ACTIVISMUL FASCIST ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ (I): ORIGINILE MIȘCĂRII LEGIONARE

codreanu-nunta_30172 

Dreptate tinerească

În vreme ce „vechiul” naţionalism al secolului al XIX-lea le-a oferit ultranaţionaliştilor din secolul XX modele şi idei, iar „noul” naţionalism al LANC i-a organizat intr-o mişcare unită, creuzetul în care au fost plămădite repertoriile şi relaţiile legionare îl reprezintă mişcarea studenţească antisemită ce îşi are originile în protestele din 10 decembrie 1922. În acea zi, între 3.000 şi 4.000 de studenţi din toată ţara s-au întîlnit în amfiteatrul Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti, unde au intrat în grevă generală, plîngîndu-se de traiul supraaglomerat din cămine şi de mîncarea proastă de la cantine. În capul listei de revendicări se găsea numerus clausus, ceea ce însemna că voiau ca numărul de studenţi români, maghiari şi evrei să fie proporţional cu procentul etniei lor din întreaga populaţie [1]. Această cerinţă îi viza în mod explicit pe evrei, care, la momentul recensămîntului din 1930, reprezentau 14.2% din numărul studenţilor şi doar 4% din totalul populaţiei României [2]. În 1922, din cei 136 de absolvenţi ai Facultăţii de Medicină de la Cluj, numai 64 erau români [3].

Imediat ce studenţii protestatari au părăsit amfiteatrul, au fost întîmpinaţi de cordoane de jandarmi şi soldaţi, iar în momentul în care au refuzat să se retragă, jandarmii au deschis focul asupra mulţimii. Confruntările dintre studenţi şi soldaţi au continuat toată ziua, căminele şi cantinele au fost evacuate, iar studenţii au intrat în grevă pe o perioadă nedeterminată [4]. În aceeaşi zi au avut loc proteste similare la Iaşi şi Cluj, unde studenţii evrei au fost atacaţi şi împiedicaţi să intre la cursuri [5]. Violenţele studenţeşti ţinuseră primele pagini ale ziarelor vreme de două săptămîni, pînă la întîlnirea din 10 decembrie. La 21 noiembrie, o mulţime s-a strîns în faţa casei rectorului Universităţii din Iaşi şi l-a numit „iudaizat”, cerîndu-i demisia pentru că dăduse afară din cămin un lider al studenţilor şi propusese sancţiuni administrative împotriva decanului Facultăţii de Drept, A.C. Cuza [6]. În 29 noiembrie, protestatarii din Cluj i-au evacuat pe evrei din campus şi din cămine şi au devastat redacţia ziarului sionist Uj Kelet (Noul Est, 1919-1940), dînd foc manuscriselor şi atacîndu-i pe redactorii săi şi pe alţi jurnalişti [7]. În timpul confruntărilor un student evreu a fost omorît, iar alţi patru au fost grav răniţi [8]. A doua zi, studenţii din Cluj au întrerupt un spectacol de operă strigînd „Jos jidanii!”, iar violenţa s-a răspîndit şi în satele învecinate [9]. La Iaşi, magazinele evreieşti au fost închise pe 6 decembrie din pricina unui protest antisemit la care au participat 400 de studenţi şi care s-a încheiat cu spargerea ferestrelor redacţiilor a două publicaţii şi cu cîţiva studenţi răniţi [10]. Trei zile mai tîrziu, studenţi din Iaşi s-au deplasat la Braşov şi Oradea Mare, unde au încercat să-i agite pe localnici împotriva evreilor [11]. La următoarea lună, violenţa antisemită a cuprins toată ţara. La Bîrlad, studenţii au distrus o cafenea evreiască, la Huşi, un copil evreu a fost înjunghiat şi lăsat fară cunoştinţă, au fost sparte ferestrele caselor evreieşti şi ale sinagogilor, un grup de studenţi a iniţiat ciocniri violente cu poliţia la Cernăuţi, iar la Galaţi s-au înregistrat jafuri la magazinele evreieşti şi lupte de stradă între grupuri de evrei şi studenţi antisemiţi după ce aproximativ 200 de studenţi — majoritatea din Iaşi – s-au strîns în faţa Teatrului Central, unde se juca o piesă în idiş, şi i-au aşteptat pe tinerii evrei să iasă [12].

Începînd cu 1919, toate universităţile româneşti s-au confruntat cu violenţe studenţeşti ultranaţionaliste. La Iaşi, grupuri mici de studenţi ultranaţionalişti s-au încăierat cu comuniştii şi le-au furat insignele şi şepcile distinctive, au întrerupt prelegerile strigînd sloganuri antisemite, au încercat să-i împiedice pe studenţii evrei să participe la cursuri şi au boicotat ceremonia de deschidere a anului universitar [13]. De asemenea, s-au luat la harţă cu presa, atacîndu-i pe jurnalişti şi pe vînzătorii de ziare, vandalizînd chioşcurile de ziare şi dînd foc publicaţiilor care îi criticau [14]. Unul dintre liderii găştilor studenţeşti era Corneliu Zelea Codreanu – fiul politicianului naţionalist-democrat Ion Zelea Codreanu, protejat al lui A.C. Cuza şi activist în Garda Conştiinţei Naţionale a lui Constantin Pancu. A fost exmatriculat de la universitate în iunie 1921 pentru acte de violenţă şi vandalism, dar a continuat să joace un rol activ în politica studenţească, iar exmatricularea sa n-a ajutat prea mult la potolirea radicalismului studenţilor ultranaţionalişti [15]. Cu probleme similare s-a confruntat Clujul, unde universitatea fusese recent „românizată” şi atît profesorii, cît şi studenţii se plîngeau de numărul mare de „străini” – în special unguri – care încă lucrau acolo [16]. Cîţiva membri ai Centrului Studenţesc „Petru Maior” au publicat un ziar ultranaţionalist numit Dacia Nouă, au scris articole calomnioase la adresa profesorilor, au dat petreceri gălăgioase şi au vandalizat laboratoarele medicale despre care spuneau că erau folosite de un număr disproporţionat de evrei[17].

Problema care a declanşat noul val de proteste din 1922 a fost o dezbatere cu privire la folosirea de cadavre ale unor evrei pentru disecţii de către studenţii medicinişti. În credinţa evreilor est-europeni, sufletul rămîne mai mult alături de trup dacă persoana nu e îngropată pînă la apusul soarelui în ziua în care a decedat şi, chiar şi-aşa, rămîne ataşat de trup încă un an. Prin urmare, se împotriveau cu tărie folosirii cadavrelor de evrei la orele de laborator, iar responsa rabinice din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea permiteau autopsiile numai dacă acestea puteau ajuta un pacient în viaţă. Primarul antisemit al Vienei, Karl Lueger, iscase un scandal în această privinţă în 1903, aşadar această problemă în relaţiile dintre creştinii şi evreii din Europa Centrală şi de Est nu era deloc nouă [18]. Studenţii spuneau că în noiembrie 1922 cursanţii evrei începuseră să fure cadavrele evreilor din morgi pentru a le feri de disecţii, deşi acceptau această practică în cazul cadavrelor de creştini [19]. C.M. Râpeanu, unul dintre liderii studenţilor antisemiţi la acea vreme, a susţinut mai tîrziu că studenţii evrei i-au atacat pe studenţii români cu săbii atunci cînd aceştia s-au adunat să protesteze împotriva furturilor [20]. A doua zi au izbucnit revolte studenţeşti antisemite la Cluj.

Pentru a înţelege de ce studenţii s-au mobilizat atît de uşor în jurul cauzei ultranaţionaliste, e important să se ţină cont de mediul social şi intelectual din universităţile româneşti. În anii 1920, mulţi dintre studenţii înmatriculaţi la universităţile româneşti erau primii din familiile lor care urmau studii superioare. Profesorii se plîngeau că tinerii nu erau deloc pregătiţi pentru educaţia universitară, afîrmînd că „nu aveau nici cele mai elementare şi fundamentale noţiuni” de biologie sau din studiul clasicilor [21]. Doar 10% dintre studenţii care s-au înscris la universitate în perioada 1929-1938 au obţinut şi diploma de absolvire [22]. În faţa unui mediu academic în care nu erau pregătiţi să reuşească, a unor condiţii de trai precare, a cursurilor supraaglomerate şi a şanselor slabe la o carieră de succes după absolvire în lipsa relaţiilor potrivite, studenţii aveau nevoie de un debuşeu pentru frustrările lor. Studenţii, predominant de sex masculin, care beneficiau de gratuitate la transportul cu trenul şi astfel îşi permiteau să călătorească pe bani puţini la congresele studenţeşti, avînd o brumă de educaţie, care le era suficientă pentru a se lăsa convinşi de politicile profesorilor ultranaţionalişti precum A.C. Cuza, au găsit acel debuşeu în violenţa antisemită.

Huliganismul

Conducerile universităţilor româneşti au răspuns provocărilor din 10 decembrie 1922 închizînd instituţiile şi exmatriculîndu-i pe liderii scandalagiilor. De asemenea, au acceptat şi o parte din revendicările studenţilor. În 4 ianuarie 1923, ministrul Educaţiei a decis ca toţi studenţii care nu aveau cetăţenie română să fie exmatriculaţi. Măsura nu i-a afectat pe studenţii evrei şi nici nu a intrat în vigoare imediat [23]. Mai tîrziu în acel an, Senatul Universităţii din Iaşi a luat hotărîrea ca studenţii români să facă disecţii pe cadavre de creştini, iar cei evrei pe cadavre ale evreilor. Dacă măsura îi nemulţumea pe evrei, atunci aceştia puteau să studieze exponatele de la muzeu [24]. Deja chestiunea cadavrelor nu se mai afla în fruntea listei de revendicări, prioritate avînd introducerea numerus clausus şi acordarea mai multor privilegii organizaţiilor studenţeşti. Studenţii ultranaţionalişti au continuat, cu întreruperi, protestele pînă la instaurarea dictaturii regale în 1938.

La Bucureşti, ziarul Cuvîntul studenţesc (1923-1940) anunţa că o grupare de 150 de evrei înarmaţi cu beţe, mănuşi de box şi pistoale a atacat între 25 şi 30 de studenţi români în sala de curs, în ianuarie 1923 [25]. Ziarul mai scria că bande de evrei au atacat şi au „torturat” opt studenţi – printre care şi o femeie – atunci cînd aceştia au intrat în mahalaua Văcăreşti, predominant evreiască, pentru a vinde exemplare din Cuvîntul studenţesc. Cînd au intervenit poliţiştii, evreii i-ar fi atacat şi pe aceştia [26]. Nici una dintre aceste relatări nu se găseşte în surse nonfasciste. De fapt, în acea lună au fost arestaţi cîţiva studenţi pentru acte de violenţă săvîrşite în Văcăreşti, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra credibilităţii relatărilor ultranaţionaliste privind violenţele comise de evrei împotriva românilor [27]. Acest mod de a înscena atacuri evreieşti împotriva creştinilor era la ordinea zilei în paginile presei de dreapta din acea vreme. În august 1925, un ziar important cu simpatii naţionaliste relata că „[în Băceşti,] grupuri de evrei au agresat tineri creştini surprinşi pe stradă singuri sau cîte doi” [28]. Evreii ar fi bruscat cîţiva angajaţi de la taxe şi impozite la Chişinău şi studenţi români în Haţeg, iar un profesor român ar fi fost atacat de elevii săi evrei [29]. La Piatra Neamţ, presa de dreapta a scris că evreii au bătut nişte elevi care aruncaseră cu o piatră în fereastra sinagogii în timpul unei slujbe [30].

Potrivit rapoartelor poliţiei şi ale universităţii, de obicei studenţii români erau cei care-i atacau pe evrei. În timpul semestrului din primăvara anului 1923, studenţii ultranaţionalişti din Bucureşti întrerupeau adesea orele de curs şi de laborator şi cereau ca toată lumea să părăsească încăperea. Dacă oamenii refuzau, intruşii ţipau, cîntau, loveau în uşi, facînd imposibilă continuarea cursului. Uneori îi atacau pe studenţii evrei pe cînd aceştia părăseau sălile [31]. Ultranaţionaliştii obligau toate persoanele pe care le bănuiau că ar fi evrei să arate buletinul; pe acesta era menţionată etnia [32]. Poliţia îi aresta pe liderii studenţeşti şi le confisca exemplare din ziarul lor, dar degeaba [33]. La sfîrşitul lui februarie 1923, părţi ale oraşului erau blocate, iar barierele încă stăteau în picioare, în aprilie, în campus au fost aduşi jandarmi, iar în decembrie aceştia au fost înlocuiţi de armată [34]. Deşi trebuiau să ţină sub control agitaţiile provocate de studenţi, mulţi dintre soldaţi admirau ultranaţionalismul lor şi doi ofiţeri au fost arestaţi în februarie 1923 pentru că participaseră la o manifestaţie studenţească [35].

În mai, senatele universităţilor din Bucureşti, Cluj şi Iaşi au început să-i exmatriculeze pe studenţii cunoscuţi ca fiind scandalagii, iar la intrarea în clădire se cereau buletinele, ca modalitate de a-i trece pe o listă neagră pe studenţii-problemă [36]. Spre sfîrşitul lunii, români din Bucureşti au atacat studenţi bulgari în cantina Facultăţii de Medicină [37]. Problemele au reapărut în toamnă, după reînceperea cursurilor, studenţii evrei plîngîndu-se că erau insultaţi, ameninţaţi şi agresaţi zilnic [38]. În 1925, autorităţile au hotărît să-i exmatriculeze imediat pe studenţi pentru acte de violenţă, dar după aceea i-au primit înapoi cu condiţia să-şi recunoască greşeala şi să-şi ceară iertare. Deşi răspunsul studenţilor a fost că asemenea măsuri erau jignitoare şi umilitoare, mulţi au profitat de ocazie [39].

La Cluj, în luna ianuarie a anului 1923 studenţii continuau să deranjeze orele şi să-i împiedice pe evrei să asiste la cursuri [40]. Greva nu înceta, iar unii studenţi au depus declaraţii la facultate în care spuneau că „spiritul de colegialitate şi conştiinţa mea naţională îmi dictează că, atîta timp cît studenţii evrei sînt la lucrări, eu nu pot să rămîn în laborator” [41]. În februarie au atacat din nou redacţiile ziarelor minorităţilor şi i-au ameninţat pe poliţiştii care încercau să intervină cu pistoale [42]. În 10 martie, cîţiva studenţi au fost arestaţi pentru că umblau pe străzi strigînd remarci jignitoare şi agresîndu-i pe evrei [43]. În aprilie, studenţi medicinişti evrei au fost atacaţi din nou în afara sălii de curs, iar în cadrul unei întîlniri la care au participat 346 de studenţi s-a votat continuarea boicotării cursurilor [44]. În mai, facultatea a început să ţină liste de prezenţă, care erau predate la decanat în fiecare zi. Uneori nu se prezenta la ore nici un student, iar majoritatea numelor celor care asistau la cursuri erau vădit evreieşti [45]. Studenţii antisemiţi deveneau tot mai impertinenţi, iar mai tîrziu în luna aceea au fost trase cîteva focuri de armă înspre locuinţa rectorului [46]. În 1924, cîţiva studenţi au dărîmat uşa de la biroul rectorului pentru a-l ataca pe prefectul poliţiei, Ovidiu Gritta, care se ascundea acolo. În acelaşi timp, ei îi strigau rectorului să aibă grijă şi să nu stea în dreptul uşii pentru a nu fi rănit [47]. Din februarie 1925, 40 de jandarmi stăteau permanent în campus, avînd ordine stricte de a aresta pe oricine tulbura liniştea [48].

La Iaşi, situaţia era similară, poate chiar mai violentă. Aici, cei mai răi agitatori erau studenţii de la Drept, care întrerupeau orele Facultăţii de Medicină [49]. Autorităţile au suspendat cursurile în martie 1923, dar de îndată ce orele au fost reluate problemele au continuat [50]. Adesea, demonstraţiile şi adunările studenţeşti se încheiau cu marşuri ale participanţilor pe străzi, cîntînd imnuri naţionaliste [51]. Cînd poliţia încerca să-i oprească pe studenţi din cîntat, aceştia ripostau aruncînd cu oţet şi ouă stricate [52]. La 5 decembrie 1923, studenţii evrei din Iaşi au anunţat că nu pot participa la ore pentru că intrările în clădiri erau păzite de studenţi înarmaţi [53]. Alţi 44 de studenţi evrei i-au scris rectorului că în 11 şi 12 decembrie 1923 au fost atacaţi în timpul orei lui Corneliu Şumuleanu. Acesta era un membru de frunte al LANC şi aparent s-a făcut că nu vede atunci cînd studenţii români au început să-i bată cu bîtele pe evrei. Evreii au fugit afară ca să-l aştepte pe rector, dar, din cauza frigului, au fost nevoiţi să se întoarcă înăuntru după pălării şi haine. Românii îi aşteptau şi i-au atacat cu bare de metal. De data aceasta studenţii de la Medicină erau cei care întrerupeau cursurile Facultăţii de Drept [54]. În acea lună, la Iaşi au fost introduse listele de prezenţă, iar campusul a fost ocupat de armata română [55].

Studenţii români au avut ce învăţa de la mişcarea studenţească germană, în vremea cînd aceasta se afla în faza sa cea mai radicală, la începutul anilor 1920. În 1921, ei au format Asociaţia Studenţilor Români din Berlin, pentru a promova schimburile culturale, iar în toamna anului 1922 Corneliu Zelea Codreanu s-a dus în Germania pentru a studia mişcarea antisemită de acolo [56]. Studenţii din Iaşi au împrumutat 8.000 de lei de la unul dintre sponsorii LANC pentru a-i plăti lui Codreanu călătoria, iar acesta a ajuns la timp ca să asiste la violenţele studenţeşti de pe străzile Berlinului din luna noiembrie a acelui an [57]. Mai tîrziu a scris că a călătorit în Germania pentru că „ne dădeam bine seama, din studiile pe care le facuserăm, că problema jidovească are un caracter internaţional şi că reacţiunea nu poate fi decît tot în plan internaţional” [58]. Codreanu n-a ajuns să-i şi cunoască pe studenţii nemţi, dar a cumpărat avid orice carte şi broşură antisemite disponibile [59]. După întoarcerea de la Berlin, Codreanu a promis că în martie 1923 va organiza la Iaşi o „mare adunare studenţească”, ce avea să includă participanţi din Germania, Polonia şi Cehoslovacia [60]. Dar întîlnirea promisă n-a mai avut loc niciodată, iar cînd studenţii cehoslovaci au vizitat România în septembrie 1923, în scrisoarea lor de mulţumire nu se menţiona nimic despre lupta antisemită, deşi au spus că au fost foarte bine primiţi de studenţii români şi că speră la o colaborare mai strînsă între centrele studenţeşti din cele două ţări [61].

