ACTIVISMUL FASCIST ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ (II): MOBILIZAREA SUSȚINĂTORILOR ÎN MIȘCAREA LEGIONARĂ

activismul_fascist_in_romania_interbelica

Partea I

În 1927, într-un articol de deschidere ce reflecta asupra semnificaţiei Paştelui, Ion Popescu-Mozăceni, o personalitate importantă a LANC şi diacon în Biserica Ortodoxă Română, le reamintea cititorilor Apărării naţionale că, atunci cînd Fiul Domnului a venit pe pămînt, „«adevărul» era urmărit de «minciună» şi de fiii «minciunii». Ba, minciuna (trădarea) stătea cu El la masă”. Două paragrafe mai jos, autorul menţiona că trădarea a intrat „pînă şi în sanctuarul divin al luptelor noastre de purificare naţională” [1]. Povestea Legiunii Arhanghelul Mihail începe cu o ruptură în interiorul comunităţii ultranaţionaliste, atunci cînd Codreanu şi susţinătorii săi s-au despărţit de A.C. Cuza. În primii ani, legionarii lui Codreanu au încercat să justifice separarea de LANC, ceea ce presupunea aducerea antipoliticianismului şi a cultului tinereţii în prim-planul ideologiei şi accentuarea ideii că ei erau moştenitorii legitimi ai mişcării studenţeşti din 1922. Iniţial, să fii legionar însemna să-l sprijini pe Codreanu împotriva lui Cuza, dar în momentul în care legionarii au găsit simboluri, ritualuri şi structuri organizaţionale care să-i diferenţieze de LANC s-a conturat şi o nouă identitate legionară.

În mod oficial, trădarea sau „conspiraţia jidanilor” la care publicaţiile LANC faceau aluzie frecvent în primăvara şi în vara anului 1927 a început atunci cînd A.C. Cuza l-a acuzat pe deputatul LANC Paul Iliescu de faptul că se opune luptei studenţilor, că încearcă să preia controlul partidului la Bucureşti şi că foloseşte banca LANC în scopuri personale [2]. Cuza l-a dat afară imediat pe Iliescu din partid, fară să se consulte şi cu alţi lideri ai acestuia. Conduşi de Corneliu Şumuleanu şi Ion Zelea Codreanu, cinci din ceilalţi nouă deputaţi au protestat vehement împotriva eliminării lui Iliescu fară a avea parte de un proces conform procedurii, iar Cuza a răspuns dîndu-i afară şi pe ei. El susţinea că încheiaseră o alianţă cu evreii şi că încercaseră să transforme LANC într-un partid politic [3]. Deşi în 1925 existau probabil şi altercaţii între familiile Cuza şi Codreanu, conflictul dintre A.C. Cuza şi familia Codreanu a devenit public abia la începutul anului 1926. Cel mai probabil, la baza acestuia era lupta pentru putere în vederea controlului LANC, cu A.C. Cuza încercînd să se impună ca lider incontestabil al mişcării, în timp ce Codreanu şi susţinătorii săi voiau mai multă transparenţă în luarea deciziilor. Ion Zelea Codreanu şi Cuza au intrat în conflict în iulie pe tema selecţiei candidaţilor pentru alegerile din decembrie 1927. Totodată, Ion Moţa începuse pregătirile pentru formarea unei mişcări studenţeşti noi, independente, în timp ce tînărul Codreanu se afla încă în Franţa [4]. Cînd actele de huliganism ale studenţilor s-au intensificat în timpul procesului lui Nicolae Totu din februarie 1927, Paul Iliescu şi Ion Zelea Codreanu au criticat puternic lipsa de autocontrol a studenţilor [5]. În martie 1927, dr. Ioan Istrate şi Teodosie Popescu au fost arestaţi la Bucureşti sub pretextul unui „complot fascist”. Ar fi plănuit să se despartă de LANC şi să direcţioneze aripa tînără a ligii spre facţiunea lui Codreanu, care acum îi includea pe foştii lideri ai Acţiunii Româneşti din Cluj, pe liderii LANC din Focşani şi pe cîţiva ultranaţionalişti de vază din Iaşi [6]. Scandalul a divizat grav LANC, dar majoritatea studenţilor au jurat să-i fie loiali lui Cuza. Studenţii huligani şi-au demonstrat fidelitatea întrerupînd o adunare a disidenţilor şi forţînd evacuarea hotelului unde aceasta a avut loc [7].

O nouă credinţă

Corneliu Zelea Codreanu a petrecut anul 1926 în Franţa şi cînd s-a întors la Iaşi, în mai 1927, a început de îndată să-i adune pe studenţii simpatizanţi şi să formeze un grup independent sub comanda lui [8]. Acuzînd vechea generaţie că a distrus LANC prin scandaluri în interes personal, Codreanu a apelat la imaginea purităţii tineretului pentru a crea „o mişcare idealistă tinerească voluntară, organizată pe principiul ierarhiei” [9]. A reuşit să convingă doar aproximativ 20 de studenţi să se alăture noii mişcări, pe care a numit-o Legiunea Arhanghelul Mihail [10]. Numele venea de la o icoană a arhanghelului pe care tatăl le-o arătase mai tînărului Codreanu şi colegilor săi pe vremea cînd aceştia se aflau la închisoarea Văcăreşti, în 1923. Corneliu Zelea Codreanu a comandat atunci cîteva copii ale icoanei. A lăsat una la Biserica Sf. Spiridon din Iaşi, iar alta i-a dat-o mamei sale, de la care a împrumutat-o mai tîrziu pentru a o folosi în birourile legionare de la Bucureşti[11]. În epopeea sa din 1847, Mihaida, Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872) îl invoca pe arhanghelul Mihail ca fiind mesagerul ceresc care l-a inspirat pe domnitorul Mihai Viteazul (1558-1601) în războaiele împotriva turcilor. Istorici ca Nicolae Iorga susţineau că Mihai Viteazul a „unit” cele trei principate româneşti, punînd astfel bazele statului naţional modern, şi că la Mănăstirea Dealu din judeţul Dîmboviţa se află craniul domnitorului, comemorat la 8 noiembrie, sărbătoarea arhanghelului Mihail în ortodoxismul românesc. Codreanu a urmat cursurile unei academii militare din apropierea mănăstirii şi este posibil să-i fi auzit pe profesori facînd legături între cultul arhanghelului şi naţionalismul românesc, dar această conexiune nu este menţionată explicit nicăieri în scrierile sale [12]. Arhanghelul Mihail este o figură importantă în ortodoxismul răsăritean şi, dată fiind obsesia lui Codreanu pentru zile norocoase şi semne prevestitoare, e mai probabil ca el să fi ales simbolul arhanghelului plecînd de la experienţa religioasă din închisoare şi de la practica ortodoxă larg răspîndită de a adopta un patron spiritual în calitate de protector pentru indivizi sau comunităţi [13].

Cea mai dură acuzaţie adusă de Cuza disidenţilor era că aceştia se implicau în „politică”, iar LANC era o mişcare, nu un partid politic [14]. Într-un articol din primul număr al noului ziar al Legiunii, Pămîntul strămoşesc (1927-1930, 1933), intitulat „La icoană!”, Ion Moţa îi răspundea: „Noi nu facem şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră politică”, scria el. „Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm şi, în întregime stăpîniţi de ea, o slujim pînă la ultima putere.” Admiţînd că „am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti”, Moţa a spus că, dacă mişcarea ultranaţionalistă vrea să reuşească, trebuie să îmbrăţişeze din nou o viaţă „aşa cum a voit-o Dumnezeu: viaţă de adevăr, dreptate, virtute”. În viziunea lui Moţa, virtutea creştină nu era un scop în sine, ci un mijloc prin care mişcarea ultranaţionalistă să-şi învingă duşmanii cu ajutor divin. „În aceasta constă mîntuirea”, scria el, „cu scăparea de jidani şi de toate plăgile ucigătoare care ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiască azi bolnavă şi stearpă, în naţiunea noastră (măcar în ea), căzută în ghearele satanice stîrpitoare ale sufletului şi aducătoare de pieire” [15]. Şi alte numere din Pămîntui strămoşesc au continuat să pună accentul pe virtute, aşa cum făcuse Moţa, insistînd asupra faptului că elementele fondatoare ale legionarismului erau „tinereţea sufletului, adică curăţenia în viaţă, avîntul şi dezinteresarea în luptă”, precum şi „fapta, nu vorba” [16]. Referirea din ce în ce mai accentuată la virtute nu însemna că legionarii renunţaseră la violenţă. În unul dintre primele numere ale Pămîntului strămoşesc, Ion Banea (1905-1939) susţinea violenţa legionară, invocînd cuvintele lui Iisus: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” [17]. Cînd, în 1927, un ziar bucureştean l-a acuzat pe Nicolae Totu că a participat la acte de violenţă antisemită într-un tren lîngă Dorna, acesta a răspuns că atunci se afla la Iaşi, dar că regretă că a ratat şansa de a-i ataca pe evrei [18]. Ultranaţionaliştii care i-au rămas credincioşi lui Cuza au început să se înarmeze, de teama atacurilor legionarilor [19].

Primele numere din Pâmîntul strămoşesc au fost publicate de tatăl lui Ion Moţa la Tipografia „Libertatea” din Orăştie, iar legionarii le vindeau la Iaşi, dar trimiteau şi exemplare gratuite foştilor susţinători din LANC, precum şi în satele din Moldova [20]. La scurt timp, susţinerea pentru Legiune a început să ia avînt. Conform celui de-al doilea număr, un bărbat din Panciu a făcut ziarului o donaţie de 200 de lei, iar în scurt timp altcineva a adus publicaţiei încă cinci abonaţi din oraşul său, Adjud. Vînzătorii de ziare din satele din Sînnicolaul Mare şi din Prundul Bărăului au cerut dublarea numărului de exemplare pe care le primeau. Un alt susţinător din satul Văculeşti, lîngă Dorohoi, a descoperit 15 exemplare nevîndute expediate la o adresă greşită, aşa că le-a vîndut el însuşi, trimiţînd banii legionarilor din Iaşi [21]. Redactorii ziarului au publicat poveşti similare şi în numerele următoare, mulţumindu-le susţinătorilor pentru donaţii sau pentru numărul mare de abonaţi; au publicat scrisori primite la redacţie – de la tineri şi vîrstnici, bărbaţi şi femei — care lăudau noua iniţiativă. Cîţiva membri cu influenţă din LANC s-au alăturat imediat Legiunii. Printre aceştia: Gheorghe Clime, un inginer care fusese vicepreşedinte al LANC pentru judeţul Iaşi; Ioan Blănaru, fost preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Creştini din Iaşi; I.C. Cătuneanu, lider al Acţiunii Româneşti la Cluj; Mille Lefter, preşedintele LANC Galaţi; Valer Danileanu, preşedintele LANC pentru judeţul Cîmpulung; şi Ioan N. Grossu, Victor M. Tilinca şi I. Mihăilă, toţi preşedinţi ai LANC în satele lor [22]. Astfel de dezertări la vîrf indică nivelul ridicat al dezamăgirii resimţite în LANC şi au contribuit foarte mult la creşterea prestigiului Legiunii printre ultranaţionalişti. La o lună de la înfiinţare, Legiunea se putea lăuda cu 300 de membri, iar pînă în decembrie 1927 oameni din 50 de oraşe şi sate din întreaga ţară se abonaseră la revista sa ori îşi exprimau susţinerea [23].

Conform celor susţinute în Pâmîntul strămoşesc, iniţial Legiunea era organizată în patru secţii: 1) a Tinerimii, cu o subsecţie pentru membrii care nu împliniseră 19 ani, numită Frăţia de Cruce, fară nici o legătură cu organizaţia cu acelaşi nume a lui Amos Frâncu; 2) cea de Protecţie a Legiunii, pentru membrii maturi care aveau misiunea de a susţine, a încuraja şi a apăra tinerimea; 3) de Ajutor [al Femeilor], o secţie a femeilor îndeplinind misiuni de ajutorare; 4) Internaţională, care îi includea pe simpatizanţii români din afara graniţelor. Urma să fie condusă de un consiliu format din preşedinţii fiecărui centru studenţesc şi de un senat cu reprezentanţi din fiecare judeţ cu vîrsta de peste 50 de ani [24]. Codreanu a stabilit numărul maxim de legionari la 100 pe judeţ şi 3.000 în total. Cei care se alăturau Legiunii trebuiau să depună un jurămînt, să aloce Legiunii 15 minute în fiecare zi, să recruteze cinci membri noi în cinci luni şi să ajute alţi legionari cînd era cazul. Cu excepţia membrilor internaţionali, legionarii din fiecare secţiune erau organizaţi în nuclee independente de trei pînă la 13 persoane, numite mai tîrziu cuiburi [25]. Pămîntuî strămoşesc stipula că femeile legionare măritate trebuiau să fie mame şi să ofere îndrumare morală, care presupunea descurajarea machiajului excesiv, a modelor „evreieşti” şi a dansului neruşinat. Femeile singure erau numite „Surorile Legiunii” şi li se cerea să organizeze o expoziţie meşteşugărească la care să expună produse legionare lucrate manual [26].

