DESPRE NEGAȚIONIȘTII HOLOCAUSTULUI DIN ROMÂNIA (I)

Michael_Shafir

Negarea integrală

Negarea integrală a Holocaustului este rară, dar nu lipsită de importanţă. Ea face parte, în mare măsură, din ceea ce Kovacs (2002) numeşte „antisemitismul importat sau re-importat”. În general, sursa ei de inspiraţie este exilul, mulţi dintre membrii acestuia facînd parte din asociaţii înfiinţate cu mulţi ani în urmă de către persoane care azi au depăşit vîrsta pensionării. Aceştia au acces la literatura negaţionistă occidentală, unii mergînd pînă într-acolo încît participă ei înşişi la campania negaţionistă. Inspiraţia occidentală nu este însă întotdeauna recunoscută. Din acest punct de vedere, am putea vorbi despre negaţionişti „cinstiţi” şi „necinstiţi”.

În România, liderul PRM Corneliu Vadim Tudor pretindea, în martie 1994, că din vastele-i lecturi recente aflase „că savanţii [sic!] englezi şi americani contestă însuşi Holocaustul, susţinînd cu dovezi, probe şi argumente logice că nemţii nu puteau să gazeze 6 milioane de evrei, întrucît aşa ceva era o imposibilitate fizică şi tehnică”. Holocaustul, adăuga el, „n-a fost decît o stratagemă sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc” (România mare, 4 martie 1994). În noiembrie 2000, formaţiunea lui Tudor avea să devină partidul de opoziţie cel mai puternic în parlament, iar liderul PRM avea să ajungă la balotaj cu Ion Iliescu pentru funcţia de preşedinte al statului.

În România, articole negaţioniste au văzut lumina tiparului atît în publicaţii de continuitate radicală, cît şi în publicaţii de întoarcere radicală; şi – ceea ce este mai surprinzător – răspîndirea literaturii negaţioniste a fost apărată de către unii intelectuali percepuţi în general ca avînd poziţii democratice şi pro-occidentale [1].

Săptămînalul PRM Politica, de exemplu, a publicat în serial, în opt numere consecutive, în lunile februarie şi martie 1995, traduceri semnate de Leonard Gavriliu din revista franceză Annales d’histoire revisionniste. În noiembrie 1994, Mişcarea, revista de întoarcere radicală a Mişcării pentru România, publica un articol semnat de Silviu Rareş care recenza ”jaloane ale contestării Holocaustului” cum sînt scrierile lui David Irving, Maurice Bardeche, Paul Rassinier, Pierre Guillaume, Richard Harwood, Udo Walendy, Ernst Zundel, precum şi Faurisson şi Butz. Apariţia cărţii Miturile fondatoare ale politicii israeliene de Roger Garaudy a fost salutată nu numai de publicaţia lunară de întoarcere radicală Puncte cardinale, ci şi de profesorul Nicolae Manolescu, pe atunci în conducerea Patidului Naţional Liberal (PNL), cît şi de jurnalistul Cristian Tudor Popescu, redactorul-şef al ziarului Adevărul, unul dintre cotidianele de mare circulaţie din România. Pentru C.T. Popescu, criticile aduse în străinătate scrierilor lui Garaudy nu ar face altceva decît să pună în chestiune „libertatea de gîndire”, iar condamnarea Miturilor fondatoare ar echivala cu a-l sancţiona pe Descartes (Popescu, 1996, 1998) [2].

Pe coperta exterioară a versiunii româneşti a cărţii lui Garaudy era înscrisă reacţia autorului la protestele cu care a fost întîmpinat volumul: „Nu este vina mea dacă cei care mă acuză sînt tocmai aceia care au organizat o afacere mondială din vînzarea ciolanelor bunicilor lor”. Cartea îi atrăsese autorului o condamnare din partea justiţiei franceze la o amendă de 120.000 de franci şi difuzorului ei elveţian condamnarea de justiţia din acea ţară (Shafir, 2000). Dacă apărătorii români ai cărţii (ex. Manolescu, 1998) puteau invoca argumentul că Garaudy nu a negat în întregime Holocaustul în Miturile fondatoare, ci doar a ridicat obiecţii împotriva „anumitor exagerări”, scuza nu mai era valabilă în cazul cărţii Procesul sionismului israelian: Demascarea conspiraţiei sioniste mondiale, publicată în traducere în 1999, aici autorul însuşinduşi în întregime argumentul negaţionist (vezi Voicu, 2000a: 137). Dar nici unul din cei care săriseră iniţial în apărarea lui Garaudy nu a considerat că ar fi acum necesar să se distanţeze de el, ca să nu mai vorbim de propriile lor afirmaţii.

Nici unul dintre autorii români nu a adoptat însă argumentul negaţionist cu zelul şi cu desăvîrşirea cu care a făcut-o Radu Theodoru [3]. Fost ofiţer de aviaţie, membru fondator al PRM şi – pentru un timp – adjunct al lui C.V. Tudor, Theodoru avea să fie exclus din PRM în urma unui conflict cu Vadim [4]. Pentru o scurtă perioadă de timp, va deveni, în 1993, preşedinte al partidului extraparlamentar Partidul Unităţii Democrate (Shafir, 1993), dedicîndu-se apoi în întregime producţiilor negaţioniste repetate, pe care le va combina cu atacuri la adresa minorităţii maghiare – bineînţeles, înfăţişată ca „aliată” cu evreii (vezi Theodoru, 1996, 1999).

Theodoru este un „negaţionist cinstit”. „Sînt adeptul şcolii istorice revizioniste în fruntea căreia se află omul de ştiinţă [sic!] francez R. Faurisson”, scria în 1995, în săptămînalul de continuitate radicală Europa [5]. Faurisson, adăuga el, „este victima unor presiuni morale şi fizice dezgustătoare, pentru simplul fapt că a pus la îndoială existenţa camerelor de gazare”. După care, Theodoru înşira o listă a negaţioniştilor occidentali şi a principalelor lor „demonstraţii”, începînd cu „Raportul Leuchter” şi întorcîndu-se apoi la Léon Degrelle, liderul mişcării fasciste rexiste belgiene, şi la „scrisoarea deschisă” adresată de acesta Papei Ioan Paul II (vezi Lipstadt, 1994:11). În scrisoare, Degrelle, care a fost comandant al voluntarilor belgieni pe frontul de est şi a luptat în Divizia 28 Waffen SS Walonia, pretinde, în calitate de martor ocular, că în cel de-al Treilea Reich şi în teritoriile ocupate de acesta n-au existat niciodată camere de gazare sau anihilări în masă ale evreilor. Dacă au fost ucişi de cineva, evreii au murit din cauza bombardamentelor americane şi britanice, afirmă el. Degrelle, arăta Theodoru, produsese două coloane comparative care demonstrau că „adevăratul genocid” fusese cel produs „de bombardamentele anglo-americane, de explozia celor două bombe atomice la Hiroshima şi Nagasaki, de asasinatele în masă de la Hamburg şi Dresda”, şi nu la Auschwitz, „unde propaganda sionistă, spre a estorca Germaniei învinse sume fabuloase, a impus opiniei publice [internaţionale] cifra fabuloasă de 6 milioane de evrei asasinaţi”. Şcoala revizionistă, „raportînd suprafaţa aşa-ziselor camere de gazare la numărul de «gazaţi» zilnic”, demonstrează, potrivit lui Theodoru, că „totul este o minciună odioasă”. Acesta este, după cum se ştie, şi unul din principalele argumente ale lui Faurisson. Aşa cum arată Shermer şi Grobman, „Faurisson si-a bazat estimările pe numărul celor ce ar încăpea confortabil într-un vagon de metrou”. În alară de aceasta, argumentul negaţionist „anti-gaz” nu ia niciodată în considerare faptul că milioane de evrei victime ale Holocaustului nu au pierit în camerele de gazare, ci „din diferite alte cauze, printre care execuţiile de către Einsatzgruppen, bătăi, extenuare, foamete, molimi şi condiţiile in general insalubre din lagăre” (Shermer şi Grobman, 2000:60, 131).

„Apariţia şcolii istorice revizioniste”, scria Theodoru, „este bomba atomică pe care istoricii au aruncat-o conştient asupra uriaşei construcţii propagandistice a meşterilor Alianţei Universale Israelite pentru că, dacă vom demonstra că la Auschwitz şi în celelalte lagăre nu s-a produs nici un genocid prin gazare, se poate pune problema revizuirii procesului de la Nuremberg [sic!]”. Această revizuire ar impune, la rîndui ei, „revizuirea procesului făcut Germaniei celui de-al III-lea Reich”, ceea ce ar pune în discuţie „«tributul» plătit de Germania postbelică Israelului şi organizaţiilor mondiale evreieşti: de la pensii, la subvenţii de toate felurile” (Theodoru, 1995).

Articolul era prezentat de Europa ca fiind primul fragment dintr-o carte ce avea să apară sub titlul Lumea, România şi evreii. Cartea va apărea în cele din urmă în 1997, dar cu un titlu diferit, România ca o pradă, şi avea să se vîndă aparent destul de bine pentru ca o nouă ediţie, publicată la o altă editură, să apară în 2000, articolul din Europa fiind folosit drept introducere (Theodoru, 1997:9, 2000a:6).

România ca o pradă n-a istovit însă nicidecum zelul lui Theodoru de a imita modelele sale occidentale. El va aprofunda subiectul într-un volum apărut tot în anul 2000, al cărui titlu este de clară inspiraţie garaudyană. În Nazismul sionist, Theodoru arată cititorilor că Holocaustul a devenit „cea mai rentabilă afacere evreiască” care a existat vreodată, „îmbogăţindu-i pe autorii zişi martori oculari care au fabricat în serie, cu exagerări aberante şi viziuni patologice, [imagini] despre viaţa din lagărele naziste”. Managerii acestei „afaceri” au introdus tema Holocaustului „în programele şcolare şi universitare”, ea „devenind subiect al unor lucrări pentru susţinerea de doctorate”. Fiind „preluată de literatură, de memorialistică”, teza „s-a dovedit deosebit de rentabilă”. Se produc „filme aşa-zis documentare, de fapt subtile sau grosolane mistificări precum SHOAH [de Claude Lanzmann]”, au loc „congrese zise ştiinţifice”, apar „articole de presă” – totul pentru a crea „un sistem complex de dezinformări, de spălare a creierului, de presiuni psihologice, reuşind să impună falsul ca pe o realitate emoţională”.

Reacţia „demnităţii umane” la această stare de fapt, continuă Theodoru, „se numeşte REVIZIONISMUL ISTORIC” şi curajoşii săi partizani au devenit „ţinta nazismului sionist care foloseşte împotriva istoricilor revizionişti teroarea fizică, linşajul din presă, teroarea judiciară, atentatele, izolarea socială, loviturile economice”. Producţia revizionistă „analizează întregul proces de la Nuremberg [sic!], dovedind că a fost un proces-răzbunare al învingătorilor asupra învinşilor. Eu îl caracterizez ca pe un proces făcut de nazismul sionist, nazismului german. Mai exact, ca pe un proces al nazismului iudaic, împotriva nazismului arian. O răfuială rasistă” (Theodoru, 2000b:23-24; cuvintele scrise cu majusculă aparţin autorului).