Codreanu era tot la Berlin atunci cînd în ţară izbucneau protestele din decembrie 1922, dar la întoarcere, în februarie 1923, a venit cu noi idei de organizare, precum şi cu broşe şi ace de cravată cu svastici pe ele, care în scurt timp au devenit populare printre studenţii români [62]. De asemenea, le-a cerut unor studente să înceapă să croiască drapele cu svastici în camerele de cămin [63]. Victimele violenţelor studenţeşti din Iaşi îi identificau pe atacatori după svasticile pe care aceştia le purtau, ceea ce demonstrează faptul că aceste podoabe deveniseră în scurt timp o trăsătură specifică modei ultranaţionaliste [64]. În cîţiva ani, evreii care mergeau noaptea cu trenul s-au învăţat să poarte svastica prinsă de haină pentru a evita astfel agresiunile [65]. Codreanu a continuat să importe podoabe fasciste din Germania pînă la sfîrşitul lui 1924, dar pînă la mijlocul anului 1923 Centrul Studenţesc Bucureşti proiectase deja propria insignă, pe care o vindea pentru a strînge bani [66].

Studenţii din alte oraşe universitare şi-au exprimat simpatia faţă de cauza naţionalistă. În 28 decembrie 1922, cei din Cernăuţi au intrat în grevă şi au promis că-i vor împiedica pe studenţii evrei să-şi dea examenele [67]. Studenţii de la Facultatea de Drept din Oradea Mare i-au scris rectorului Universităţii din Iaşi declarîndu-şi solidaritatea faţă de mişcarea antisemită de acolo [68]. Cei de la Politehnica din Timişoara şi-au exprimat sprijinul pentru mişcarea din Bucureşti şi au evidenţiat faptul că se confruntau şi ei cu condiţiile de trai supraaglomerat şi cu subfinanţarea instituţiilor [69]. Oamenii călătoreau între aceste oraşe pentru a face schimb de informaţii şi pentru a afla ce se petrecea în alte universităţi [70]. Din 1923, în vacanţe, studenţii au început să meargă şi în satele şi în oraşele în care nu existau universităţi, unde distribuiau broşuri şi făceau propagandă ultranaţionalistă [71]. Ca şi organizaţiile naţionaliste de dinainte de război, studenţii participau la sărbători naţionale şi strîngeri de fonduri, în cadrul cărora îşi răspîndeau mesajele şi atrăgeau sprijin financiar [72].

De obicei, violenţa studenţească se desfăşura în grup, iar în cele mai multe descrieri ale acestor agresiuni se menţionează cum între 40 şi 100 de studenţi români atacau o mînă de evrei. Cel mai adesea, victimele îi puteau identifica doar pe lideri, majoritatea atacatorilor rămînînd anonimi [73]. Uneori, agresorii nici măcar nu erau studenţi sau nu mîncau la cantinele unde aveau loc atacurile [74]. Dimensiunea grupurilor sugerează faptul că răufăcătorii se adunau dacă şi cînd voiau şi că acestea nu erau bande organizate ierarhic, cu legături strînse între membri, sau trupe paramilitare. Nu erau organizate nici de veterani din Primul Război Mondial, obişnuiţi cu violenţa, aşa cum se întîmpla în cazul violenţei paramilitare din Europa la acea vreme [75]. Cu toate acestea, studenţii aveau o conducere bine definită, adesea actele de violenţă erau premeditate, iar ţintele erau alese pentru cît mai multă vizibilitate.

După cum sugerează cîntecele, strigătele şi actele de huliganism din timpul demonstraţiilor antisemite, adunările studenţeşti erau şi distractive. În timpul unui protest din 1927, studenţii au purtat pe străzi un cazan cu mîncare pe care scria: „Gustaţi, ca să vă convingeţi cît de prost sîntem hrăniţi” [76]. Două exemple de la mijlocul anilor 1930 vin să ilustreze atmosfera convivială, mai puţin sobră din cadrul adunărilor studenţeşti. După ce s-a tras în studenţi în timpul demonstraţiilor din 25 ianuarie 1933, liderii acestora i-au trimis o telegramă lui Teodor Mociulschi (1903-?), care era liderul Asociaţiei Studenţilor Creştini din Iaşi, cerîndu-i să organizeze un protest în acel weekend [77]. Drept răspuns, duminică, studenţi din Iaşi au asistat la slujbă, după care Mociulschi a ţinut un discurs, iar mulţimea a pornit într-un marş de protest paşnic, apoi a cotit brusc spre o veche clădire în renovare, deţinută de o familie evreiască de vază. Studenţii au început să dărîme zidurile, iar cînd un profesor pe nume Eugen Pavlescu a ajuns la faţa locului, aceştia l-au apostrofat şi au refuzat să prezinte buletinele. Poliţiştii aflaţi la faţa locului au refuzat să intervină chiar şi atunci cînd studenţii au început să arunce cu cărămizi în ei. În cele din urmă, Pavlescu însuşi a intrat în mijlocul mulţimii, iar studenţii şi-au schimbat atitudinea imediat, strigînd „Trăiască profesorul!” şi jurîndu-i că nu ei au fost cei care au aruncat cu cărămizi [78]. Se pare că pentru aceşti studenţi actele lor de vandalism erau un fel de glumă, poliţiştii erau nişte jucării inofensive, iar profesorii lor, oameni care, în funcţie de toanele studenţilor, le puteau fi prieteni sau duşmani.

Într-o altă duminică seară din anul 1935, grupuri de studenţi hoinăreau prin parcul Cişmigiu din centrul Bucureştiului, unde îi opreau pe trecători, cerîndu-le să le arate buletinele. Dacă dintre aceştia cineva se dovedea a fi evreu, acea persoană era imediat agresată. Apoi, grupurile de studenţi au devenit mai numeroase şi s-au extins pe bulevardele din apropiere, continuînd să-i hărţuiască pe evreii care treceau pe-acolo, pînă cînd au început să se îngrijoreze în legătură cu eventualele represalii ale poliţiei şi s-au întors în parc. Strîngîndu-se deja vreo mie de studenţi, mulţimea a început să strige „Jos jidanii!” şi să se îndrepte spre căminul studenţilor medicinişti, aflat la două străzi distanţă. Balcoanele căminului erau pline de studenţi, iar cineva a ţinut un discurs despre cît de sfîntă şi dreaptă era cauza lor. Cînd s-au plictisit, studenţii s-au întors în stradă, unde au început să ceară actele de identitate ale celor din autobuze şi să spargă vitrinele magazinelor. Poliţiştii şi jandarmii au intervenit atunci cînd studenţii au ajuns în zona comercială evreiască de pe strada Lipscani. Au tras cîteva focuri de armă şi i-au lovit pe studenţi cu paturile puştilor, aşa că scandalagiii s-au împrăştiat şi au plecat acasă [79]. După aceea, Centrul Studenţesc Bucureşti (CSB) i-a trimis o scrisoare ministrului de Interne în care menţiona că a demarat o anchetă proprie pe marginea evenimentelor şi că „a descoperit că agenţii provocatori ai acestui incident fac parte din tineretul Partidului Naţional Liberal, iar unii dintre ei sînt agenţi ai Siguranţei. Am surprins chiar sergenţi de poliţie şi comisari care, amestecaţi printre manifestanţi, strigau, arătînd cu degetul: «Loviţi, că e jidan!»” [80].

Studenţii nu păreau să aibă nişte obiective bine stabilite, iar locurile în care se adunau erau cele în care îşi petreceau timpul liber în mod obişnuit. Discursurile erau vagi şi ţinute ad-hoc. Agresorii atacau orice evreu, nu anumiţi duşmani ai mişcării studenţeşti. Solicitarea actelor de identitate e o activitate specifică poliţiei, iar atunci cînd îşi faceau singuri dreptate, studenţii imitau procedurile unor autorităţi legitime, dar păreau să trateze chestiunea mai degrabă ca pe un joc decît ca pe o încercare serioasă de a-i îndepărta pe evreii dintr-o zonă. Cînd întîmpinau rezistenţă armată, dădeau înapoi foarte repede. Atunci cînd li se cerea să dea socoteală, faceau afirmaţii absurde, cum că întregul incident a fost pus la cale de liberali şi de poliţia secretă. Comparînd squadristi din Italia cu Sturmtruppen din Germania, Sven Reichardt observa că violenţa era mai bine înrădăcinată în cultura fascistă italiană decît în nazismul german, pentru că violenţa fascistă n-a avut o opoziţie prea fermă în Italia. Acelaşi model e valabil şi pentru România, unde violenţa studenţească era anarhică, şi nu o luptă pe viaţă şi pe moarte [81]. Huliganismul şi violenţa erau chestiuni serioase pentru evrei, pentru universităţi şi forţele de ordine, dar pentru studenţii ultranaţionalişti acestea reprezentau o distracţie, o modalitate de a face parte dintr-un grup şi de a reitera faptul că străzile ţării şi spaţiile publice erau controlate de studenţii români, nu de evrei sau de poliţie.

Congresele studenţeşti

Universităţile ai căror studenţi faceau parte din mişcarea studenţească ultranaţionalistă se aflau la sute de kilometri unele de altele, dar studenţii se reuneau la congrese care aveau loc cel puţin o dată pe an.

De obicei acestea erau însoţite de acte de vandalism şi violenţă, iar autorităţile erau mereu în alertă atunci cînd studenţii cereau să se reunească, suplimentînd paza în trenuri şi în gări, în caz că studenţii începeau să-i atace pe evrei în drumul lor spre congrese [82]. Primul congres de acest fel trebuia să aibă loc în iulie 1923 la Cluj, unde au fost invitaţi să ţină prelegeri pe teme antisemite profesori universitari şi ultranaţionalişti de vază din diverse organizaţii [83]. Guvernul nu le-a aprobat studenţilor cererea de a organiza congresul, dar aceştia s-au întîlnit oricum la Iaşi, forţînd cordonul de jandarmi şi intrînd în sala de conferinţe a universităţii, apoi petrecînd ultimele două zile de congres în apropiere, la Mănăstirea Cetăţuia [84]. Au vorbit despre reorganizarea centrelor studenţeşti, despre sprijinirea populaţiilor româneşti din Macedonia şi Banatul sîrbesc şi despre continuarea luptei împotriva evreilor, a guvernului şi a conducerilor universităţilor [85]. La congresele următoare s-a discutat pe teme similare, dar acestea au fost însoţite şi de slujbe religioase şi de momente muzicale şi artistice [86].

Cel mai faimos congres studenţesc al perioadei a avut loc la Oradea Mare, un oraş din Transilvania situat în apropiere de graniţa cu Ungaria. Cînd a apărut propunerea organizării congresului acolo, autorităţile locale s-au opus, de frica violenţelor studenţeşti. Guvernul a respins obiecţiile lor, promiţînd mobilizarea în zonă a trupelor necesare pentru menţinerea ordinii [87]. Ediţia din 24 noiembrie 1927 a ziarului Cuvîntul studenţesc conţinea două articole ce aveau scopul de a-i pregăti pe studenţi pentru congres. Primul era scris de Lorin Popescu, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR), organizaţie înfiinţată în 1925 pentru a reprezenta interesele grupurilor studenţeşti ultranaţionaliste din ţară. Popescu le cerea studenţilor să vină la congres cu „feţele senine şi mintea deschisă” [88]. Al doilea articol prezenta o listă cu 30 de studenţi români care fuseseră recent victime ale agresiunilor evreilor [89]. Astfel de mesaje conflictuale nu erau de bun augur pentru zilele ce aveau să urmeze. Pînă la 1 decembrie, în cadrul poliţiei se trimiteau circulare de avertizare în legătură cu broşurile antisemite răspîndite prin trenuri pentru a agita populaţia [90]. Trei zile mai tîrziu, tînărul jurnalist Mircea Eliade (1907-1986) a apărat în paginile Cuvîntului studenţesc „idealismul adorabil” al studenţilor agitatori, interpretînd turbulenţele ca fiind durerile tot mai mari ale unei „autentice renaşteri a religiozităţii” [91]. Atacurile împotriva evreilor au început în aceeaşi zi.

Pentru congres, studenţii au beneficiat de gratuitate la călătoria cu trenul, iar unii dintre ei au avut cazare la hotel, dar cetăţenii din Oradea – inclusiv evreii — au fost rugaţi să-i cazeze pe restul studenţilor în casele lor [92]. Studenţii au profitat de călătoria lor prin ţară ca să vandalizeze gările şi să-i viziteze pe simpatizanţii din oraşele de pe drum [93]. Aproximativ 6.000 de studenţi au venit la Oradea Mare pentru congres, care s-a ţinut într-o sală cu o capacitate de 1.500 de locuri. În prima zi, mulţi studenţi au participat la discuţiile despre numerus clausus, dar din ce în ce mai puţini studenţi au rămas şi la discuţiile privind detaliile minore [94]. Restul, conform Legaţiei Americane la Bucureşti, „alergau pe străzi ţipînd, purtînd nişte beţe lungi pe care le furaseră din piaţă, cu buzunarele pline de pietre pe care le-au luat de pe malul unui rîu din oraş şi cu jandarmii după ei peste tot” [95]. Potrivit relatării Legaţiei, majoritatea magazinelor erau închise, iar pe străzi nu se aflau alţi oameni în afara studenţilor rebeli, care au furat, au distrus patru sinagogi şi i-au atacat pe evrei pe stradă şi în trenuri. Mai tîrziu, poliţia a raportat că studenţii „au distrus toate vitrinele şi firmele, spărgînd obloanele şi distrugînd magazinele, pînă la cel mai elementar obiect uzual” [96]. Un evreu a povestit cum a fost bătut de studenţi, pe care i-a urmărit apoi pînă în sinagogă, unde i-a implorat să nu mai distrugă obiectele sacre. „Aceştia [studenţii], dezlănţuiţi, spărgeau şi distrugeau tot ce întîlneau”, povestea el. „Au luat cu ei obiectele de cult şi, îmbrăcaţi cu pelerinele de rugăciune, au început în curte un dans sălbatic [97]. Un alt evreu a apărat sulurile Torei cu o sabie în mînă [98]. După congres, cîţiva studenţi au plecat la Cluj şi în alte oraşe din apropiere, unde au continuat protestele alte cîteva zile. La Cluj au fost distruse în jur de 40 de case evreieşti, o fabrică de ţevi şi o sinagogă. Au fost atacaţi doar un evreu şi un subcomisar de poliţie [99]. Studenţii care călătoreau spre Bucureşti coborau din tren cînd acesta se oprea în diverse gări de pe drum şi distrugeau bunuri sau îi atacau pe cei pe care-i identificau ca evrei. Cînd au ajuns la Bucureşti, aproximativ 400 de studenţi au fost arestaţi la coborîrea din tren [100].

Luaţi la întrebări, studenţii dădeau vina pe guvern pentru turbulenţele create. Au protestat împotriva exmatriculării a 380 de colegi care nu fuseseră acuzaţi în mod oficial de nici o infracţiune [101]. În timpul procesului a doi studenţi, Gherghel şi Diaconescu, preşedintele UNSCR, Lorin Popescu, a depus mărturie cum că şeful poliţiei din Oradea Mare îi avertizase că aveau să fie provocaţi de comunişti şi că zece mii de muncitori fuseseră mobilizaţi pentru a-i ataca pe studenţi. Mai mult, relata Popescu, „primul protest studenţesc s-a desfăşurat în linişte deplină, dar apoi […] măcelarii Friedman şi Gutman i-au bătut pe studenţii Gherghel şi Diaconescu. Din cauza numărului mare de soldaţi, studenţii au fost împiedicaţi să răspundă la aceste provocări” [102]. Mai tîrziu, în 1928, Popescu a organizat o grevă studenţească generală pentru a protesta împotriva tratamentului la care au fost supuşi atunci cînd au încăput pe mîinile poliţiei, iar în luna mai a acelui an rectorul Universităţii din Bucureşti a făcut o încercare nereuşită de a dizolva UNSCR-ul [103].

Pentru majoritatea studenţilor, cel mai mult a contat faptul că aceste acte de violenţă le-au schimbat în mod semnificativ viaţa de zi cu zi. Relatări biografice de la sfîrşitul secolului XX ale activiştilor care s-au alăturat mişcărilor sociale teroriste sau puternic marginalizate arată că adesea deciziile lor erau influenţate de situaţii în care ei sau prietenii lor se implicau în acte de violenţă ca rezultat al politicilor mişcării [104].

Violenţa creează diferende, stabilind graniţe între victime şi agresori, forţîndu-i pe spectatori să susţină, chiar şi pasiv, una dintre părţi. Spre deosebire de grupurile ultranaţionaliste iniţiale, în cazul cărora organizarea precedase acţiunea violentă, în universităţile româneşti de la începutul anilor 1920 violenţa era un element de bază al politicii ultranaţionaliste [105]. Studenţii se organizau în comunităţi violente temporare ca răspuns la ameninţări reale sau imaginare şi se foloseau de aceste comunităţi pentru a-şi manifesta nemulţumirea faţă de o gamă largă de probleme sociale, nu doar faţă de antisemitism, iar aceste comunităţi temporare au devenit permanente atunci cînd membrii lor s-au organizat în asociaţii formale. Avînd la bază aceste comunităţi violente, grupurile studenţeşti ultranaţionaliste au instituţionalizat violenţa treptat. Adesea, universităţile erau fie închise, fie ocupate de jandarmi şi soldaţi, căminele şi cantinele erau evacuate şi închise, iar studenţii erau insultaţi şi atacaţi aproape zilnic. Astfel de evenimente trebuie să fi făcut mişcarea studenţească ultranaţionalistă dificil de ignorat. Să fii dat afară din cămin sau să participi la congrese precum cel din Oradea Mare au fost, cel mai probabil, momente definitorii în viaţa multor studenţi, facîndu-i fie să respingă violent antisemitismul, fie să i se alăture şi să devină ei înşişi ultranaţionalişti.