Un cămin legionar

La baza conflictului dintre legionari şi cuzişti era de cele mai multe ori Căminul Cultural Creştin, pe care Codreanu şi alţi susţinători ai LANC l-au construit la Iaşi. Ideea căminului a apărut imediat după procesul Văcăreştenilor din martie 1924. Cînd s-a întors la Iaşi ca om liber, Codreanu a strîns laolaltă studenţi şi elevi de liceu într-o grădină pe care aristocrata Constanţa Ghica le-a pus-o la dispoziţie ca loc de întîlnire. Acolo, el le vorbea despre nevoia unei clădiri unde să se poată întîlni fară să fie sub controlul universităţii [27]. Studenţii ultranaţionalişti încercaseră să se organizeze în cămine, dar rectorul i-a dat afară pe liderii studenţeşti care se foloseau de autoritatea lor pentru a promova grupuri politice în interiorul unităţilor de cazare subvenţionate [28]. Studenţii protestaseră încă din 1922 împotriva supraaglomerării şi a condiţiilor dificile de trai din cămine, dar lupta cu universitatea era disproporţionată, deoarece conducerea instituţiei putea să nu mai acorde burse şi astfel să-i priveze pe studenţi de un loc în cămin, măsuri la care apela adesea pentru a limita activismul studenţesc [29]. Unul dintre obiectivele lui Codreanu era ca studenţii să-şi construiască propriul cămin, din care să nu poată fi daţi afară şi în care universitatea să nu poată interveni. Mai exact, era vorba despre un cămin cultural, menit să semene cu căminele culturale construite în satele româneşti de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” [30]. Prin căminele sale culturale, Fundaţia Regală încerca să promoveze în mediul rural cultura română „modernă”. În viziunea sa, „Căminul Cultural e a doua casă a fiecărui sătean. Cînd va fi gata, ar trebui să fie mîndria satului, podoaba sa, un cuib, o casă a cărţilor” [31]. Codreanu şi-a intitulat clădirea Cămin Cultural, dar aceasta era „a doua casă” pentru studenţii ultranaţionalişti, nu un mijloc prin care Fundaţia Regală să-şi facă cunoscută viziunea despre cultura naţională. Accentuînd faptul că acesta era un cămin „creştin”, Codreanu l-a asociat cu mişcarea studenţească antisemită, care folosea epitetul „creştin” pentru a se opune evreilor şi culturii române „iudaizate”.

Acesta nu era primul proiect imobiliar ultranaţionalist din Iaşi. Cîţiva membri de vază ai LANC, printre care şi A.C. Cuza şi bogatul inginer Grigore Bejan, construiseră deja un centru similar în 1919. Descriind anacronic Ateneul Popular pe care l-au ridicat în cartierul Tătăraşi drept centru cultural similar celor construite de Fundaţia Regală, Bejan scria mai tîrziu că „eu cu Ifrim, Cuza şi preotul Mihăilescu am pus în gînd că ar fi bine să ridicăm un cămin cultural în o parte a oraşului unde sînt mai puţini jidani” [32]. În 1924, Grigore Bejan dona un teren lîngă hotelul său de pe Bulevardul Elisabeta, în zona Rîpa Galbenă, pe care Zelea Codreanu şi colegii săi puteau să construiască. Ultranaţionaliştii aveau deja întîlniri regulate la Hotel Bejan, care servea drept sediul de facto al LANC la Iaşi. Membrii se întîlneau aici pentru a se relaxa împreună, iar studenţii se strîngeau pe terasă înainte de a pleca să comită acte de vandalism sau agresiuni [33]. Odată ce au primit terenul, studenţii i-au abordat pe diverşi antreprenori, cerîndu-le să le furnizeze gratis materialele de construcţie. Unii dintre aceştia au răspuns pozitiv cererii lor. Familia Moruzi din Dorohoi le-a dat 100.000 de lei, generalul Gheorghe „Zizi” Cantacuzino le-a oferit trei vagoane de ciment, iar românii stabiliţi în Statele Unite au trimis 400.000 de lei, la care s-au adăugat şi donaţiile mărunte din partea ţăranilor din toată ţara [34]. Codreanu a dus 26 de studenţi pe o proprietate din satul Ungheni, care le fusese oferită de omul de afaceri Olimpiu Lascăr, unde au început să fabrice cărămizi [35]. Au împrumutat unelte de la localnici, iar preotul satului a binecuvîntat deschiderea cărămidăriei. Curînd s-au alăturat şi localnicii, astfel că studenţi, absolvenţi, comercianţi, muncitori şi ţărani lucrau împreună, cot la cot. S-a instalat o atmosferă convivială, iar Codreanu scria că la sfîrşitul fiecărei zile voluntarii mergeau la circiumă „cîntînd cîntece vesele” [36].

În primii ani, Căminul Cultural Creştin din Iaşi a fost centrul vieţii legionare. După schismă, Grigore Bejan s-a aliat cu A.C. Cuza şi, începînd cu august 1927, a încercat de cîteva ori să ia în proprietate căminul. Bejan susţinea că donaţia sa îl facea proprietarul a tot ceea ce era construit pe acel teren. Codreanu i-a răspuns că jumătate din cheltuielile de construcţie (123.000 de lei) fuseseră acoperite de Ion Moţa şi, prin urmare, căminul trebuia să rămînă sub administrarea exclusivă a „studenţilor”, adică a legionarilor [37]. În septembrie 1927, înainte să se mute în cele trei camere la care lucrările se încheiaseră, legionarii reuşiseră să termine două treimi din acoperiş şi să adauge o capelă la etajul 3 [38]. Femeilor legionare nemăritate le-a revenit sarcina de a decora clădirea [39]. La 8 noiembrie 1927, Legiunea a organizat primul bal pentru a sărbători ziua Sfîntului Arhanghel Mihail. Legionarii au vîndut 512 bilete şi au strîns aproape 9.000 de lei, iar un sfert din această sumă a fost destinată continuării lucrărilor la cămin [40]. În acea zi, legionarii au ţinut şi o pomenire la Biserica Sf. Spiridon pentru eroi ca Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, după care au mărşăluit pînă la cămin cîntînd Imnul Legiunii. La cămin au amestecat ţărîna pe care o comandaseră de la mormintele şi locurile de bătălie ale eroilor pentru care se rugaseră mai devreme şi au pus-o în nişte săculeţe ce trebuiau purtate la gît de toţi legionarii [41].

Cum se apropia Crăciunul, legionarilor de pretutindeni li s-a cerut să ţină pe cont propriu baluri şi serate literare, să organizeze coruri, să vîndă broderii şi să meargă cu colindul şi cu pluguşorul pentru a strînge bani pentru Legiune [42]. Banii erau o adevărată problemă. În aprilie 1928, numai 836 din cei 2.586 de abonaţi ai Pămîntului strămoşesc îşi plătiseră abonamentul [43]. În octombrie, Codreanu a împrumutat 82.000 de lei de la o bancă locală pentru a finanţa mişcarea, dar n-a reuşit să restituie suma pînă în 1933 [44]. Legionarii trebuiau să facă rost de bani de unde puteau, vînzînd legumele pe care le cultivau în grădina Constanţei Ghica şi, în cele din urmă, vînzînd ţigla pe care o puseseră deoparte pentru cămin. Radu Mironovici a învăţat să conducă un camion pe care Legiunea îl cumpărase şi strîngea bani din transportul oamenilor din Iaşi în oraşele învecinate sau la mănăstiri [45]. Legionarii îi rugau pe susţinători să sacrifice cîte 100 de lei pe lună pentru a finanţa Legiunea şi publicau recunoscători liste cu toate donaţiile în Pămîntul strămoşesc [46]. În august 1928, opt legionari au hotărît să se lase de fumat şi să doneze Legiunii banii economisiţi [47]. Alţii au donat acţiunile pe care le deţineau la banca LANC pentru a finanţa proiectele imobiliare ale Legiunii [48]. Croşetatul femeilor s-a dovedit o activitate deosebit de utilă în această privinţă. Ecaterina Constantinescu, o tînără din Cahul, a reuşit să trimită 3.000 de lei în iulie 1928, după ce a vîndut broderiile pe care le făcuse pentru Legiune [49]. Altele trimiteau direct la cămin broderiile pe care le lucraseră pentru a fi expuse la Iaşi. Şi acestea au fost vîndute după ce criza economică a lovit şi Iaşul în 1929 [50].

În 14 noiembrie 1927, Bejan s-a folosit de poziţia sa de „administrator formal” al terenului pentru a afişa un ordin de evacuare emis de Tribunalul din Iaşi şi a început procedurile legale pentru a-i scoate pe legionari din cămin în mod oficial [51]. În următoarele 18 luni, Teodor Mociulschi, student la Drept şi susţinător înfocat al lui Cuza, a publicat în Cuvîntul studenţesc articole caustice la adresa lui Codreanu şi l-a ameninţat cu pistolul atunci cînd cele două tabere se certau pentru clădire [52]. În aprilie 1928, Bejan i-a acuzat pe legionari că au furat unelte din cămin pentru a le folosi în grădina Constanţei Ghica; la ora 7:30 dimineaţa, Codreanu şi alţi şase legionari au intrat în casa lui Bejan, l-au bătut, i-au spart capul şi l-au desfigurat [53].

Cum violenţele din cauza căminului se intensificau, în iunie 1928 legionarii au început să construiască o nouă clădire. Au numit-o „Castelul Sfîntului Mihail”, iar oamenii făceau donaţii în bani pentru materialele de construcţie. Legionarii şi-au intitulat proiectul „prima universitate antisemită din România”, pentru că munca la aceasta era menită să contribuie la „educarea” lor [54]. Îi puneau pe noii membri să-şi dovedească valoarea prin coordonarea activităţilor la cărămidăria din Ungheni, precum şi prin susţinerea unui examen „teoretic” despre doctrina antisemită şi ideologia legionară. Cîţiva aşa-zişi muşchetari din Frăţia de Cruce ajutau la fabricarea cărămizilor pentru castel. Munca la cărămidârie începea la 5:00 în fiecare dimineaţă, iar un băiat a venit cu bicicleta 300 de kilometri de la Galaţi la Ungheni ca să se poată implica şi el [55]. În orice caz, această explozie de entuziasm a durat doar cîteva luni şi în curînd legionarii au reluat certurile pentru cămin.

Conflictul a izbucnit din nou în septembrie 1928, cînd legionarii i-au scos cu forţa pe cîţiva cuzişti care locuiau în cămin. Imediat, cuziştii au început pregătirile pentru a face la fel cu legionarii care le luaseră locul [56]. În iulie 1929, un judecător a respins pretenţia de proprietate legală asupra căminului a lui Bejan, dar cuziştii au mai luptat un an pentru a deţine de facto clădirea [57]. Cu timpul, Legiunea devenea tot mai populară printre tinerii ultranaţionalişti din Iaşi şi din ce în ce mai mulţi studenţi erau aleşi în ASC Iaşi. Încrezători în poziţia lor, în martie 1930, legionarii au pus la dispoziţie căminul ca loc de întîînire pentru cele două tabere, unde se puteau aduna pentru a discuta despre viitoarea lor colaborare [58]. Pe lîngă faptul că avea o importanţă simbolică pentru mişcarea studenţească, căminul îi plasa pe legionari într-o poziţie remarcabilă în geografia simbolică a oraşului. Căminul legionarilor se afla în vîrful unui şir lung de trepte cunoscut drept Rîpa Galbenă, un loc popular de petrecere a timpului liber şi de relaxare în perioada interbelică. Pînă în 1898, parcul de la baza scărilor fusese destul de întins, dar ca urmare a unor probleme de eroziune a solului locul s-a destabilizat, iar la începutul secolului XX Căile Ferate Române (CFR) au construit pe teren mai multe birouri şi un cămin studenţesc. Spre deosebire de arhitectura rectangulară, funcţională a clădirilor CFR, căminul legionarilor era construit într-un stil mai vechi, în esenţă moldovenesc, în cinstea culturii şi istoriei locale. Aspectul căminului era important nu numai pentru că se afla într-o intersecţie importantă, ci şi pentru că, fiind localizat în vîrful unui deal, delimita oraşul vechi de cartierele mai noi din jurul gării. Vizibilitatea sa restabilea Rîpa Galbenă ca reper, iar opţiunile arhitecturale ale legionarilor aveau puterea să evidenţieze fie moştenirea moldovenească a oraşului, fie modernismul perioadei. Pe lingă faptul că domina parcul de la Rîpa Galbenă, localizarea sa pe artera principală între gară şi centrul oraşului, aproape de universitate şi de bisericile istorice ale Iaşului, le facilita legionarilor accesul la monumentele importante şi la clădirile publice. Adunările studenţeşti din campus se deplasau cu uşurinţă de pe deal pînă la cămin, iar clădirea a devenit loc de întîlnire pentru grupurile care plănuiau marşuri sau acţiuni de protest la camerele de consiliu, în centrul oraşului sau la una dintre numeroasele biserici istorice ale oraşului, unde legionarii organizau frecvent slujbe religioase [59].