Rezumînd esenţa aşa-numitului argument „revizionist”, Theodoru conchide:

”Nu există nici un document despre holocaust [sic!]. Nici un ordin semnat de Hitler, Himmler sau alţi conducători germani. Mult cîntata soluţie finală, a avut două variante: deportarea evreilor în Madagascar [sic!], înainte de declanşarea războiului cu URSS; după înaintarea în Rusia, deportarea lor spre Estul îndepărtat. Camerele de gazare, erau camere de despăduchiere şi dezinsecţie prin mult cîntatul Zyclon B, [sic!] un insecticid, aşa cum dovedeşte inginerul american Leuchter [6] în cele două rapoarte de analiză făcută în toate lagărele din Germania, Austria şi Polonia. În crematorii se ardeau cadavrele celor morţi de tifos” (Theodoru, 2000 b:25-26; sublinierile aparţin autorului, ca şi virgula dintre subiect şi predicat).

Theodoru încheia acest capitol al Nazismul sionist salutînd publicarea traducerii în româneşte a Miturilor fondatoare ale politicii israeliene „de excelentul filozof, sociolog şi politolog Roger Garaudy” şi exprimîndu-şi speranţa că acesta ar fi numai un început. El mai recomanda „doritorilor să aprofundeze tema” alţi importanţi autori „revizionişti” ca Irving, Butz, Faurisson, Jurgen Graf, Carl O. Nordling şi Carlo Maltogno [7] (Theodoru, 2000b:27-28).

Negarea deflectivă

În timp ce negarea integrală este relativ rar întîlnită şi rămîne în general marginală, negaţionismul deflector este mult mai răspîndit. Negaţionismul integral respinge însăşi existenţa Holocaustului, pe cînd varianta sa deflectivă nu o face; sau, mai bine zis, o face numai într-o anumită măsură şi într-un mod mai pervers. Este momentul să reamintim cititorului că nici una dintre categoriile pe care le folosim nu o exclude pe cealaltă. Nu trebuie să surprindă faptul că partizani ai negaţionismului integral pot avea şi atitudini de negaţionism deflector. La urma urmei, negarea Holocaustului este şi o chestiune de mijloace şi, în situaţii diferite, se poate recurge la mijloace diferite. Negarea deflectivă nu neagă Holocaustul ca atare, ci transferă culpabilitatea asupra membrilor altor naţiuni sau minimalizează participarea membrilor propriei naţiuni, reducînd-o la manifestări „aberante” a căror pondere ar fi nesemnificativă. Aşadar, negaţionismul deflector este mai curînd particularist decît universalist, fiind în acelaşi timp un mecanism de autoapărare.

Negarea deflectivă este o formă specifică a sindromului general al „externalizării vinovăţiei”, fenomen cu adînci rădăcini sociale şi psihologice, care nu poate fi redus la un teritoriu naţional sau altul. În cele mai multe cazuri, externalizarea vinovăţiei este direcţionată spre aşa-zisul „inamic istoric”, fie el intern (minorităţi naţionale percepute ca ameninţătoare) sau extern. Antisemitismul, arătam într-un articol publicat 1991 care discuta cazul specific al României, a fost întotdeauna parte integrantă a externalizării vinovăţiei (Shafir, 1991:29). România nu este însă deloc un caz singular. Într-un studiu despre extrema dreaptă în Rusia, Walter Laqueur observă că aceasta împărtăşeşte „convingerea de nezdruncinat că străinii sînt vinovaţi de toate nenorocirile Rusiei. Orice pacoste s-ar ivi, ea n-are nimic de-a face cu ceea ce rusul a comis sau a omis să comită. Dacă n-ar fi fost uneltirile străinilor, Rusia ar fi mare, prosperă şi puternică” (Laqueur, 1997:194). Pentru a evita neînţelegerile, aş sublinia că externalizarca vinovăţiei nu se limitează cîtuşi de puţin la formaţiunile de dreapta radicală. Ea afectează toate componentele spectrului politic – ba chiar toate nuanţele spectrului uman. Cînd îi spun soţiei că am ars canapeaua cu ţigara deoarece ea nu-mi dăduse o scrumieră, nu fac altceva decît să recurg la o externalizarc personală a vinovăţiei. Externalizarea colectivă a vinovăţiei este nu mai puţin autodisculpatoare. Dacă ea este mai greu de învins, aceasta se datorează faptului că nu există psihiatri colectivi. Şi nu e de mirare că ei nu există: cei care ar putea funcţiona ca atare – scriitori, istorici, jurnalişti – sînt rareori ei înşişi imuni la această maladie colectivă.

Cu toate acestea, cum Europa Centrală şi de Est a fost principala scenă a tragediei Holocaustului, ar fi fost de aşteptat ca, în acest caz, acolo unde mărturiile locale sînt evidente, externalizarea vinovăţiei să fie ori foarte marginală, ori total absentă. Acest capitol va demonstra că lucrurile nu stau deloc aşa. Ar fi zadarnic să căutăm explicaţii „logice” pentru această stare de fapt. Căci, aşa cum bine arăta Vidal–Naquet (1992:73), „cînd scopul logicii este redus la autoapărare, logica însăşi îşi pierde minţile”.

Vom deosebi între cîteva categorii de negare deflectivă, în funcţie de ţinta acesteia. Prima categorie, şi poate cea mai naturală, o constituie deflectarea culpabilităţii exclusiv asupra germanilor. Cea de-a doua adaugă defectării şi grupuri prezentate ca fiind „aberaţii” a căror pondere ar fi nesemnificativă în cadrul propriei naţiuni. Last, but by no means least, evreii înşişi devin ţinta culpabilizării în cea de-a treia categorie. Toate cele trei categorii implică, în acelaşi timp, o oarecare doză – conştientă sau inconştientă – de „minimalizare a Holocaustului” (Braham, 2001), ca de altfel şi una de trivializare prin comparaţie.

a) Deutsche, Deutsche uber alle: vinovaţi sînt numai nemţii

A afirma că Holocaustul n-ar fi avut loc dacă naziştii nu veneau la putere şi dacă Germania n-ar fi invadat Europa Centrală şi de Est este un truism, deci nu necesită vreo demonstraţie. Dacă naziştii ar fi invadat „numai” vestul Europei, poate ar fi avut loc un genocid, dar nu am fi vorbit astăzi despre Shoah sau Holocaust [8]. Cu toate acestea, responsabilitatea nu poate fi pusă numai pe seama naziştilor. Fără crimele iniţiate şi comise la ordinul autorităţilor, aliate naziştilor, fară cele iniţiate şi comise de fasciştii locali şi fără colaborarea şi chiar participarea efectivă la crimă a unor indivizi din rîndurile populaţiilor cucerite de Reich, Holocaustul ar fi fost mai greu de realizat. Aşa cum bine remarca Deak, „sute de mii de estoni, lituanieni, ucraineni, români, ruşi şi de membri ai altor naţionalităţi au participat cu entuziasm la uciderea în masă a evreilor”; în acelaşi timp, se poate afirma şi că „majoritatea statelor ocupate de nazişti sau aliate acestora au produs aproximativ aceeaşi proporţie de măcelari, de indiferenţi, de simpatizanţi şi de rezistenţi [împotriva nazismului]” (Deak, 2001a: 105, 127). Defectarea asupra naziştilor a întregii vinovăţii pentru crimele comise este – explicit sau implicit – şi un refuz de Vergangenheitshewaltigung.

Negaţionismul deflector din România încearcă să transforme în victimă un stat părtaş la credoul ideologic nazist şi care a participat la crimă. Această încercare poate fi predatată în era comunistă. În 1986, de exemplu, săptămînalul bucureştean Luceafărul afirma că, „în nordul Transilvaniei, Holocaustul a fost în primul rînd antiromânesc, şi nu antisemit” (citat în Braham, 1997:51). După căderea regimului, avea să fie publicată o colecţie de documente atent selectate din Arhivele Statului sub titlul România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente (Eskenasy, 1997:291). Originile percepţiei datează şi ele din perioada comunistă.

Istoriografia ceauşistă prezenta publicului cititor o Românie abandonată de către Occident şi obligată să se alieze cu Hitler pentru a-şi apăra teritoriul rămas suveran după cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord sovieticilor, în urma ultimatumului din iunie 1940, şi pierderea nordului Transilvaniei în favoarea Ungariei după Diktatul de la Viena, din august al aceluiaşi an. În vreme ce suferinţele evreieşti erau arareori menţionate, iar rolul jucat de regimul Antonescu independent de influenţa germană era trecut sub tăcere, se insista, în schimb, asupra faptului că mareşalul refuzase să-i predea pe evrei nemţilor. „În ciuda repetatelor presiuni exercitate de hitlerişti asupra guvernului român şi, cu precădere, asupra mareşalului Antonescu, acesta nu a permis naziştilor să aplice «soluţia finală» în cazul evreilor cetăţeni români”, scria istoricul Aurică Simion în 1979 (Simion, 1979:132, subl. mea). Pogromurile erau astfel ignorate, ca şi atrocităţile comise în Basarabia, nordul Bucovinei şi în teritoriile aflate sub jurisdicţia armatei române. Nu se menţiona nimic despre deportările în Transnistria ale evreilor din Moldova şi din sudul Bucovinei, ca să nu mai vorbim despre deportările acelor „norocoşi” evrei din Vechiul Regat cărora avea să li se permită reîntoarcerea de acolo.

Scurt timp după apariţia cărţii lui Simion, Gheorghe Zaharia şi Nicolae Copoiu, cadre de conducere la Institutul de Studii Istorice şi Social-Poiitice de pe lîngă C.C. al P.C.R., aveau să susţină că cifra victimelor evreieşti ale Holocaustului în România nu depăşea 3.500. În acest scop, cei doi demnitari au purces la o interesantă stratagemă de trucaj istoric: Basarabia şi Bucovina, redobîndite în 1941, erau considerate a fi teritorii româneşti de drept, dar evreii din acele teritorii nu erau români de drept. Dintr-o perspectivă strict juridică, nu era o afirmaţie total falsă, deoarece foarte mulţi evrei români îşi pierduseră cetăţenia ca urmare a legislaţiei de tip Nürnberg adoptate cu începere din august 1940. Zaharia şi Copoiu recunoşteau că în lagăre muriseră, pasămite, 68.000 de evrei, dar pretindeau că aceştia fuseseră evacuaţi de „naziştii” din Transnistria dincolo de Bug, unde „au fost exterminaţi de către Gestapo sau au murit ca rezultat al epidemiilor sau al lipsei de îngrijire medicală sau preventivă” (citat în Eskenasy, 1994:189-190).