Eroismul tineresc

În majoritatea turbulenţelor din universităţi erau implicate bande de studenţi ultranaţionalişti, dar la sfîrşitul anului 1923 Corneliu Zelea Codreanu şi un grup de prieteni au devenit celebrităţi naţionale pentru că planificaseră o serie de asasinate. Procesul ce a urmat a unit comunitatea ultranaţionalistă dispersată în jurul liderilor studenţeşti, oferindu-le prilejul de a-şi articula ideile despre dreptate, tinereţe şi eroism, care au devenit elemente centrale în ideologia legionară. În 8 octombrie 1923, la Bucureşti, poliţia i-a acuzat pe Codreanu şi pe alţi cinci tineri că plănuiau „să aţîţe război civil” prin asasinarea unor miniştri din guvern şi a unor bancheri evrei, semnal prin care se pare că sperau să-i facă pe români să se răscoale şi să-i omoare pe evreii din întreaga ţară. Conform procurorului general, nu toţi asasinii aspiranţi îşi cunoşteau victimele sau felul în care arătau acestea, dar primiseră instrucţiuni despre cum aveau să se deruleze evenimentele şi se întîlniseră la Bucureşti cu o noapte înainte pentru a stabili ţintele şi a face rost de pistoale [106]. În complot ar fi fost implicaţi mai mulţi studenţi, deşi numai şase au fost în centrul atenţiei – Corneliu Zelea Codreanu, Ion Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Teodosie Popescu şi Corneliu Georgescu [107]. Toţi erau lideri ai mişcării studenţeşti, dar împreună au ajuns să fie cunoscuţi drept „Văcăreştenii”, numiţi astfel după numele penitenciarului Văcăreşti, unde au fost închişi vreme de şase luni în aşteptarea procesului. Toţi şase aveau versiuni diferite referitor la motivele întîlnirii lor la Bucureşti, dar într-o declaraţie scrisă semnată de Ion Moţa (1902-1937) acesta explică faptul că la congresul din august de la Iaşi el se convinsese că studenţimea era „obosită, epuizată, gata să reintre în normal (adică să părăsească mişcarea ei sfîntă) necondiţionat”. Moţa a decis că numai un grup mic, devotat, dispus să sacrifice totul ar putea salva mişcarea şi în septembrie, cînd a plecat într-o excursie împreună cu Zelea Codreanu şi iubita sa, Moţa le-a vorbit acestora despre planul său de a „scutura încă o dată ţara pentru a o trezi la realitatea pericolului ce o ameninţă” [108]. Într-o epistolă scrisă din închisoare la începutul lui 1924, Codreanu recunoştea că el şi prietenii lui complotaseră la adresa acestui „marş al neamului nostru pe drumul morţii” şi contra „atentatului împotriva sufletului românesc” organizat de evrei [109]. Codreanu şi Moţa au început să recruteze şi alţi conjuraţi şi aşa s-a născut complotul Văcăreştenilor.

Toţi Văcăreştenii fuseseră activişti. Cu doi ani mai devreme, Corneliu Zelea Codreanu fusese dat afară de la Universitatea din Iaşi pentru nenumărate acte de vandalism şi agresiuni [110]. În iunie 1923, el era liderul unei bande de tineri de pe lîngă Huşi, unde locuia familia lui, care spărgea ferestre, ataca evrei şi care a dat foc unei case [111]. Ion Moţa era student la Drept în Cluj şi preşedintele conflictualului Centru Studenţesc „Petru Maior”, care reprezenta avangarda mişcării
studenţeşti la Cluj. Fusese exmatriculat de la universitate cu doar două săptămîni înainte de a fi arestat în cazul complotului Văcăreştenilor [112]. Teodosie Popescu era student la Teologie în Cernăuţi, unde jucase un rol esenţial în organizarea FNR şi era preşedintele Centrului Studenţesc Cernăuţi [113]. Corneliu Georgescu (1902-1945) a studiat Farmacia mai întîi la Cluj şi apoi la Iaşi, fiind membru activ în mişcarea studenţească din ambele oraşe [114]. Ilie Gârneaţă (1898-1971) a studiat Dreptul la Iaşi şi, la momentul arestării sale, era preşedintele ASC Iaşi [115].

Ultimul din grup, Radu Mironovici (1899-1979), a studiat Inginerie Electrică la Universitatea din Iaşi, unde s-a implicat imediat în mişcarea studenţească. Familia sa n-a fost de acord cu implicarea sa politică şi a rupt legătura cu el atunci cînd a refuzat să-l abandoneze pe Codreanu [116]. Potrivit unei declaraţii pe care Mironovici a facut-o ani mai tîrziu, cîţiva dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi la acea vreme erau Mille Lefter (1902-?), student la Drept care, împreună cu Zelea Codreanu şi Pancu, se numărase printre spărgătorii de grevă ultranaţionalişti de la Iaşi în anii 1920 [117]. Constantin Buşilă, student la Inginerie care în iulie 1924 a coordonat atacurile asupra satelor evreieşti din judeţul Tutova [118], Candiani, unul dintre cei mai violenţi bătăuşi din campus [119], Constantin Antoneanu, care provenea dintr-o familie vehement ultranaţionalistă şi care a fost arestat mai tîrziu în legătură cu complotul [120], Nellu Ionescu, unul dintre foştii preşedinţi ai antisemitei Societăţi a Studenţilor de la Drept [121], şi C. Ifrim, preşedintele Cercului Studenţesc de la Bacău [122]. Legăturile formate în această perioadă erau strînse şi, alături de Văcăreşteni, toţi aceşti bărbaţi au rămas susţinători devotaţi ai lui Codreanu pînă la moartea acestuia în 1938. Deşi Mironovici nu-i menţionează, pot fi adăugaţi pe această listă şi cei trei studenţi la Drept Ioan Sava, Iulian Sârbu şi Gheorghe Urziceanu, care se aflau de cele mai multe ori în linia întîi a violenţelor săvîrşite de bande la Universitatea din Iaşi în 1923-1924, şi Constantin Capra, student la Litere, care coordona grupuri de liceeni în vederea unor acte de violenţă antisemită la Darabani, oraşul de baştină al lui Ilie Gârneaţă [123]. Văcăreştenii faceau parte dintr-un grup mai mare de studenţi devotaţi ale căror acţiuni au fost vîrful de lance al mişcării în Iaşi.

Procesul a fost primul prilej pe care l-au avut ultranaţionaliştii de a sprijini mişcarea studenţească prin aderarea la o cauză comună. Cadourile în bani, vizitele la închisoare sau scrisorile de susţinere erau făcute cunoscute tuturor. O scrisoare publicată în Cuvîntul studenţesc descria „darul trimis de moţii din Munţii Apuseni. Cîte 2, cîte 3, cîte 5 lei şi-au scormonit şi ei dintr’un colţ de şerpar ori de năframă şi i-au îndreptat la vale, pe potecile bătute de [Avram] Iancu, i-au trimis împreună cu sufletul lor, hăt acolo, departe, la Văcăreştii de peste munte, unde au auzit ei că stau întemniţaţi fiii lor, care au vrut să-i scape de nevoi şi de nedreptate, de sărăcie şi obidă” [124]. Moţii erau o populaţie ce trăia în Munţii Apuseni, în Transilvania. Erau extrem de săraci în perioada interbelică, dar erau iubiţi de românii ultranaţionalişti datorită legăturii lor cu revoluţia condusă de Avram Iancu (1824-1872) [125]. Cîţiva ultranaţionalişti — inclusiv mama lui Corneliu Georgescu – au fost îngroziţi de ideea complotului Văcăreştenilor, dar presa ultranaţionalistă nu a făcut niciodată public punctul lor de vedere [126]. În general, Văcăreştenii se bucurau din plin de încurajările primite. Codreanu scria epistole, publicate într-o cărţulie în 1925, mulţumind din închisoare celor care-i sprijineau. Lista destinatarilor din colecţia de scrisori arată ce fel de admiratori preţuiau ultranaţionaliştii: studenţi din Piatra Neamţ şi Cluj; un copil, o clasă de liceu şi bătrîni din Vaslui; mama lui Codreanu; un maior; un căpitan; două tinere; două femei măritate; un grup naţionalist din Bucovina cunoscut sub numele de Arcaşii; şi fete de liceu din Sibiu. Prin scrisorile selectate, adresate copiilor şi femeilor, se urmărea în mod evident convingerea cititorilor că Văcăreştenii se bucurau de sprijin la scară largă din partea celor mai neajutorate elemente ale societăţii. Acest volum reîntărea ideea că Văcăreştenii îşi îndeplineau misiunea de bărbaţi tineri care-i apărau pe cei care nu puteau să se apere singuri. Vechea aristocraţie nu mai avea puterea de a-i proteja pe românii de rînd, scria Codreanu, aşa că îndatorirea lor era să formeze o nouă „aristocraţie a săbiei” şi să-şi cîştige titlurile în luptă [127]. Pe atunci, liberalii, conservatorii, naţionaliştii şi ultranaţionaliştii români considerau că politica este responsabilitatea bărbatului şi că datoria bărbaţilor era să protejeze şi să ghideze femeile ca pe nişte copii. Nici femeile şi nici copiii nu aveau dreptul de a vota, de a deţine proprietăţi sau de a se reprezenta în sala de judecată, dar această cărţulie sugera că, dacă ar fi putut, femeile i-ar fi ales pe Văcăreşteni drept cavalerii lor [128].

Scrisorile lui Codreanu scoteau în evidenţă contribuţia importantă a copiilor care-şi iubeau ţara şi a fetelor care coseau drapele naţionale, dar mişcarea studenţească vorbea şi mai des despre virtutea, puterea şi curajul bărbaţilor tineri în acei ani. Unul dintre cîntecele din mai 1923 proclama:

Fraţi studenţi, măreţi apostoli
Români buni şi plini de vlagă,
Mîntuire azi aşteaptă
Blinda naţie întreagă!

De un pericol ce-o ameninţă
Cu potopul de pierzare,
De a jidovilor lepră
Ce se-ntinde tot mai tare

Noi sintem ai ei apostoli
Tineri şi fără de pată,
S-o chemăm cu noi alături
Să dăm văilor răsplată… [129].

Cîntecul se referă la studenţii militanţi ca la nişte „fraţi”, iar naţiunea e descrisă ca feminină şi blîndâ, pentru că, deşi femeile erau bine reprezentate în mişcarea studenţească, în general, scriitorii ultranaţionalişti se gîndeau la virtute, putere şi curaj ca la nişte trăsături specific bărbăteşti, în timp ce femeile erau considerate ocrotitoare, grijulii, pioase şi altruiste [130]. Actele de curaj sau de eroism săvîrşite de femei în Primul Război Mondial au trecut neobservate chiar şi de către românii nonnaţionalişti, parţial fiindcă societatea se aştepta ca femeile să fie mai degrabă mame, şi nu luptătoare [131]. Pentru partea bărbătească ultranaţionalistă, tinereţea era la fel de importantă ca virtutea pentru că, aşa cum se spunea într-un manifest studenţesc, tinerii „reprezintă energia naţiunii” [132]. Ideologii ultranaţionalişti evidenţiau faptul că numai noua generaţie putea să formeze un nou viitor, pentru că putea să ducă România într-o direcţie nouă [133].

În imaginarul ultranaţionalist, importanţa Văcăreştenilor nu consta numai în faptul că, fizic şi psihic, deveniseră simbolul unei masculinităţi româneşti, ci şi în faptul că această perfecţiune era ameninţată. Dacă ei putrezeau în închisoare, atunci bancherii evrei şi politicienii iudaizaţi care aparent controlau ţara ar fi distrus ceea ce era mai bun din prezentul şi viitorul României. Ecourile creştine cu bărbaţi nevinovaţi murind pentru alţii nu erau pierdute pentru contemporani. Cuvîntul studenţesc vorbea despre Văcăreşteni ca despre un „grup de sacrificiu” hotărît să renunţe la propria viaţă pentru a apăra România de evrei [134].

Un ziar al Arcaşilor ducea metafora chiar mai departe: „Studenţii erau hotărîţi să moară pentru a ne da nouă viaţă. Şi ne-au dat-o, fară să moară, o dovadă că Hristos e cu noi” [135].

Presa ultranaţionalistă oferea sprijin total studenţilor arestaţi. Ziarul părintelui Moţa, Libertatea, primea la sediul redacţiei poezii scrise de copii pentru a-i încuraja pe studenţi [136]. Ziarele FNR îi lăudau pe studenţi pentru actele lor de eroism [137]. Apărarea naţională, publicaţia oficială a LANC, ridiculiza ideea existenţei unui asemenea complot, pretinzînd că presa liberală exagera ameninţarea pe care o reprezentau pentru stat şase tineri [138]. Naţionalistul afirma că studenţii erau întemniţaţi pe nedrept şi erau persecutaţi pentru patriotismul lor—. Frăţia creştină vorbea despre cum Văcăreştenii salvaseră „onoarea unei lupte măreţe şi sfinte” [139]. Ziarul Cuvîntul studenţesc publica mesaje de mulţumire adresate oamenilor care i-au sprijinit pe Văcăreşteni donînd bani, mîncare şi haine pe timpul încarcerării acestora [141]. Afirma că, întrucît prim-ministrul nu se afla pe lista victimelor, aşa-zisul complot era, evident, un avertisment, nu o încercare de revoluţie. Ziarul ilustra procesul ca pe un test care să verifice dacă sistemul de justiţie era suficient de „imparţial” încît să-i identifice pe adevăraţii trădători. „De mai bine de un an”, scria jurnalistul anonim, „20 mii de tineri au dat alarma împotriva marelui complot pe care două milioane de jidani ucigaşi l-au făcut împotriva ţării noastre” [142]. Pe măsură ce ziua procesului se apropia, Cuvîntui studenţesc evidenţia faptul că „a lupta pentru a asigura neamului românesc o clasă dirigentă naţională românească, cu excluderea Jidanilor, nu e atentat împotriva Statului român! (…) Nici apărarea unui neam ameninţat de pieire nu e o crimă pe care vreo lege s-o poată pedepsi!” [143]. Dimpotrivă,

„Judecaţi nu vor fi de fapt studenţii, ci guvernul actual cît cele trecute, care toţi au pactizat cu Jidanii ajunşi azi stăpîni pe ţara românească. (…) Justiţia va avea să se pronunţe dacă Jidanii sînt sau nu sînt duşmanii de moarte ai poporului nostru, dacă o problemă jidănească există, şi dacă soluţionarea ei neîntîrziată e sau nu primejdie de viaţă pentru noi. Prin verdictul ce se va da, Justiţia îşi va face o autocaracterizare a sa: cu noi sau cu ei: recunoaşte adevărul, realitatea, sau îl neagă [144].

În ziua procesului, studenţii din Cernăuţi au organizat o demonstraţie pentru sprijinirea Văcăreştenilor, în timp ce alţii au călătorit la Bucureşti, unde mii de studenţi îmbrăcaţi în straie naţionale umpleau străzile din jurul tribunalului [145]. Un ziar al Arcaşilor descria cum în 29 martie 1924 acuzaţii au intrat în sala de judecată purtînd straie populare ce în mod obişnuit se purtau la ocazii festive, comentînd că „în sala de judecată şi pe afară pe străzi printre zeci de cordoane militare, [era] o mulţime de studenţi, studente şi români în haine de sărbătoare româneşti”. Acestor mulţimi li s-au alăturat „mame, surori, fraţi şi părinţi” din toată ţara care aşteptau verdictul cu sufletul la gură. „Aşa e Românul”, aceasta era concluzia articolului; „atît pentru viaţă, cît şi pentru moarte el se îmbracă de sărbătoare, fiind deopotrivă de mari” [146]. Procesul s-a încheiat şi cu viaţă, şi cu moarte, pentru că în timpul deliberărilor Ion Moţa a scos un pistol şi l-a împuşcat pe studentul Aurelian Vernichescu, care iniţial făcuse parte din complot, dar i-a trădat pe conspiratori, denunţîndu-i autorităţilor. Cu toate că studenţii au recunoscut că plănuiau să comită crime, ei au fost găsiţi nevinovaţi de acuzaţia că ar fi încercat să genereze o revoluţie şi au fost eliberaţi în ovaţiile mulţimii [147].

După proces, Văcăreştenii s-au întors acasă eroi. Cînd Ilie Gârneaţă a ajuns la Darabani, unde locuia familia lui, a fost întîmpinat de 100-150 de liceeni coordonaţi de Constantin Capra, care au mers în urma lui pe stradă strigînd „Trăiască studenţimea română!” şi „Tineretul român” [148]. Corneliu Georgescu şi Teodosie Popescu şi-au reluat rolurile de lideri în mişcarea ultranaţionalistă din Cluj, respectiv Cernăuţi [149]. Codreanu a fost primit cu căldură de studenţii din Iaşi, dar cîţiva poliţişti furioşi l-au atacat cînd au văzut că e din nou pe străzile oraşului lor [150]. Ion Moţa a rămas încarcerat pînă în octombrie 1924, aşteptînd să fie judecat pentru uciderea lui Vernichescu, la fel cum s-a întîmplat şi cu Vlad Leonida, acuzat că i-a adus pistolul lui Moţa în închisoare. Amîndoi s-au bucurat de sprijinul entuziast al studenţilor şi ultranaţionaliştilor din Cluj, unde urmaseră şi ei cursurile facultăţii. Susţinătorii lor au distribuit numeroşi fluturaşi şi le-au scris judecătorului şi juraţilor, pledînd pentru nevinovăţia lor şi acuzîndu-l pe Vernichescu că n-a avut nici măcar curajul să se spînzure, ca Iuda după ce l-a trădat pe Iisus [151]. În Orăştie, tatăl lui Moţa a primit scrisori şi bani din România şi din Statele Unite, în semn de solidaritate pentru uciderea lui Vernichescu, expeditorii spunîndu-i totodată că trebuie să fie mîndru că are aşa un fiu [152]. Acţiunea românească relata că, după achitare, Moţa „a fost primit în triumf, ca un apostol al unei cauze sfinte, în toate locurile pe unde a trecut. La Orăştie, locul său de naştere, l-au chemat ţăranii din jur să vină în satele lor modeste să-l vadă cu costumul de pînză şi dimie albă al strămoşilor, să-i simtă sufletul românesc şi să înţeleagă din el că sînt şi dintr-aceia care pun mai presus de interesele lor interesele neamului” [153].