În cei trei ani în care Bejan şi Codreanu s-au luptat pentru cămin, acesta s-a degradat, dar legionarii l-au restaurat în anii 1930, reparaţiile costînd 200.000 de lei [60]. Din noiembrie 1929, Legiunea avea un sediu la Bucureşti, dar Iaşul a rămas centrul mişcării pînă cînd Codreanu însuşi s-a mutat la Bucureşti, în 1933. Pe lîngă cei care locuiau în cămin, mulţi legionari şi simpatizanţi îl foloseau ca loc pentru socializare şi relaxare. Într-o relatare din 2001, legionarul N.S. Govora spunea că vizitele regulate la cămin cîtă vreme a fost elev al Liceului Militar din Iaşi au reprezentat un pas important pentru integrarea sa în Legiune. „Era o atmosferă extrem de familiară”, scrie Govora. „Unii jucau şah, unii scriau, alţii desenau, iar alţii îşi cîrpeau rufele şi hainele [61]. Căminul nu era un loc extrem de confortabil în care să locuieşti, dar tot ce se afla în el era o mărturie a ingeniozităţii legionarilor. În memoriile sale, legionarul Dumitru Banea (1911-2000) scrie despre clădire ca fiind „căminul nostru”, deşi el nu se număra printre cei 20 de legionari care locuiau acolo în 1931. El spune:

„Eram aşa de săraci, încît nu e de crezut. Sobe nu existau, iar locatarii puneau pe cîte o cărămidă cîteva fire electrice, le aşezau la priză şi venea ceva căldură; o cărămidă la cap şi alta la picioare. Rufele le spălam tot acolo (…). Fratelui meu, care nu mai putea plăti chiria, i-am făcut cu toţii, din garajul unde aveam noi camioneta noastră numită „Căprioara”, o cameră destul de mare. Am găsit scînduri în pod şi am podit-o, i-am făcut masă, bibliotecă, nu-mi mai amintesc dacă şi pat, şi l-am instalat ca pe un „burjui”. Neavînd bani să-i punem la bibliotecă hîrtie albastră, i-am înfrumuseţat-o cu hîrtie de ziar. Nu mai ducea grijă de chirie” [62].

În ciuda greutăţilor traiului la cămin, locuitorii şi-l aminteau drept centrul vieţii lor sociale. În iunie 1932 au adus o icoană a Arhanghelului Mihail pe care o depuseseră la Biserica Sf. Spiridon cu opt ani mai devreme şi au atîrnat-o pe un perete în cămin [63]. Vera Totu şi soţul ei, Nicolae, împărţeau unul dintre etajele superioare cu alţi trei studenţi în 1933. Şapte ani mai tîrziu ea scria:

„La subsol se făcu o cantină şi cu şapte lei primeai într-o crăticioară de lut o porţie de mîncare şi un drob de mămăligă de putea să se sature o cruce de voinic. La etaj era o sală mare, văruită curat, măturată şi îngrijită cu drag. Acolo s-au ţinut primele conferinţe legionare, acolo s-au plămădit adunări studenţeşti cu hotărîri dîrze, acolo Duminicile seara se făceau cele mai vesele şi mai prietenoase petreceri ale tineretului venit în haine simple, fără para în buzunar, dornic numai să se întîlnească cu cine-i e drag, să tragă o horă mare şi o sîrbă îndrăcită, să asculte vorba judicioasă a lui Ionică Banea şi să se răcorească slobozind un cîntec voinicesc. Astfel se scurgeau zilele la cămin, o săptămînă de muncă şi de învăţătură şi o seară de voie bună” [64].

Ion Banea, un student la Medicină care era deja licenţiat în Drept, era foarte respectat printre legionari, dar nu doar „cuvintele lui înţelepte” umpleau sala căminului. Majoritatea liderilor legionarilor ţineau prelegeri aici din cînd în cînd [65]. Prelegerile erau o componentă firească a întîlnirilor săptămînale în cadrul cuiburilor, dar erau adesea folosite şi ca pretext pentru ca un număr mare de legionari să se adune la o sărbătoare sau pentru un control de rutină făcut de liderii lor [66]. În sală încăpeau cîteva sute de legionari veniţi pentru aceste prelegeri, care uneori se încheiau cu marşuri stradale, cu depunerea de jurăminte sau intonarea de cîntece legionare [67]. Pe lîngă discursuri şi dansuri, faceau aici şi parastase pentru legionarii împuşcaţi de poliţie, invitîndu-i pe studenţii curioşi să vină şi să-i cinstească pe martirii mişcării studenţeşti [68].

Studenţii

Procesul de recrutare a studenţilor pentru cauza lui Codreanu era unul lent. La Bucureşti, Andrei Ionescu (1904-?), student la Drept, era responsabil de atragerea studenţilor ultranaţionalişti spre mişcarea lui Codreanu [69]. Era implicat în organizarea LANC la Bucureşti şi Bîrlad din 1925 şi a creat primul cuib legionar în capitală în octombrie 1927. În 1929, Ionescu a înfiinţat Asociaţia Studenţilor Creştini „Ştefan cel Mare”, după aceleaşi principii ca ASC din Iaşi. În noiembrie 1929 a fost ales preşedinte al CSB, ceea ce i-a oferit controlul oficial asupra celor mai puternice organizaţii studenţeşti ultranaţionaliste din Bucureşti. La congresul UNSCR din decembrie 1929, Ionescu a susţinut o pledoarie înfocată pentru Legiune, influenţînd mai mulţi studenţi să încline spre tabăra lui Codreanu [70]. La Bucureşti, vreme de doi ani, CSB a oscilat între facţiunea legionară şi cea cuzistă, pînă cînd în cele din urmă legionarii au acumulat suficientă putere încît să-l înlăture pe preşedintele cuzist în 1931 şi să-l înlocuiască cu legionarul Traian Cotigă (1910-1939) [71].

Cînd au avut suficient sprijin la Bucureşti, legionarii au început să pună stăpînire, prin intimidare şi violenţă, pe cantinele şi căminele studenţeşti. În 1932, o anchetă la unul dintre cămine a dus la descoperirea faptului că găşti de studenţi teologi erau implicate în „politici militante” şi că se băteau în cămine cu studenţi de la alte facultăţi. Mulţi dintre cei care locuiau acolo erau repetenţi sau absolviseră facultatea. Legionarii ţineau şedinţe în mod regulat în clădire, iar comitetul de studenţi care administra căminul pierduse total controlul asupra situaţiei [72]. Există dovezi care susţin faptul că ultranaţionaliştii luaseră în stăpînire căminele de ceva vreme şi în alte locuri, deşi, în plîngerile făcute, victimele acestora nu îi identificau pe agresori ca fiind ultranaţionalişti. În 1931, un student care lucra la cantina de pe strada Gutenberg – unde studenţii cuzişti încă se întîlneau constant – spunea că nişte „huligani” au preluat controlul asupra comitetului care administra cantina şi că îşi hrăneau prietenii gratis, furînd din fondurile cantinei şi distribuind tichete de reducere la călătoriile cu trenul unor indivizi care nu erau studenţi. Cînd protesta, aceştia nu-l lăsau să vorbească la şedinţe şi în cele din urmă l-au înlocuit cu unul de-al lor [73]. Un alt student s-a plîns că a fost agresat de portar şi de un alt student atunci cînd a încercat să intre într-un cămin în luna iulie a acelui an, dar şeful căminului a susţinut acţiunea portarului de parcă aceasta ar fi fost procedura standard [74].

La Iaşi, legionarii se confruntau cu opoziţia mai fermă a cuzistului Teodor Mociulschi, care a rămas preşedintele ASC pînă spre sfîrşitul anului 1933. Sediul ASC de la Hotel Bejan se afla la numai 200 de metri de căminul legionarilor, iar actele de violenţă s-au înteţit odată cu formarea unor „batalioane de asalt” de către tineretul LANC în martie 1933 [75]. Cînd au avut loc alegerile pentru conducători mai tîrziu în acea lună, cuziştii au schimbat în ultimul moment data scrutinului, pentru a-i împiedica pe legionari să voteze. Legionarii i-au luat la rost pe această temă la 26 martie, iar cînd s-au pus de acord să se întîlnească o săptămînă mai tîrziu pentru a organiza noi alegeri, Mociulschi i-a sfătuit pe susţinătorii săi să vină înarmaţi cu cuţite şi bucăţi de lemn [76]. După o întîlnire a cuziştilor în seara de 28 martie, cînd trecea pe lîngă căminul legionarilor, în drum spre sediul ASC, un student cuzist a strigat: „Trăiască batalioanele noastre de asalt”. Un legionar pe nume N. Arnăutu l-a auzit şi l-a întrebat: „Unde-ţi sînt batalioanele tale de asalt?”. Arnăutu a fluierat şi 15 studenţi legionari au apărut imediat, înarmaţi şi pregătiţi de luptă. Doar prezenţa ofiţerilor de poliţie a împiedicat vărsarea de sînge [77]. Conflictul a continuat şi în aprilie, cînd opt legionari şi şapte cuzişti au fost arestaţi după ce grupările s-au ciocnit din nou [78]. Dacă legionarii voiau să preia o mişcare studenţească ce se caracteriza prin acte de violenţă, trebuiau s-o facă prin violenţă.

În toamna acelui an, atît legionarii, cît şi cuziştii au început să terorizeze teatrele şi cinematografele, cerînd să intre gratuit [79]. Mai tîrziu în acel an, legionarii au furat un steag al ASC cînd poliţia a evacuat clădirea în care se afla acesta, dar apoi drapelul a dispărut din camera legionarului care îl ţinea. Imediat, printre legionari au început să se lanseze acuzaţii de trădare, iar Ion Banea a promis să-l împuşte pe cel care îngăduise ca steagul rivalilor să fie furat [80]. Cuziştii au răspuns furînd un steag al legionarilor din cămin, după care a urmat o luptă deschisă între cele două tabere. Amîndouă erau înarmate cu bîte şi cuţite, iar trei dintre combatanţi au ajuns la spital cu răni grave [81]. Spre sfîrşitul anului 1933, Banea i-a luat locul lui Mociulschi la conducerea ASC, declarînd imediat că „mişcarea studenţească a luat-o de la capăt. E condusă de legionari” [82].

Au urmat şi alte grupuri studenţeşti. Într-un interviu de istorie orală din 1999, Mircea Dimitriu (1913-2005) îşi amintea că primele cuiburi legionare din Timişoara erau formate din studenţi care fuseseră afiliaţi LANC [83]. Pînă la sfîrşitul anului 1933, atît Şcoala Tehnică din Timişoara, cît şi Societatea „Petru Maior” din Cluj erau sub controlul ferm al legionarilor [84]. În această perioadă, prin ţară au apărut celule izolate de legionari, printre care Frăţia de Cruce de la Liceul „Principele Nicolae” din Sighişoara. Conduşi de Stelian Stăncinel, cîţiva elevi au pus bazele acestei frăţii după ce au primit vizita lui Emil Stoenescu, un student de la Iaşi, în 1929. Stoenescu le-a povestit despre Codreanu şi despre Legiune, iar după plecarea sa, băieţii au preluat iniţiativa şi şi-au creat propriul grup. Nu ţineau permanent legătura cu Iaşul, dar aveau întîlniri săptămînale atunci cînd mergeau pe dealuri îmbrăcaţi în uniforme, colectau taxe, intonau „cîntece studenţeşti” şi citeau cu aviditate publicaţiile antisemite şi antimasonice [85]. Cuibul creat la Sibiu de Nicu Iancu a funcţionat şi el iniţial fară a ţine legătura cu Iaşul. Iancu a format grupul atunci cînd s-a întors acasă după primul an de studii de Drept la Bucureşti, în 1931. I-a adus laolaltă pe cîţiva foşti colegi de liceu şi cîţiva avocaţi care participaseră la protestele studenţeşti din 1922, toţi auzind de Legiune şi fiind dornici să se implice [86]. Deşi nu aveau legături personale directe cu Legiunea, astfel de grupuri mici, izolate erau în stare să se autosusţinâ, profitînd de publicaţiile şi de notorietatea produse de legionari la Iaşi şi Bucureşti.

Ţăranii

În noiembrie 1928, 12 legionari au pornit prin satele din Moldova, Bucovina şi Banat. Aşa cum se cuvenea pentru o organizaţie fară bani, au pornit pe jos cîte doi. Codreanu a indicat cîte o zonă avînd între 50 şi 150 de kilometri pe care fiecare pereche trebuia s-o acopere şi le-a cerut să raporteze o dată la două săptămîni progresele înregistrate [87]. Din acel moment, prezenţa legiunii în mediul rural a crescut, iar legionarii au introdus în sistemul lor de propagandă şi elemente folclorice, printre care îmbrăcămintea haiducească şi dansurile ţărăneşti. În februarie 1931, agenţii Siguranţei scriau că, deşi Legiunea se dezvoltă lent, grupul cîştigă constant teren la ţară pentru că „liderii lor sînt profesori şi preoţi răspîndiţi prin sate”, unde intelectualii din mediul rural se bucurau de o influenţă politică mare [88]. Dar legăturile dintre sate şi oraşe erau la fel de importante ca lucrurile care se întîmplau în sate. Primele cuiburi legionare din judeţul Dolj au fost create de trei ţărani tineri din satul Mîrşani, în 23 aprilie 1931. Trei luni mai tîrziu, fiecare dintre ei conducea cîte un cuib şi un altul se înfiinţase în satul vecin Damian. În iarna acelui an, studenţii din zonă care învăţau la Bucureşti au aflat şi ei de aceste cuiburi. În scurt timp au scris broşuri propagandistice şi au înfiinţat o Frăţie de Cruce în reşedinţa de judeţ Craiova, adăugind o dimensiune urbană organizării ţăranilor şi provocării în cele din urmă a represaliilor din partea poliţiei [89].