Nu era nici prima, nici ultima oară cînd istoriografia comunistă deflecta culpabilitatea în direcţia germanilor. Nicolae Minei recunoştea în 1978 existenţa deportărilor în Transnistria, susţinînd însă că ele „nu au avut drept scop, fie el mărturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauză”. Victimele, afirma Minei, pieriseră din trei cauze principale. Prima – „abuzurile comise de anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor care au delapidat fondurile alocate pentru achiziţia de alimente” (identitatea naţională a presupuşilor delapidatori era însă trecută sub tăcere). A doua – „excesele criminale ale unor elemente degenerate din cadrul organelor de pază şi supraveghere” (ditto). În sfirşit, „intervenţia asasinilor nazişti organizaţi în Einsatzkommando-uri, care, în plină retragere pe frontul de est, au pătruns cu forţa în lagăre, exterminînd pe deţinuţi” (Minei, 1978:25).

În perioada postcomunistă, cel puţin patru istorici aveau să accepte responsabilitatea autorităţilor româneşti pentru comiterea masacrelor. Dinu Giurescu (1999:70, 91) conchide că 108.000 de evrei români au fost exterminaţi de către autorităţile române, dar această cifră nu include exterminările din rîndul evreilor ucraineni. Florin Constantiniu (1997:394) estimează decimarea (aparent atît a evreilor români, cît şi a celor ucraineni) la „aproximativ 200.000”. Andrei Pippidi tinde să accepte cifra de 120.000, produsă de istoricul german Christa Zach, ca reflectînd „cea mai […] temeinică cercetare”. Cifra nu include victimele din rîndul populaţiei evreieşti ucrainene sau ruse (Zach, 1991; Pippidi 2000:241, vezi şi Pippidi, 2001:15). Cam acelaşi (între 110.000 şi 120.000) este şi numărul indicat de Lucian Boia. Făcînd un fel de „bilanţ”, ultimul remarca într-o recentă carte:

„Regimul Antonescu a exterminat ceva mai mult de o sută de mii de evrei români şi a «salvat» vreo 300.000. Strict aritmetic, meritul ar fi de trei ori mai mare decît vina! Doar că nu este un merit să nu ucizi şi este o crimă să ucizi” (Boia, 2001:193, 194). Estimările istoricilor evrei de origine română stabiliţi în Statele Unite sau în Israel, sînt considerabil mai ridicate. Radu Ioanid estimează că aproximativ 250.000 de evrei (şi 20.000 de rromi) au fost omorîţi de autorităţile române, în timp ce Jean Ancel ajunge la cifra de 410.000, din care 170.000 de evrei ucraineni (Ancel, 1998). În sfîrşit, estimarea lui Raul Hilberg este de 270.000 (Hilberg, 1994, Vol.3:1300).

Exercitarea deflectării vinovăţiei asupra Germaniei n-a fost abandonată nici după schimbarea regimului, fiind adoptată atît de către istoricii naţionalişti, cît şi de politicienii de aceeaşi coloratură. Spre exemplu, generalul Ion Alexandru Munteanu, director al Arhivelor Statului din Bucureşti pînă în noiembrie 1991 şi, pînă la moartea sa survenită în 1995, prieten apropiat al lui Corneliu Vadim Tudor (vezi Shafir, 1997: 377-378), avea să afirme că întreaga responsabilitate pentru _ceea ce s-a petrecut în Moldova de Răsărit [adică Basarabia] şi Transnistria în anii 1941-1943” revine germanilor. La fel, istoricul Maria Covaci, co-autoare a cărţii prefaţate de Minei despre pogromul de la Iaşi (vezi infra), avea să afirme în săptămînalul Europa, în 1991: „Cît priveşte soarta evreilor deportaţi în lagărele din Transnistria, […] aceştia au pierit, datorită împrejurărilor de război, a epidemiilor, precum şi masacrelor săvîrşite de trupele SS şi de organizaţia nazistă Todt. Armata română nu a comis nici masacre, nici pogromuri” (ambii citaţi în Eskenasy, 1994:215). Acesta este şi argumentul produs în 1998 de Alex Mihai Stoenescu, un scriitor care lucrează la Departamentul de Relaţii cu Publicul din Ministerul Apărării, în volumul intitulat Armata, mareşalul şi evreii. Stoenescu susţine că pogromul de la Iaşi a putut avea loc numai pentru că Antonescu „a cedat Germaniei o parte a suveranităţii naţionale a României” în ajunul războiului şi că serviciile secrete germane – care însoţeau întotdeauna trupele – precum şi unităţile organizaţiei Todt, au acţionat ca la ele acasă” (Stoenescu, 1998:228).

O serie întreagă de politicieni români au pus umărul la negaţionismul deflector. Petre Ţurlea, care reprezenta în parlament partidul „succesor” Frontul Salvării Naţionale (FSN), susţinea, în iunie 1991, că la Iaşi ar fi fost omorîţi numai 3.233 ie evrei, responsabilitatea pentru crimă aparţinînd în mod clar „unor trupe speciale de represiune din armata germană de pe frontul de est” (Azi, 15 iunie 1991). În acelaşi an, Ţurlea avea să iniţieze o moţiune care a avut drept rezultat păstrarea unui minut de reculegere în parlament în memoria lui Antonescu, în ajunul aniversării executării acestuia. Considerînd că Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), cum fusese rebotezat FSN, nu era destul de naţionalist, Ţurlea avea să treacă în Partidul Unităţii Naţionale Române, o formaţiune de continuitate radicală (Shafir, 1997:360-361). Doi ani mai tîrziu, senatorul FDSN Gheorghe Dumitraşcu enunţa aceeaşi interpretare deflectoare a istoriei recente a României, atacîndu-l în săptămînalul PRM pe răposatul Şef Rabin Moses Rosen, pe care-l acuza de a fi „creat antisemitism” în România, falsificînd adevărul despre suferinţa coreligionarilor săi. „Înţeleg foarte bine”, scria Dumitraşcu, „că au avut loc nişte represalii la Iaşi, dar ele n-au fost opera noastră, ci a hitleriştilor” (România mare, 28 mai 1993). Să mai adăugăm că atît Ţurlea, cît şi Dumitraşcu sînt profesori (şi încă universitari!).

S-ar părea că profesorii universitari specializaţi sau nu în istorie şi deveniţi politicieni, cel puţin în cazul României, sînt axaţi îndeobşte pe deflectarea întregii responsabilităţi pentru atrocităţile Holocaustului asupra nemţilor şi în localizarea acestei responsabilităţi numai şi numai acolo. Vom avea ocazia să examinăm acest aspect în capitolul dedicat negaţionismului selectiv.

Marginalizarea crimei: Deflectarea culpabilităţii asupra „perifericilor”

O formă ceva mai versatilă a negaţionismului deflector admite participarea unor membri din propria naţiune la crimă, considerînd-o însă a fi fost un fenomen „periferic”, o „aberaţie” absolut marginală în istoria unei relaţii altfel imaculate cu evreii. În România „aberaţia” se numește Legiunea. În concepţia istoriografiei ceauşiste, Garda de Fier nu avea nimic românesc, nu facea decît să „imite slugarnic pe tutorii hitlerişti”, dedîndu-se la „diversiuni antisemite” (Minei, 1978:16). Întîlnim deflectarea către „periferie” atît în abordarea de către comunişti a pogromului de la Iaşi din iunie 1941, cît şi în prezentarea acestuia în unele producţii postcomuniste. Vom remarca însă că, în cazul pogromului de la Iaşi, „periferia” locală va fi prezentată ca avînd legături directe cu „centrul internaţional” – Germania nazistă.

În pogrom au fost implicate atît autorităţile locale, cît şi armata română, membri ai Gărzii de Fier şi trupe SS. La Iaşi au pierit între 8.000 şi 12.000 de evrei, iar 2.793 şi-au pierdut viaţa în „trenurile morţii”, înghesuiţi în vagoane de vite şi transportaţi dintr-o localitate într-alta, asfixiaţi şi stinşi de sete (Ioanid, 1994:143-144; 1997:112-113). Şi în acest caz, unii dintre istoricii comunişti optează pentru deflectarea asupra germanilor, dar îi adaugă o codiţă locală. Aurel Kareţki şi Maria Covaci afirmă că „soldaţi răzleţi” s-au alăturat „din proprie inițiativă trupelor germane dezlănțuite” (Kareţki şi Covaci, 1978:15). Iar Minei, autorul prefeţei la cartea semnată de Kareţki şi Covaci, afirmă că iniţiativa pogromului „a aparţinut pe de-a întregul emisarilor lui Hitler” şi îndeplinirea sa, Einsatzkommando-ului (Minei, 1978:26).

În realitate, autorităţile locale, în special poliţia şi unele unităţi militare, au fost profund implicate în pogrom şi există dovezi convingătoare asupra implicării Serviciului Special de Informaţii în pregătirea acestuia (Ancel, 1987; Carp, 1996; Florian, 1997 (Mărturia lui Florian este cea a unui martor ocular şi supravieţuitor al „trenului morţii”); Ioanid, 1997:87-123). În volumul citat mai sus – lucrare ce semnala intenţia regimului de a-l reabilita pe Antonescu -, istoricul Aurică Simion afirma că „în vara anului 1941, hitleriştii au organizat la Iaşi, cu concursul unor legionari şi al altor elemente declasate, peste capul autorităţilor române, care pierduseră, practic, controlul asupra oraşului, un pogrom în care au fost ucişi 3.233 de cetăţeni evrei” (Simion, 1979:132, subl. mea). Evident, Simion era „mai generos” cu numărul victimelor decît fusese Ceauşescu, potrivit căruia în pogrom îşi pierduseră viaţa 2.000 de evrei (Ceauşescu, 1975:570); totuşi, „generozitatea” era simţitor mai scăzută decît cea a istoricului partinic Gheorghe Zaharia (citat în Ioanid, 1997:114), care menţionase peste 8.000 de victime cu patru ani înainte, între Zaharia şi Simion, mai mult de jumătate din victimele admise fuseseră aparent reînviate!

Că Mircea Muşat, fostul tartor al cenzorilor istoriografiei ceauşiste, devenit între timp membru fondator al PRM, avea să-şi menţină interpretările deflectoare n-a fost, desigur, o surpriză. Într-un volum publicat în 1992, masacrele de la Iaşi erau numite „pogromul hitleristo-legionar” (Muşat, 1992:217). Dar că preşedintele Ion Iliescu avea să îmbrăţişeze deflectarea culpabilităţii către periferie a fost oarecum neaşteptat. Merită să ne oprim puţin asupra exerciţiilor contorsioniste la care recurge Iliescu în abordarea Holocaustului.

Într-o cuvîntare ţinută la Templul Coral din Bucureşti la 21 ianuarie 2001, cu ocazia celei de a 60-a comemorări a pogromului legionar din Bucureşti, preşedintele avea să menţioneze „aberaţia” gardistă, numind-o „un delir de intoleranţă şi antisemitism”. Potrivit şefului statului, cu excepţia acestui „delir”, în cursul îndelungatei istorii europene a persecuţiilor antievreieşti, nu s-ar mai fi înregistrat altă contribuţie românească şi „simplul fapt că limba română nu posedă un termen spre a denumi atrocităţile împotriva evreilor”, cuvîntul „pogrom” fiind unul de ”import”, era „semnificativ”. Mai mult, adăuga preşedintele, adresîndu-se comunităţii evreieşti, „punerea pe seama românilor a unui număr de victime crescut artificial, tocmai spre a impresiona şi a stîrni un mare impact mediatic, nu este un mod de a servi adevărul şi prietenia”. Imaginea distorsionată a contribuţiei României la Holocaust urma să dispară „atunci cînd şi istorici români vor aborda, la rîndul lor, această temă sensibilă şi vor pune reflectorul ştiinţei, atît pe ceea ce a fost întunecat şi grav, cît şi pe acel unicat al istoriei universale contemporane care a fost, totuşi, sabotarea de către omenia românească a «soluţiei finale» hitleriste” (Realitatea evreiască, nr. 133-134, 16 ianuarie-15 februarie 2001, subl. mea).