Dreptatea străzii

Violenţa studenţească nu s-a limitat la spaţiul universitar, iar în scurt timp conflictul s-a extins între comunitatea ultranaţionalistă şi prefectul poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu. Prefecţii erau numiţi politic, iar Manciu fusese special desemnat pentru a reprima mişcarea studenţească. Atunci cînd a fost numit, în septembrie 1923, Manciu s-a apucat imediat să-i înlăture pe ofiţerii de poliţie corupţi, să-i aresteze pe studenţi şi să coordoneze ocuparea militară a campusului. Din acel moment, ofiţerii de poliţie din Iaşi au început să primească în mod constant scrisori de ameninţare cu moartea, iar un sergent a fost bătut atunci cînd a încercat să împiedice patru studenţi să intre în casa lui Manciu în noiembrie 1923 [154]. Manciu a declarat că de atunci ultranaţionaliştii din Iaşi l-au văzut ca pe inamicul lor numărul unu, iar „politicieni rataţi” precum Constantin Pancu, Ioan Butnaru şi Ioana Voicu şi „elemente forţate să-şi dea demisia din armată”, printre care maiorul Ambrozie şi maiorul I. Dumitriu, au iniţiat o campanie împotriva lui [155].

În 31 mai 1924, la patru dimineaţa, Manciu a condus o trupă de ofiţeri de poliţie în grădina Constanţei Ghica, unde l-au găsit pe Codreanu adresîndu-se unui grup de aproximativ 60 de tineri şi ţinînd în mînă planul tehnic al casei lui Manciu. Poliţia a arestat o parte din cei care erau acolo. Aceştia au fost interogaţi la secţia de poliţie şi puşi în libertate a doua zi [156]. În mai puţin de 24 de ore, studenţii au strîns 60 de semnături de susţinere a faptului că arestările s-au făcut ilegal şi au cerut pedepsirea lui Manciu [157]. Unii dintre cei arestaţi erau elevi de liceu, iar Manciu a susţinut că cei ai căror părinţi nu erau ultranaţionalişti i-au mulţumit că a intervenit. Alţii l-au acuzat de maltratarea copiilor lor şi au depus plîngeri oficiale împotriva lui, la care au ataşat şi certificate medicale emise imediat ce copiii au fost eliberaţi. Mai tîrziu, Codreanu a susţinut că fuseseră bătuţi cu bastoane şi cravaşe ore în şir [158]. În prima zi a procesului lui Manciu pentru abuz în serviciu, Codreanu l-a urmărit pe Manciu la ieşirea din sala de judecată după o ceartă cu procurorul şi l-a împuşcat de mai multe ori pe scările tribunalului, omorîndu-l şi rănindu-i pe alţi doi colegi ai acestuia [159].

Codreanu a fost arestat imediat, la fel şi ceilalţi Văcăreşteni, şi au început să circule zvonuri conform cărora Clubul Liberalilor din Iaşi jurase să-l omoare înainte de proces [160]. Aşa cum făcuse şi cu un an mai devreme, comunitatea ultranaţionalistă a sărit în apărarea lui, trimiţînd bani, scriind petiţii şi umplînd paginile ziarelor lor cu articole de susţinere [161]. Mii de oameni au trimis cereri preşedintelui juriului, solicitîndu-i să fie înregistraţi ca apărători ai lui Codreanu [162]. Studenţii au protestat mai întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti, unde au distribuit broşuri care-i luau apărarea lui Codreanu şi au organizat demonstraţii de susţinere [163]. ASC din Iaşi a revendicat asasinatul, dar gestul a trecut neobservat [164]. Cîţiva studenţi au fost acuzaţi oficial pentru că încercaseră să justifice crima, dar au fost achitaţi în baza faptului că făcuseră asta din motive patriotice [165]. Pe lîngă un număr mare de broşuri şi afişe, LANC a publicat şi o colecţie de 25 de cîntece în care-l cinsteau pe Codreanu şi-i promiteau că-l vor susţine la procesul ce urma să înceapă la Turnu-Severin. Majoritatea cîntecelor erau ode şi imnuri scrise de studenţi, în timp ce altele erau cîntece populare, folclorice.

Acestea foloseau rime simple şi referinţe botanice, frecvente în muzica populară a vremii: „Foaie verde de dafin/ Hai, frate la Severin Să stăm strajă lui Cornel,/ Cînd l-o judeca Mârzel!” [166].

O dovadă a eficienţei propagandei ultranaţionaliste e că două oraşe înainte neutre au fost copleşite de atitudinea antisemită ca urmare a unor campanii organizate de studenţi sau de alţi susţinători ai lui Codreanu. Iniţial, procesul fusese stabilit la Focşani, loc pe care Codreanu îl considera „cea mai puternică citadelă liberală din ţară”. Focşaniul era un oraş de provincie minor, cu doar 30.000 de locuitori. În cele nouă fabrici ale sale lucra clasa muncitoare din industrie, tot mai mare, iar oraşul era un centru pentru distribuirea vinului în regiune [167]. Studenţii din Iaşi, scrie Codreanu, au devenit „foarte îngrijoraţi” cînd au auzit că procesul fusese mutat acolo şi sute de studenţi au invadat oraşul, avînd cu ei materiale informative antisemite [168]. În ciuda reputaţiei sale de „citadelă liberală”, la Focşani existau şi puternice rădăcini naţionaliste. Liga Culturală era o prezenţă activă în oraş şi mai multe festivităţi naţionale erau organizate acolo la începutul anilor 1920, pentru că Focşaniul şi satele din jur au fost martorele unora dintre cele mai încrîncenate bătălii din Primul Război Mondial. LANC era activă în oraş din 1924. În fruntea organizaţiei se afla o rudă a Constanţei Ghica şi deţinea deja trei ziare antisemite ce apăreau sporadic [169]. Pînă la data la care era programat să înceapă procesul, simpatia pentru Codreanu era atît de puternică, încît suspendarea judecăţii în prima zi a stîrnit revolte. A fost imediat dus la Turnu-Severin, în celălalt capăt al ţării. Scandalagiii erau doar în jur de 100 de studenţi şi 200-300 de huligani, dar, în lipsa unei intervenţii a poliţiei, ei puteau să cauzeze pagube însemnate [170]. Chiar dacă mulţi dintre protestatari erau din afara oraşului, merită reţinut faptul că cel puţin cîteva zile glasurile a 300-400 de ultranaţionalişti au răsunat mai puternic decît ale celor 4.240 de evrei localnici, care trăiseră de cînd se ştiau la Focşani şi participau activ la viaţa oraşului [171].

Dacă în ceea ce priveşte Focşaniul e dificil de aflat ce credeau locuitorii acestuia despre rebelii care le devastau oraşul, la Turnu-Severin mulţi localnici au ieşit să-l sprijine pe Codreanu. Turnu-Severin nu era o „fortăreaţă” antisemită mai mult decît Focşaniul, dar sute şi în cele din urmă mii de studenţi au apărut în oraş, alături de două batalioane de jandarmi şi un batalion de soldaţi [172]. De această dată, studenţii nu au provocat dezordine şi, atunci cînd unii dintre ei au încercat să distrugă magazinele evreieşti, au fost opriţi de soldaţi [173]. Bazîndu-se pe declaraţiile unor martori oculari, Irina Livezeanu scrie:

„Negustorii antisemiţi locali au pus în vitrine portretul lui Codreanu. Susţinătorii lui Codreanu organizau, sub diverse pretexte, întîlniri zilnice la care participau grupuri de localnici din ce în ce mai mari (…). În ajunul procesului, tot oraşul purta culorile naţionale, oamenii afişau svastici, iar zidurile erau acoperite cu manifeste incendiare. Vederi cu Zelea Codreanu în costum popular au fost trimise cu miile în provincie, iar traseul pe care se credea că va merge pînă în sala de judecată era acoperit cu flori” [174].

În contrast cu valul de simpatie ultranaţionalistă, comuniştii care plănuiau organizarea unui miting de protest împotriva lui Codreanu au fost arestaţi înainte de a termina pregătirile [175].

La fel cum s-a întîmplat şi în cazul procesului Văcăreştenilor, comunitatea ultranaţionalistă a conturat procesul lui Codreanu ca pe o problemă de „dreptate”. Ultranaţionaliştii distingeau fară tăgadă între dreptatea ca recompensă corectă pentru acţiuni morale şi dreptatea ca produs al sistemului juridic. „Legea supremă” nu era un cod scris, ci „bunul-simţ şi logica omenească” [176]. Îi acuzau pe judecători de corupţie şi considerau că, într-o Românie controlată de evrei şi masoni, dreptatea adevărată nu putea fi obţinută prin mijloace legale. Ogorul nostru (1923-1926), un ziar ultranaţionalist din Turnu-Severin, argumenta că „justiţia ţării este profanată într-un chip odios de către acei ce, prin intervenţiuni şi presiuni de la cei de sus înduplecă pe judecători să-şi schimbe credinţa, să schimbe dreptatea din interese de avansări din interese politice” [177]. Nellu Ionescu, un fost preşedinte al Societăţii Studenţilor la Drept din Iaşi, scria într-un ziar studenţesc ultranaţionalist că studenţii au încercat de două ori să-l dea în judecată pe Manciu pentru că i-ar fi agresat, dar degeaba [178]. În timpul procesului, A.C. Cuza se plîngea că „justiţia românească (…) se lasă rugată pentru a face dreptate, dreptate care trebuie acum obţinută prin forţarea ei” [179]. Codreanu a făcut asta asasinîndu-l pe Manciu. În locui judecării lui Codreanu, ultranaţionaliştii afirmau că scopul procesului ar trebui să fie acela al alinierii sistemului de justiţie la valorile morale ale ultranaţionalismului românesc. Din nou, statul era cel judecat, nu Codreanu. Valeriu Roman, unul dintre avocaţii lui Codreanu, susţinea că, „dacă juraţii cred că a venit vremea să se aplice bine legile în Ţara Românească, atunci ei au datoria să achite pe Corneliu Codreanu” [180].

Mesajul procesului lui Codreanu era transmis în egală măsură prin caracterul său teatral şi prin argumentele şi comentariile din presă care îl însoţeau. Procesul a avut loc în sala de dans a celui mai mare teatru din oraş, ca să poată găzdui o audienţă cît mai numeroasă. Cu toate acestea, spectatorii s-au aşezat la coadă cu o oră şi jumătate înainte de începerea procesului, ca să prindă loc [181]. Codreanu şi ceilalţi inculpaţi erau îmbrăcaţi în costume populare — la fel ca mulţimile ce inundaseră strada – şi de data asta şi unul dintre juraţi era în costum popular, iar ceilalţi purtau svastici pe haine [182]. Opţiunea juraţilor de a purta insigne pe rever sugerează că decizia fusese luată înainte ca procesul să înceapă [183]. Selectarea avocaţilor apărării a întărit mesajul procesului, conform căruia toată ţara era de partea ucigaşului lui Manciu. Printre avocaţii lui Codreanu se numărau personalităţi din LANC, precum şi reprezentanţi ai barourilor din 13 oraşe diferite. Valer Pop a vorbit din partea Acţiunii româneşti, iar Ioan Sava din partea studenţilor de la Iaşi, şi fiecare dintre celelalte centre studenţeşti şi-a trimis un reprezentant. Unul dintre juraţii care ar fi trebuit să-l judece pe Codreanu la Focşani s-a înscris ca avocat al apărării, iar primarul oraşului Turnu-Severin, pentru a nu fi mai prejos, s-a oferit şi el să-l apere pe Codreanu [184]. În loc să discute fapta lui Codreanu, depoziţiile martorilor apărării s-au axat pe persecutarea studenţilor de către Manciu, pe caracterul său violent, pe scopurile „nobile” ale mişcării studenţeşti şi pe faptul că ar fi fost un elev eminent în timpul liceului. Pe de altă parte, martorii acuzării s-au axat numai pe reconstituirea momentului asasinatului, facînd aluzii foarte rar la trecutul violent al lui Codreanu [185].

Procesul semăna mai degrabă cu un congres al LANC decît cu anchetarea unei crime. Văduva lui Manciu s-a retras din sala de judecată în cea de-a doua zi a procesului şi a părăsit dezgustată oraşul, împreună cu unul dintre ofiţerii de poliţie răniţi. Procurorul general C.G. Costa-Foru a scris mai tîrziu că atît în sala de judecată, cît şi în oraş Adelina Manciu facea obiectul unor „priviri ostile, remarci jignitoare şi gesturi ameninţătoare” [186]. Cînd Costa-Foru a început să vorbească în a treia zi, procesul a căpătat un caracter melodramatic. Costa-Foru a susţinut că „nu trebuie să încolţească în suflete ideea că asasinatul duce la glorie şi la apoteoză. Aceasta ar fi primejdios pentru ţară”. Apoi s-a întrebat retoric: „Cine dintre părinţii din această sală ar dori ca fiul lor să stea pe banca acuzaţilor?”. Din încăpere au răzbătut glasurile mulţimii: „Toţi, toţi!…”. Apoi preşedintele juriului îl întrerupea mereu cînd începea să vorbească despre antisemitism, spunîndu-i lui Costa-Foru că în România nu au fost niciodată pogromuri şi că e irelevant să aducă în discuţie problema minorităţilor. Cînd a menţionat că are un ginere evreu, Costa-Foru a fost huiduit atît de tare de mulţime, încît A.C. Cuza a trebuit să intervină pentru a restabili liniştea [187]. În a cincea zi, Codreanu a fost achitat în uralele mulţimii [188]. La Bucureşti, studenţii au sărbătorit achitarea cu cîntece, strigăte şi demonstraţii, iar cei din Iaşi au dat un banchet [189]. La fel ca în cazul procesului Văcăreştenilor din 1923, procesul lui Codreanu a scindat ţara între cei care erau de acord cu asasinarea lui Manciu şi cei care nu erau. Aflat printre cei care dezaprobau acţiunea lui Codreanu, N.D. Cocea (1880-1949), activist socialist şi jurnalist prolific, a dat vina pe guvern pentru uciderea lui Manciu, deoarece folosirea excesivă a forţei le-a oferit studenţilor justificarea morală [190]. Redacţia ziarului Adevărul (1888-1913, 1924-1938), de centru-stînga, sugera că juriul îl achitase probabil pe Codreanu pentru că de fapt A.C. Cuza era responsabil de majoritatea violenţelor ultranaţionaliste [191].

N-a durat mult pînă cînd întregul episod a fost transformat într-o piesă de teatru în patru acte. În acel an, un alt membru al Văcăreştenilor, Corneliu Georgescu, şi un grup de studenţi pe care-i coordona au mers din oraş în oraş, jucînd o piesă de teatru scrisă de el, intitulată Vremuri de restrişte [192]. În primul act este prezentat Hreşcu, un evreu trădător care în timpul Primului Război Mondial le vinde germanilor informaţii şi apoi îl acuză de spionaj pe un cîrciumar român din satul său, cu scopul de a-i fura avuţia. În cel de-al doilea act, care se desfăşoară la cîţiva ani după încheierea războiului, Hreşcu e multimilionar şi controlează întreaga regiune, inclusiv pe prefectul poliţiei. Cînd prefectul îi bate pe ţărani şi le confiscă podgoriile, studenta Ileana îi explică tatălui ei, care tocmai îşi pierduse pămîntul, că „acum, tată, dreptatea se decide cu banul şi noi n-avem bani ca să ne-o cumpărăm”. Cînd Ileana protestează în faţa prefectului, acesta încearcă s-o violeze. E salvată la timp de studentul Ştefan Dascălul, fiul cîrciumanilui care fusese adus la sapă de lemn de Hreşcu în timpul războiului. Al treilea act începe cu Dascălul în lanţuri într-o temniţă, unde prefectul încearcă să-l mituiască să li se alăture. Dascălul refuză şi este salvat de cinci studenţi care cîntă Imnul studenţesc. În al patrulea act se face dreptate, cînd prefectul se otrăveşte, iar Hreşcu este trimis în exil în Palestina [193]. Trimiterile la uciderea lui Manciu de către Codreanu sînt evidente. Nu ştim care a fost reacţia localnicilor în privinţa piesei, dar studenţii ultranaţionalişti au apreciat-o cu siguranţă. Iustin Ilieşiu (1900-1976), unul dintre poeţii şi compozitorii de frunte ai mişcării, a descris piesa ca „o hrană foarte necesară pentru suflet” datorită sentimentului românesc al lui Georgescu, care „vibrează de putere de la început pînă la sfîrşit [194].

După ce a fost achitat la Turnu-Severin în 26 mai 1925, Codreanu s-a întors la Iaşi. Petrecuse în închisoare 12 din cele 20 de luni de cînd devenise cunoscut la nivel naţional, în octombrie 1923. În fiecare gară îl întîmpinau mulţimi de oameni, iar după aproximarea lui Codreanu, la Bucureşti s-au adunat peste 50.000 de persoane [195]. Într-un raport al poliţiei din Buzău se menţiona că, atunci cînd Codreanu a trecut pe-acolo, „s-a dat jos [din tren] şi-a fost luat şi purtat pe braţe de studenţii şi elevii liceului şi şcolii comerciale din acest oraş, facîndu-i-se manifestaţie grandioasă, strigînd «Jos jidanii!». Asemenea a strigat şi dl Codreanu, cum şi logodnica lui, din vagon unde rămăsese”. Evreii care erau găsiţi în tren sau în apropierea acestuia erau bătuţi de studenţi [196].

Codreanu şi logodnica lui, Elena, au călătorit astfel prin ţară şi, cînd au ajuns la Focşani, spune el, au fost întîmpinaţi de o delegaţie care le-a spus: „Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta. La 14 Iunie dimineaţa, trebuie să soseşti la Focşani. Vei găsi totul aranjat” [197]. Aşa cum promiseseră, ultranaţionaliştii din Focşani au fost gazdele şi organizatorii nunţii, participînd activ în cadrul unui spectacol care-i prezenta pe ultranaţionalişti ca pe o comunitate de oameni calzi, generoşi şi ospitalieri, sărbătorind împreună ca o familie.