Turneele propagandistice printre ţărani au început cu adevărat în decembrie 1929, cînd Codreanu a mers călare prin satele din Basarabia împreună cu o mulţime care în cele din urmă a ajuns la numărul de 30-40 de călăreţi, toţi purtînd pene de curcan la pălărie. Iniţial, jandarmii i-au împiedicat să organizeze o întîlnire publică în piaţa din Bereşti, dar i-au lăsat în pace după ce legionarii au pornit spre satele mai izolate. Grupuri de legionari o luau înaintea călăreţilor ca să le anunţe sosirea şi se spune că sătenii îi primeau cu luminări aprinse şi cîntece, după care Codreanu şi alţii ţineau discursuri în biserica satului sau în piaţă [90]. Penele faceau parte dintr-o încercare ad-hoc a legionarilor de a se îmbrăca în haiduci, care deveniseră o imagine-cheie a legionarilor în acei ani. Haiducii erau proscrişi care luptau împotriva opresorilor locali şi reprezentau o temă frecvent întîlnită în baladele româneşti din secolul al XIX-lea [91]. Cîntecele legionare de la începutul anilor 1930 situau cu fermitate Legiunea în tradiţia haiducească. Viorica Lăzărescu, o studentă din Iaşi, cînta: „Străbunii mei au fost haiduci cu flinta-n spate/ Cari ’mpărţeau săracilor dreptate” [92]. Un alt student din Iaşi, Simion Lefter, promitea în cîntecele sale că „vine timpul haiduciei” şi-i chema pe ascultători „să lăsăm pe brazdă plugul,/ coasa s-o lăsăm/ Calea codrului şi arma/ s-o îmbrăţişăm” [93].

În iarna dintre 1929 şi 1930, Codreanu şi grupuri mici de legionari au continuat turneele călare în regiuni izolate, călătorind în sate din Transilvania şi Basarabia, unde ţineau întîlniri spontane în pieţe, iar uneori erau împiedicaţi să facă propagandă de jandarmii din zonă. Aceşti aşa-zişi „cruciaţi” îi chemau pe ţăranii adunaţi să se „unească” şi „să croim neamului nostru o altă soartă” [94]. De asemenea, îi ajutau şi la treburi mărunte pentru a demonstra solidaritatea lor faţă de ţărănime. Conform lui Dumitru Banea, legionarii „mergeau pe cîmp şi, văzînd cîte un om că îşi încarcă un car cu fin, unul dintre ei îl înlocuia pe om la lucru, iar ceilalţi stăteau de vorbă cu omul şi-l lămureau asupra gîndurilor şi a luptei noastre” [95]. Constantin Argetoianu (1871-1952), politician de vază care dezaproba public Legiunea, a văzut în aceste practici nişte tentative cinice de a-i păcăli pe ţărani să creadă că Zelea Codreanu era o figură mesianică sau un sfînt:

„Se spunea că grupuri de studenţi se răspîndeau prin sate, îi ajutau pe furiş pe ţărani la treburile lor, reparau drumuri şi poduri, săpau canale în zonele cu apă multă şi făceau fîntîni în cele secetoase, apoi plecau, anunţînd că în zilele ce vor urma „Cel care trebuia să vină va veni în sat”, într-adevăr, „Căpitanul” venea: pe un cal alb, însoţit de cîţiva băietani, obişnuia să poposească în centrul satului, să se dea jos de pe cal, să sărute pămîntul şi apoi să plece fară un cuvînt. Oamenii se uitau cu ochii cît cepele, dădeau din cap şi şopteau: „Ăsta era Sfîntul?”. Cîţiva agenţi legionari se răspîndeau apoi prin satele „vizitate” şi, ascunzîndu-şi adevărata identitate cu tot felul de pretexte, incheiau acţiunea cuceririi sufletelor” [96].

Dar maniera în care Legiunea aborda propaganda era şi practică, exploatînd vechile reţele ultranaţionaliste, precum Arcaşii în Bucovina. În 1930, cîteva grupuri de Arcaşi s-au reorganizat după modelul structurii paramilitare a Gărzii de Fier. În următorii doi ani, Codreanu a urmat o politică voit concentrată asupra a numai şase judeţe, pentru a putea exploata la maximum resursele limitate ale Legiunii [97]. Echipe de legionari au cîştigat în felul acesta două alegeri pentru locuri vacante, una în judeţul Neamţ, la 31 august 1931, cînd Codreanu a obţinut un loc în Parlament, iar cealaltă în judeţul Tutova, la 17 aprilie 1932. Locul din Tutova i-a revenit lui Ion Zelea Codreanu [98]. Judeţul Neamţ vota în general cu partidul care avea cele mai mari şanse să formeze guvernul, dar partidul dominant, Partidul Naţional Liberal, n-a candidat pentru acel loc vacant în 1931 [99]. Dată fiind lipsa unui candidat al partidului de la guvernare în judeţul Neamţ, cei aproximativ 100 de propagandişti legionari au fost în general lăsaţi în pace de autorităţi. În 1932, ei s-au confruntat cu opoziţia sistematică din partea jandarmeriei în judeţul Tutova; s-a tras asupra lor şi au fost închişi în nişte clădiri abandonate cîte 48 de ore, fară apă şi fară mîncare. Cînd un grup de propagandişti a ajuns în satul Băcani, unde alţi legionari pierdeau o luptă încrîncenată cu jandarmii pentru controlul asupra postului de jandarmerie, Nicolae Totu le-a ordonat susţinătorilor săi să tragă clopotele la biserică, chemîndu-i pe săteni să le sară în ajutor ca în timpul unei revolte populare [100].

Evocarea tradiţiei haiduceşti în cîntece şi tragerea clopotelor bisericii romantizau programul politic al Legiunii şi violenţele sale. Politicienii naţional-ţărănişti mergeau cu maşinile în mediul rural pentru a face propagandă electorală şi erau îmbrăcaţi la costum cînd se adresau mulţimii selecţionate dinainte [101]. Venind pe jos sau călare şi ajutînd la muncile cîmpului, legionarii sugerau faptul că proveneau din clase sociale similare cu cele ale ţăranilor şi, prin urmare, că erau mai potriviţi să-i reprezinte decît politicienii orăşeni. La începutul călătoriilor propagandistice, grupuri de legionari mîncau şi dormeau în casele localnicilor simpatizanţi, iar cînd se aflau în zone necunoscute, faceau apel la ospitalitatea oamenilor şi o acceptau din partea oricui era dispus să-i primească. Potrivit memoriilor legionarilor, ţăranii faceau tot ce puteau ca să-i îngrijească pe legionarii răniţi şi erau extrem de generoşi în privinţa mîncării şi cazării [102]. Uneori, ţărani însufleţiţi se alăturau propagandiştilor, fie recrutînd alţi săteni, fie alăturîndu-se unei echipe în călătoria ei prin sate. În relatarea lui Vasile Coman despre campania electorală din judeţul Neamţ, o bătrînă le-a spus că „de azi înainte am să strig în gura mare tot ce am auzit de la Domnii studenţi. Am să povestesc femeilor cînd ieşim de la biserică, cînd mă întîlnesc cu ele la fîntînă şi oriunde mă vor duce paşii” [103].

Exprimarea simpatiei nu însemna neapărat că ţăranii erau credincioşi exclusiv mişcării legionare. Cînd au fost întrebaţi de afilierea lor politică în 1929, trei ofiţeri de poliţie care s-au alăturat Legiunii în satul transilvănean Găneşti le-au spus superiorilor lor că, „înainte de a se angaja gardieni publici, adică cînd erau civili şi acolo în comună, erau înscrişi în Legiunea «Arhanghelul Mihail» după cum erau înscrişi şi alţi săteni, cu sau fară voia lor. Pe atunci, ei luau parte la întrunirile ce se faceau în comună ale acestei Ligi [sic], fiind entuziasmaţi, dar luau parte şi la întrunirile altor partide, cînd se anunţau, mai ales în zile de sărbătoare, fiind curioşi, nu numai ei, ci toţi sătenii, să vadă ceva nou” [104]. Aceşti oameni erau în pericol să-şi piardă slujba pentru apartenenţa la mişcare, aşadar e greu de crezut că spuneau tot adevărul. Totuşi, imaginea pe care le-o conturau ţăranilor, ca votanţi nehotărîţi, curioşi în privinţa noilor tendinţe din politică, a fost confirmată de o cercetare sociologică efectuată în satul Ghigoeşti din judeţul Neamţ, în anii 1930. Studiul a scos la iveală faptul că puţin sub jumătate din cei 250 de locuitori sprijineau activ un partid politic şi că aceştia erau împărţiţi între partidele politice importante. Se pare că aceşti ţărani erau interesaţi numai de avantajele personale pe care sperau să le obţină atunci cînd partidul ales de ei ajungea la putere. Potrivit cercetătorilor, pentru votanţii din Ghigoeşti ideologia era complet irelevantă. În privinţa celeilalte jumătăţi a satului, sociologii comentau că „mai mult de 50% privesc cu nepăsare şi chiar cu ironie asemenea manifestări. Aceştia sînt de obicei guvernamentali sau votează sub impresia momentului, în care caz încearcă cu noi grupări şi aceasta o fac nu pătrunşi de ideologia partidului, ci din dorinţa de a vedea ceva nou, ce fac alţii, ce n-au mai fost la conducere” [105].

Pe măsură ce Legiunea se consolida, cuiburile se răspîndeau din sat în sat. O anchetă din 1954 a Securităţii în judeţul Mehedinţi face posibilă reconstituirea modului în care Legiunea s-a extins la început în această regiune, arătînd cum oraşe mai mari funcţionau drept centre organizaţionale pentru legionarii ţărani. Agenţii Securităţii au intervievat mai mulţi lideri ai ţăranilor din sudul judeţului, adunînd suficiente informaţii pentru a reduce discrepanţele existente între relatări. Organizarea legionarilor în satele din jurul Cujmirului a început în 1932, cînd Florea Odor (1893-?) l-a cunoscut pe Sergiu Storjescu, un farmacist din orașul Vînju Mare. Odor i-a fost prezentat lui Storjescu de Alexandru Popescu, care lucra ca administrator al unei moşii de lingă satul Gîrla Mare[106]. Odor locuia în Salcia, un sătuc de lîngă Vraţa, nu departe de Dunăre. Terminase cinci clase primare şi moştenise 3,5 hectare de pămînt de la părinţii săi. Odor luptase în Primul Război Mondial, dar cînd i-a cunoscut pe Storjescu şi Popescu în 1932 se ocupa numai de agricultură [107]. Odor a creat primul cuib legionar în Salcia, grup pe care l-a botezat „Tudor Vladimirescu”, erou român, lider al revoltei împotriva fanarioţilor în 1821. Unul dintre primii săi recruţi a fost Constantin I. Sfâru (1907-?), un alt fermier care avea doar patru ani de şcoală, dar ceva mai mult pămînt – 4,85 hectare [108]. În 1935, Sfâru a înfiinţat propriul cuib, numit Constantin Brâncoveanu, după domnitorul Ţării Româneşti ucis de turci. Pînă la mijlocul anilor 1930, în Salcia erau trei cuiburi, dar Sfâru a fost nevoit să-l desfiinţeze pe al său după numai doi ani, din lipsă de membri. Ion Tâmbăluţă (1912-?) s-a alăturat şi el în 1932 şi a devenit unul dintre cei mai activi legionari din regiune după ce s-a întors din armată în 1937 [109].

Legionarii din Salcia păstrau legătura cu celelalte cuiburi prin intermediul unui student la Teologie din Bucureşti, pe nume Eugen Vlădulescu. Acesta le aducea liderilor cuiburilor din Salcia ştiri şi directive, iar aceştia le comunicau şi altor membri [110]. Florin Odor spune că şi el primea instrucţiuni atît de la Sergiu Storjescu în Vînju Mare, cît şi de la legionarii din reşedinţa de judeţ Turnu-Severin [111]. În 1936, Odor şi Storjescu au început să facă propagandă în Vraţa, un sat ceva mai mare decît Salcia, unde au reuşit să formeze trei cuiburi [112]. Vraţa avea de asemenea legături cu legionari din afara satului, în special prin intermediul lui Marin Iscru (1908-?), un tîmplar care în 1935 se mutase temporar la Braşov, în căutarea unui loc de muncă. Acolo a descoperit Legiunea, iar cînd s-a întors în Vraţa în 1936 a devenit un lider în acest sat [113]. În sfîrşit, o altă sursă din septembrie 1937 menţionează un marinar pe nume Dumitru Săbău din satul Gîrla, la şase kilometri est de Vraţa. La acea vreme, Săbău locuia la Viena, unde alimenta cu combustibil vasele româneşti care treceau pe acolo. Nu e limpede dacă el mai păstra legătura cu satul natal, dar stabilise un nucleu legionar la Viena, care facea propagandă printre marinarii ale căror vase acostau acolo [114].