Mai puţin de o jumătate de an avea să treacă pînă cînd „unica aberaţie” a anului 1941 avea să crească simţitor în proporţii. Bătînd la uşa NATO, cînd (nu întîmplător) protestele americane şi israeliene provocate de cultul postum al mareşalului Antonescu creşteau în intensitate, Iliescu avea să declare, după participarea la o ceremonie de comemorare a pogromului de la Iaşi: „indiferent de ce vrem noi şi ce gîndesc unii sau alţii, pe plan internaţional mareşalul Antonescu este considerat un criminal de război […] Imediat după intrarea României în război [a avuţ loc] pogromul de la Iaşi, şi mareşalul Antonescu a purtat răspunderea” (Televiziunea română, Canal 1, 23 iunie 2001, subl. mea). Generalul Mircea Chelaru, fost Şef al Marelui Stat Major, fusese deja obligat să se retragă după ce participase, în aceeaşi lună, la ceremonia dezvelirii unui bust al mareşalului la Bucureşti (Totok, 2001). Afirmaţiile făcute la Iaşi de preşedinte aveau să stîrnească nu numai protestele PRM, ci şi proteste în rîndul propriului partid, de exemplu ale senatorului Adrian Păunescu (RFE/RL Newsline, 1, 4 şi 5 iunie 2001). În 1993, atît PRM, cît şi Păunescu (pe atunci prim vicepreşedinte al Partidului Socialist al Muncii) îl criticaseră aspru pe Iliescu pentru a fi participat la ceremonia de comemorare a Holocaustului la Templul Coral, iar PRM protestase cînd, în acelaşi an, Iliescu participase la inaugurarea Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington unde, susţinea PRM, „poporul român” era pe nedrept culpabilizat pentru o imaginară participare la Holocaustul împotriva evreilor (Shafir, 1997:369-370, 390). Explicaţia acestor piruete iliescene în jurul tratării Holocaustului se va găsi mai presus de toate în antisemitismul utilitar. Este exact ceea ce explică şi alianţa, la început informală (1992-1994), mai apoi formalizată (1995), a partidului de guvernămînt cu PRM în bine cunoscutul „patrulater roşu”.

O „personalizată” de deflectare către periferie este folosită de unii apologeţi ai lui Antonescu (dar nu de toţi), care susţin că ruptura survenită între mareşal şi Garda de Fier după rebeliunea din ianuarie 1941 l-ar exculpa pe Antonescu şi regimul său de orice asociere cu ideologia şi crimele naziste. Universitarul slovac dr. Anton Rasla va defini cu acurateţe scopul stratagemei: „sacrificînd demonul, am purificat îngerul” (citat în Mest’an, 2000:231 n.127). Împărtăşind acelaşi scop, atît exilul slovac, cît şi cel românesc furnizează în mod deliberat cititorilor de acasă cam aceleaşi dezinformări. Hoffmann susţine că intervenţia lui Tiso în apărarea evreilor, ba chiar salvarea acestora de către preşedinte (vezi infra), i-ar fi atras pioasa recunoştinţă a israelienilor, care ar fi ridicat la Ierusalim un monument în memoria sa. Dar, vai, monumentul va fi căutat zadarnic în oraşul sfînt, deoarece, potrivit altor apologeţi ai lui Tiso, el ar fi fost între timp demontat în 1986, în urma presiunilor exercitate de Republica Socialistă Cehoslovacă (Mest’an, 2000:89, 157). În mod similar, principalul apologet antonescian în România, Iosif Constantin Drăgan, magnat reîntors din exil după ce colaborase cu regimul comunist în reabilitarea mascată a lui Antonescu (vezi Eskenasy, 1994:192-194 şi 1997:278-282; Shafir, 1994:337), avea să susţină în 1993 că la Haifa fusese ridicată o statuie pentru a-l onora pe Antonescu, salvatorul „unic şi real […] a jumătate de milion de evrei din România […j şi care trăiesc fericiţi azi în Israel” (România mare, 7 ianuarie 1994). Drăgan este preşedintele de onoare al Ligii Mareşal Antonescu.

Deflectarea vinovăţiei asupra evreilor

Atribuirea vinovăţiei pentru Holocaust în exclusivitate Germaniei sau deflectarea ei către periferia societăţii nu implică neapărat (cel puţin în teorie) atitudini antisemite. Dar acolo unde avem de a face cu atribuirea vinovăţiei evreilor înşişi, nu mai încape îndoială. În Austria, unde mulţi cercetători sînt convinşi că antisemitismul mai există chiar şi la acest început de mileniu (vezi fenomenul Haider discutat de Peri, 2001), un sondaj din octombrie 1991 citat de Judt (2000:313) arăta că o jumătate din populaţia ţării era de părerea că „evreii poartă responsabilitatea persecuţiei lor în trecut”. Vom găsi în această variantă a deflectării toate formele de antisemitism cunoscute, începînd cu antisemitismul de natură religioasă şi terminînd cu cel politico-reactiv. Pentru a simplifica şi clarifica lucrurile, voi discuta în acest subcapitol cinci „explicaţii” ale Holocaustului în varianta care atribuie vina evreilor. Există încă o „explicaţie” (a şasea), şi încă dintre cele mai răspîndite, şi anume aceea că Holocaustul s-ar datora implicării masive a evreilor în tot ce a fost legat de comunism; acest ultim aspect va fi tratat pe larg atunci cînd vom discuta, în capitolul „trivializarea prin comparaţie” – şi de aceea el va fi menţionat aici numai în trecere.

Nu o dată, la colocvii „ştiinţifice”, în cărţi şi în articole de presă semnate dc apărătorii ultranaţionalismului interbelic, Holocaustul este justificat prin argumentul deicidului. Într-un articol bazat pe acest argument din săptămînalul PRM România mare, în 1993, autoarea facea afirmaţia că structura criminală a evreilor se oglindeşte în „răstignirea lui Iisus”, ei fiind deci „un popor deicid” (citat în Voicu, 2000b: 128-129); şi, parafrazîndu-l (vive la petite différence!) pe André Malraux, Ovidiu Guleş, redactorul-şef al unei publicaţii legionare din Timişoara, ajungea în anul de graţie 1992 la concluzia că: „Cel de-al IV-lea Reich va fi unul ortodox sau nu va fi deloc” (Gazeta de vest, nr. 9, mai 1992).

Cea de a doua „explicaţie” pare a fi inspirată direct dintr-o „enciclopedie” a teoriilor conspirative. Ar putea fi redusă la afirmaţia: Hitler este produsul puterii evreieşti. Radu Theodoru argumentează că Hitler nu a fost decît „o simplă marionetă” în mîinile evreilor (citat în Voicu, 2000b: 129), iar scriitorul Ioan Buduca îi va cînta în strună, argumentînd că antisemitismul era rezultatul uneltirilor sioniste care urmăreau să provoace emigrarea evreilor (Buduca, 1998).

Nu trebuie să ne mirăm dacă vom găsi aceleaşi personaje invocînd exact argumentul contrar, şi anume că evreii l-au obligat pe Hitler la legitimă autoapărare. Este cazul lui Buduca, scriitorul care în 1999 avea să afirme că evreii purtau „vina istorică” pentru înfrîngerea Germaniei în primul război mondial, cît şi vina de a fi declarat război lui Hitler, în 1934, cînd au cerut boicotarea internaţională a produselor germane. Aici avem de a face cu un argument „revizionist” clasic (vezi Vidal-Naquet, 1992:88, Shermer şi Grobman, 2000:40). Primul care avea să-l folosească fusese neo-nazistul R. Verral, mai tîrziu acesta va fi îmbrăţişat de către Faurisson şi David Irving şi, în cele din urmă, de Ernst Nolte (vezi Vidal-Naquet, 1992:38-42; Nolte, 1993:152-15342; Furet, 1996:177n). Cu asemenea iluştri înaintaşi, Buduca va afirma că a fost nevoie de şaizeci de ani pînă s-a descoperit că Hitler încercase din răsputeri să evite războiul, folosind toate canalele diplomatice posibile. Era, în consecinţă, limpede, cum avea să remarce sarcastic politologul George Voicu, cine purta vina dezastrului şi, implicit, a
Holocaustului (Voicu, 2000b:81, 173). N-am putea jura cu mîna pe Biblie (Vechiul sau Noul Testament), dar ni se pare plauzibil ca personajul care l-a pus pe Buduca în relaţie cu această interesantă versiune a teoriilor conspirative să fi fost Ion Coja – întruchiparea perfectă a negaţionismului selectiv discutat în capitolul următor. Într-o carte publicată în 1999, Coja „dialoga” cu un tînăr admirator care (fară să jur cu mîna pe Biblie!) putea să fi fost foarte bine chiar Buduca. Îi „revela” acestuia că Hitler şi Ceauşescu „păcătuiseră” în egală măsură faţă de cel pe care-l numea „Marele manipulator”. Primul sfidase „regulile finanţei mondiale”, nepunînd Reichsmark la paritate cu aurul -, al doilea, plătind datoria externă a României înainte de termen. Reacţia evreimii mondiale nu a întîrziat să vină: boicotarea produselor germane şi provocarea executării lui Ceauşescu (Coja, 1999:275-289). Au procedat la fel cum au facut-o „zarafii, bancherii care l-au condamnat la moarte pe Iisus”, avea să comenteze anonimul partener de dialog, adăugînd astfel un dram de deicid reţetei produse de mai vîrstnicul său interlocutor ;Coja, 1999:289). Încă din 1993, Ilie Neacşu, redactorul-şef al săptămînalului Europa şi viitor parlamentar PRM, afirmase că „n-am aflat […] că Hitler i-ar fi căsăpit pe jidani la Tel Aviv sau pe valea Iordanului, ci în curtea lui, la Berlin, unde urmaşii lui Iuda puseseră stăpînire, după primul război mondial, pe economia, cultura şi politica Germaniei” (Neacşu, 1993).