La nunta care a fost filmată şi transmisă la Bucureşti au participat între 80.000 şi 100.000 de oameni [198]. În memoriile sale, legionarul Mircea Dumitriu menţionează nunta la care a participat pe cînd avea 12 ani ca pe un moment de cotitură în viaţa sa [199]. O liceană s-a sinucis pentru că părinţii i-au spus că nu avea voie să participe la nuntă, iar după eveniment invitaţii au strîns bani ca să ajute familia să plătească înmormîntarea [200]. Poliţia a blocat diverse străzi pentru a se asigura că invitaţii nu vor intra în cartierele evreieşti, iar magazinele şi cîrciumile evreieşti au fost închise în acea zi. Localnicii evrei au trimis telegrame autorităţilor în care spuneau că „oraşul se află sub teroare. Evrei paşnici sînt bătuţi în casele lor” [201].

După nunta lui Codreanu, numărul ultranaţionaliştilor din Focşani a crescut, au avut loc mai multe acte de vandalism antisemite şi a apărut un nou ziar al LANC la sfîrşitul lunii iulie şi în august [202]. Două luni mai tîrziu, Codreanu şi A.C. Cuza s-au întors la Focşani pentru a fi naşii de botez ai copiilor născuţi după nunta lui Codreanu. Din nou, activiştii au distribuit masiv invitaţii, chemîndu-i pe toţi cei care sînt „buni creştini” să-şi boteze copiii, iar localnicii au fost rugaţi să aducă mîncare pentru a-i omeni pe invitaţi [203]. Atunci cînd mamele au ajuns la Focşani ca să-şi boteze copiii, au găsit zona înconjurată de un cordon de jandarmi, pentru că în urmă cu cîteva zile fusese declarată stare de asediu [204]. Mulţimea de aproximativ 5.000 de persoane s-a deplasat spre satul Goleşti, care era de asemenea împrejmuit de jandarmi, şi apoi spre Slobozia. În cele din urmă au fost botezaţi 65 de bebeluşi, inclusiv cîţiva ai căror părinţi erau adventişti de Ziua a Şaptea. Ziarul LANC, Lancea (1925-1926), scria că „Părintele Dumitrescu din Bucureşti, un sfînt pentru noi, a trecut îmbrîncit prin baionete în odăjdii şi cu crucea în mînă. Multe mame şi-au lăsat copiii în paza soldaţilor, spunîndu-le ca să-i ia ei, căci acasă nu voiesc a se întoarce cu copii păgîni” [205]. Faptul că mamelor cu copii mici li s-a cerut să se ciocnească cu jandarmii înarmaţi i-a aţîţat pe ultranaţionalişti împotriva statului şi, provocînd statul să împiedice botezul pruncilor, LANC a creat impresia că statul roman este anticreştin. Botezurile s-au dovedit a fi o metodă de propagandă locală atît de eficientă, încît au continuat şi în lunile următoare, cu alţi reprezentanţi de vază ai LANC botezînd grupuri restrìnse de copii din regiuni mai izolate [206].

Violenţa şi tribunalele

In următorii cîţiva ani, LANC a folosit strategia instigării oficialităţilor la reacţii, urmată de portretizarea membrilor săi în victime. După uciderea lui Manciu şi tulburările din 10 decembrie 1924, Senatul Universităţii şi-a pierdut răbdarea cu A.C. Cuza şi, în aprilie 1925, acesta a ajuns în faţa instanţei, acuzat că ar fi „responsabilul moral” pentru revoltele studenţeşti. Senatul nu a mai permis desfăşurarea cursurilor la Facultatea de Drept pînă cînd conducerea acesteia nu recunoştea în mod oficial pedepsele aplicate studenţilor beligeranţi. Şase profesori, printre care şi Cuza, şi-au dat demisia, dar au revenit pe posturi în scurt timp [207]. Studenţii susţineau că A.C. Cuza era victima uneltirilor politice şi în timpul procesului său au organizat demonstraţii la Bucureşti [208]. Cuza a apărut din nou în faţa instanţei, după ce la 1 august 1925 un evreu pe nume Ghern Lerman l-a abordat pe stradă şi i-a tras un pumn în faţă [209]. Mai tîrziu în acelaşi an, studentul Gheorghe Urziceanu a tras patru focuri de armă într-un evreu care, potrivit spuselor sale, ar fi plănuit asasinarea lui Cuza [210]. Scriind în apărarea lui Urziceanu, Ion Delapoiană spunea: „Curtea cu Juraţi din Iaşi n-avea să judece dacă e sau nu vinovat Urziceanu în cadrul articolelor de lege, care s-au dovedit de-atîtea ori că sînt prea strîmte, ci avea să spună: «Are Neamul românesc dreptul să-şi apere onoarea şi viaţa sau nu are!?»” [211]. La cîteva zile de la achitarea lui Urziceanu, ţăranul Mihai V. Budeanu din satul Brehueşti de lîngă Botoşani a fost judecat pentru că l-a ucis cu un topor pe Avram Abramovici, un latifundiar evreu. Cuza şi alţi avocaţi LANC au venit să-l apere pe Budeanu şi acesta a fost de asemenea achitat, pe motiv că nu a fost vorba despre o infracţiune individuală, ci despre un act de revoltă socială împotriva ameninţării evreieşti asupra ţării [212].

Cel mai dezbătut proces ultranaţionalist de la sfîrşitul anilor 1920 a fost acela al unui student pe nume Nicolae Totu (1905-1939). Conflictul a început cu protestele studenţilor evrei cu privire la felul în care fusese gestionat nou-introdusul examen de bacalaureat pentru absolvenţii de liceu. Rezultatele obţinute în primul an de bacalaureat, 1925, arătau că la probele orale evreii şi alţi elevi aparţinînd unor minorităţi erau respinşi în mod disproporţionat de comisiile de evaluare. În 1926, şeful comisiei era Traian Brăileanu (1882-1947), profesor de sociologie la Universitatea din Cernăuţi şi susţinător declarat al LANC, ceea ce a făcut să reîncolţească ideea că elevii evrei aveau să fie discriminaţi din nou. Mulţimi de elevi supăraţi i-au urmărit prin oraş pe membrii comisiei de examen, hărţuindu-i şi ameninţîndu-i din cînd în cînd cu acte de violenţă [213]. După proteste, unul dintre membrii comisiei, Emil Diaconescu, a împărţit o broşură în care îi acuza pe elevii evrei că ar fi aruncat cu pietre în el şi că un student pe nume David Fallik i-ar fi spus: „Aţi venit din vechiul regat ca să puneţi întrebări anume ca să cadă elevii. Noi ştim mai multă carte decît toţi elevii din vechiul regat şi chiar decît profesorii” [214]. Diaconescu a distribuit broşura gratuită în oraş, alimentînd atitudinea ultranaţionalistă împotriva a ceea ce el considera a fi o insultă adusă „prestigiului autorităţii statului român” [215]. Nicolae Totu, student la Iaşi, a reacţionat la această insultă împuşcîndu-l pe David Fallik.

La Cernăuţi — oraş cu 112.427 de locuitori —, populaţia evreiască număra 42.500 de persoane, din care aproximativ 30.000 au participat la înmormîntarea lui Fallik [216]. Casele şi buticurile evreieşti aveau agăţate zăbranice şi au stat închise trei ore în timpul zilei în semn de doliu [217]. Ultranaţionaliştii au răspuns pe măsură, comentînd că asasinatul a fost un act necesar prin care s-a făcut dreptate şi o mostră de eroism tineresc.

În ziarele LANC, Paul Iliescu cataloga gestul lui Totu drept „sacrificiul suprem”, iar N. Mucichescu-Tunari l-a considerat o expresie „a întregii revolte româneşti” împotriva evreilor [218]. Studenţii au distribuit broşuri despre modul în care, în ciuda indiferenţei autorităţilor cu privire la atacurile împotriva lui Diaconescu, „tînărul Totu s-a răzbunat, spălînd ruşinea [românilor]” [219]. Susţinătorii din Iaşi au strîns 22.000 de lei să-i dea lui Totu, dar aceştia au fost furaţi de Aurel Morărescu, avocatul care trebuia să-i ducă la Cernăuţi [220]. În feburarie 1927, mii de oameni s-au dus la Cîmpulung pentru procesul lui Totu, fiind cazaţi în casele susţinătorilor ultranaţionalişti de acolo. Atît înainte, cît şi după proces, au atacat evrei în trenuri, au vandalizat proprietăţile evreieşti din apropierea gărilor şi de asemenea au întrerupt o nuntă evreiască la Paşcani, agresîndu-i pe nuntaşi [221]. Totu a fost achitat cu o decizie de opt la doi a juraţilor, după numai zece minute de deliberări [222].

Aceste achitări atît de cunoscute public au încurajat din ce în ce mai multe acte de violenţă individuală sau de grup împotriva evreilor, printre care şi un atac din partea unor băieţi de liceu asupra unei sinagogi din Bălţi, căreia i-au dat foc cu o noapte înainte ca lucrările de construcţie a acesteia să se încheie [223]. În timpul unei excursii cu şcoala, alţi băieţi au aruncat cu pietre în evrei [224]. La Piatra Neamţ, un grup de studenţi au plecat de la un bal mascat în toiul nopţii, înarmaţi cu baroase şi topoare, şi au distrus mormintele dintr-un cimitir evreiesc [225]. La Buzău, cîţiva liceeni au mărşăluit pe străzi interpretînd cîntece naţionale şi apoi au vandalizat o farmacie evreiască [226]. Aşa cum agresorii erau achitaţi în cazul proceselor importante, sistemul de justiţie rareori îi pedepsea pe aceşti vandali şi agresori în adevărata putere a legii. Cînd un tînăr cleric din Tulcea, Constantin Teodorescu, a atacat trei evrei în august 1925 fară să fie provocat, poliţia locală i-a dat un avertisment şi l-a sfătuit să-şi reanalizeze comportamentul [227]. Oamenii legii nu erau imuni la atmosfera antisemită, astfel că, luna următoare, un candidat înscris la Şcoala de Jandarmi din Oradea Mare s-a dus la mare, unde, împreună cu un prieten, i-a bătut pe evreii care stăteau la plajă [228]. Una dintre strategiile deosebit de interesante de hărţuire a evreilor era pluguşorul, o urătură pe care o fac de obicei copiii în ajunul Anului Nou. Pluguşorul spune o poveste adecvată anotimpului şi face urări de bine ascultătorilor în schimbul unor daruri constînd în mere şi nuci. Pluguşoarele popularizate de LANC adăugau şi teme antisemite, amintind cum evreii au furat bogăţiile ţării şi îndemnîndu-i pe români să se ridice împotriva lor. În 1926, grupuri de membri LANC se plimbau prin cartierele evreieşti, cîntînd pluguşoare antisemite şi luînd bani de la evrei în schimbul cîntecelor [229].

Cînd evreii îi atacau pe români, ultranaţionaliştii săreau în apărarea victimei, asigurîndu-se că agresorul primea pedeapsa maximă pentru fapta sa [230]. Dat fiind faptul că ofiţerii de poliţie şi judecătorii erau adesea antisemiţi, rareori se întîmpla ca evreii să scape cu pedepse uşoare atunci cînd intrau în conflicte cu românii. În publicaţiile ultranaţionaliste se scria în mod frecvent despre violenţele interetnice în care evreii îi agresau pe români, ca, de exemplu, în articolul din Svastica (1926) conform căruia, în 1926, la Chişinău, bande de sute de evrei înarmaţi cu pistoale, pietre şi ştăngi au atacat un congres studenţesc paşnic [231]. Într-un alt incident petrecut cu un an mai devreme, se pare că grupuri de evrei hoinăreau pe străzile din Piatra Neamţ căutînd băieţi români singuri pe care-i băteau fară milă atunci cînd îi găseau [232]. Relatările privind violenţele evreieşti la adresa creştinilor îi portretizau pe români ca victime care doar îşi apărau drepturile atunci cînd se răzbunau. Nici unul dintre aceste incidente n-a fost relatat de ziarele mari, sugerînd faptul că textele ar fi putut să nu fie întru totul credibile.

Profitînd de publicitatea asigurată de marile procese şi de actele de violenţă, LANC s-a străduit să transforme simpatia publică în succes electoral şi şi-a consolidat legăturile cu alte grupuri naţionaliste, precum Arcaşii lui Ştefan cel Mare. Cuziştii au început să se infiltreze în grupurile Arcaşilor atunci cînd societatea studenţească Dacia şi-a manifestat interesul faţă de aceştia în 1923. Ultranaţionaliştii au preluat controlul asupra cel puţin unui grup existent, dar cel mai adesea îşi formau propriile grupuri, care mergeau prin satele din apropiere şi constituiau noi grupuri acolo. În 1928, 12 din cele 55 de grupuri de Arcaşi din Bucovina erau afiliate LANC. Celelalte erau controlate de Valerian Dugan, care lucra la biroul judeţean din Rădăuţi şi care şi-a asumat responsabilitatea de a-i reorganiza pe Arcaşi după Primul Război Mondial. Dugan insista ca Arcaşii să rămînă apolitici, iar conflictul său cu societatea Dacia pur şi simplu i-a divizat pe cei 500.000 de Arcaşi din Bucovina [233]. Liderii LANC îşi cultivau în mod activ legăturile cu grupul naţionalist, iar Corneliu Zelea Codreanu a participat la un congres al Arcaşilor din 1924 după ce aceştia sprijiniseră Văcăreştenii [234]. În septembrie 1926, tatăl lui Codreanu a participat la o întîlnire a 120 de Arcaşi, unde le-a spus: „Căpitanii de arcaşi trebuie să ţie în satul lor de două-trei ori pe săptămînă teorie şi instrucţii cu arcaşii, ca arcaşii cu timpul să fie bine instruiţi, după cum era armata lui Ştefan cel Mare; apoi să-şi deie silinţa să facă cît mai întinsă propagandă pentru a organiza mai mulţi arcaşi, că cu timpul cuziştii vor veni la cîrma ţării şi vor avea nevoie de aceşti arcaşi, că ţara numai în ei va avea încredere” [235]. Pe lîngă încrederea în Arcaşi, LANC s-a unit cu FNR şi cu Acţiunea Românească în 1925, mărindu-şi bazinul electoral şi acoperirea geografică [236].

Adunările propagandistice implicau slujbe religioase şi discursuri adresate unor audienţe formate din cîteva sute de ţărani, preoţi şi profesori în sate din toată Moldova [237]. În oraşe, membrii LANC se adunau cu steaguri, cîntau şi mărşăluiau în grupuri organizate în funcţie de sex, vîrstă şi clasă socială [238]. Uneori, astfel de întruniri se adresau în mod special femeilor, muncitorilor sau altor grupuri sociale bine definite [239]. Cînd LANC s-a întrunit în oraşul Piatra Neamţ, în martie 1926, poliţia a blocat străzile pentru a permite trecerea însemnatei procesiuni de 2.000 de persoane, conduse de zece studenţi călare ce ţineau în mîini bastoane cu svastica în vîrf [240]. Ziarul democrat Adevărul nota faptul că revoltele care însoţeau adesea aceste evenimente nu erau spontane. Pretexte precum sfinţirea unui drapel erau folosite pentru a-i aduna pe oameni, cărora li se spunea că aveau „ordine” să se întîlnească într-un loc şi la o oră anume. Odată ce mulţimea se strîngea, propagandiştii LANC îi incitau pe oamenii adunaţi la violenţe împotriva evreilor aflaţi în apropiere [241].

În anii 1920, violenţa ultranaţionalistă a escaladat, pentru că autorităţile româneşti au acceptat tacit ideea de dreptate pe cont propriu promovată de LANC prin achitarea lui Codreanu, Moţa, Totu şi a altora şi prin eşecul total privind apărarea drepturilor minorităţilor. Actele de violenţă îi mobilizau pe ultranaţionalişti în vederea susţinerii anumitor cauze, păstrînd viu mesajul protestelor studenţeşti din 10 decembrie 1922 pînă la sfîrşitul deceniului. Procesele, nunţile şi botezurile de notorietate au contribuit la stabilirea legăturilor personale între ultranaţionaliştii răspîndiţi prin ţară, consolidînd rolul LANC de interfaţă organizaţională a ultranaţionalismului. În acelaşi timp, aceste evenimente consolidau ideea că lupta împotriva politicienilor, jidanilor şi poliţiei era ceva nobil, că etnicii români puteau să-şi conducă propria ţară numai prin luptă violentă şi că această cauză avea nevoie de eroi tineri pentru restabilirea dreptăţii pe teritoriul românesc.

NOTE:

1. Napoleon N. Creţu, „Acum 14 ani”, Sfarmă-piatră, 2 (55), 10 decembrie 1936, p. 4.

2. Manuilă, Recensămîntul general din decemvrie 1930, voi. 2, p. xxxii; Livezeanu, Cultural Politics, p. 238.

3. Maria Someşan, „Mişcarea studenţească din 1922”, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, 1,2002, p. 192.

4. „10 Decembrie 1922, Mărăşeştii studenţimii române”. Porunca vremii, 5 (599), 11 decembrie 1936, p. 3; „Manifestaţia studenţească de Duminică”, Universul, 11 (284), 13 decembrie 1922, p. 3; „Agitaţiile studenţeşti”. Dimineaţa, 14 (5788), 13 decembrie 1922, p. 3; USHMM, Fond MI-D, Rola 133, dosar 4/1922, f. 1.

5. „Membrii Marelui Colegiu Universitar şi agitaţiile antisemite”, Lumea, 19 decembrie 1922; retipărit în Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 260-261; „În jurul manifestaţiunilor din Iaşi”, Dimineaţa, 14 (5788), 13 decembrie 1922, p. 4.

6. Stelian Neagoe, Triumful raţiunii împotriva violenţei. Viaţa universitară ieşeană interbelică. Iaşi, Junimea, 1977, pp. 175-176.

7. „Manifestaţia studenţilor creştini din Cluj”, Universul, 11 (274), 1 decembrie

1922, p. 7; „Incidente sîngeroase la Cluj între studenţi”, Dimineaţa, 14 (5775), 30 noiembrie 1922, p. 7.

8. „Dezordinile studenţeşti din Cluj”, Dimineaţa, 14 (5776), 1 decembrie 1922, p. 7.

9. „O punere la punct”, Universul 2 (276), 3 decembrie 1922, p. 7; „Dezordinele antisemite din Cluj”, Dimineaţa. 14 (5777), 2 decembrie 1922, P. 7.

10. „Tulburările antisemite din ţară”, Dimineaţa, 14 (5783), 8 decembrie 1922, p. 3.