Această relatare sugerează faptul că primele cuiburi legionare din Salcia şi Vraţa au fost înfiinţate de ţărani cu posibilităţi modeste. Erau suficient de instruiţi cît să ştie puţină carte şi deţineau destul teren arabil ca să-şi întreţină familiile. Liderii Legiunii din aceste sate călătoriseră în căutarea unui loc de muncă sau în timpul stagiului militar şi atît Ion Tâmbăluţă, cît şi Marin Iscru au devenit legionari devotaţi imediat după ce s-au întors în satele lor. Atît în cazul Sălciei, cît şi al Vraţei, un farmacist dintr-un oraş aflat la 37 de kilometri depărtare a fost primul care i-a convins pe ţărani să devină legionari, ceea ce este surprinzător, dat fiind faptul că primarul din Drincea, un sat de lîngă Punghina, la doar 26 de kilometri nord de Salcia, era un legionar care condusese trei cuiburi în satul său [115]. Instalarea Legiunii în această zonă era un proces lent. Cuiburile mari nu se formau imediat după venirea în sat a propagandei legionare, ci creşteau lent, datorită muncii ţăranilor din partea locului în decursul mai multor ani. Păstrarea legăturilor cu centrele urbane prin intermediul studenţilor care învăţau la Bucureşti sau al tîmplarilor care călătoreau la Braşov era esenţială pentru susţinerea mişcării şi pentru însufleţirea tinerilor activişti, dar cuiburile în sine erau coordonate de localnici ţărani. Mai mult decît atît, Sfâru ar fi putut pune bazele unui al treilea cuib în Salcia în 1937, dar acolo nu existau suficient de mulţi oameni interesaţi de politicile legionare care să poată susţine trei cuiburi într-un loc atît de mic. În vreme ce legionarii de la oraşe păreau să aibă o bază de recrutare inepuizabilă, legionarii din mediul rural, după ce-i abordau pe toţi simpatizanţii dintr-un sat, trebuiau să meargă şi în satele învecinate. În mediul rural, legăturile personale contau foarte mult, factor intensificat şi de caracterul preponderent ilegal al activităţii legionare [116].

Pe măsură ce deveneau mai implicaţi în activismul legionar, unii oameni îşi părăseau de tot satele şi deveneau propagandişti itineranţi. Vasile Coman (1912-?), de exemplu, se născuse în Luduş, un sat de 33.700 de locuitori din judeţul transilvănean Turda, unde raportul dintre români şi unguri era de 9 la 4 [117]. Crescuse citind Libertatea Părintelui Ion Moţa, iar în 1926, cînd Nicolae Totu a ucis un licean evreu la Cernăuţi, satul său a făcut o chetă şi i-a trimis banii lui Totu prin intermediul ziarului lui Moţa. Mai mulţi oameni din Luduş şi-au făcut abonament în 1927 la primul ziar al Legiunii, Pămîntul strămoşesc. În 1928, Codreanu a vizitat Luduşul, pentru a-l boteza pe nepotul lui Amos Horaţiu Pop, Codrenel. Pop era unchiul lui Coman şi, cîrciumar fiind, avea tot felul de relaţii în oraş. Cînd Codreanu, aflat într-un turneu de propagandă cîţiva ani mai tîrziu, a ajuns din nou în Luduş, Pop şi alţi ultranaţionalişti de acolo i-au cazat pe legionari şi le-au pregătit pene de curcan pe care să le poarte. La 19 ani, Coman era nerăbdător să se implice în campania electorală din judeţul Neamţ în 1931, dar părinţii şi unchiul său au considerat că era prea tînăr pentru asta. Coman nu s-a demoralizat şi a reuşit să facă rost de bani pentru cheltuielile de călătorie de la un profesor de la şcoala din sat şi s-a alăturat altor aproximativ 100 de tineri care mergeau din sat în sat pentru a-i face campanie lui Codreanu. Coman şi-a descoperit pasiunea pentru discursul public şi intra în conflicte verbale cu propagandiştii celorlalte partide în timp ce le cerea sprijinul spectatorilor. La trei luni după alegerile parţiale din Neamţ, Coman a plecat din nou de acasă pentru a contribui la organizarea Legiunii în judeţul vecin, Mureş. În 1931 şi 1932, Coman a participat la două marşuri propagandistice în judeţul Mureş, certîndu-se cu preoţii greco-catolici de acolo şi încercînd să-i convingă pe unguri că erau de fapt români „maghiarizaţi”.

Cînd au avut loc alegerile parţiale în Tutova, în aprilie 1932, Coman s-a oferit din nou voluntar pentru a face propagandă. Împreună cu alţi legionari, a parcurs distanţe lungi pe jos, s-a bătut cu jandarmii şi în cele din urmă a fost arestat. Coman s-a implicat în campanie în judeţul său natal, Turda, în timpul alegerilor generale din iulie 1932, iar în 1933 a fost arestat după ce s-a încăierat cu jandarmii în timpul unei campanii propagandistice în judeţul Alba. Deşi a fost rănit în aceste conflicte, Coman a mers la Bucureşti în august 1933 pentru a ajuta la construirea Casei Legionarilor Răniţi – mai tîrziu Casa Verde. Aici a cunoscut legionari din toată ţara şi a participat la vizita oficială făcută de diplomatul italian Eugenio Coselschi. În 10 decembrie 1933, cînd Guvernul a dizolvat Garda de Fier, Coman a fost arestat alături de alţi nouă legionari din Turda şi apoi din nou, pe 29 decembrie, după asasinarea prim-ministrului Ion G. Duca. În anul următor, Codreanu l-a decorat cu Crucea Albă de trei ori.

Coman a stat în închisoarea Jilava pină în aprilie 1934, cînd a fost recrutat şi trimis la Galaţi pentru stagiul militar obligatoriu. Coman susţine că a fost persecutat de comandanţii de unitate pentru că fusese legionar, dar că nu a reacţionat deoarece nu a dorit să păteze „prestigiul” Legiunii. Îi vizita pe legionari de fiecare dată cînd avea permisie şi astfel era la curent cu schimbările din cadrul mişcării, cunoscînd şi legionari care se aflau de asemenea în armată. În octombrie 1936, după ce a terminat armata, s-a dus imediat să facă propagandă la Tîrgu Mureş, locul unde se desfaşurase cu şapte luni înainte congresul studenţesc la care legionarii îi ameninţaseră cu moartea pe liderii locali. Din cauza activismului său în judeţul Mureş, Coman nu mai avea timp să-şi cîştige traiul, aşa că locuia şi mînca în casele altor legionari.

Muncitorii şi meseriaşii

Marea Depresiune i-a afectat atît pe ţărani, cît şi pe muncitori, dar legionarii au făcut din deznădejdea economică o cale prin care să-i atragă în mod special pe muncitorii din fabrici şi pe meseriaşi, aşa cum înainte folosiseră straiele şi cîntecele populare ca să-i atragă pe ţărani. În unele locuri, muncitorii din fabrici reprezentau cheia pentru mobilizarea legionară în zonele în care activiştii nu putuseră să pătrundă înainte. De exemplu, în Buhuşi, prezenţa legionară a cunoscut o creştere rapidă în 1929, atunci cînd muncitorii de la cea mai mare fabrică de textile din oraş s-au alăturat în masă Legiunii [118]. La fel, în oraşul Piatra Neamţ, de organizarea legionară se ocupau la început un student, doi tîmplari, un muncitor de la o fabrică şi un potcovar, toţi facînd propagandă atît în oraş, cît şi în satele din jur [119]. Pînă în anii 1950, România era o ţară eminamente agrară, dar industrializarea a luat avînt în România după 1887. Expansiunea industrială a presupus mai curînd dezvoltarea fabricilor româneşti decît înmulţirea lor. De fapt, între 1900 şi 1930, numărul companiilor industriale din România a scăzut, pe cînd numărul muncitorilor a crescut de mai bine de două ori [120]. Aceste schimbări au transformat vieţile a zeci de mii de oameni, dar în perioada interbelică puţini începuseră să se gîndească la ei înşişi ca la „muncitori” în sensul marxist al cuvîntului. Faptul că locuiau şi munceau în acelaşi timp în zone urbane şi rurale i-a făcut pe români în perioada interbelică să-i grupeze pe ţărani şi pe muncitorii din industrie într-o clasă a muncitorimii sărace. Toate categoriile de muncitori se simţeau exploatate de bancherii şi latifundiarii bogaţi şi adesea nu faceau distincţia între diferite tipuri de muncă. Socialiştii încercau să-i convingă pe muncitori că pătura lor era exploatată de capitalişti, dar ultranaţionaliştii considerau că muncitorii din fabrici, comercianţii, meşteşugarii şi ţăranii erau lucrători exploataţi şi li se adresau acestora ca unor membri ai naţiunii române. În cuvintele unei publicaţii legionare:

„Toţi cei care îşi cîştigă traiul prin propriile braţe sînt parte din Corpul Muncitoresc Legionar [CML]: oameni din fabrici, meşteşugari, vînzători, băcani, şoferi, servitori, muncitori calificaţi şi necalificaţi, chelneri, taximetrişti, mineri şi alţii. Mici întreprinzători cu unul sau doi angajaţi care se confruntă cu aceleaşi greutăţi sînt şi ei parte a CML” [121].

Aşa cum se întîmpla peste tot în Europa, dificultăţile provocate de Depresiune îi mobilizau pe oameni pentru susţinerea cauzelor politice mai mult ca niciodată. Recoltele din ultimii doi ani dinainte de criză fuseseră proaste, ridicînd preţul produselor agricole la niveluri prohibitive pentru majoritatea muncitorilor [122]. Guvernul a mobilizat armata împotriva ţăranilor protestatari [123]. Mai multe bănci româneşti au intrat în faliment ca urmare a căderii bursei de valori din 1929, iar industria petrolieră a avut de suferit din cauza scăderii semnificative a cererii pe piaţa internaţională [124]. Ţăranii cu loturi mici de pămînt se aflau într-o situaţie deosebit de precară, în condiţiile în care exporturile de produse agricole scădeau dramatic, iar dobînzile pe care le aveau de plătit la împrumuturile bancare creşteau tot mai mult [125]. Şomajul explodase. Pe măsură ce situaţia economică din Bucovina se înrăutăţea, legionarii de acolo începeau să-i instige pe ţărani să atace casele evreilor. Aruncau cu pietre şi dinamită prin ferestre, iar preoţii simpatizanţi ai Legiunii îi incitau pe ţărani la pogromuri împotriva evreilor din localitate [126]. În oraşele importante s-au înmulţit demonstraţiile de stradă, la care participau nu doar muncitorii din fabrici, ci şi studenţi, profesori, pensionari, funcţionari şi alţi indivizi cu diferite profesii [127].

Iniţial, presa ultranaţionalistă a dat vina pe băncile străine pentru criza financiară, plîngîndu-se că, odată cu ele, dispăreau şi banii româneşti. Jurnaliştii presei de dreapta s-au înfuriat cînd guvernul a ajutat băncile şi industriaşii cu probleme financiare şi au cerut pedepse cu închisoarea pentru directorii de bănci [128]. În opinia lor, criza economică fusese în mod clar provocată de „paraziţi” şi, cu toate acestea, lovea în „producători”. Ei cereau populaţiei „să cumpere româneşte” şi afaceriştilor să nu angajeze decît muncitori români [129].

Într-un articol din mai 1931 privind protejarea drepturilor şoferilor de autobuz, LANC a fost prima care a cerut înfiinţarea unei „noi clase muncitoare” [130]. Studenţii ultranaţionalişti vorbeau despre unirea cu muncitorimea la începutul anului 1932 şi în prima parte a anului 1933 se pregătea la modul serios mobilizarea fascistă a muncitorilor [131]. Un articol din Pămîntui strămoşesc din noiembrie 1932 menţionează faptul că, datorită propagandei intense făcute de o mină de muncitori în Sectorul III Albastru din Bucureşti, Legiunea avea „cuiburi puternice în fabricile Lemaitre, Wolf, Bunger, Griviţa, fabrica de cultură naţională, Fabrica de chibrituri şi altele” [132].

În 1933, cete de 20-30 de legionari în uniformă au intrat în restaurante şi cafenele, cerîndu-le proprietarilor să angajeze numai oameni recomandaţi de ei. Apoi au organizat boicoturi ale afacerilor cu angajaţi din rîndul minorităţilor [133]. Dîndu-şi seama de pericolul reprezentat de organizarea ultranaţionalistă, o fabrică din Brăila, deţinută de un evreu, a instituit o politică de concediere a celor care se alăturau mişcărilor de dreapta [134]. În martie 1933, membrii LANC au format propriul sindicat pentru ospătarii fascişti [135]. Legionarii au început să creeze sindicate muncitoreşti în aprilie, ca parte a noului plan de recrutare a muncitorilor [136]. Potrivit unui interviu de istorie orală luat legionarului Dumitru Groza în 1994, acesta şi-a pierdut slujba de la o uzină din Cugir în 1932 şi s-a dus la Bucureşti, unde l-a auzit vorbind pe Aurel Serafim. Serafim era un inginer chimist care se alăturase Legiunii în 1932, iar după doi ani a fost numit să coordoneze organizarea mişcării la Bucureşti şi în judeţul Ilfov [137]. Lui Groza i-au plăcut mesajul transmis de Serafim şi cîntecele legionarilor, aşa că s-a alăturat şi el Legiunii. În interviu spune că Serafim l-a ajutat să-şi găsească de lucru, trimiţîndu-l la cărămidărie şi la locul unde legionarii pregăteau construirea noului lor sediu [138].