În cadrul aceleiaşi „game argumentative” se încadrează şi jurnalistul Vladimir Alexe. Întîmplător sau nu, acelaşi jurnalist se numără printre cei mai proeminenţi dintre publiciştii români care încearcă să acrediteze ideea că evenimentele din decembrie 1989 au fost o înscenare pusă la cale de către K.G.B., disculpînd în acest fel Securitatea de a fi tras în demonstranţii împotriva regimului comunist (Hali, 2002). Într-un articol publicat în suplimenul „Dosare ultrasecrete” din cotidianul Ziua, tocmai la 20 aprilie 2002 (ziua naşterii lui Adolf Hitler!), Alexe aduce nu numai „dovezi” că evreimea mondială i-ar fi declarat război lui Hitler, ci şi că celebra „Noapte de cristal” nu ar fi fost altceva decît o provocare pusă la cale de aceeaşi evreime mondială, tot în scopul de a încuraja, pe de o parte, emigraţia evreilor din Germania şi, pe de altă parte, de a convinge autorităţile britanice să nu abandoneze, cum intenţionau să o facă, planul de împărţire a Palestinei între evrei şi arabi. Cu Alexe nu ne aflăm departe de argumentul că evreii se fac ei înşişi vinovaţi de atrocităţile Holocaustului (vezi infra).

Deşi nu sînt dispuşi să admită participarea propriei naţiuni la Holocaust, unii negaţionişti din România sînt totuşi gata să admită că „măsurile de represalii” luate împotriva evreilor au fost necesare, subliniind în acest fel că lipsa de loialitate a evreilor a fost cea care a provocat reacţia de răspuns. Asemenea justificări reactive care încearcă să „explice” evenimentele legate de Holocaust ar putea umple multe rafturi de bibliotecă cu volume şi articolele publicate nu numai la editurile sau în revistele afiliate extremei drepte, ci şi la unele edituri „respectabile” şi în unele cotidiene, săptămînale sau publicaţii lunare sau trimestriale care se vor pro-occidentale. Începînd cu negaţioniştii integrali de genul lui Theodoru şi terminînd cu negaţioniştii selectivi discutaţi în următorul capitol, vom întîlni un consens aproape generalizat în ideea că lipsa evreiască de loialitate a dus la măsurile punitive ale lui Antonescu. Principalul argument se bazează pe sprijinul larg care ar fi fost acordat de către evrei, în 1940, forţelor sovietice de ocupaţie în Basarabia şi nordul Bucovinei şi pe presupusa participare evreiască nu numai la umilirea sau torturarea armatei române aflată în retragere, ci şi la lichidarea fizică a unor militari români. Din aceaste perspectivă, pogromurile din iunie 1940 de la Dorohoi şi Galaţi, cel de la Iaşi din iulie 1941, atrocităţile comise în Transnistria (atunci cînd sînt admise, fie şi minimal) s-ar explica fie în termeni de autoapărare, fie ca rezultat al răzbunării spontane pentru faptele comise de evrei în 1940. Printre ultimii care şi-au adăugat numele pe lunga listă a producătorilor unor asemenea „explicaţii” îi găsim şi pe Paul Goma, potrivit căruia ”La început a fost antiromânismul” – titlul unui subcapitol din lucrarea „Basarabia şi «problema»”, recent publicată de scriitorul exilat la Paris (Goma, 2002:36). Cum lucrarea mi-a parvenit foarte recent şi mult după ce acest studiu fusese încheiat, nu voi intra în polemică cu Paul Goma. Dar şi o parcurgere superficială a lucrării sale arată că Goma nu cunoaşte sau nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care i-ar arăta că cea mai mare parte a „demonstraţiilor” sale se bazează pe falsificări ale comandanţilor armatei române în retragere. Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit şi nimeni nu poate pune la îndoială că familia Goma a avut de suferit din cauza unor evrei comunişti basarabeni. Dreptul la memorie al „istoricului” Goma este însă, din păcate, mai puţin respectabil. Adevărul este că metamorfoza lui Goma fusese anunţată de mai mult timp (de exemplu, Goma, 2000). Scriitorul fusese considerat de mulţi (inclusiv de mine) a fi un „Soljeniţîn al României”. Din păcate, se pare că aşa a şi fost. O dovedeşte evoluţia (politică, nu literară) celor doi în perioada postcomunistă. Chiar dacă Goma a rămas în exil, iar Soljeniţîn a revenit în patrie. Aceeaşi evoluţie arată însă şi ceea ce Goma nu a fost niciodată: un Havel al românilor. În rest, ce importanţă poate avea pentru cititorul acestei lucrări că s-a adăugat încă un nume la lista deziluziilor postcomuniste ale individului Michael Shafir?

Că evreii basarabeni şi bucovineni n-au purtat doliu la evacuarea provinciilor unde, ca şi în restul ţării, politica antisemită devenise legislaţie oficială, este un fapt ce nu poate fi contestat. Este tot atît de adevărat că printre cei care au umilit armata română în retragere s-au numărat şi evrei basarabeni – dar nu numai evrei. Atît unii români, cît şi ucraineni au participat la aceste acte şi toţi cei care au făcut-o erau, de fapt, comunişti. La fel ca şi în cazul Poloniei, de altfel (Gross, 2000:92). Din păcate, autorităţile române trataseră Basarabia mai degrabă ca o colonie decît ca o provincie care optase să se alăture României Mari, în 1918, şi resentimentul antiromânesc era destul de răspîndit.

Cu toate acestea, actele sus-menţionate au fost mult mai izolate decît o va susţine propaganda oficială. Aceasta se va baza, printre altele, pe rapoartele comandanţilor militari români, care găseau un ţap ispăşitor în „agresiunea evreiască” pentru a explica o retragere dezordonată prea puţin onorabilă. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că unul dintre ofiţerii despre care s-a presupus că a fost lichidat de către evrei va fi descoperit, după ani de zile, prosper şi în viaţă pe teritoriul Germaniei (Pelin, 1994) [9]. Rapoartele acestor comandanţi, publicate în ziarele timpului, au fost, fără îndoială, incendiare. Este dificil de stabilit în ce măsură aceleaşi rapoarte au influenţat „politica evreiască” a mareşalului după 1941. Oricum, unii apologeţi antonescieni vor căuta să explice diferenţierea făcută într-o anumită măsură de Antonescu între evreii „români” şi „neromâni” exact în aceşti termeni reactivi.

Pogromul de la Iaşi din iunie 1941 avea să fie şi el prezentat ca o reacţie defensivă. Cu toate că ancheta condusă de autorităţile antonesciene a stabilit că aşa-zisele semnalizări evreieşti către avioanele „inamice” sau faptul că unii evrei din oraş ar fi deschis focul asupra soldaţilor români şi/sau germani nu aveau nici o bază reală, alegaţia continuă să fie răspîndită de persoane precum Radu Theodoru (vezi Europa, nr. 64, februarie 1992). N-ar fi exclus ca şi unii evrei să se fi aflat printre cei paraşutaţi de sovietici în apropierea Iaşiului după începerea ostilităţilor sau printre spionii trimişi peste graniţă. Nu există nici un dubiu asupra simpatiilor evreilor români comunişti, şi nici asupra faptului că unii dintre ei au făcut spionaj. Dar în comunitatea evreiască aceştia erau mai degrabă excepţia decît regula; mai mult, spionaj evreiesc se făcea de ambele părţi ale graniţei din 1940, aşa cum avea s-o admită chiar Antonescu, atunci cînd afirma, într-o şedinţă de guvern, în februarie 1941: „Noi am avut anumiţi agenţi informatori jidani în Basarabia” (citat în Stoenescu, 1998:237).

Versiunea reactivă persistă, totuşi, în invocarea argumentului care deflectează vinovăţia asupra evreilor, chiar şi atunci cînd admite că nu există nici o justificare pentru atrocităţile comise. Este cazul lui Stoenescu. El pretinde că e cutremurat de soarta victimelor inocente ale pogromului de la Iaşi (al căror număr îl minimizează cît poate) şi deplînge pe cei ce şi-au pierdut viaţa în „trenurile morţii”. Dar, în acelaşi timp, susţine că, în cazul trenurilor, a fost vorba mai degrabă de „neglijenţă” decît de premeditare şi că, în cele din urmă, vinovăţia aparţine tot evreilor. Cei urcaţi în vagoane, arată Stoenescu, erau suspectaţi de a fi fost comunişti care, zice-se, au deschis focul asupra soldaţilor români şi germani. Din păcate, „trierea” se desfaşurase într-o atmosferă de tensiune, ceea ce ar putea explica moartea atîtor nevinovaţi. Nu este pentru prima oară în istorie cînd „sute sau mii de nevinovaţi” plătesc pentru „o mînă de vinovaţi”, conclude Stoenescu (1998:280).

Chiar de la începutul perioadei postcomuniste, explicaţia reactivă avea să fie răspîndită printre acei istorici care, sub regimul precedent, lucraseră fie la Institutul de Istorie a PCR, fie la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară al Armatei condus de Ilie Ceauşescu, fratele „istoric” al preşedintelui. De exemplu, ea va constitui nota dominantă într-un volum produs de doi istorici de la Academia de înalte Studii Militare în 1992 (Scurtu şi Hlihor, 1992). Va fi, de asemenea, foarte proeminentă în volumul publicat de Gheorghe Buzatu şi dedicat pretinsei „istorii secrete” a celui de-al doilea război mondial; chiar aşa secretă n-a fost, din moment ce volumul continua un tom publicat de acelaşi istoric în ultimii ani ai comunismului (Buzatu, 1995c).

Între timp, vederile lui Buzatu despre Holocaust căpătaseră o oarecare notorietate. Ele fuseseră exprimate succint în titlul unei cărţulii publicate de editura legionară Majadahonda: nu numai că România nu se făcea vinovată de Holocaust, ci era chiar victima acestuia. De data aceasta însă, nu ni se mai prezenta o Românie victimă a nazismului, cum o făcuseră înainte comuniştii. Aveam de a face cu o Românie victimă a Holocaustului comis de evrei, iar anul 1940 marca începutul acestuia (Buzatu, 1995a). Broşura publicată la Majadahonda avea să devină unul din capitolele unui tom bazat pe investigaţiile făcute de Buzatu în arhivele sovietice (Buzatu, 1996). Subiectul acestui volum sînt Românii în arhivele Kremlinului, dar „eroii” principali sînt evrei care acţionaseră în interesul sovietelor şi aveau să devină lideri în România comunistă postbelică. Avem de a face cu un volum de o relevantă semnificaţie şi pentru dezbaterile din jurul „dublului genocid”, care constituie un argument esenţial în trivializarea prin comparaţie a Holocaustului (vezi infra, capitolul V).

Volumul Românii în arhivele Kremlinului recurge la deflectarea culpabilităţii asupra evreilor cu şi mai multă stridenţă decît o făcuse cărticica publicată de editura legionară. De exemplu, dispare afirmaţia că atacurile evreieşti asupra armatei române din vara anului 1940 ar fi „determinat, netăgăduit, comportamentul ulterior [al mareşalului] în abordarea problemei evreieşti” (Buzatu, 1995a:40, subl. autorului). Dispariţie semnificativă deoarece, implicit, Buzatu recunoştea în 1995 că Antonescu ordonase deportarea evreilor din Basarabia şi nordul Bucovinei în Transnistria [10]. În volumul publicat în 1996, afirmaţia avea să fie sanitizată prin dispariţie. Istoricul menţine însă şi în 1996 citatul din afirmaţia mareşalului, dintr-o rezoluţie datată 19 octombrie 1941, care descria evenimentul din anul precedent ca fiind „ca inspiraţie şi ca execuţie de esenţă evreiască” (Buzatu, 1995a:40, 1996:230). Buzatu însuşi descria aceste evenimente drept „o crimă [evreiască] împotriva poporului român”. Şi, mai important, în ambele versiuni, iulie 1940 este considerat a fi luna care „a inaugurat Holocaustul împotriva poporului român în epoca războiului mondial din 1939-1945 şi după aceea” (Buzatu, 1995a:29, 1996:222, subl. autorului).