11. „Agitaţiile studenţeşti din ţară”, Dimineaţa, 14 (5786), 11 decembrie 1922, p. 3.

12. „Anti-Semitic Riots Spread in Rumania”, New York Times, 20 decembrie 1922, p. 2; „Attack Jews in Rumania”, New York Times, 27 decembrie 1922, p. 4; USHMM, Fond MI-D, Rola 132, dosar 1/1922, vol. 1, ff. 14-15; Arhivele CNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 2, f. 320; „Manifestaţii antisemite la Bîrlad”, Dimineaţa, 20 (5809), 3 ianuarie 1923, p. 4; „Tulburările antisemite la Huşi”, Dimineaţa, 20 (5815), 11 ianuarie 1923, p. 2.

13. Codreanu, Pentru legionari, pp. 40-52; Neagoe, Triumful raţiunii, pp. 78, 83,90-99.

14. Neagoe, Triumful raţiunii, pp. 90-100; Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 200-202, 250-253.

15. Neagoe, Triumful raţiunii, pp. 90-91.

16. Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj (1919-1940), Cluj-Napoca, Eikon, 2003, p. 202.

17. „Tinerime universitară română”, Apărarea naţională. 1 (1), 1 aprilie 1922, p. 20; Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică, vol. 1, Cluj-Napoca, Dacia, 1980, pp. 163,187,204.

18. Tatjana Buklijas, „Cultures of Death and Politics of Corpse Supply: Anatomy in Vienna, 1848-1914”, Bulletin of the History of Medicine, 82, 2008, pp. 598-605.

19. Delaromanu, „Cadavrele…”, Citvîntul studenţesc, 1 (3), 15 ianuarie 1923,p. 3.

20. C.M. Râpeanu, „Începuturile mişcării studenţeşti”, Sfarmă-piatră, 2 (55), 10 decembrie 1936, p. 5.

21. AN – Cluj, Fond Universitatea din Cluj. Facultatea de Ştiinţă, dosar 204/1930, f. 18.

22. Antoine Roger, Fascistes, communistes et paysans: Sociologie des mobilisations identitaires roumaines (1921-1989), Bruxelles, Editions de l’Universite de Bruxelles, 2002, pp. 117-118.

23. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 4/1923, f. 264.

24. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1022/1923, ff. 372-375, Rola 121, dosar 1025/1923, ff. 21-25.

25. „Jidovii ne-au declarat război”, Cuxîntul studenţesc, 1 (5), 31 ianuarie 1923, p.2.

26. N.N. Creţu, „Vînătoare de creştini”, Cuvîntul studenţesc, 1 (6), 1 februarie 1923, p. 1.

27. Someşan. „Mişcarea studenţeasca”, p. 199.

28. „Măsuri de ordine în toată Moldova”. Universul, 18 august 1925.

29. USHMM, MI-D, Rola 135, dosar 2 1926, f. 111; „Incidente regretabile la Haţeg”, Universul, 23 iunie 1926; „Învăţătorul Bodrugă a încercat… asasinarea elevilor evrei?”. Universul, 24 iulie 1926.

30. „Încăerările dela P.-Neamţ”, Universul, 1 octombrie 1926.

31. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 4/1923, ff. 61, 65-66, 76.

32. Mihail Sebastian, De două mii de ani. Roman, Bucureşti, Editura Naţională-Ciornei, 1934, pp. 19,31-32.

33. USHMM, Fond MI-D, Rola 132, dosar 1/1922, vol. 1, f. 45.

34. Aladin, „Tîlcul Scandalului”, Contimporanul, 2 (29), 3 februarie 1923, p. 1; „Jandarmul în universitate?”, Cuvîntul studenţesc, 1 (10), 15 aprilie 1923. p. 1; „Armata în universitate”, Cuvîntul studenţesc, 1 (46), 18 decembrie 1922, p. 1.

35. Dana Beldiman, Armata şi mişcarea legionară, 1927-1947, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. 2002. pp. 53-54.

36. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 4/1923, ff. 91-92; AN – Cluj, Fond Universitatea „Ferdinand I”, Facultatea de Ştiinţă, dosar 76/1922, ff. 53, 95.

37. AN – Bucureşti, Fond Universitatea din Bucureşti, Rectorat, dosar 4/1923, ff. 80-81.

38. Ibidem, ff 137, 140-141. Cf Sebastian, De două mii de ani, pp. 7, 17, 19, 53; Saşa Pană, Născut în ’02. Memorii, file de jurnal, evocări, Bucureşti, Minerva, 1973, pp. 137-145.

39. „În preajma deschiderei Universităţilor”, Lancea, 1 (7), 1 noiembrie 1925, p. 1; AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 121, dosar 1084 1925, ff. 34-36; AN – Cluj, Fond Universitatea „Ferdinand I”, Facultatea de Ştiinţă, dosar 76 1922, ff. 110-113.

40. AN – Cluj, Fond Universitatea „Ferdinand I”, Facultatea de Ştiinţă, dosar 76,1922, ff. 3,6.

41. Ibidem, f. 4.

42. Ibidem, f. 9.

43. Ibidem, f. 21.

44. Ibidem, ff. 24, 26, 41-42.

45. Ibidem, ff. 61-82, 88-89. Adesea, profesorul nota în mod explicit care dintre studenţii prezenţi erau evrei.

46. Ibidem, ff. 92,216.

47. Ibidem, ff. 5-8.

48. Ibidem, f. 42.

49. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 121, dosar 1024/1923, ff. 2,42-44.

50. Ibidem, ff. 45-46.

51. „Acţiunea studenţilor naţionalişti”, Lumea, 9 decembrie 1922, retipărit în Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 259-260.

52. „Provocatorul Manciu”, Naţionalistul, 10 (44), 4 noiembrie 1923, p. 3.

53. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1022/1923, ff. 511-512.

54. Ibidem, ff. 474-477. Cf Sebastian, De două mii de ani, p. 33.

55. Ibidem, ff. 538,546.

56. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 966 1921, f. 41.

57. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 248-250,320.

58. Codreanu, Pentru legionari, p. 68.

59. Interogatoriul lui Corneliu Zelea Codreanu din 31 octombrie 1923, retipărit în Scurtu (ed.), Totalitarismul, p. 387.

60. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 321.

61. „Relaţiile dintre studenţii cehoslovaci şi români”, Cuvîntul studenţesc, 1 (34), 25 septembrie 1923, p. 2.

62. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 324.

63. ANIC, Fond DGP, dosar 15/1923, ff. 8-10.

64. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1087/1925, ff. 15,18-19.

65. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 1/1925, f. 162.

66. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 119-120; „Insigna studenţească”. Cuvîntul studenţesc, 1 (22), 10 iulie 1923, p. 4.

67. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1021/1923, ff. 222-224.

68. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1087/1925, f. 41. La Oradea Mare nu exista universitate, dar oraşul avea o Şcoală de Drept afiliată Universităţii din Cluj.

69. Aurel Ciochină, „Studenţii Timişoarei”, Cuvîntul studenţesc, 1 (4), 28 ianuarie 1923, p. 4.

70. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1085/1925, ff. 30-34; AN – Cluj, Fond Universitatea „Ferdinand I”, Facultatea de Ştiinţă, dosar 109/1924, f. 60.

71. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 132, dosar 1/1922, ff. 75-76, 84, 142; „Studenţi în propagandă”, Cuvîntul studenţesc, 1 (19), 19 iunie 1923, p. 4; „Pentru studenţi”, Cuvîntul studenţesc, 1 (22), 10 iulie 1923, p. 4.

72. „Informaţiuni”, Cuvîntul studenţesc, 1 (20), 26 iunie 1923, p. 4; „Din activitatea studenţească”, Cuvîntul studenţesc, 1 (32), 18 septembrie 1923, p. 2.

73. AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 129, dosar 1057/1924, f. 9.

74. Ibid., dosar 1125/1926, f. 6.

75. Reichardt, Faschistische Kampfbund, p. 96; Robert Genvarth, „The Central European Counter-Revolution: Paramilitary Violence in Germany, Austria, and Hungary after the Great War”, Past and Present, 200, 2008, pp. 175-210.

76. „The Government and the Needs of the Students”, USNA, Records of the Department of State relating to Internal Affairs of Romania, 1910-1944.

77. ACNSAS, Fond Penal, dosar 000324, vol. 8, f. 126.

78. AN – Iaşi, Fond Chestura de Poliţie, dosar 52/1933, ff. 83-89; Fond Universitatea „Al. I. Cuza”, Rectorat, Rola 305, dosar 1596/1935, f. 32.

79. ACNSAS, Fond Documentar, dosar 012694, vol. 1, ff. 32-45.

80. „Măsurile represive împotriva dezordinelor”, Adevărul, 12 aprilie 1935.

81. Reichardt, Faschistische Kampfbund, pp. 75,98.

82. USHMM, Fond MI-D, Rola 132, dosar 1/1922, ff. 161-162, 171, 178, 190; Fond Dosare SRI, Rola 106, dosar 1151, ff. 301-305; AN – Braşov, Fond Chestura de Poliţie, Serv. Exterioare, dosar 253/1927, f. 5.

83. Au fost invitaţi să ia cuvîntul I.C. Cătuneanu, A.C. Cuza, Vasile Dumitru, Mihail Dragomirescu, Găvănescul, Gheorghiu, Iuliu Haţieganu, I. Mândrescu, S. Mehedinţi, Ec. C. Nazarie, Cezar Papacostea, Nicolae Paulescu, M. Ştefanescu, Octavian Goga, C. Vasiliu-Bolnavu, Alexandrina Gr. Cantacuzino, Leonte Moldovanu şi Amos Frâncu. „Programul congresului”, Cuvîntul studenţesc, 1 (27), 14 august 1923, p. 1; AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 121, dosar 1024/1923, f. 194.

84. „Congresul studenţesc oprit”, Cuvîntul studenţesc, 1 (26), 7 august 1923, p. 1; „Congresul delegaţilor întregei studenţimi române din ţară”. Cuvîntul studenţesc, 1 (30), 4 septembrie 1923, p. 1. Relatări ulterioare romanţate susţin că, după ciocnirile iniţiale cu jandarmii, studenţii au ţinut congresul în pădure. Lorenzo Baracchi Tua, Garda de Fier, trad. de Cesar Balaban, Bucureşti, Editura Mişcării Legionare, 1940, pp. 40-41.

85. „Hotărîrile studenţimii române în congresul de delegaţi”, Cuvîntul studenţesc, 1 (30), 4 septembrie 1923, pp. 1-2.

86. „Programul congresului”, Cuxîntul studenţesc, 4 (1), 26 noiembrie 1926, p. 2; USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 1/1924, f. 163.

87. Tereza Mozes, Evreii din Oradea, trad. de Liviu Borcea, Bucureşti, Hasefer, 1997, p. 140.

88. Lorin Popescu, „La Oradea”, Cuvîntul studenţesc, 4 (1), 24 noiembrie 1927, p. 1.

89. „La Răboj”, Cuvîntul studenţesc, 4 (1), 24 noiembrie 1927, p. 5.

90. „Circulara Ministerului de Interne”, 1 decembrie 1927, retipărită în Ioan Scurtu (ed.), Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. 2, Bucureşti, Institutul Naţional Pentru Studiul Totalitarismului, 2000, p. 87.

91. Mircea Eliade, „O generaţie”, Cuvîntul studenţesc, 4 (2), 4 decembrie 1927, p. 1.

92. Mozes, Evreii din Oradea, p. 141.

93. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 2, pp. 91-92. 95.

94. Ibidem, pp. 98-100.

95. „A Bird’s-Eye View of the Students’ Congress, the Riots, and the Effects”, USNA, Records of the Department of State relating to Internal Affairs of Romania, MII98, Rola 7, American Legation Dispatch 510, Enclosure 3.

96. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 2, pp. 98-100.

97. Marţial Magrini, citat în Mozes, Evreii din Oradea, p. 142.

98. Ibidem, p. 142.

99. Scurtu (ed.), Ideologie, vol. 2, pp. 98-100.

100. Ibidem. pp. 118-119, 123-124.

101. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 8/1925, ff. 74-76.

102. „Procesul studenţilor la Cluj”, Cuvîntul, 3 martie 1928.

103. „Studenţimea va declara grevă generală”, Cuvîntul, 13 decembrie 1927; „Dizolvarea organizaţiilor studenţeşti”, Cuvîntul, 13 mai 1928.

104. Quintan Wiktorowicz, Radical Islam Rising: Muslim Extremism in the West, Lanham, MD, Rowman and Littlefield, 2005, pp. 85-128; Donatella della Porta, „Political Socialization in Left-Wing Underground Organizations: Biographies of Italian and German Militants”, în Bert Klinderman Klandermans (ed.), International Social Movement Research: Social Movements and Violence; Participation in Underground Organizations, Greenwich, CT, JAI Press, 1992, pp. 259-290.

105. Cf. Lyttelton, „Fascism and Violence in Post-war Italy”, pp. 257-274; Bessel, Political Violence and the Rise of Nazism.

106. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 2, ff. 16-18.

107. Printre cei implicaţi în complot s-au numărat Leonida Bandac, Nicolae Dragoş, Aurelian Vernichescu, C. Dănulescu, Traian Breazu şi Ion Zelea Codreanu.

108. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 2, ff. 178-180, vol. 3, ff. 206-207. Interogatoriile celorlalţi se găsesc în ff. 185-199, 218-285; Codreanu. Pentru legionari, p. 162.

109. Corneliu Zelea Codreanu, Scrisori studenţeşti din închisoare, Bucureşti, Ramida, 1998, pp. 14-15.

110. Codreanu, Pentru legionari, pp. 13-16, 40-45; Neagoe, Triumful raţiunii, pp. 90-91.

111. „Dezordinele cuziste dela Huşi continuă”, Aurora, 3 (530), 30 iulie 1923, p. 4.

112. Neagoe. Viaţa universitară clujeană interbelică, vol. 1, pp. 209-210, 213; ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 3, f. 19.

113. ANIC, Fond DGP, dosar 36.1923, ff. 18-21; ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 2.

114. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 2.

115. Codreanu, Pentru legionari, p. 171.

116. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 234687, vol. 1, ff. 7-9; vol. 3, ff. 48.

117. Ibidem, dosar 259143, vol. 1, ff. 222-228.

118. „Din Bîrlad”, Aurora, 612,9 iulie 1924.

119. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 248-250; AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, dosar 1125/1926, f. 7.

120. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 2, f. 319; vol. 3, f. 3.

121. Neagoe, Triumful raţiunii, p. 101.

122. ANIC, Fond DGP, dosar 79/1927, f. 1.

123. AN – Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 129, dosar 1057/1924, f. 4; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 211932, vol. 2, ff. 35-43; Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 535-536.

124. „Obolul moţilor”, Cuvîntul studenţesc, 2 (7), 4 martie 1924, p. 2, retipărit în Codreanu, Pentru legionari, pp. 176-177.

125. „Situaţia disperată a moţilor. Raportul alarmant al Dl. Ion C. Pop adresat primului ministru”, Calendarul, 461, 2 septembrie 1933, p. 2; A. Vântu, „Tragedia Moţiilor”, Axa, 1 (14), 15 iunie 1933; N. Mladin, „Problema moţilor”, Sfarmî-piatră, 3 (73), 22 aprilie 1937.

126. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 2, f. 331; vol. 3, f. 126; Ion I. Moţa, Axa, 1 (4), 1933, p. 5. O excepţie, reprezentînd o critică a huliganismului studenţilor cu zece luni înainte de aflarea complotului, este „Mişcarea studenţească şi armata neamului românesc”, Apărarea naţională, 1 (19), 1 ianuarie 1923, pp. 22-26.

127. Codreanu, Scrisori studenţeşti, p. 44.

128. Ibidem, pp. 52-55.

129. S. Şiciovan, „Înainte”, Apărarea naţională, 2 (4), 15 mai 1923, p. 21.

130. Maria Bucur, „In Praise of Wellborn Mothers: On the Development of Eugenicist Gender Roles in Intenvar Romania”, East European Politics and Societies, 9 (1), 1995, p. 129.

131. Maria Bucur, „Between the Mother of the Wounded and the Virgin of Jiu: Romanian Women and the Gender of Heroism during the Great War”, Journal of Women i History, 12 (2), 2000, pp. 30-56.

132. „Tinerime universitară română”, Apărarea naţională, 1 (1), 1 aprilie 1922, p. 20.

133. Benone Negreţu, „Tineretul LANC”, Apărarea naţională, 6 (17), 22 aprilie 1928, p. 1; Codreanu, Scrisori studenţeşti, p. 37.

134. „Pedepsirea trădătorului Vernichescu”, Cuvintui studenţesc, 2 (11), 29 martie 1924, p. 1.

135. „Jertfă pentru jertfa”, Arcaşul, 1 (1), 14 aprilie 1924, p. 6.

136. ACNSAS. Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 68.

137. Alexandru Uimara, „Complotul,” Fascismul, 1 (10), 22 octombrie 1923, p. 1; Th. Voinea, „Atentatul,” Fascismul, 1 (10), 22 octombrie 1923, pp. 1-2.

138. „Un complot monstru”, Apărarea naţională, 2 (14), 15 octombrie 1923, p. 18.

139. „Protest”, Naţionalistul, 10 (4), 4 noiembrie 1923, p. 3; Tăzlăuanu Huşi, „Dl. Ion Zelea Codreanu în lanţuri!…”, Naţionalistul, 10 (4), 4 noiembrie 1923, p. 3.

140. „O aniversare”. Frăţia creştină, 2 (4), 12 octombrie 1924, p. 1.

141. „Mulţumiri”, Cuvîntul studenţesc, 2 (11). 1 aprilie 1924. p. 2.

142. „Complotul”, Cuvîntul studenţesc, 1 (38), 30 octombrie 1923, p. 1. Potrivit datelor recensămîntului din 1930, în România erau numai 748.115 evrei. Estimarea conform căreia în mişcarea studenţească antisemită s-au implicat 20.000 de persoane e de asemenea o exagerare.

143. „Procesul studenţilor arestaţi la Văcăreşti”, Cuvîntul studenţesc, 2 (10), 25 martie 1924, p. 1.

144. „La 29 martie”, Cuvîntul studenţesc, 2 (10), 25 martie 1924, p. 1.

145. Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 410-413.

146. „Jertfă pentru jertfa”, Arcaşul, 1 (1), 14 aprilie 1924, p. 6.