În anii 1920, A.C. Cuza milita pentru „armonizarea intereselor capitaliste cu cele muncitoreşti”, cu scopul final de a eradica exploatarea tuturor românilor [139]. Propaganda iniţială a LANC făcea distincţie între două tipuri de industriaşi: buni, precum Henry Ford, care facea bani prin inovare şi creativitate, şi evreii, care nu munceau şi care trăiau numai pentru a se îmbogăţi, făcînd asta mai ales prin speculă. Potrivit lui Cuza, întregul sistem capitalist de exploatare, cu neajunsurile şi crizele sale periodice, era un produs al lăcomiei evreilor. În teoria economică cuzistă sînt evidente admiraţia pentru producţie şi compasiunea pentru producători, indiferent dacă aceştia erau industriaşi, muncitori în fabrici sau ţărani. In loc să pretindă că exploatarea era intrinsecă organizării producţiei în sine, ultranaţionaliştii mergeau pe ideea inegalităţii economice, portretizîndu-i pe industriaşii nepopulari ca evrei paraziţi care trăiau pe spinarea muncitorilor români [140].

Activiştii fascişti puteau să proiecteze în mod convingător conflictele de muncă în termeni etnici pentru că la începutul anilor 1920 marea majoritate a fabricilor aveau proprietari şi administratori străini [141]. Industria textilă, de exemplu, era condusă în întregime de englezi [142]. Înainte de anii 1920, industria românească era extrem de subdezvoltată şi se baza foarte mult pe importuri de produse de manufactură, chiar şi atunci cînd fabricile româneşti lucrau la capacitate maximă [143]. Guvernele româneşti au reacţionat, unul după altul, la această situaţie încercînd să naţionalizeze industria deţinută de străini [144]. Legea minelor din 1924 stipula că 75% din personalul fiecărei categorii de angajaţi trebuie să fie români [145]. Acest procent era cîteodată dificil de atins, pentru că de multe ori singurele persoane care aveau competenţele să manevreze anumite echipamente erau specialişti străini. Cum fabricile nu reuşeau să respecte această cotă, jurnaliştii ultranaţionalişti se plîngeau în mod constant cu privire la incapacitatea guvernelor de a pune în aplicare această lege [146].

Propaganda legionară îmbina insistenţa lui Cuza de a explica nedreptatea economică drept o problemă etnică cu antipoliticianismul şi celebrarea muncii. Un afiş legionar din ianuarie 1933 se adresa „miilor, zecilor de mii de şomeri ce n-au deloc nici lucru, nici pîine şi care din nenorocire toţi sînt români. Fraţi de sînge şi de o lege cu noi, străinii, sînt privilegiaţi în ţara noastră. Instituţiile statului gem, sînt ticsite de meseriaşi şi muncitori străini. Nu mai vorbesc de industria particulară care toată este pe mîinile străinilor” [147]. Legionarii îi descalificau pe socialişti şi pe comunişti, considerîndu-i egoişti şi neputincioşi, şi afirmau că numai o abordare fascistă care să unească muncitorii şi industriaşii ar putea garanta drepturile muncitorilor [148]. Aşa cum se spunea negru pe alb într-o carte adresată muncitorimii, „legionarii cînd luptă împotriva comunismului nu luptă şi împotriva muncitorilor (…). Comunismul nu este o doctrină muncitorească, ci o doctrină jidovească, menită să slujească numai unui popor lipsit de patrie” [149]. Codreanu susţinea că munca avea valoare în sine, pretinzînd că lucrul la cărămidârie în Ungheni „a avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă”, punînd capăt ideii că „e ruşine pentru un intelectual să muncească cu braţele, mai ales la muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor dispreţuite” [150]. Muncitorii s-au alăturat masiv Legiunii mai ales după 1935, iar pînă în 1936 au intrat pe fir şi marinarii [151]. În documente legionare interne din 1937 se arată că în iunie existau 150 de cuiburi formate exclusiv din muncitori numai în Bucureşti. Comparativ, în luna august a acelui an, Corpul Răzleţi din Bucureşti avea 112 cuiburi legionare, formate în general din intelectuali şi oameni din clasa de mijloc [152].

De asemenea, în propaganda lor, legionarii îi vizau în mod explicit şi pe meseriaşi, iar afişele legionare susţineau că îi reprezintă şi pe ei alături de muncitori [153]. Ziarele ultranaţionaliste se plîngeau că tinerii cu pregătire nu reuşesc să-şi găsească de lucru, deşi era extrem de greu de obţinut o calificare profesională [154]. Toma Vlădescu scria în Buna Vestire că meseriaşii „compun cea mai mare parte a proletariatului nostru urban. Meseriaşul e omul sărac de la oraş – el e oraşul trist, oraşul muncitor şi apăsat de nevoi” [155]. Suburbiile sărace în care locuiau meseriaşii erau zone de recrutare perfecte pentru comunişti, avertiza Vlădescu, spunînd că guvernul trebuia să-i protejeze pe meseriaşii români pentru a împiedica o revoluţie a stîngii. Meseriaşii se confruntau cu sărăcia la fel ca muncitorii din fabrici, dar, spre deosebire de aceştia, ei nu puteau spera că grevele sau sindicatele aveau să le îmbunătăţească situaţia. Fiecare meserie avea propriile probleme, iar o singură grevă nu putea să includă atît doleanţele potcovarilor, cît şi pe cele ale zidarilor. Astfel, meseriaşii reprezentau un electorat firesc pentru Legiune fiindcă problemele lor proveneau din corupţie şi nepotism la toate nivelurile societăţii româneşti.

În ciuda asemănărilor cu retorica mişcării studenţeşti — evreii păreau să domine industria tot aşa cum păreau să domine universităţile -, muncitorii ultranaţionalişti nu-şi exprimau doleanţele prin violenţă. În timp ce studenţii aveau avantajul numeric în universităţi, muncitorii ultranaţionalişti nu puteau controla relaţiile de muncă şi, prin urmare, contau pe o victorie politică pentru rezolvarea problemelor lor. Odată ce deveneau membri, de la muncitorii legionari se aştepta să pună Legiunea înaintea intereselor de clasă. CML este un bun exemplu în acest sens. Codreanu a înfiinţat CML în 26 octombrie 1936, punîndu-l la conducere pe Gheorghe Clime (1889-1939), un inginer silvicultor care era legionar din 1927 [156]. Prima implicare politică a lui Clime a fost înscrierea în Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, apoi au urmat Liga lui A.C. Cuza şi Legiunea lui Codreanu [157]. În 1932 organizase mişcarea din judeţul Muscel, iar în 1934 a reorganizat Legiunea în Basarabia. Mai tîrziu, în 1936, a mers în Spania împreună cu Moţa şi Marin şi, după moartea generalului Cantacuzino, a devenit preşedintele Partidului Totul pentru Ţară [158]. Plasarea lui Clime în fruntea CML era un semn de recunoaştere a importanţei muncitorilor în cadrul Legiunii, dar şi o garanţie că muncitorii legionari nu erau organizaţi în jurul problemelor muncitorimii. La Cluj, filiala regională a CML era condusă de studenţii activişti Roman Buzoianu şi Gheorghe Vereş, pentru a nu lăsa, la fel, controlul asupra organizaţiei pe mîna muncitorilor [159]. Membrii CML aveau propriile insigne speciale, iar din acel moment muncitorilor li s-a acordat o importanţă sporită la adunările legionare [160]. Codreanu a oferit un premiu de 2.000 de lei celui care ar fi scris cele mai bune versuri pentru un „Marş al Muncitorilor Legionari” şi încă 2.000 pentru cea mai bună melodie [161]. În decembrie 1936, CML a lansat o nouă publicaţie bilunară, Muncitorul legionar, primul număr fiind dedicat aproape în întregime explicării felului în care avea să fie organizat Corpul Muncitorilor Legionari [162]. Organizaţia se dezvolta repede [163]. În august 1937, Ion Victor Vojen (1906-?) a preluat controlul CML, iar la o întîlnire la Bacău se lăuda:

„Trebuia un alt corp legionar, care alături de studenţime să aducă victoria. Acest al doilea corp nu putea fi luat nici din ţărănime, clasa cu interese strict limitate şi orizont prea mărginit, şi nici din burghezime, clasa fricoasă şi interesată de punga şi stomacul său. Trebuia să fie muncitorimea clasa aleasă, fiindcă ea fusese de multe ori încercată, avusese într-o singură zi 300 de morţi la Griviţa [în timpul grevelor din 1933]. Fusese mult timp pe baricadă şi erau cu un orizont mai întins, trăind în fabrici unul lîngă altul. (…) În Bucureşti mişcarea muncitorească legionară a început cu 47 de cuiburi, şchiopătînd şi ele ca să ajungă astăzi la 300 de cuiburi, iar în ţară s-a ajuns pînă la 1.200 cuiburi. În Bucureşti o bună parte din fabrici sînt în mîinile Legiunii. Vrem să oprim tramvaiele? Le oprim. Vrem să aruncăm în aer Pirotehnia? O aruncăm. Vrem să oprim Uzinele Malaxa – Bragadiru etc.? Le oprim” [164].

Vojen pleca de la premisa că muncitori precum cei care muriseră luptînd sub stindardul stîngii în perioada grevelor din 1933 de la Griviţa ar fi la fel de dornici să moară şi pentru Legiune, iar convingerea sa că legionarii puteau paraliza economia dacă voiau era probabil o exagerare; totuşi, discursul său ne arată cît de importanţi erau muncitorii pentru Mişcarea Legionară. În 1937, CML era nu doar cea mai mare, ci şi cea mai activă divizie a Legiunii. Codreanu se baza din ce în ce mai mult pe muncitori, dar nu le-a acordat niciodată aceleaşi responsabilităţi de conducere ca studenţilor sau intelectualilor.

Legionarii pretindeau supunere totală din partea colegilor muncitori. Într-un alt discurs, din iulie 1937, Vojen spunea audienţei din Bucureşti că, „oriunde s-ar găsi (…) muncitorul legionar trebuie să ducă ideea Gărzii de Fier şi să lucreze pentru Legiune şi Corneliu Zelea Codreanu” [165]. Foarte puţine misiuni în care erau implicaţi muncitorii legionari aveau legătură cu doleanţele clasei muncitoare. În primăvara anului 1937, muncitorii de la tramvai au reamenajat grădina din faţa sediului Partidului Totul pentru Ţară [166]. În mod similar, membrii CML trebuiau să facă de pază în afara sediilor Legiunii din Bucureşti şi erau pedepsiţi cu sarcini suplimentare dacă nu se prezentau la datorie [167]. În 1937, foarte mulţi muncitori participau la adunările legionare pe post de mulţimi dinainte pregătite, care să stea în formaţie ore în şir, intonînd cîntece legionare [168]. Muncitorii au jucat un rol esenţial în campania electorală din acel an, facînd propagandă atît la locul de muncă, cît şi prin ţară, mergînd pe motociclete pe care Legiunea le cumpărase special pentru asta [169]. În septembrie 1937, Codreanu a tipărit pe o pancartă mare poza unui muncitor legionar dînd onorul fascist în timp ce în mîna dreaptă ţinea un ciocan, iar în stînga o cruce în dreptul pieptului. Pancarta aceasta urma să fie plasată în apropierea celor mai importante fabrici şi şantiere din Bucureşti în apropierea zilei alegerilor [170]. Rapoarte ale poliţiei din 1937 constatau că legionarii din Cernăuţi recrutau masiv muncitori, unii cu trecut socialist sau comunist, datorită relaţiilor de prietenie de la locul de muncă. Înainte să se alăture cuiburilor obişnuite, foştii comunişti erau plasaţi în grupuri speciale de îndoctrinare [171].

În iulie 1937, broşurile legionare distribuite la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti vorbeau despre nevoia de a creşte salariile şi susţineau că „legionarii sînt hotărîţi să ducă lupta, cu orice sacrificiu, contra exploatării omului de către om” [172]. În 1938, la adunările legionarilor se mai discutau uneori şi problemele muncitorilor şi se intonau cîntece muncitoreşti [173]. Ziarele prolegionare din acea perioadă publicau numeroase articole despre dificultăţile economice ale muncitorilor, iar Codreanu ţinea discursuri în Parlament despre drepturile acestora [174]. Dar în ciuda acestei retorici, CML facea rar cîte ceva pentru a îmbunătăţi condiţiile de muncă ale meseriaşilor sau ale muncitorilor din fabrici. În decembrie 1937, Teodor Ioraş şi-a pierdut slujba ca muncitor la tramvaie pentru că încercase să-şi convingă colegii să se alăture Legiunii. Vojen a sugerat să fie abordată conducerea companiei de tramvaie pentru ca Ioraş să-şi primească locul de muncă înapoi. Legionarii mai folosiseră astfel de practici de a pune presiune pe companii în 1933, dar de data aceasta Codreanu a respins ideea lui Vojen, declarînd că „nu este acum practic pentru noi să ne ţinem de demersuri şi avertismente (…). Sîntem în preajma bătăliei decisive, care va trebui să ne ducă la victorie şi atunci nu vom mai da avertismente, ci vom pune acolo unde merită pe toţi acei care ne-au lovit sub diferite forme” [175]. În schimb, Codreanu a sugerat ca Ioraş să fie angajat la cooperativa legionară, unde avea să cîştige un salariu mic, beneficiind în schimb de mîncare şi cazare gratis.