În 1996, Buzatu face numai aluzii la pogromurile de la Dorohoi şi Galaţi, fără a le menţiona, citînd un raport al armatei care atrăgea atenţia asupra creşterii resentimentelor reactive antievreieşti în rîndul militarilor şi al populaţiei în general, avertizînd că „nu sunt excluse manifestări antisemite mai grave din partea armatei”. Fără a intra în detalii, Buzatu remarcă în continuare: „ceea ce, din păcate, se cunoaşte prea bine că nu a întîrziat să se producă”. Dar cititorul volumului nu va afla niciodată ce, cînd şi cum anume s-a produs ceea ce s-a produs „din păcate”. Buzatu face numai o trimitere la cele 12 volume de documente editate de către istoricul israelian de origine română Jean Ancel. Nici măcar în Occident accesul la volumele lui Ancel nu este foarte facil, ca să nu mai vorbim de România. Dar Buzatu se grăbeşte să adauge că „evenimentele survenite nu au fost programate de autorităţi” (Buzatu, 1996:229, subl. autorului). Fostul poet de curte ceauşistă, transformat în politician postcomunist, Adrian Păunescu avea să „explice” în 1994: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sîngeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotiva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura – şi îngrozitoarea – raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor. […] România nu a ucis evrei pentru că erau evrei” (Păunescu, 1994).

NOTE:

[1]. Pentru polemicile autorului cu aceşti intelectuali, vezi Shafir, 1998, şi schimbul de replici ce a urmat cu prof. Nicolae Manolescu, dl. Dorin Tudoran şi dr. Ileana Vrancea în săptămînalul România literară, precum şi Shafir, 2000-2001 şi 2001 a. Cititorul poate fi, de asemenea, interesat de răspunsul doamnei Vrancea la Shafir, 2000-2001, publicat în România literară, nr.10, 13-19 martie 2002. Îi urăm, în acest caz, „lectură plăcută”, dar ne declinăm orice responsabilitate pentru eventualele nedumeriri privind legătura dintre afirmaţiile subsemnatului şi reacţiile cercetătoarei. Ne-am respectat promisiunea făcută nouă înşine la sfîrşitul articolului ce a provocat disputa, aceea de a nu mai avea de a face nici cu doamna Vrancea, nici cu domnul Tudoran, care însă continuă să ne atace (vezi Cotidianul, 27 iunie 2002). Şi bine am făcut. Domnul Manolescu este însă un caz diferit. Critic literar de mare probitate în perioada ceauşistă, a avut ideea de a intra în politică, unde comportamentul său a fost, poate, influenţat de „impresionismul” pe care l-a aplicat cu succes în critica literară (vezi interviul cu dl Manolescu în Adevărul literar şi artistic, nr. 629, 13 august 2002). Numai că impresionismul nu se prea pretează politicii, unde este totuşi nevoie de o anumită consecvenţă. Dacă în critica literară nu este neapărat un păcat capital să te contrazici din cînd în cînd, „impresionismul politic” este – metaforic spus – echivalentul unei autodebusolări. Iar dl Manolescu, din nefericire, avea să se contrazică repetat în politică. Pentru a se convinge, cititorul este sfătuit să compare afirmaţiile domnului Manolescu, citate în Shafir, 2000, Shafir, 2000-2001, Shafir, 2001a, şi în articolul de fond din România literară, nr. 8, 28 februarie-6 martie 2001, cu următoarele articole în care domnul Manolescu adoptă o poziţie la polul opus primelor: „Cine l-a inventat pe Vadim?”, „Despre revizuiri”, „Cînd ne despart ideile” şi „Apel către Europa”, apărute în aceeaşi publicaţie la: 20-26 decembrie 2000, respectiv 6-12 decembrie 2000, 29 august-4 septembrie 2001 şi 7-13 noiembrie 2001.

[2]. A se vedea, de asemenea, Totok, 2000:109 n.44 pentru lista completă a atitudinilor pro-Garaudy ale altor intelectuali cu pretinse poziţii democratice.

[3]. Despre Radu Theodoru ca negaţionist. vezi, de asemenea, Constantinescu, 1998:126-133.

[4]. George Voicu, cel mai remarcabil specialist în antisemitismul postcomunist din România, este de părere că Theodoru a reluat colaborarea cu PRM şi că publică în săptămînalul partidului sub pseudonimul „Traian Romanescu” (Voicu, 2000a:166 n. 123). Theodoru este şi un prolific autor de ficţiune, temele romanelor sale nedeosebindu-se însă prea mult de scrierile sale neficţionale.

[5]. Acea publicaţie şi-a încetat apariţia, redactorul-şef, Ilie Neacşu, intrînd în PRM, pe care-l va reprezenta în parlament între 1996 şi 2002, an cînd va trece la partidul de guvemămînt, pentru a emigra politic din nou, după numai cîteva luni, într-un „partid de buzunar”.

[6]. De fapt, Leuchter nu era inginer şi practicase meseria neavînd o diplomă. Serge şi Beate Klarsfeld, împreună cu un grup de supravieţuitori ai Holocaustului din Statele Unite, au intentat o acţiune împotriva lui Leuchter şi, ca urmare a procesului, Leuchter a fost nevoit să semneze un consimţămînt care îi interzicea folosirea titlului de „inginer” (Shermer şi Grobman, 2000:130).

[7]. Mitul exterminării evreilor de Carlo Mattogno a fost publicat în formă de serial în Mişcarea, în 1994-1995.

[8]. Vezi deosebirea dintre cele două noţiuni în Bauer, 2001:47-50. De asemenea, capitolul V în prezentul volum.

[9]. Trebuie subliniat însă că autorul cărţii este o personalitate contestată. Fost colaborator apropiat al lui Iosif Constantin Drăgan, domnul Pelin a fost unul dintre editorii primelor volume de exculpare a lui Antonescu publicate în exil şi incluzînd documente provenite din arhiva PCR.

Referințe bibliografice:

Ancel, Jean, 1987, „The Jassy Syndrome” (I-II), în Romanian Jewish Studies, Vol. 1, nr. 1, pp. 33-49 şi nr. 2, 35-52.

Ancel, Jean, 1998, Transnistria (Bucureşti: Editura Atlas), Vol. 3.

Andreescu, Gabriel, 2002, „Elie Wiesel: dezamăgitor”, în Observator cultural, nr. 128, 6-12 august 2002.

Bauer, Yehuda, 2001, Rethinking the Holocaust (New Haven and London: Yale University Press).

Benjamin, Lya, 1995, „Consideraţii pe marginea pretinsului testament”, în Societate şi cultură (Bucureşti), nr. 4, pp. 39-43.

Benjamin, Lya, 2001a, „Dr. Filderman şi regimul antonescian între realitate şi mistificare”, în Buletinul Centrului, Muzeului şi Arhivei istorice a evreilor din România, nr. 7, 2001, pp. 40-46.

Benjamin, Lya, 2001b, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944: Studii (Bucureşti: Hasefer).

Berend, Ivan T., 1993, „Jobbra Ât! [Right Face]: Right-Wing Trends in Post-Communist Hungary”, în Joseph Held (ed.), Democracy and Right-Wing Politics in Eastern Europe in the 1990s (Boulder: East European Monographs), pp. 105-134.

Boia, Lucian, 2001, România: ţară de frontieră a Europei (Bucureşti: Humanitas).

Braham, Randolph L., 1997, „The Exculpatory History of Romanian Nationalists: The Exploitation of the Holocaust for Political Ends”, în Randolph L. Braham, (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era (New York: Columbia University Press), pp. 45-59.

Braham, Randolph L., 2001, „Assault on Historical Memory: Hungarian Nationalists and the Holocaust”, în Hungary and the Holocaust: Confrontation with the Past (Washington, DC: Center for Advanced Holocaust Studies, United States Holocaust Memorial Museum), Symposium Proceedings.

Brumberg, Abraham, 2001, „Murder Most Foul: Polish Responsibility for the Massacre at Jedwabne”, în The Times Literary Supplement, nr. 5109, 2 martie, pp. 8-9.

Buduca, Ioan, 1998, „Care-i buba?”, în România literară, nr. 15,22-28 aprilie.

Buduca, Ioan, 1999, „Viţelul de aur”, în Contemporanul – Ideea europeană, nr. 37, 30 septembrie.

Buzatu, Gheorghe, 1995a, Aşa a început holocaustul împotriva poporului român (Bucureşti: Editura Majadahonda).

Buzatu, Gheorghe, 1995b, „Crima naşte crimă”, în România mare, 22 decembrie.

Buzatu, Gheorghe, 1995c, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial (Bucureşti: Editura Enciclopedică).

Buzatu, Gheorghe, 1996, Românii în arhivele Kremlinului (Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic).

Buzatu, Gheorghe, Ciucanu, Corneliu, Sandache, Cristian, 1996, Radiografia dreptei româneşti (Bucureşti: FF Press).

Carp, Matatias, 1996, Cartea neagră. Vol. 2-3 (Bucureşti: Editura Diogene).

Ceauşescu, Nicolae, 1975, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Vol. 11 (Bucureşti: Editura politică).

Codrescu, Răzvan, 1997, Spiritul dreptei (Bucureşti: Editura Anastasia).

Codrescu, Răzvan, 2001, În căutarea Legiunii pierdute (Bucureşti: Editura Vremea).

Coja, Ion, 1997, Legionarii noştri (Bucureşti: Editura Kogaion).

Coja, Ion, 1999, Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga (Bucureşti: Editura Miracol).

Coja, Ion 2001a, „Simpozion internaţional: ‘Holocaust în România?’“, (1-7) România mare, 13 iulie- 24 august.

Coja, Ion, 2001b, „Testamentul lui Filderman”, în Mareşalul Ion Antonescu, nr. 1, pp. 49-53.

Constantinescu, Ioan, 1998, Despre exegeza extremei drepte româneşti (Iaşi: Junimea).

Constantinescu, Ioan, 1999, Despre exegeza extremei drepte româneşti. Însemnări polemice, ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

Constantiniu, Florin, 1997, O istorie sinceră a poporului român (Bucureşti: Univers Enciclopedic).

Corbea, Andrei, 2002, „Gustul social-democraţiei originale”, în Observator cultural. nr. 106, 5-11 martie.

Cosaşu, Radu, 2001, Autodenunţuri şi precizări (Bucureşti: Hasefer).

Eskenasy, Victor, 1994, „The Holocaust and Romanian Historiography: Communist and Neo-Communist Revisionism”, în Randolph L. Braham, (ed.). The Tragedy of Romanian Jewry (New York: Columbia University Press), pp. 173-236.

