinului secret de a-i împuşca pe evreii din Basarabia şi din Bucovina s-a aflat, de asemenea, în fruntea preocupărilor lui Mihai Antonescu şi Ion Antonescu atunci când i-au adunat pe cei răspunzători de campania „curăţirii terenului” din iunie 1941.

În sfârşit, regimul Antonescu a reuşit să rezolve problema şomajului printre sutele de absolvenţi (şi elevi) ai seminarelor de preoţi. În anul 1937, de pildă, 700 de preoţi au concurat pentru patruzeci de parohii, aşa cum a arătat patriarhul Miron Cristea în Senat [43]. Absolvenţii şomeri şi complexaţi ai seminarelor (mulţi dintre ei, simpatizanţi ai Legiunii) au fost mobilizaţi în parte în armată, spre a servi ca preoţi militari în unităţi pe front; alţii au primit servicii în locul specialiştilor evrei care au fost concediaţi din întreprinderi şi magazine. Ei au dat dovadă, în general, de inadecvare şi incapacitate în noile funcţii; acest fapt nu a împiedicai menţinerea lor în servicii [44].

NOTE:

1. Răspunsul lui Antonescu din 23 iunie 1941 la două memorii ale lui Maniu din 4 decembrie 1940 şi din 4 aprilie 1941 (în continuare: răspunsul lui Antonescu din 23 iunie 1941). Arhiva Ministerului de Interne, ds. 40001, vol. 34. Documentul a fost publicat, între timp, lără indicaţia sursei de către I.C. Drăgan (ed.), Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice Veneţia, vol. II, Venezia, 1988, p. 213 (în continuare: Drăgan, Documente).

2. Goga, Cuvântare-platformă, „Timpul”, 2 ianuarie 1938; copie în Ancel, Documente, I, nr. 16, p. 183-185.

3. Vezi N. Crainic, Programul statului etnocratic, Colecţia Naţionalistă, Bucureşti, (1938], p. 3, 5.

4. Idem, p. 3-4, 12.

5. „Monitorul Oficial”, nr. 183, 10.8.1940, p. 4062; copie în Ancel, Documents, 1, nr. 79, p. 441.

6. Ancel, Documents, Idem.

7. Idem, p. 446.

8. N. Davidescu, Rasă, naţie şi patrie, „Acţiunea”, 30.3.1941.

9. O. Vlădescu, Naţiune şi generaţie, „Timpul”, 6.5.1941.

10. „Timpul”, 3.2.1941.

11. Crainic, Stalul etnocraiic (vezi nota 3), p. 8.

12. Răspunsul lui Antonescu din 22 iunie 1941: Drăgan, Documente, II, p. 190.

13. Idem, II, p. 196.

14. Idem, p. 191, 196-197.

15. Mareşal Ion Antonescu, Către români: Chemări. Cuvântări. Documente, ediţia a II-a adăugită, Bucureşti, 1941, p. 179.

16. Răspunsul lui Antonescu din 22 iunie 1941; Drăgan, Documente, II, p. 191-192, 196.

17. A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecfiei române din august 1944, Bucureşti, 1979, p. 131.

18. Gh. Buzatu (ed.), Mareşalul Antonescu, vol. I, Iaşi, 1990, p. 389.

19. Răspunsul lui M. Antonescu la scrisoarea lui C. Brătianu, 6 noiembrie 1943, din: Drăgan, Documente, II, nr. 33, p. 364; L. Watts, În serviciul Mareşalului, vol. II, München, 1985, p. 31.

20 Watts, vol. I, p. 166.

21. Răspunsul Iui Antonescu din 22 iunie 1941; Drăgan, Documente, II, p. 206.

22. Memoriul lui Maniu către Antonescu, 18 iulie 1941, Arhiva Ministerului de Interne, ds. 40.001, vol. 47, p. 630.

23. Discursul lui Brătianu într-o consfătuire cu ajutoarele lui apropiate, 14 februarie. Preşedinţia Consiliului dc Miniştri, 925/1941, p. 170.

24. Simion, Preliminarii, p. 352.

25. Idem, p. 133-134.

26. Idem, p. 128.

27. Date statistice cu privire la numărul antifasciştilor internați în lagăre, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi în anii 1940-1944, Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român, colecţia 15, ds. 440, vol. I.

28. H. Friessner, Verratene Schlachte, Die Tragödie der Deutschen Wehrmacht in Rumänien und Ungarn, Holsten Verlag, 1956, p. 80.

29. Mărturia lui A. Weiss, Arhiva Yad Vashem, E/785, p. 6-7. (Aureliu Weiss, evreu din Transilvania, a fost unul dintre secretarii lui Maniu şi a fost închis, împreună cu el, de către regimul comunist).

30. Simion, Preliminarii.

31. Documcnts on German Foreign Policy, Series D, vol. XII, ns. 94.

32. Simion, Preliminarii, p. 46.

33. „Lumea Nouă”, nr. 1/1941; reluat de „Porunca Vremii”, 17 aprilie 1941.

34. Simion, Preliminarii, p. 47. Conform concepţiei naţionaliste care s-a cristalizat încă în perioada regimului Antonescu, după înfrângerea de la Stalingrad, şi a fost adoptată şi de deceniile de comunism după 1965, sistemul politic al lui Antonescu a fost, într-adevăr, de dreapta, „dar o dreaptă sprijinită pe o variantă a fascismului poporului român”. Vezi şi Simion, Preliminarii, p. 107, 110-113.

35. Idem, p. 107, 110-111.

36. Idem, p. 12-113.

37. „Porunca Vremii”, 20.4.1941.

38. Idem.

39. Arhiva Institutului de Istorie al Partidului Comunist, Colecţia XXIV, ds. 3373, p. 1-2.

40. Gh. M. Ciocan, Biserici şi cârciumi, „Porunca Vremii”, 8.3.1941.

41. „Învierea”, 27.4.1941.

42. Idem. Idem.

43. „Universul”, 3.3.1937.

44. Lista acţiunilor întreprinse de autorităţi împotriva evreilor între 24 ianuarie şi 22 iunie 1941. Lista a fost întocmită de secretarul Federaţiei, M. Carp. Arhiva Filderman, P-6/42, p. 35-37. Arhiva Yad Vashem

(Va urma)

Sursă: Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s