Faptul că legionarii promiteau potenţialilor susţinători atît de multe lucruri diferite sugerează că pentru propagandişti coagularea mişcării era mai importantă decît ideile în sine şi doleanţele. Oratori oportunişti le ofereau ţăranilor pămînt şi muncitorilor locuri de muncă, dar numai cu condiţia ca mai întîi să ajute Legiunea să capete putere. Legionarii recrutau membri din rîndurile studenţilor pentru că relaţiile principale ale acestora erau cu colegii lor. Studenţii erau deja conectaţi la mişcarea ultranaţionalistă, repertoriul protestelor lor fiind cel care a modelat activităţile legionare. Studenţii erau folosiţi la cîntările în cor, la ascultarea prelegerilor, la citirea textelor antisemite, aşa că aceste activităţi au modelat adunările legionare. Cînd legionarii au început să-i abordeze şi pe ţărani, pe muncitori, pe meseriaşi şi pe soldaţi, susţineau că pot rezolva problemele concrete cu care se confruntau aceste grupuri. Redistribuirea pămîntului, alcoolismul, salariile, condiţiile de muncă, corporatismul, compoziţia etnică a companiilor, toate acestea ajungeau pentru prima dată pe agenda legionarilor. Dar pentru propagandişti Legiunea reprezenta un scop în sine, iar orice altceva era în plan secund. Deşi legionarii vorbeau despre salarii mici, şomaj şi condiţii de muncă atunci cînd îi încurajau pe oameni să li se alăture, ei amînau în mod constant abordarea acestor probleme „pînă cînd Legiunea va ieşi victorioasă”. Cu excepţia CML şi a centrelor studenţeşti preexistente, Codreanu se opunea cu stricteţe creării de grupuri de interese în interiorul Legiunii. Disciplina, jurămintele, structura ierarhică de conducere, programul epuizant de campanie electorală şi taberele de muncă nu le permiteau legionarilor de rînd să pună sub semnul întrebării deciziile luate de conducere sau să facă propagandă pentru obiective pe termen scurt ce ar fi putut să îndepărteze resursele de proiectul iniţial al lui Codreanu.

NOTE:

1. I.G. Popescu-Mozăceni, „Înviere şi trădare”, Apărarea naţională. 5 (2), 24 aprilie 1927, p. 1.

2. „Conspiraţia jidanilor în LANC”, Apărarea naţională, 5 (1), 17 aprilie 1927, P. 2.

3. „Excluderea deputaţilor LANC”, Apărarea naţională, 5 (6). 30 mai 1927, p. 1; „Uneltirile contra LANC”, Apărarea naţională, 5 (11). 6 octombrie 1927, p. 1; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 18, ff. 46-51.

4. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 2/1924, ff. 86, 126-127, dosar 2/1926, ff. 6-7, 22.

5. ANIC, Fond DGP, dosar 44/1927, f. 1.

6. „După arestări politice”, Lupta, 9 martie 1927; Codreanu, Pentru legionari, p. 269.

7. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 106, dosar 1151, ff. 312-313, 320-321; „Ridicole înscenare dela Bucureşti”, Apărarea naţională, 5 (4), 10 mai 1927, p. 2.

8. Codreanu a scris mai tîrziu că iniţial a încercat să reconcilieze cele două facţiuni, dar acest aspect nu este menţionat în rapoartele Poliţiei de atunci. Codreanu, Pentru legionari, p. 271; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 14, f. 97; ANIC, Fond DGP, dosar 79/1927, f. 5.

9. Corneliu Zelea Codreanu, „E ceasul vostru: Veniţi!”, Pămîntul strămoşesc, 1 (1), 1 august 1927, p. 5.

10. Codreanu, Pentru legionari, pp. 271,275.

11. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 13, f. 124.

12. Constantin Iordachi, „God’s Chosen Warriors: Romantic Palingenesis, Militarism and Fascism in Modern Romania”, în Constantin Iordachi (ed.), Comparative Fascist Studies: New Perspectives, Londra, Routledge, 2009, pp. 329-333.

13. John Charles Arnold, The Footprints of Michael the Archangel: The Formation and Diffusion of a Saintly Cult, c. 300 – c. 800, New York, Palgrave Macmillan, 2013. Pentru superstiţiile lui Codreanu, vezi Corneliu Zelea Codreanu. Însemnări, MS, 1934, şi în alte texte legionare, Vasile Marin, Crez de generaţie, Bucureşti. Tipografia „Bucovina” I.E. Torouţiu, 1937, pp. 25, 27; Ion Moţa, „Cei din urma articli”, Libertatea, 34 (15), 8 aprilie 1937, p. 1; şi Ion Dumitrescu-Borşa, Cea mai mare jertfa legionară, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”, 1937, pp. 31,49-50, 74-75,96.

14. A.C. Cuza, „Marea adunare naţională”, Apărarea naţională, 5 (1), 17 aprilie 1927, p. 1.

15. Ion Moţa, „La icoană!”, Pâmîntul strămoşesc, 1 (1), 1 august 1927, pp. 9-10.

16. „Legiunea Arhanghelul Mihail”, Pămîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, p. 3.

17. Ionel I. Banea, „La luptă!”, Pămîntul strămoşesc, 1 (4), 15 septembrie 1927, p. 12.

18. „P.S. Avertisment”, Pămîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, p. 8.

19. Scurtu (ed.), Totalitarismul, vol. 1, p. 618.

20. ANIC, Fond DGP, dosar 79/1927, f. 6.

21. „Mulţumiri”. Pămîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, p. 15.

22. Gheorghe Clime, „Visuri. Nădejdi. Realitate”. Pămîntul strămoşesc, 1 (1), 1 august 1927, pp. 13-14; Ioan Blănaru, „Speranţe”, Pămîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, pp. 6-7; „Cum e primită revista noastră”, Pămîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, pp. 12-13; M.I. Lefter, „După mare îngrijorare, mare bucurie”, Pămîntul strămoşesc, 1 (4), 15 septembrie 1927, pp. 6-7; „Cum e primită revista noastră”, 1 (4), 15 septembrie 1927, p. 13; „Cum e primită revista noastră”, Pămîntul strămoşesc, 1 (5), 1 octombrie 1927, p. 13; Valer Danileanu, „Către soldaţii din Legiunea Arhanghelul Mihail”, Pămîntul strămoşesc, 1 (7), 1 noiembrie 1927, p. 13.

23. „Activitatea legiunii”, Pămîntul strămoşesc, 1 (3), 1 septembrie 1927, p. 7; „Legiunea Arhanghelul Mihail”, Pămîntul strămoşesc, 1 (10), 15 decembrie 1927, p. 7.

24. „Legiunea «Arhanghelul Mihail»”, Pămîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, pp. 3-4.

25. „Organizarea Legiunii «Arhanghelul Mihail»”, Pămîntul strămoşesc, 1 (4), 15 septembrie 1927, pp. 3-4.

26. „Organizarea Legiunii «Arhanghelul Mihail»”, Pămîntul strămoşesc, 1 (5), 1 octombrie 1927, pp. 3-4.

27. Codreanu, Pentru legionari, p. 189; ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 162.

28. Neagoe, Triumful raţiunii, pp. 175-176; AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1021/1922, ff. 263-264.

29. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 121, dosar 1025/1923, ff. 2-3, dosar 1051/1924-1925, ff. 68-71.

30. ANIC, Fond Fundaţiile Culturale Regale Centrale, dosar 13/1924, ff. 1-6.

31. Gh.D. Mugur, Căminul cultural. Îndreptar pentru conducătorii culturii la sate, Bucureşti, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, 1922, p. 18.

32. Asandului, A.C. Cuza, p. 85.

33. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 244-246, vol. 2, ff 269-271, vol. 3, ff 206-207; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 1151, ff. 4323, 4514.

34. Codreanu, Pentru legionari, p. 238.

35. Ibidem, p. 156. Alte surse menţionează că terenul a fost pus la dispoziţie de Zemstva Bălţi. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 52.

36. Codreanu, Pentru legionari, p. 191; Mihail Polihroniade, Tabăra de muncă, Bucureşti, Tipografia Ziarului Universul, 1936, p. 3.

37. ANIC, Fond DGP, dosar 79/1927, f. 9; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 106, dosar 1151, f. 330.

38. „Căminul Cultural Creştin”, Pâmîntul strămoşesc, 1 (2), 15 august 1927, pp. 11-12; „Informaţiuni”, Pâmîntul strămoşesc, 1 (5), 1 octombrie 1927, p. 15.

39. „Organizarea Legiunii «Arhanghelul Mihail»”, Pâmîntul strămoşesc, 1 (5), 1 octombrie 1927, p. 4.

40. „Informaţiuni”, Pâmîntul strămoşesc, 1 (7), 1 noiembrie 1927, p. 14; „Informaţiuni”, Pămîntul strămoşesc, 1 (8). 15 noiembrie 1927. p. 15.

41. „Ziua legiunii la Iaşi”. Pămîntul strămoşesc, 1 (8), 15 noiembrie 1927. pp. 3-7.

42. „Ce trebuie să ştie şi să facă”. Pămîntul strămoşesc, 1 (10), 15 decembrie 1927, p. 2.

43. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, p. 132.

44. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 1, ff. 139, 143. Codreanu menţionează suma de 110.000 de lei şi spune că în 1935 nu fusese încă plătită înapoi. Codreanu, Pentru legionari, p. 324.

45. Codreanu. Pentru legionari, pp. 324-325.

46. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, p. 133; „Comitetul de 100”, Pămîntul strămoşesc, 2 (14), 1 iulie 1928. p. 8; Corneliu Zelea Codreanu, „Dare de seamă rezumativă”. Pămîntul strămoşesc, 2 (21). 1 noiembrie 1928, pp. 1-5.

47. „O hotărîre a Legiunii care se va întinde”, Pămîntul strămoşesc, 2 (16), 15 august 1928, p. 3.

48. Spiru Peceli, „Alte acţiuni”, Pămîntul strămoşesc, 2 (20), 15 octombrie 1928, p. 3.

49. „Dela surorile noastre”, Pămîntul strămoşesc, 2 (14), 15 iulie 1928, p. 6.

50. „Dela surorile legiunii”, Pămîntul strămoşesc, 2 (24), 25 decembrie 1928, p. 5; „Criza financiară, legiunea”, Pămîntul strămoşesc, 3 (1), 15 iunie 1929, pp. 14-15.

51. „O nedreptate strigătoare la cer”. Pămîntul strămoşesc, 1 (9), 1 decembrie 1927, pp. 3-5; Corneliu Zelea Codreanu, „Răutatea omenească”, Pămîntul strămoşesc, 2 (18). 15 septembrie 1928, pp. 4-5.

52. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, vol. 8, ff 134-138; Ion Banea, „Un sfîrşit de an”, Pămîntul strămoşesc, 4 (8), 1 ianuarie 1931, p. 1.

53. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 14, f. 130; „Atentatul contra d-lui ing. Gr. Bejan”, Apărarea naţională, 6 (9), 22 aprilie 1928, p. 2.

54. „Situaţia la cărămidărie”, Pămîntul strămoşesc, 2 (14), 15 iulie 1928, p. 3.

55. „Veşti deîa cărămidărie”, Pămîntul strămoşesc, 2 (15), 1 august 1928, p. 3; Corneliu Zelea Codreanu, „Situaţia la cărămidărie”, Pămîntul strămoşesc, 2 (16), 15 august 1928, p. 1; Corneliu Zelea Codreanu, „Dare de seamă rezumativă”, Pămîntul strămoşesc, 2 (21), 1 noiembrie 1928, pp. 1-5.

56. USHMM, Fond MI-D, Rola 137, dosar 4/1929, f. 10.

57. Ibidem, f. 17.

58. USHMM, Fond MI-D, Rola 138, dosar 2/1930, ff. 18-20,42.

59. Ovidiu Buruiană, „Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic”, în Iacob Gheorghe (ed.), Iaşi. Memoria unei capitale, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, pp. 304-306.

60. „Cămin Cultural Creştin”, Pămîntul strămoşesc, 4 (8), 1 ianuarie 1931, p. 3.

61. N.S. Govora, „Corneliu Zelea Codreanu”, în Stănescu (ed.), Corneliu Zelea Codreanu, p. 106.

62. Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele. Sibiu, Puncte Cardinale. 1995, p. 10.

63. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 13, f. 124.

64. Vera Totu, „Jilava”, 13 Jilava, 7 (1), 29 noiembrie 1940, p. 5.

65. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 211932, vol. 1, ff 791-792.

66. Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib, Bucureşti, Editura Bucovina, 1940, pp. 15-18.

67. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013206, vol. 2, f. 461; „O visită în Iaşiul naţionalist”, Calendarul, 2 (489), 25 octombrie 1933, p. 5.

68. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 266, dosar 1480 1934, ff 358-359.