Eskenasy, Victor, 1997, ”Historiographers Against the Antonescu Myth”, în Randolph L. Braham (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era (New York:Columbia University Press), pp. 271-302.

Florian, Radu, 1997, „The Antonescu Regime: History and Mystification”, în Randolph L. Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry (New York: Columbia University Press), pp. 77-116.

Furet, Francois, 1996, Trecutul unei iluzii: Eseu despre ideea comunistă în secolul XX (Bucureşti: Humanitas).

Gay, Peter, 1978, Freud, Jews and Other Germans: Masters and Victims in Modernist Culture (Oxford: Oxford University Press).

Gero, Andras, Varga, Laszló Vince, Matyas (eds.), 2001, Anti-Semitic Discourse in Hungary in 2000 (Budapest: B’nai B’rith Budapest Lodge).

Gerrits, André, 1995, „”Jewish Communism” in East Central Europe: Myth Versus Reality”, în André Gerrits, Nancy Adler, Vampires Unstaked: National Images, Stereotypes and Myths in East Central Europe (Amsterdam: Royal Netherlands Academy of Arts and Sciences), pp. 159-177.

Giurescu, Dinu, 1999, România in al doilea război mondial (Bucureşti: Editura ALL Educaţional).

Goma, Paul, 2000, „Pe ei i-a întrebat cineva dacă sînt anti-goi”, în Jurnalul literar, nr. 9-12, mai-iunie, pp. 1, 24-25.

Goma, Paul, 2002, „Basarabia şi ‘problema’”, în Vatra, nr. 3-4, pp. 34-41; nr. 5-6, pp. 32-46 şi în Jurnalul literar, nr. 5-10, martie-aprilie-mai, pp. 1, 8-9.

Gross, Jan T„ 1988, Revolution from Abroad: The Soviet Conquest of Poland’s Western Ukraine and Western Belorussia (Princeton, NJ: Princeton University Press),

Gross, Jan T„ 2000, „A Tangled Web: Confronting Stereotypes Concerning Relations between Poles, Jews and Communists”, în Istvan Deak, Jan T. Gross, Tony Judt (eds.), The Politics of Retribution in Europe: World War II and Its Aftermath (Princeton, NJ: Princeton University Press), pp. 74-130.

Hall, Richard, 2002, „The Securitate Roots of a Modern Romanian Fairy Tale: The Press, the Former Securitate, and the Historiography of December ’89” (Part 2), în East European Perspectives, Vol. 4, nr. 8, http://www.rferl.org/eepreport/2002/04/8-170402.html.

Hilberg, Raul, 1994, Die Vernichtung der europäischen Juden, Vol. 2-3, (Frankfurt am Main: Fischer Taschenbuch Verlag).

Ioanid, Radu, 1994, „Anti-Semitism and the Treatment of the Holocaust in Postcommunist Romania”, în Randolph L. Braham (ed.), Anti-Semitism and the Treatment of the Holocaust in Postcommunist Eastern Europe (New York: Columbia University Press), pp. 159-182.

Ioanid, Radu, 1997, Evreii sub regimul Antonescu (Bucureşti: Hasefer).

Judt, Tony, 2000, „The Past Is Another Country: Myth and Memory in Postwar Europe”, în Istvan Deak, Jan T. Gross, Tony Judt (eds.), The Politics of Retribution in Europe: World War II and Its Aftermath (Princeton, NJ: Princeton University Press), pp. 293-323.

Katz, Steven T., 1994, The Holocaust and Mass Death Before the Modern Age (New York: Oxford University Press).

Kovacs, Andras, 2002, „Antisemitic Discourse in Post-Communist Hungary, 1990-1994”, în Leon Volovici (ed.), Jews and Antisemitism in the Public Discourse of the Post-Communist European Countries (Lincoln, NE and Jerusalem: Nebraska University Press and The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), în curs de apariţie. Citat cu permisiunea autorului.

Lecca, Radu, 1994, Eu i-am salvat pe evreii din România (Bucureşti: Editura Roza vânturilor).

Lipstadt, Deborah, 1994, Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memoiy (New York: Plume).

Laqueur, Walter, 1997, Fascism: Past, Present, Future (Oxford: Oxford University Press).

Liiceanu, Gabriel, 1997, „Sebastian, mon frere”, în 22, 29 aprilie-5 mai.

Manolescu, Nicolae, 1998, „Holocaustul şi Gulagul”, în România literară, nr. 9, 11-17 martie.

Mest’an, Pavol, 2000, Anti-Semitism in Slovak Politics (1989-1999) (Bratislava: Museum of Jewish Culture)

Minei, Nicolae, 1978, „Prefaţă”, în Aurel Kareţki, Maria Covaci, Zile însîngerate la Iaşi, 1941, (Bucureşti: Editura politică), pp. 5-27.

Neacşu, Ilie, 1993, „Rabinul suferă de hemoroizi”, în Europa, 6-13 aprilie.

Nolte, Ernst, 1993, „Standing Things on Their Heads: Against Negative Nationalism in Interpreting History”, în Forever in the Shadow of Hitler? Original Documents of the Historikerstreit Concerning the Singularity of the Holocaust (translated by James Knowlton and Truett Cates) (Atlantic Highlands, NJ: Humanities Press), pp. 149-154.

Novick, Peter, 1999, The Holocaust in American Life (Boston: Houghton Mifflin)

Păunescu, Adrian, 1994, „Nici jidani, nici profitori”, în Totuşi iubirea, nr. 184, 7-14 aprilie.

Pelin, Mihai, 1994, Legendă şi adevăr (Bucureşti: Edart).

Pelin, Mihai, 1997, Culisele spionajului românesc (Bucureşti: Editura Evenimentul românesc).

Peri, Anat, 2001, „Jorg Haider’s Antisemitism” (Jerusalem: The Hebrew University of Jerusalem. The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), ACTA nr. 18.

Pippidi, Andrei, 2000, Despre statui şi morminte: Pentru o istorie simbolică (Iaşi: Polirom).

Pippidi, Andrei, 2001, „Istoria şi dialectica terorismului”, în Lettre internaţionale (ediţia română), nr. 39, toamna, pp. 12-15.

Popescu, Cristian Tudor, 1996, „Cazul Garaudy: Libertatea gândirii taxată drept antisemitism”, în Adevărul, 12 decembrie.

Popescu, Cristian Tudor, 1998, „Condamnarea lui Descartes”, în Adevărul, 2 martie.

Prizel, Ilya, 2002, „Jedwabne: Will the Right Questions Be Raised?”, în East European Politics and Societies, Vol. 16, nr. 1, pp. 278-290

Schafferman, S., 1986, Dr. W. Filderman: 50 de ani din istoria judaismului român (Tel Aviv: publicaţia autorului).

Roth, Andrei, 1999, Naţionalism sau democratism? (Tîrgu-Mureş: Editura Pro Europa).

Scurtu, Ioan, Hlihor, Constantin, 1992, Anul 1940: Drama românilor dintre Prut şi Nistru (Bucureşti: Editura Academiei de înalte Studii Militare).

Shafir, Michael, 1985, Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change (London: Frances Pinter).

Shafir, Michael, 1991, „Anti-Semitism without Jews in Romania”, în Report on Eastern Europe, Vol. 2, nr. 26, pp. 20-32.

Shafir, Michael, 1993, „Growing Political Extremism in Romania”, în RFE/RL Research Report, Vol. 2, nr. 14, pp. 18-25.

Shafir, Michael, 1998, „O tragicomedie în desfăşurare?”, în Sfera politicii, Vol. 6, nr. 61, pp. 5-16.

Shafir, Michael, 2000, „The Man They Love to Hate: Norman Manea’s ‘Snail House’ Between Holocaust and Gulag”, în East European Jewish Affairs, Vol. 30, nr. 1,pp. 60-81.

Shafir, Michael, 2000-2001, „Paradigme, parademonstraţii, paratrăsnete” (I-IV), în Sfera politicii. Vol. 8, nr. 84, pp. 30-40, nr. 85, pp. 32-42, nr. 86, pp. 29-39 şi Vol. 9, nr. 87-88, pp. 69-80.

Shafir, Michael, 2001a, „The Greater Romania Party and the 2000 Elections in Romania: How Obvious is the Obvious?”, în The Romanian Journal of Society and Politics, Vol. 1, nr. 2, pp. 91-126.

Shermer, Michael & Grobman, Alex, 2000, Denying History: Who Says the Holocaust Never Happened and Why Do They Say It? (Berkeley, Los Angeles, London: University of California Press).

Simion, Aurică, 1979, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944 (Cluj: Dacia).

Stoenescu, Alex Mihai, 1998, Armata, mareşalul şi evreii (Bucureşti: RAO).

Strzembosz, Tomasz, 2001, „Covered-up Collaboration”, în Rzeczpospolita, 27-28 ianuarie (în Thou Shalt Not Kill: Poles on Jedwabne, Varşovia: Wişz), pp. 163-181.

Szurek, Jean-Charles, 2000, „Pentru o memorie democratică a trecuturilor traumatizante”, în Istoria recentă în Europa: Obiecte de studiu, surse, metode (Bucureşti: Lucrările simpozionului internaţional organizat de Colegiul Noua Europă, 7-8 aprilie, 2000), pp. 52-74.

Şafran, Alexandru, 2001, „Memoria este un act etic şi estetic, şi etic înseamnă acţiune, înseamnă viitor”, în România literară, nr. 26,4-10 iulie, pp. 12-13, 18.

Theodoru, Radu, 1995, „Lumea, România şi evreii”, în Europa, nr. 189 (supliment Est-Vest), 3-17 mai, pp. 1, 11.

Theodoru, Radu, 1996, Hungarianismul, astăzi: Paranoia unui focar de instabilitate din centrul Europei (Bucureşti: Bravo Press).

Theodoru, Radu, 1997, România ca o pradă (Oradea: Editura Alma).

Theodoru, Radu, 1999, Urmaşii lui Attila (Bucureşti: Editura Miracol).

Theodoru, Radu, 2000a, România ca o pradă (Bucureşti: Editura Miracol).

Theodoru, Radu, 2000b, Nazismul sionist (Bucureşti: Editura Miracol).

Theodoru, Radu, 2001, Mareşalul (Bucureşti: Editura Miracol).

Tismăneanu, Vladimir, 2001, „Communism and the Human Condition: Reflections on The Black Book of Communism”, în Human Rights Review, Vol. 2, nr. 2, pp. 125-134.

Totok, William, 2000, Der revisionistische Diskurs (Konstanz: Hartung-Gorre Verlag).

Totok, William, 2001, „Sacrificarea lui Antonescu pe altarul diplomaţiei, I-IV”, în Observator cultural (Bucureşti), nr. 74, 24-30 iulie, nr. 75, 31 iulie-6 august, nr. 76, 7-13 august şi nr. 77, 14-20 august.

Treptow, Kurt W., Buzatu, Gheorghe, 1994, ”Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (Mai, 1938) (Iaşi: fără indicaţia editurii).