147. Codreanu, Pentru legionari, p. 183. Avocaţii apărării au susţinut că acest complot nu putea fi etichetat drept trădare sau revoluţie, întrucît nici una dintre presupusele victime nu era şef de stat. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 2, ff. 140,143-148,151-155.

148. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 211932, vol. 2, f. 36.

149. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 62-63, 153.

150. Codreanu, Pentru legionari, p. 184.

151. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 101-106.

152. Ibidem, ff. 68-73,107.

153. „Un simbol: Ioan Moţa”, Acţiunea românească, 1 (1), 1 noiembrie 1924, p. 4.

154. „Complotul studenţesc”, Cuvîntul, 1 (4), 9 noiembrie 1924, p. 4; ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 2, 244-246; AN – Iaşi, Fond Universitatea „Al.I. Cuza”, Rectorat, Rola 121, dosar 1022/1923, ff. 518-523, dosar 1025/1923, ff. 28-39.

155. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 244.

156. Ibidem, vol. 3, ff. 383-384.

157. Ibidem, vol. 4, f. 4.

158. „A început judecarea procesului Corneliu Z. Codreanu”, Universul, 43 (115), 22 mai 1925, p. 4; „Sălbăteciile fostului prefect de poliţie din Iaşi C. Manciu”, Ogorul nostru, 3 (34), 11 mai 1925, p. 2.

159. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, ff. 4-8, 244-246; Codreanu, Pentru legionari, pp. 201-221.

160. ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 1, f. 367.

161. Ibidem, vol. 1, ff. 264-265, 293, 449-451, vol. 4, ff. 179-181; Scurtu (ed.). Totalitarismul, pp. 473-477, 479-484, 488-492.

162. Exemplele sînt reunite în ACNSAS, Fond Penal, dosar 013207, vol. 4, ff. 167-171, 175-178, 182-297, 302-321, voi. 5, ff. 1-145, 200-220. Codreanu scrie că au fost depuse 19.300 de astfel de cereri. Codreanu, Pentru legionari, p. 230.

163. Neagoe, Triumful raţiunii, p. 275; „Descoperirea organizaţiei teroriste din Capitală”, Cuvîntul, 1 (1), 6 noiembrie 1924, p. 3; Scurtu (ed.), Totalitarismul, p. 514.

164. Neagoe, Triumful raţiunii, p. 291.

165. „Achitarea studentului Răpeanu”, Curentul studenţesc, 1 (5), 13 aprilie 1925, p. 3.

166. E.L., Cîntecele lui Corneliu Zelea Codreanu, Turnu-Severin, Editura Ziarului Ogorul Nostru, 1925, p. 20.

167. Dumitru Gusti (ed.), Enciclopedia română, vol. 2, Bucureşti, Asociaţiunea Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, 1939, pp. 623-624.

168. Codreanu, Pentru legionari, p. 225.

169. Cezar Cherciu, Focşanii. O istorie în date şi mărturii (sec XVI – 1950), Focşani, Andrew, 2010, pp. 318-352,360, 368-374,381-382.

170. Dinu Dumbravă, Fără ură! Pregătirea şi deslănţuirea evenimentelor din Focşani în zilele de 17 şi 18 martie 1925, f.l., f.e., f.a.; Livezeanu, Cultural Politics, p. 283.

171. Manuilă, Recensămîntul general din decemvrie 1930, vol. 2, 350; Cherciu, Focşanii, pp. 361, 381, 386.

172. „Procesul Corneliu Zelea Codreanu”, Cuvîntul, 2 (161), 23 mai 1925, p. 2.

173. C., „Procesul Corneliu Zelea Codreanu”, Adevărul, 38 (12713), 24 mai 1925, p. 7.

174. Livezeanu, Cultural Politics, pp. 284-285.

175. Cuţana, „În jurul procesului Codreanu”, Adevărul, 38 (12709), 20 mai 1925, p. 6.

176. Paul Iliescu, „Asasinatul dela Iaşi”, Ogorul nostru, 3 (31), 19 martie 1925, p.2.

177. „Apelul naţiunei”, Ogorul nostru, 3 (31), 19 martie 1925, p. 1.

178. Nellu Ionescu, „În jurul morţii lui Manciu”, Cuvîntul Iaşului, 2 (ediţie specială). 27 octombrie 1924. p. 1.

179. „Procesul lui Corneliu Codreanu”, Adevărul, 38 (12710), 21 mai 1925, p. 6.

180. N. Clocârdia şi Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua IV-a”, Universul, 43 (119), 27 mai 1925, p. 6.

181. Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua II-a”, Universul, 43 (117), 24 mai 1925, p. 3; Cuţana, „În jurul procesului Codreanu”, Adevărul, 38(12709), 20 mai 1925, p. 6.

182. Livezeanu, Cultural Politics, p. 285; N. Clocârdia şi Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua IV-a”, Universul, 43 (119), 27 mai 1925, p. 4.

183. Şi ziarele ostile lui Codreanu credeau că verdictul fusese hotărît dinainte. N.D. Cocea, „Achitarea lui Corneliu Codreanu”, Facla, 7 (27), 29 mai 1925, p. 1; Ad., Achitarea lui Codreanu”, Adevărul, 38 (12716), 28 mai 1925, p.

1.

184. Leontin Iliescu, „A început judecarea procesului Corneliu Z. Codreanu”, Universul, 43 (115), 22 mai 1925, p. 4; N. Clocârdia şi Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua IV-a”, Universul, 43 (119), 27 mai 1925, p. 6.

185. Leontin Iliescu, A început judecarea procesului Corneliu Z. Codreanu”, Universul, 43 (115), 22 mai 1925, p. 4; Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua II-a”, Universul, 43 (117), 24 mai 1925, p. 3.

186. C.G. Costa-Foru, „Impresii dela procesul Codreanu”. Adevărul, 38 (12715), 26 mai 1925, p. 1.

187. Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua III-a”, Universul, 43 (118), 25 mai 1925, p.3.

188. N. Clocârdia şi Leontin Iliescu, „Procesul Corneliu Z. Codreanu: Ziua IV-a”, Universul, 43 (120), 28 mai 1925, p. 2.

189. „Manifestaţia studenţilor din capitală”, Universul, 43 (120), 28 mai 1925, p. 3; „După achitarea lui Corneliu Codreanu”, Cuvîntul, 2 (166), 29 mai 1925, p. 1.

190. N.D. Cocea, „Achitarea lui Corneliu Codreanu”, Facla, 7 (27), 29 mai 1925, p. 1.

191. Ad., „Achitarea lui Codreanu,” Adevărul, 38 (12716), 28 mai 1925, p. 1.

192. USHMM, Fond MI-D, Rola 132, dosar 1/1922, f. 141.

193. Acest rezumat se bazează pe textul lui Iustin Ilieşiu, „Cuvinte în jurul unei cărţi”, Înfrăţirea românească, 4 (2), 15 noiembrie 1927, pp. 6-7. Al doilea act a fost schimbat cînd s-a publicat cea de-a treia ediţie (care se mai găseşte) în 1940. Conversaţia Ilenei cu tatăl ei a fost scoasă, precum şi tentativa de viol a prefectului. Corneliu Georgescu, Vremuri de restrişte, Bucureşti, Muntenia, 1940.

194. Ilieşiu, „Cuvinte în jurul unei cărţi”, pp. 6-7.

195. Codreanu, Pentru legionari, p. 235.

196. Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 519-523.

197. Codreanu, Pentru legionari, p. 235.

198. Petre Abeaboeru, „Nunta lui Zelea Codreanu: Un exemplu de marketing politic”, Historia, 10 (100), 2010, p. 38.

199. Mircea Dumitriu, „Istorie comentată a mişcării legionare, 1927-1999”, în Stănescu (ed.), Corneliu Zelea Codreanu, pp. 62-82.

200. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 14, f. 134.

201. Cherdu, Focşanii, pp. 388-389.

202. „Asupra pretinselor vandalisme antisemite dela Focşani”, Lancea, 1 (1). 6 august 1925, p. 1; Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 529-531.

203. ANIC, Fond DGP, dosar 16.1923, ff. 134,137.

204. „Cum se aplică starea de asediu la Focşani”, Adevărul, 38 (12785), 18 august 1925.

205. „Cum s’au efectuat botezurile oprite”, Lancea, 1 (3), 1 septembrie 1925, p. 2.

206. USHMM, Fond MI-D, Rola 132, dosar 2/1922, f. 112; Rola 136, dosar 5/1926, ff. 3, 98.

207. Neagoe, Triumful raţiunii, pp. 304-308; Gabriel Asandului, A.C. Cuza. Politică şi cultură. Iaşi, Fides, 2007, p. 21. Unul din cei şase, Matei Cantacuzino, îşi dăduse demisia mai devreme, ca formă de protest faţă de refuzul lui A.C. Cuza de a se supune politicii universităţii. Ceilalţi patru şi-au dat demisia odată cu Cuza.

208. „Cronică”, Apărarea naţională, 4 (1), 20 aprilie 1925, p. 21.

209. ANIC, Fond DGP, dosar 16/1923, f. 131; Corneliu Şumuleanu, Atentatul jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza, Bucureşti, Tipografia „Cultura Poporului”, 1925.

210. „Procesul Urziceanu”, Naţionalistul, 13 (5), 28 ianuarie 1926, p. 2; „Informaţiuni”, Chemarea, 1 (7), 10 martie 1926, p. 3.

211. Ion Delapoiană, „Dela procesul Gh. Urziceanu”, Înfrăţirea românească, 2/9 (1 martie 1926), p. 8.

212. H. Vasiliu. „Achitarea lui M.V. Budeanu”, Chemarea, 1 (7), 10 martie 1926, p. 1.

213. Livezeanu, Cultural Politics, pp. 79-84.

214. Emil Diaconescu, Agresiunea de la Cernăuţi din ziua de 7 octombrie 1926 împotriva profesorilor din Comisiunea Nr. 2 a examenului de bacalaureat, Iaşi, Tipografia „Albina”, 1926, p. 4.

215. Ibidem, p. 10; ACNSAS, Fond Penal, dosar 015671, vol. 3, f. 27.

216. Manuilă, Recensămîntul general din decemvrie 1930, vol. 2, p. 120.

217. ACNSAS, Fond Penal, dosar 015671, vol. 3, ff. 21-22.

218. Paul P. Iliescu, „Procesul studentului Neculai Totu din Bucovina”, Chemarea, 2 (29), 14 februarie 1927, p. 2; N. Mucichescu-Tunari, „Achitarea elevului Niculae Totu”, Unirea, 2 (30), 28 februarie 1927, p. 2.

219. ACNSAS, Fond Penal, dosar 015671, vol. 3, f. 38; ANIC, Fond DGP, dosar 44/1927, f. 23.

220. ANIC, Fond DGP, dosar 44/1927, f. 4.

221. ACNSAS, Fond Penal, dosar 015671, vol. 3, ff. 30, 54,69-74; ANIC, Fond DGP, dosar 44/1927, f. 7.

222. Livezeanu, Cultural Politics, p. 86.

223. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 1/1925, f. 180.

224. USHMM, Fond MI-D, Rola 136, dosar 5/1926, f. 77.

225. „Profanatorii de morminte din Piatra-Neamţ”. Lupta, 12 ianuarie 1928.

226. USHMM, Fond MI-D, Rola 136, dosar 5/1926, f. 122.

227. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 1/1925, f. 12.

228. Ibidem, f. 156.

229. USHMM, Fond MI-D, Rola 136, dosar 5/1926, ff. 154-160.

230. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 1/1925, ff. 189, 207, 235; „Lupta contra Cuzismului în Basarabia”, Apărarea naţională, 6 (10), 4 martie 1928, p. 1.

231. „Atentatele jidoveşti de la Chişinău”, Svastica, 1926, p. 2, în USHMM, Fond MI-D, Rola 136, dosar 5/1926, f. 147.

232. „Agresiunea dela Piatra Neamţ”, Unirea, 1 (1), 1-15 octombrie 1925, p. 2.

233. ANIC, Fond DGP, dosar 25/1926, ff. 24-25, 32, 39-42; Scurtu (ed.), Totalitarismul, pp. 506-507; USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 2/1924, ff. 87, 110.

234. ANIC, Fond DGP, dosar 49/1924, f. 81.

235. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 21926, f. 81.

236. Ibidem, dosar 1/1925, f. 103.

237. ACNSAS, Fond Penal, dosar 011784, vol. 14, f. 373; ANIC, Fond DGP, dosar 16/1923, ff. 156-157: ÜSHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 1/1925, ff. 42-43, 130, 135.

238. USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 2/1926, ff. 121, 131; Rola 136, dosar 5/1926, ff. 6-14.

239. USHMM, Fond MI-D, Rola 136, dosar 5/1926, ff. 106,113.

240. USHMM, Fond Dosare SRI, Rola 105, dosar 1151, ff 6-8.

241. „Cum se pregătesc dezordinile: Consfătuirile «Ligii creştine» la Tecuci”, Adevărul, 5 septembrie 1925; „Incidente antisemitice la un bîlci”, Politică, 113, 14 octombrie 1926; USHMM, Fond MI-D, Rola 135, dosar 3/1926, f. 38: Rola 136, dosar 5/1926, ff. 26-28.

Sursă: Roland Clark, Sfîntă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică. Iași, 2015.

Anunțuri

14 gânduri despre „ACTIVISMUL FASCIST ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ (I): ORIGINILE MIȘCĂRII LEGIONARE

  1. Cu falsificarea , rastalmacirea si falsa interpretare a izvoarelor si surselor istorice nu se va ajunge prea departe.Mai devreme sau mai tirziu adevarul tot va iesi la suprafata la fel ca un izvor curat sufocat de torentele noroioase ale minciunilor.De fapt miscarea nationalista si nu ultranationalista ( ce o fi aia numai maestri in etichetari pot spune!) a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost o reactie a tendinta comunismului bolsevic al lui Lenin de a se extinde in intreaga lume adica a internationalismului comunist propagat de Rusia sovietica si apoi de URSS.Nu se poate spune ca studentii si simpatizantii miscarii erau antisemiti ci erau impotriva comunistilor si nu impotriva evreilor sau israelitilor ca natie.mai tirziu si sub influenta curentelor din Europa si a faptului ca multi studenti si-au desavirsit studiile in Germania au fost influentati si de nationalismul german.Mama lui Corneliu Zelea Codreanu era de origine germana ( bavareza ) iar tatal razes din Bucovina aflata pina in 1919 sub stapinire austro-ungara cunostea limba germana si de aceea si-a continuat studiile in Germania dupa ce , in calitate de presedinte al Societatii Studentesti a Studentilor la Drept , a fost exmatriculat pentru ca s-a baricadat in amifiteatrul facultatii de drept in semn de protest (1) pentru ca nu s-a inceput anul scolar cu traditionala slujba religioasa.” A aderat la Garda Conștiinței Naționale în 1919, atras de caracterul anticomunist al organizației. În 1920 a participat la acțiunile de înăbușire a revoltei comuniste de la Atelierele CFR Nicolina.”.Marea mistificare a cetatenilor de origine iudaica ( ii voi numi in continuare evrei pentru conciziune) este ca miscarea lui Codreanu era o miscare anticomunista si nu antisemita iar neintelegerile cu evreii erau cauzate de sprijinirea de catre acestia din urma a internationalismului comunist bolsevic.Si mai exista o motivatie de ordin social.Pozitiile dominante din viata sociala si economica era dominata in mare masura de catre acestia ( cam cum se intimpla in Rusia la ora actuala) marii industriasi, bancheri si mari comercianti erau in buna masura evrei iar Codreanu era adeptul romanismului adica o reprezentare mai mare a romanilor in conducerea vietii economice.Prin urmare nici vorba de ura fata de evrei chiar daca asemeni lui Henry Ford , a avut simpatii fata de nationalismul german.Multi a sa intelegeti pericolul reprezentat de ” internationalismul ” comunist nu trebuie decit sa vedeti nefastul razboi civil din Spania ( 1933-1939) si inceputul de razboiul civil din Germania din anii 1918-1919 , infiintarea Republici Sovietice Bavareze si luptele bolsevicilor germani conduse de evrei sprijiniti de Komintern pentru acapararea puterii politice in Germania acelor ani.Chiar si in Italia acelor ani 1920-1922 , Mussolini a fost ajutat sa ajunga la putere de regele Italiei tot de frica ca comunistii sa nu ajunga la putere in Italia.(1) https://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Zelea_Codreanu

    • ”Nu se poate spune ca studentii si simpatizantii miscarii erau antisemiti ci erau impotriva comunistilor si nu impotriva evreilor sau israelitilor ca natie.”

      Doar cîteva exemple:
      ”Studenţii din Iaşi au împrumutat 8.000 de lei de la unul dintre sponsorii LANC pentru a-i plăti lui Codreanu călătoria, iar acesta a ajuns la timp ca să asiste la violenţele studenţeşti de pe străzile Berlinului din luna noiembrie a acelui an. Mai tîrziu a scris că a călătorit în Germania pentru că „ne dădeam bine seama, din studiile pe care le facuserăm, că problema jidovească are un caracter internaţional şi că reacţiunea nu poate fi decît tot în plan internaţional” (Codreanu, Pentru legionari, p. 68.)”

      ”Unul dintre cîntecele din mai 1923 proclama:

      Fraţi studenţi, măreţi apostoli
      Români buni şi plini de vlagă,
      Mîntuire azi aşteaptă
      Blinda naţie întreagă!

      De un pericol ce-o ameninţă
      Cu potopul de pierzare,
      De a jidovilor lepră
      Ce se-ntinde tot mai tare

      Noi sintem ai ei apostoli
      Tineri şi fără de pată,
      S-o chemăm cu noi alături
      Să dăm văilor răsplată… (S. Şiciovan, „Înainte”, Apărarea naţională, 2 (4), 15 mai 1923, p. 21)”

      ” Într-un raport al poliţiei din Buzău se menţiona că, atunci cînd Codreanu a trecut pe-acolo, „s-a dat jos [din tren] şi-a fost luat şi purtat pe braţe de studenţii şi elevii liceului şi şcolii comerciale din acest oraş, facîndu-i-se manifestaţie grandioasă, strigînd «Jos jidanii!». Asemenea a strigat şi dl Codreanu, cum şi logodnica lui, din vagon unde rămăsese”. Evreii care erau găsiţi în tren sau în apropierea acestuia erau bătuţi de studenţi (Scurtu (ed.), Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie, 1917-1927, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1996).
      Etc., etc. etc.