69. În relatări din memorii şi în interviuri de istorie orală, cîţiva activişti invocă adunările şi discursurile lui Andrei Ionescu ca fiind motivul pentru care s-au alăturat Legiunii. Horia Sima, „Cum am intrat în Legiune”, în Faust Brădescu (ed.), Mărturii despre legiune. Patruzeci de ani dela întemeierea mişcării legionare (1927-1967), Rio de Janeiro, Dacia, 1967, pp. 165-181; Lauric Filon, în Mariana Conovici, Silvia Iliescu şi Octavian Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul. Mişcarea Legionară în documente de istorie orală, Bucureşti, Humanitas, 2008, pp. 37-38.

70. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014005, vol. 11, ff. 32-36, 39-45.

71. USHMM, Dosare SRI, Rola 106, dosar 1154, f. 22.

72. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 11/1932, ff 32-33,40.

73. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 8/1931, ff. 8-12; USHMM, Fond MI-D, Rola 136, dosar 6/1927, f. 95.

74. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 11/1931, f. 4.

75. USHMM, Fond MI-D, Rola 1, dosar 25.023M, f. 30.

76. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 52/1933, f. 106.

77. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 012694, voi. 4, ff. 310-312.

78. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 97, dosar 566, ff. 332-334.

79. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 335, dosar 1722/1937, ff 48, 50.

80. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 52/1933, f. 123.

81. „Gravă încăierare între cuzişti şi codrenişti la Iaşi”, Dimineaţa, 25 aprilie 1933.

82. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 335, dosar 1722/1937, f. 49; „Congresul studenţilor moldoveni”, Calendarul, 473, 16 septembrie 1933, p. 3.

83. Mircea Dimitriu, „Istorie comentată a mişcării legionare, 1927-1999″, în Stănescu (ed.), Corneliu Zelea Codreanu, p. 69.

84. ANIC, Fond DGP, dosar 252/1939, f. 242; ACNSAS, Fond Documentar, dosar 012694, vol. 7, f. 1.

85. Stelian Stanicel, Lîngă Căpitan, Buenos Aires, Pămîntul Strămoşesc, 1978, pp. 6-7.

86. Nicu Iancu, Sub steagul lui Codreanu. Momente din trecutul legionar, Madrid, Dacia, 1973, pp. 11-13.

87. „O nouă campanie”, Pămîntul strămoşesc, 2 (21), 1 noiembrie 1928, p. 6.

88. USHMM, Fond MI-D, Rola 138, dosar 2/1930, f. 115.

89. „Istoricul redeşteptării naţionale în Oltenia”, Garda Jiului. 1 (1), 4 decembrie 1932, pp. 1-2.

90. Codreanu, Pentru legionari, pp. 340-353.

91. Gheorghe Vrabie, Balada populară română, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, pp. 362 şi urm.

92. Viorica Lăzărescu, „Străbunii mei”, aprilie 1932, în USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 102, dosar 700, f. 52.

93. Simion Lefter, „Hora legionarilor”, în „Cîntecele Gărzii de Fier”, aprilie 1932, USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 102, dosar 700, f. 49.

94. Raport al Serviciilor Secrete privind activităţile lui Codreanu, iunie 1927 -ianuarie 1930, retipărit în Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 2, pp. 204-219.

95. Banea, Acuzat, p. 13.

96. Constantin Argetoianu, citat în Constantin Iordachi, Charisma, Politics, and Violence: The Legion of the „Archangel Michael” in Interwar Romania, Trondheim, Trondheim Studies on East European Cultures and Societies, 2004, p. 56. Într-o anchetă din 1938, Gheorghe Istrate a mărturisit că „în noaptea de 7 iunie 1931, au fost trimişi de Legiune prin sate ca să-i anunţe pe ţărani că Regele, împăratul sosise”, ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 5, f. 22.

97. USHMM, Fond MI-D, Rola 138, dosar 2/1930, ff. 3-4.

98. Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, pp. 188-197.

99. Stelu Şerban, Elite, partide şi spectru politic în România interbelică, Bucureşti, Paideia, 2006, pp. 80-82.

100. Banea, Acuzat, pp. 16-24; Codreanu, Pentru legionari, pp. 378-380, 400-402; Tudor Bradu, „Printre legionarii muşchetari”, în Stănescu (ed.), Corneliu Zelea Codreanu, pp. 26-30.

101. Vasile Coman, Amintiri legionare, vol. 1, AN – Cluj. Fond Personal Vasile Coman, dosar 1/1980, ff 40-48.

102. Ibidem, ff. 40-48; Banea, Acuzat, pp. 16-24.

103. Ibidem, f. 37.

104. USHMM, Fond MI-D, Rola 140, dosar 9/1930, ff. 210, 215-217.

105. Gheorghe Mareş şi Dumitru Mareş, Monografia satului Ghigoeşti, 1938, citat în Radu, Electoratul din România, p. 111.

106. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014037, vol. 1, f. 23.

107. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 257541, vol. 1, ff. 28-29.

108. Ibidem, vol. 2, ff. 45-46.

109. Ibidem, vol. 2, ff. 29-30, vol. 4, f. 11.

110. Ibidem, dosar 257541,1.257541, vol. 2, f. 45.

111. ACNSAS, Fond Penal, dosar 014037, vol. 1, f. 23.

112. Ibidem, f. 25.

113. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 257541, vol. 1, ff. 23-25.

114. AN – Cluj, Fond Inspectoratul de Poliţie, dosar 381/1937, f. 115.

115. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 257541, vol. 1, ff. 18-20.

116. Cf Reichardt, Faschistische Kampfbünde, p. 406.

117. Această relatare despre viaţa lui Vasile Coman se bazează doar pe primele trei volume ale memoriilor sale nepublicate. Acestea se află la AN – Cluj, Fond Personal Vasile Coman, dosar 1-3 1980, Amintiri legionare, vol. 1-3. Pentru populaţia Luduşului în 1930, vezi Manuilă, Recensămîntul general din decemvrie 1930, vol. 2, p. 484.

118. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 008912, vol. 23, f. 189.

119. Ibidem, ff. 169-170.

120. Virgil N. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, pp. 105-106.

121. Muncitorul legionar, 30 ianuarie 1937, citat în Oliver Jens Schmitt, „«Zum Kampf, Arbeiter»: Arbeiterfrage und Arbeiterschaft in der Legionärsbewegung (1919-1938)” în Armin Heinen şi Oliver Jens Schmitt (eds.), Inszenierte Gegenmacht von rechts: Die „Legion Erzengel Michael” in Rumänien 1918-1938, München, Oldenberg Verlag, 2013, p. 282.

122. Pearton, Oil and the Romanian State, p. 131.

123. Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lingă C.C. al P.C.R., 1933. Luptele revoluţionare ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 39.

124. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti. Editura Sport-Turism, 1979, p. 86; Pearton, Oil and the Romanian State, p. 158.

125. Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, trad. de Marian Ştefanescu, Bucureşti, Humanitas, 1993, pp. 138-145.

126. USHMM, Fond MI-D, Rola 138, dosar 4/1930, ff. 14-16, 28-29, 132-134; „Cazul Borşa”, Biruinţa, 1 (1), 17 octombrie 1930, p. 2.

127. Institutul de Studii Istorice, 1933, p. 51.

128. N. Mucichescu-Tunari, „Falimentul Băncii Blank”. Cuvîntul studenţesc, 6 (3), 20 noiembrie 1931, p. 3; Dragoş Protopopescu, „Malaxismul”, Calendarul, 487,2 octombrie 1933, p. 1.

129. „Nici un ac de la jidani”, Cuvîntul studenţesc, 1 (2), 1 februarie 1932, p. 5; „Pîine pentru muncitorul român”, Cuvîntul studenţesc, 8 (4), 16-30 aprilie 1933, p. 5.

130. „Muncitorimea nouă”, Apărarea naţională, 9 (18), 17 mai 1931, p. 3.

131. Şt. Iacobescu, „Studenţi, apropriaţi-vă la muncitori”, Cuvîntul studenţesc, 7 (3), 15 februarie 1932, p. 1.

132. „Sectorul III Albastru, Şeful Corpului Legionar: Dorul Belimace”, Pămîntul strămoşesc, 4 (1), 1 noiembrie 1932, p. 5.

133. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 97, dosar 566, ff. 22, 56.

134. „Muncitoreşti”, Axa, 1 (5), ianuarie 1933, p. 3.

135. USHMM, Fond MI-D, Rola 1, dosar 25.023M, nenumerotat.

136. R. Pavel, „Spre o nouă orientare a muncitorimei”, Axa. 1 (11), 30 aprilie 1933, pp. 1-2; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 97, dosar 566, f. 393.

137. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 68, dosar 23333, f. 7.

138. Dumitru Groza, În Conovici, Iliescu şi Silivestru (eds.), Ţara, Legiunea, Căpitanul, pp. 38-39.

139. A.C. Cuza, Programul LANC, citat şi tradus în Ioanid, The Sword of the Archangel, p. 169.

140. A.C. Cuza, „Henry Ford”, Apărarea naţională, 1 (7), 1 iulie 1922, pp. 2-4; „Metodele jidoveşti”, Apărarea naţională, 1 (9), 1 august 1922, pp. 9-12; „Jidanii capitalişti”, Apărarea naţională, 1 (14), 15 octombrie 1922, pp. 17-18.

141. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti, p. 96.

142. Ralph M. Odell, Cotton Goods in the Balkan States, Washington, DC, Department of Commerce and Labor, 1912, pp. 12-13.

143. Ibidem, pp. 5-6; Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, Cultură Naţională, 1925, p. 130.

144. Pearton, Oil and the Romanian State, p. 109.

145. Ibidem. p. 117.

146. Ştefănescu, „Munca în viaţa economică”, în Gusti (ed.), Enciclopedia României, vol. 3, pp. 78-79; A.C. Cusin, „Dl. Al. Vaida Voevod şi numerus clausus în industria naţională: O nouă farsă a primului-minister”. Calendarul, 441,10 august 1933, p. 1; Gh. Ascenti-Justus, „Tragedia muncii româneşti”, Buna Vestire, 1 (59), 1 mai 1937. p. 13.

147. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 97, dosar 566, f. 21.

148. Mihail Stelescu, „Cine apără pe muncitori?”, Axa, 1 (8), 5 martie 1933, pp. 1-2; R. Pavel, „Spre o nouă orientare a muncitorimei”, Axa, 1 (11), 30 aprilie 1933, pp. 1-2.

149. Traian Herseni, Mişcarea legionară şi muncitorimea, Bucureşti, Tipografia Legionar, 1937, pp. 6-7.

150. Codreanu, Pentru legionari, p. 191.

151. ANIC, Fond DGP, dosar 46 1936, f. 106; AN – Cluj, Fond Inspectoratul de Poliţie, dosar 381/1937, f. 109.

152. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160181, f. 424; dosar 160182, vol. 1, f. 169. Pentru o discuţie mai detaliată privind mărimea CML, vezi Schmitt, „Zum Kampf, Arbeiter”, p. 336.

153. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 97, dosar 566, f. 21.

154. Toma Vlădescu, „Revendicările meseriaşilor şi Asigurările Sociale”, Buna Vestire, 1 (2), 24 februarie 1937, p. 5; V. Atanasiu, „Uneltirile ocultei iudeo-comunist”, Buna Vestire, 1 (6), 28 februarie 1937, p. 5.

155. Toma Vlădescu, „Drama meseriaşului român”, Buna Vestire, 1 (19), 14 martie 1937, p. 1.

156. Corneliu Zelea Codreanu, Circulari şi manifeste (1927-1938), Bucureşti, Blassco, 2010, pp. 97-99.

157. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 5, f. 56.

158. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 68, dosar 23333, f. 10; ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 8, f. 181.

159. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 10, ff. 255-256.

160. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 4, pp. 260-262; „O frumoasa manifestaţie a muncitorilor legionari”, Cuvîntul, 24 octombrie 1940; Vasile Posteucă, „Căpitanul şi muncitorii”, Cuvîntul, 28 octombrie 1940.

161. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 11, f. 291.

162. Muncitorul legionar, 1 (1), 1 decembrie 1936, pp. 1-6.

163. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 11, f. 221; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160181, f. 424.

164. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160182, vol. 1, ff. 162-164.

165. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 160181, f. 218.

166. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 9, f. 283.

167. ACNSAS, Fond Penal, dosar 007215, vol. 2, f. 85, dosar 011784, vol. 9, f. 214.

168. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 10, f. 127, dosar 014005, vol. 10, f. 137.

169. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 10, f. 112, dosar 007215, vol. 2, ff. 84, 87,90-91; USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 861, f. 17.

170. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 9, f. 86.

171. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 863, f. 160; AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 7/1937, f. 305.

172. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 861, f. 1.

173. „Şedinţe legionare la Ploieşti”, Cuvîntul, 7 februarie 1938.

174. Anton Davidescu, „Gînduri pentru muncitori”, Buna Vestire, 1 (3), 24 februarie 1937, p. 5; P.T., „Ieftinirea vieţii: înţelegeri economice private şi monopoluri private”, Cuvîntul, 25 martie 1938, pp. 8-9; Teban, „Corneliu Codreanu şi muncitorii”, în Stănescu (ed.), Corneiiu Zelea Codreanu, pp. 260,263.

175. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 12, f. 215.

Sursă: Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică. Iași, 2015.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s