Treptow, Kurt W. (ed.), 1995, A History of Romania (Iaşi: The Center for Romanian Studies, The Romanian Cultural Foundation)

Vareikis, Vygantas, 2002, „‘Double Genocide’ and the ‘Holocaust-Gulag’ Rhetoric in Lithuania”, în Leon Volovici (ed.), Jews and Antisemitism in the Public Discourse of the Post-Communist European Countries (Lincoln, NE and Jerusalem: Nebraska University Press and The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), în curs de apariţie. Citat cu permisiunea autorului.

Vidal-Naquet, Pierre, 1992, Assassins of Memory: Essays on the Denial of the Holocaust (New York: Columbia University Press).

Voicu, George, 2000a, Teme antisemite în discursul public (Bucureşti: Ars Docendi)

Voicu, Tudor, 2000, „Mareşalul Antonescu şi atrocităţile comise de evreii sangvinari”, în România mare, 18 august.

Volovici, Leon, 1994, „Antisemitism in Post-Communist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?” (Jerusalem: The Hebrew University, The Vidal Sassoon International Center for the Study of Antisemitism), ACTA, nr. 5.

Watts, Larry L., 1993, O casandră a României: Ion Antonescu (Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române).

Wexler, Teodor, Popov, Mihaela, 2002, Anchete şi procese uitate 1945-1960: Documente (Bucureşti: Fundaţia W. Filderman), 2 vol.

Wistrich, Robert S., 1994a, Antisemitism: The Longest Hatred (New York: Schocken Books).

Zach, Christa, 1991, „Rumänien”, în Wolfgang Benz (ed.), Dimension des Völkersmords: Die Zahl der jüdischen Opfer des Nazionalsozialismus (München: R. Oldenbourg Verlag).

(va urma)

Sursa: Michael Shafir, ”Între negare şi trivializare prin comparaţie: Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est”, Iași, 2002.

Anunțuri

3 gânduri despre „DESPRE NEGAȚIONIȘTII HOLOCAUSTULUI DIN ROMÂNIA (I)

  1. Vreau să mai adug ceva. În privinţa termenului aruncat asupra represiunilor drepte sau nedrepte, exercitate asupra evreilor, pe care literatura evreiască antiromânească, secular duşmănoasă împotriva poporului român, termen denumit de ei „holocaust”, s-ar potrivi mai degrabă acelor fapte ce se atribuie a fi fost săvîrşite de germani în lagărele de la Auschwits, adică arderea de vii pînă la starea de cenuşă a proscrişilor. Sigur că negaţioniştii holocaustului susţin că acele cuptoare erau pentru incinerarea cadavrelor, nu a aruncării de vii în foc a victimelor. Dar asta e altă parte a discuţiei.
    Dacă e să luăm retorsiunile şi represiunile pe care le-au aplicat victimelor evreieşti atît a celor de pe teritoriul României cît şi a celor deportaţi în Transnistria, le-aş numi pe unele dintre ele cu termenul de „pogrom”, cum a fost cel de la Iaşi, de ex., dar în nici un caz „holocaust”. Nicăieri românii, chiar şi în cele mai teribile momente ale represiunii antievreieşti nu a aruncat evrei în foc de vii. Şi nici nu ştiu dacă au existat crematorii pentru cadavre în cazul evreilor din Transnistria, cînd era cu mult mai simplu să le îngroape.
    Aşa că povestea „holocaustului românesc” este şi rămîne o acţiune propagandistică duşmănoasă românilor ca naţiune, îndreptată împotriva statului român, spre a-l anatemiza pentru diverse scopuri politice sau mercantile. Politice, pentru măsurile luate de România împotriva unei agresiuni potenţiale venite dinspre est şi mercantile, pentru scopul meschin de a stoarce nişte sume importante de la statul român aşa cum jumătate de secol a tot stors de la Germania. De altfel, acest mod de a obţine beneficii în mod parazitar este caracteristic acelei etnii profitoare care aşteaptă despăgubiri pentru un presupus holocaust, pe seama muncii şi averii altora. Dezgustător!

    • ”Nicăieri românii, chiar şi în cele mai teribile momente ale represiunii antievreieşti nu a aruncat evrei în foc de vii.”

      În după-amiaza zilei de 24 octombrie, în toiul deportărilor şi lichidărilor, a sosit ordinul personal nr. 563 din partea Mareşalului Antonescu. Ordinul codificat, care decreta o nouă serie de represalii, a fost expediat generalilor Macici şi Tătăranu.

      Către Generalul Macici, Mareşalul Antonescu ordona următoarele represalii:

      ”Ca represalii, Dl Mareşal Antonescu ordonă:

      1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa.

      2) Toţi indivizii ce intră în prevederile ordinului No. 3161 (302858) din 23 oct. 1941, încă neexecutaţi şi alţii ce mai pot fi adăugaţi, vor fi băgaţi într-o clădire în prealabil minată şi care se va arunca în aer. Acestea se vor face în ziua înmormântării victimelor noastre.

      3) Acest ordin se va distruge după citirea lui.

      Semnat: Col. Davidescu, Şeful Cabinetului Militar” (Ordin nr. 563 (302.858) datat 24 octombrie 1941 (fără oră), în scrisul de mână al decriptorului, Arhivele Ministerului Apărării, p. 688..)

      În timpul acesta, comandantul batalionului de mitraliere şi colegii săi de la jandarmerie observaseră în apropiere câteva depozite. Erau nişte construcţii uriaşe de piatră ce măsurau 25-30 de metri în lungime şi 10-15 metri lăţime pe care le-au folosit pentru a depozita corpurile. (Erau de fapt nouă depozite şi nu cinci, aşa cum apare în actul de acuzare, v. infra). Dată fiind această situaţie, s-a luat decizia ca evreii care aşteptau să fie ucişi să fie înghesuiţi alături de cei care fuseseră aduşi în aceste depozite din închisoarea municipală [43]. Până de curând, nu a existat nici o cale de a se şti dacă decizia de a se folosi aceste clădiri fusese luată în prealabil sau fusese luată ad-hoc de comandament.

      După descoperirea documentelor relevante în arhivele Ministerului Român al Apărării, s-a stabilit acum că alegerea acestor construcţii ca loc al represiunii nu fusese o iniţiativă locală, ci un ordin explicit emis de Antonescu. Nu se cunoaşte nici măcar un singur evreu care să fi supravieţuit acestei operaţiuni criminale şi astfel, orice reconstrucţie a ceea ce s-a întâmplat e fondată pe mărturiile ofiţerilor români şi ale soldaţilor în timpul proceselor pentru crimele de război, din procesele verbale ale şedinţelor de guvern referitoare la represaliile înfăptuite de către Armata Română în Odessa, din rapoartele lui Alexianu şi din protestele primarului.

      Douăzeci şi două de mii de evrei de toate vârstele care fuseseră concentraţi la Dalnic — în acea vreme un sat mare de lângă Odessa — au fost înghesuiţi în patru magazii (în realitate nouă, aşa cum a fost clar mai târziu), o operaţiune care a continuat până la căderea nopţii de 23 octombrie. Masacrul s-a desfăşurat în felul următor:

      ”Au fost masaţi până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând cu foc de mitraliere, puşti, stropite cu benzină şi incendiate, cu excepţia ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul şi scenele înfiorătoare ce au avut loc depăşesc puterea de evocare: oameni răniţi şi aprinşi de vii, femei cu pârul în flăcări, ieşeau prin acoperişul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniţi o scăpare. De jur împrejur însă îi ţintea arma ostaşilor care aveau ordinul de a nu scăpa nici un civil. Grozăvia sinistrului era aşa de puternică încât tulburase adânc pe toţi cei de faţă, soldaţi şi comandanţi. Într-o stare sufletească în care raţiunea era gonită şi înăbuşită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum probabil îi însemnau firea fiecăruia. Astfel unii soldaţi trăgeau încruntaţi, calm, alţii se închinau şi trăgeau tremurându-le arma în mână, alţii trăgeau aiurea, alţii chiar evitau să tragă. (…) Cei dinăuntrul magaziilor îngroziţi de chinurile morţii, încercau să evadeze sau să se ridice pe geamuri şi acoperiş în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împuşcaţi… Cei mai mulţi dintre ofiţeri erau la faţa locului, erau emoţionaţi la lacrimi de ceea ce erau nevoiţi să facă şi unii dintre ei abandonau poziţia eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alţi soldaţi fără misiune” [47].

      În ciuda acestor dificultăţi, misiunea a fost îndeplinită şi, din cei 22.000 de evrei care fuseseră înghesuiţi în magazii nu mai rămăseseră decât părţi arse sau împrăştiate de explozie (v. infra). Operaţiunea a continuat toată noaptea şi la fel şi a doua zi. Personalul armatei române care au supravegheat aceste operaţiuni au fost locotenent-colonelul Deleanu şi colegul său de la jandarmerie Niculescu-Coca.

      Gazolina şi kerosenul pe care le-au folosit se găsea în containerele de pompare folosite de armată, care fuseseră aduse aproape de depozite. Magaziile au fost aprinse rapid, una după alta, pentru ca soldaţii să fie protejaţi. După incendierea magaziilor, soldaţii s-au retras cam 50 de metri şi au format un cerc în jurul zonei pentru a nu lăsa pe nimeni să scape. „Ceea ce era vizibil la lumina flăcărilor era chiar şi mai îngrozitor”. Ei au trebuit să tragă în oricine care încerca să scape, dar cei care încercau să scape nu mai arătau ca nişte oameni, ci ca nişte torţe umane care alergau înnebunite. Un ofiţer român a descris ceea ce a văzut în felul următor:

      ”Când incendiul s-a deslănţuit, unii dintre cei cari se găseau în magazie şi care erau uşor răniţi sau teferi, încercau să fugă, fie sărind pe fereastră, fie să iasă prin acoperiş. Soldaţii aveau consemn general ca imediat ce iese afară unul, să fie împuşcaţi. Unii cari erau înăuntru, ca să scape de foc, apăreau la ferestre şi făceau semn ca să-l împuşte, arătându-le cu mâna capul sau inima. însă când vedeau către ei întinsă arma, dispăreau pentru moment din faţa ferestrei, pentru ca să reapară peste câteva secunde, făcând către soldaţi aceleaşi semne şi întorcându-se cu spatele ca să nu mai vadă cel puţin când se trăgea în ei. Operaţiunea a durat până noaptea, când scenele văzute la lumina focului erau şi mai îngrozitoare. Cei cari apăreau erau goi, căci se desbrăcaseră de hainele care luaseră foc. Unele dintre femei aruncau copii pe ferestre. Reţin o scenă că un copil de 4—5 ani aruncat pe fereastră a rătăcit timp de 5—10 minute cu mâinile sus între cadavre, soldaţii români nedorind să tragă în el” [48].

      O magazie, poate cea cu femei şi copii, nu a fost incendiată; în schimb, a fost aleasă pentru a îndeplini dorinţa expresă a lui Antonescu de a arunca în aer o clădire plină de evrei. Soldaţii au pus materiale explozive şi au aruncat clădirea în aer pe 25 octombrie, la orele 17.45 — exact la aceeaşi oră la care fusese aruncat în aer Cartierul General al Armatei din Odessa cu trei zile mai devreme — aşa cum fusese statuat explicit în ordinul nr. 563.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s