  2. Poza cu pricina preluata din revista ” Historia ” care face parte din trustul ” Adevarul ” cu actionariat cu accente puternic filo-semite ca sa folosesc un eufemism , este un fals destul de vizibil , aparut pentru prima data intre anii 2005-2010, pe un site numit miscarea.net si preluat apoi de Historia.ro si alte site-uri ale unor jurnalisti care reproduc putin schimbat acelasi articol.Nicio sursa serioasa , inclusiv arhivele nationale nu confirma aceasta poza aberanta.Unde gresesc zelosii care produc contrafacerea ? CZ Codreanu era un om foarte religios.Pirostriile se folosesc in biserica de catre preot iar acesta sub nicio forma n-ar fi acceptat folosirea unui simbol pagin pentru schimonosirea acestui obiect de ritual religios.

      • Domnule Obydin ma faceti sa zimbesc.In iunie 1925 Hitler abia iesise de citeva luni din inchisoare dupa ce fusese inchis in 1924 pentru puciul esuat de la berarie.La acea vreme zvastika ( sau swastika ) reprezenta un simbol pentru noroc si urari de bine :
        ” The swastika has an extensive history. It was used at least 5,000 years before Adolf Hitler designed the Nazi flag. The word swastika comes from the Sanskrit svastika, which means “good fortune” or “well-being.” The motif (a hooked cross) appears to have first been used in Neolithic Eurasia, perhaps representing the movement of the sun through the sky. To this day it is a sacred symbol in Hinduism, Buddhism, Jainism, and Odinism. It is a common sight on temples or houses in India or Indonesia. Swastikas also have an ancient history in Europe, appearing on artifacts from pre-Christian European cultures.
        adică:

        Svastica are o istorie bogată. A fost folosită cu cel puțin 5.000 de ani înainte ca Adolf Hitler să creeze steagul nazist. Cuvîntul svastica își are originea in cuvîntul sanscrit svastika, ceea ce înseamnă noroc sau urări de bine. Simbolul (crucea incîrligată) se pare că a fost folosit pentru prima oară în perioada neolitică, probabil pentru a reprezenta mișcarea soarelui pe cer. Pînă în zilele noastre svastica este un simbol sacru în hinduism, budism, jainism și odinism. Este un simbol larg folosit în temple și case în India și Indonezia. Svastica are o istorie străveche și în Europa, fiind găsită pe artefacte din perioada precreștină.
        În perioada respectivă, adică la începutul secolului 20, svastica era folosită cam peste tot, numitorul comun era norocul și binele pe care îl transmitea. Cred că toată lumea, inclusiv autorii de pe site-ul respectiv, sînt de acord că e normal ca la întemeierea unei familii să se dorească proaspeților miri noroc, sănătate și numai bine.

        Iată mai jos cîteva exemple de folosire a svasticii:

        Ambalaj la un cos de fructe, material promotional Coca Cola, un pachet de carti de joc, toate imprimate cu svasticaAmbalaj la un cos de fructe, material promotional Coca Cola, un pachet de carti de joc, toate imprimate cu svastica
        Coca Cola a folosit svastica în materialele promoționale, Carlsberg a folosit svastica pe sticlele de bere, Cercetașii Americii au folosit-o, Clubul Fetelor din America și-au intitulat revista „Svastica”. Svastica a fost folosită în timpul Primului Război Mondial de unități ale armatei americane și se putea găsi chiar și în 1939 pe avioanele de luptă britanice. (BBC)

        Svastica pe un avion al armatei americane din Primul Razboi MondialSvastica pe un avion al armatei americane din Primul Razboi Mondial
        Tot la începutul secolului 20 cazinourile americane foloseau jetoane imprimate cu svastica:

        Jetoane folosite in cazinourile americane la inceputul secolului 20Jetoane folosite in cazinourile americane la inceputul secolului 20
        Svastica era imprimată pe monezi aducătoare de noroc celor ce le păstrau asupra lor:

        Monezi cu svastica aducatoare de noroc ”
        Hitler nu era inca criminalul de mai tirziu cind a impus sistemul sau totalitar Germaniei ci presedintele unui partid din Germania ca oricare altul.E ca si cum ISIS isi ia ca simbol cercul cu Yin si Yang si toti care l-au folosit anterior ar fi fost teroristi.

      • Este emblematic, că și Codreanu, și Hitler au folosit cam aceleași simboluri…
        Codreanu susținea, că luptă pentru drepturile muncitorilor și țăranilor români – simbolul omului muncii sînt secera și ciocanul, ce legătură are svastica cu provocările istorice cu care se confrunta pe atunci poporul român?

      • Nunta Lui Corneliu Zelea Codreanu a fost organizata de L.A.N.C care a tiparit invitatiile fiind peste 30000 de invitati..Liga Apararii Nationale Crestine a fost partid din Europa care a folosit svastica ca simbol in 1922.Ca ulterior a folosit-o partidul nazist si a ajuns asociata cu crimele nazismului este cu totul alceva.” Am arătat acolo de ce cred că nu există nici o legătură între purtarea svasticii de către Codreanu în 1925 şi toate crimele pe care Adolf Hitler le-a comis 15-20 de ani mai tîrziu. Preopinenţii susţineau că, de vreme ce ambii erau antisemiţi, svastica fiind un simbol antisemit, împart aceeaşi vină. Însă, Codreanu a fost asasinat înainte de începerea războiului, în 1938. Rămînem deci în sfera presupunerilor despre ce ar fi urmat să facă el dacă ar fi ajuns la guvernare şi dacă ar fi fost aliat cu Hitler. Presupuneri care pot fi ticăloase, după cum se va vedea mai jos.
        După logica acestor acuzatori, toţi românii antisemiţi din perioada cînd s-a creat acest curent, ca urmare a unor probleme social-politico-economice, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea pînă la începutul secolului al XX-lea, ar fi responsabili de crimele lui Hitler. Printre aceşti antisemiţi să ne amintim că au fost unii dintre cei care au făcut gloria istoriei şi culturii noastre: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Costache Negri, Octavian Goga, Nicolae Paulescu, A.C. Cuza şi lista poate continua. Cu alte cuvinte, toţi aceştia nu sînt în viziunea unor „conservatori” de azi decît nişte hitlerişti demni de dispreţ, de care se cuvine să ne debarasăm rapid. ” http://www.rostonline.ro/2016/01/antisemitismul-romanesc-la-inceputul-secolului-xx/

      • Eminescu și Alecsandri cu alți intelectuali antisemiți au fost părinții spirituali ai lui Codreanu și Antonescu.
        Ei sînt acei care ”i-au educat” pe legionari și cuziști, le-au insuflat ideile care au provocat crimele regimului antonescian.

        Deşi reprezintă o ruptură, o „revoluţie” în cultura politică românească, Legiunea, pe terenul antisemitismului, se va alinia tradiţiei şi va înscrie pe steagul ei pe aceiaşi mari ctitori ai naţionalismului românesc, citaţi cu veneraţie. Există şi o continuitate a argumentelor de bază şi a clişeelor în susţinerea ideii pericolului evreiesc. Codreanu alcătuieşte, drept mărturie, chiar o antologie antisemită, cu valoare de „catehism”, în care figurează, alături de mentorii săi, A. C. Cuza şi N. Paulescu, extrase din „clasici”: V. Conta, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu, Mihai Eminescu, B. P. Hasdeu, C. Negri, A. D. Xenopol (C. Z. Codreau, Pentru legionari, (Sibiu, 1936), pp. 132-144.)

        În decembrie 1937, Nicolae Iorga atrage atenţia regelui Carol II asupra tendinţei vieţii politice româneşti spre o direcţie alarmantă: „Spun că în ţară, supt viaţa de partide, simt, ca un tropot de cai, mişcarea spre dreapta.” „Sînt fiii d-tale” îi replică regele. „Bastarzi…”, precizează istoricul (N. Iorga, Memorii, vol. VII, (Buc., 1939), p. 437).

        La doi ani după asasinarea lui Codreanu din ordinul regelui, „bastarzii” şi-au ucis „tatăl” care-i repudiase şi refuzase să recunoască în fanatismul lor si rodul „sămînţei” aruncate de el cu decenii în urmă.

    • […] Comentariu redactat

      Linkurile la saituri și bloguri, care reabilitează mișcarea fascistă legionară pe acest blog sînt interzise.
      Rog să aveți în vedere.

  3. „Cît despre antisemitismul legionarilor (care, ca mişcare politică au avut însemnul „gardul”, nu svastica, totuşi), acesta este indubitabil şi nu am încercat nici o clipă să demonstrez că nu ar fi aşa. Ar fi fost şi imposibil, în condiţiile în care legionarii înşişi s-au declarat antisemiţi, explicînd și motivele, pe care le redau succint mai jos.

    În primul rînd, propaganda bolşevică, mai ales în Moldova, avînd în vedere că foarte mulţi dintre agitatorii bolşevici de atunci erau evrei, unii trimişi din Rusia bolşevică.

    În al doilea rînd, proporția mare de elevi și studenți evrei din învățămîntul secundar și universitar raportat la proporția acestora la nivel naţional:

    În decembrie 1922 studenţii din cele patru centre universitare intră în grevă, având ca principală revendicare numerus clausus, adică respectarea proporţiei de la nivel naţional dintre români şi evrei, la înscrierea în învăţământul secundar şi universitar, care presupunea taxe. În condiţiile în care 72% din populaţia României erau etnici români, iar 4% evrei, în majoritatea liceelor, mai ales din Basarabia şi din Moldova, elevii români erau minoritari. La Facultăţile de Drept şi de Filosofie din Cernăuţi mai mult de jumătate din studenţi erau evrei. În Iaşi, evreii erau majoritari la Medicină şi Farmacie, iar la Facultatea de Ştiinţe reprezentau jumătate.
    Codreanu susţinea că tineretul unversitar trebuia să fie majoritar format din studenţi români, avînd în vedere că dintre ei se va afirma viitoare clasă conducătoare a României.

    În al treilea rînd, controlul de către evrei a sectoarelor comercial, industrial și bancar și exploatarea țăranilor de către arendașii evrei la sate.

    Iată ce spunea Codreanu, apropo de antisemitismul legionar:

    Nu contează că e evreu şi vă rog sa reţineţi pentru totdeauna că nu împotriva evreilor ca atare trebuie să se îndrepte lupta necruţătoare a unui legionar autentic, ci contra celor ce fac rău României şi Bisericii creștine. (despre faptul că a salvat un evreu de la înec) „

    • Mişcarea legionară are, pe lîngă trăsături comune fascismului european — antimarxism, respingerea democraţiei şi liberalismului, necesitatea revoluţiei morale şi spirituale, cultul elitei şi al omului nou — cîteva particularităţi care o disting de celelalte mişcări fasciste, şi liderii ei se puteau mîndri, pe drept, cu originalitatea şi prioritatea lor, în unele direcţii. În activitatea politică practică, noutatea adusă de Garda de Fier este introducerea asasinatului ca formă de combatere a adversarilor.

      Caracterul anti-evreiesc al mişcării, imprimat chiar din faza iniţială (lupta pentru numerus clausus şi anularea legii încetăţenirii evreilor), va domina, direct sau indirect, structura, programul şi evoluţia politică a mişcării. Toate celelalte obiective sînt dependente de izbînda în „războiul sfînt” împotriva „complotului iudaic”.

      Un reputat sociolog român, Petre Andrei, observa încă în 1928, într-un studiu dedicat mişcărilor politice ale tineretului, nota caracteristică a naţionalismului noilor organizaţii:

      „Avem impresia că tinerii noştri limitează naţionalismul în special la antisemitism, că îi atribuie o notă mai mult destructivă decît creatoare constructivă (…). Caracteristic pentru toate aceste organizaţii este antisemitismul. Ele cer rezolvarea problemei evreieşti prin mijloace chiar violente, iar ca măsuri imediate propun: scoaterea evreilor din armată şi administraţii, protecţia comerţului românesc în contra concurenţei străine şi numerus clausus, pentru a limita numărul evreilor, care vin în universităţi, unde se pregăteşte clasa conducătoare a ţării.” ( Petre Andrei, „Mişcări sociale şi politice ale tinerimii,” Minerva, 1(1928); republ. în Opere sociologice, vol. II (Buc., 1975), pp. 156-157.)

      În cartea sa Pentru legionari, amintind izvoarele crezului său naţionalist („literatura firească a clasicilor români”, apoi articolele lui N. Iorga şi A.C. Cuza din Sămănătorul şi Neamul Românesc), Codreanu rezuma cele trei idealuri ale poporului român, extrase din aceste lecturi: „1) Unirea tuturor românilor, 2) Ridicarea ţărănimii prin împroprietărire şi drepturi politice, 3) Rezolvarea problemei jidăneşti” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari (Sibiu, 1936) P. 13-15). În fapt, ca şi în cazul lui A. C. Cuza, împreună cu care a militat în prima fază a mişcării sale (1923-1927), toate acţiunile se vor concentra, obsesiv, asupra punctului al 3-lea.

      Programul Gărzii de Fier deplasează accentul de la revendicări sociale şi economice protecţioniste spre măsuri radicale, revoluţionare, de rezolvare a „problemei evreieşti”. înlocuirea sistemului parlamentar cu unul totalitar garanta, printre altele, caracterul ireversibil al eliminării evreilor. Ca program politic: trecerea de la numerus clausus la numerus nullus, pentru a pregăti (în formula lui I.I. Moţa, unul din fondatori) „o purificare totală“ (Ion I. Moţa, Cranii de lemn, ed. 4, (Buc., 1940), p. 82).

      Chiar de la afirmarea lui în viaţa politică, Adolf Hitler a fost constant admirat pentru radicalismul măsurilor antisemite, deşi existau mari deosebiri de doctrină: legionarii nu făceau caz de inferioritatea rasială a evreilor, iar spiritul anti-creştin al naţional-socialismului le era cu totul străin. De altfel, Codreanu va afirma nu o dată, cu orgoliu, prioritatea mişcării sale pe plan european, acuzată pe nedrept de imitare a nazismului.

      Dincolo de diferenţele ideologice, ascensiunea lui Hitler a sporit şi prestigiul, şi influenţa politică a mişcării gardiste. Codreanu vedea în Germania şi Italia principalii aliaţi şi susţinători (A. Simion, „Organizaţiile fascisto-hitleriste din România — factor de subminare a independenţei şi suveranităţii naţionale”, Anale de istorie, 4(1985). În pragul alegerilor din 1937, el declara:

      „În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrînd astfel în linia misiunii sale istorice în lume: apărătoarea crucii, a culturii şi civilizaţiei creştine.” („Declaraţiile d-lui C. Z. Codreanu,” Buna Vestire, nr. 229,30 nov. 1937.)

      Anexarea Austriei este, de asemenea, un prilej de euforie antisemită, exprimată în telegrama către Führer: „Cu nespusă bucurie, salut victoria adevărului în Austria germană. Toate puterile iudeo-francmasonice sînt înfrînte înaintea luminii triumfătoare a adevărului. Dvs. sînteţi purtătorul acestei lumini şi nici o putere nu va putea, vreodată, s-o înfrîngă.” (C. Z. Codreanu, Circulări şi manifeste (Madrid, 1951), p. 247).

  4. ” Dar cum s-a manifestat antisemitismul lui Corneliu Zelea Codreanu? Prin promovarea educaţiei, a onoarei şi a cinstei între români şi prin organizarea unui comerţ românesc, care să concureze comerţul evreiesc. Nu prin planuri de exterminare a evreilor.

    Automat, odată ce probleme conjuncturale care alimentau antisemitismul în România pe vremea aceea s-ar fi rezolvat, antisemitismul legionarilor ar fi rămas fără obiect. Pentru că antisemitismul legionarilor nu a fost rasial, ca la nazişti, nici religios.

    În final, mă întreb: dacă toate aceste lucruri sînt cunoscute, nu e o ticăloşie să-i pui în sarcină lui Codreanu fapte pe care nu doar că nu le-a comis, dar nici măcar nu le-a promovat cît a fost în viață?

    Nu e vorba aici nici de a justifica antisemitismul, nici de a-l apăra pe Corneliu Zelea Codreanu, ca exponent al unei mişcări puse astăzi la index, ci despre a ne cunoaşte istoria aşa cum a fost şi despre a fi cinstiţi faţă de o figură istorică. Pentru că, dacă nu ne raportăm corect la Codreanu, nu vom înţelege mare lucru din istoria noastră recentă, căci, vrem-nu vrem, a marcat-o decisiv, inclusiv după moarte. „

    • „Misiunea istorică a generaţiei noastre — scrie Codreanu într-o circulară din 1937 — este rezolvarea problemei jidoveşti. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut şi toate sforţările vieţii de acum încolo, scopul acesta îl vor avea” (C. Z. Codreanu, Circulări şi manifeste (Madrid, 1951), p. 199.)

      La Codreanu ura împotriva evreilor ia forme mistico-maladive, obsesive, transmise şi celor din jurul său. Legionarilor le este interzisă orice formă de contact cu evreii: intrarea într-o casă sau magazin evreiesc, a da mîna cu un evreu (C. Z. Codreanu, Circulări şi manifeste, p. 198). Corespondenţii străini remarcă, la întîlnirile cu Codreanu, formele bolnăvicioase, paranoide ale aversiunii lui faţă de evrei (Jean et Jerome Tharaud, L’envoye de l’Archange (Paris, 1939).

      „Noi ne dădeam bine seama, din studiile pe care le făcusem că problema jidovească are un caracter internaţional şi că reacţiunea nu poate fi decît tot pe plan internaţional; că o rezolvare totală a acestei probleme nu se poate obţine decît printr-o acţiune a tuturor neamurilor creştine trezite la conştiinţa primejdiei jidăneşti.”(C. Z. Codreanu, Pentru legionari (Sibiu, 1936) p. 70.)

      „În România fascismul nu putea să însemne decît înlăturarea primejdiilor care ameninţă poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidăneşti şi deschidere de drum liber către viaţa şi mărirea la care au dreptul să aspire românii” (C. Z. Codreanu, Pentru legionari, p. 73.)

  5. […] Comentariu redactat

    Linkurile la saituri și bloguri, care reabilitează mișcarea fascistă legionară pe acest blog sînt interzise.
    Rog să aveți în vedere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s