În 1941, Secția II informații din Marele Stal Major de la Bucureşti a elaborat şi tipărit un Studiu referitor la operaţiunile militare ce au avut loc cu prilejul pierderii Basarabiei, Bucovinei de nord, Ardealului de nord şi Cadrilaterului. Nu era o lucrare pentru publicul larg, ci una de uz intern, care a circulat exclusiv la nivelele de comandă ale armatei române din timpul dat, deci nu exista nici un fel de impediment ca în cele 70 de pagini ale broşurii să se spună lucrurilor pe nume cu privire la diverse aspecte mai delicate ale complexului de întâmplări pus sub lupă de nişte ofiţeri anonimi. Şi, într-adevăr, din multe puncte de vedere, se spune lucrurilor pe nume, cu luciditate şi lux de detalii. Numai în ceea ce priveşte atitudinea populaţiei evreieşti, în contextul invaziei sovietice în Basarabia şi Bucovina de nord – subiect în jurul căruia a curs foarte multă cerneală, şi la timpul petrecerii faptelor, şi mai târziu – , se conchide extrem de succint: ”Este de remarcat că majoritatea instigatorilor şi răzvrătiţilor a format-o elementul evreiesc, germen de disociere și destrămare a statelor organizate”. Atât şi nimic mai mult, afirmaţia nefiind susţinută de nici un exemplu concret, de nici o referinţă la un anume episod sau la o anume identitate. Şi cred că astăzi suntem destul de departe de evenimentele evocate ca să ne putem îngădui să privim realitatea în ochi, fără nuci un fel de reţinere, și să examinam fără patimă o sumă de prejudecăţi și neadevăruri legitimate de un timp revolut. Chiar dacă această operiaţiune va incomoda anumite mentalităţi.
Am avut prilejul să cercetez cu o deosebită atenţie intervalul dintre 28 iunie 1940, orele 13, momentul când ruşii au început să treacă efectiv şi masiv peste Nistru şi Ceremuş, şi 3 iulie 1940 orele 13, când invazia Basarabiei şi Bucovinei de nord era un fapt consumat. Am avut sub priviri documente de primă mână – în speţă jurnalele de operaţiuni ale marilor unităţi româneşti angajate în retragerea din teritoriul cedat şi numeroase rapoarte informative ale organismelor de resort militare – şi cred că pot trata un asemenea subiect în deplină cunoştinţă de cauză. Am investigat cu atenţie şi memoria a câtorva zeci de martori oculari ai evenimentelor şi oameni nemijlocit angajaţi în vâltoarea lor. Mat mult, eu însumi am căzut în numeroase capcane pe parcursul documentării şi am putut să verific, prin experienţă proprie cum s-a alimentat o psihoză nenorocită, din zvonuri și informaţii false, unele dovedite ca atare chiar în epoca în discuție, însă nedezmințite public nici azi. Eu însumi i-am considerat pe evrei culpabili de o crimă sau alta, ca să constat, după aceea, că pretinsele victime, dimpotrivă, au expiat mai târziu, peste ani şi ani, din cu totul altfel de pricini. Din păcate, asemenea zvonuri şi informaţii false au rămas uneori fixate nu doar în pagina ziarelor de atunci, nu numat în arhive, ci şi in pagini memoralistice girate de nume prestigioase. Aceste mărturii, alături de adevăr, au rezistat în timp, se citesc și se citează şi în zilele noastre, şi răsturnarea lor nu e un lucru dintre cele mai simple.
Însă, fără a precupeţi vreun efort, trebuie să ne despărţim de minciuna şi aberaţiile unui timp iremediabil defunct. Nu există popoare malefice prin natura lor și toate legendele ţesute jur împrejurul evreilor, pentru o minte normală, nu mai pot însemna decât proiecţii halucinante, deduse pripit dintr-o modalitate specifică de a rezista fără patrie, din condiţia lor de naţiune care a supravieţuit în diasporă, condiţie care a încetat odată cu crearea statului Israel. De asemenea, nu există popoare alcătuite exclusiv din virtuţi şi cetăţeni virtuoşi şi cu atât mai departe de o astfel de viziune idilică ar trebui să ne situăm noi, românii, în zilele de acum, când discordiile ce ne macină sunt mai mari ca oricând şi când lipsa de caracter a unora dintre compatrioţii noştri atinge cotele de alarmă.
După tot ce s-a întâmplat între noi, nu avem dreptul să le reproşăm nimic evreilor. Şi nici românii de azi nu se cuvine a fi judecaţi după tiparele altei epoci. Aici, în România, unde evreii au cunoscut şi prigoana sălbatică, dar şi miracolul supravieţuirii, nu este raţional să mai persiste între noi vreo neînțelegere. Implicit, refuzul de a rescrie o istorie comună exact aşa cum a fost nu mai are nici un fel de justificare.
Primele excese antisemite clare, nu dintre cele comise de persoane particulare, în umbra legii, ci încurajate de măsuri administrative emise de la nivelul autorităţilor româneşti, s-au constatat în scurta guvernare a lui Octavian Goga şi A.C. Cuza, inaugurată la 29 decembrie 1937 şi expirată la 10 februarie 1938. În centrul acestui răstimp agitat a stat decretul-lege din 21 ianuarie 1938, privind revizuirea cetăţeniei române. După instalarea lui Adolf Hitler în fruntea Germaniei, România devenise una dintre principalele ţări de azil pentru numeroşi evrei care se repliau din faţa expansiunii naziste şi care intuiau că sub alte orizonturi europene erau pierduţi. Mulţi dintre aceşti evrei nu s-au grăbit să-şi regleze relaţiile cu autoritatea de stat românească, plutind între două ape din punctul de vedere al legalităţii prezenţei lor în ţară şi generând inerente fricţiuni şi dificultăţi, însă decretul-lege din 21 ianuarie 1938 nu îi viza pe aceşti refugiaţi de ultimă oră, ci îi folosea ca pretext pentru a lovi în întreaga comunitate evreiască din România. Ceea ce reprezenta un act neloial şi, totodată, lipsit de înţelepciune în contextul intern şi internaţional de atunci. Şi care, frecvent, a eşuat în expediente de o crasă imoralitate, la care s-au pretat, nu o dată, chiar cei care-l promovaseră. „Campania împotriva evreilor – observa Henri Prost – se rezolvă adesea prin luarea de bacşişuri”. Şi dacă în primul rând de corupţie era vorba, de ce trebuia să se mai provoace atâta gălăgie în jurul ei? Nu întâmplător, Octavian Goga a rămas în istoria românilor ca un remarcabil poet, nu ca un ilustru politician. Iar A.C. Cuza aproape că n-a mai rămas deloc. Se spune că atunci când a fost debarcat, poetul cu veleităţi de politician s-ar fi lamentat, patetic: „Israel, ai învins!” Dimpotrivă, la data aceea Israel era mai ameninţat ca oricând şi este profund regretabil că un important intelectual român a fost incapabil să sesizeze la adevăratele ei dimensiuni această realitate dramatică.
Lecţia exodului polonez
Din perspectiva unei istorii care s-a consumat implacabil şi nu mai poate fi tratată cu tencuială şi farduri, miopiei manifestate în efemera guvernare a lui Octavian Goga şi A.C. Cuza i se poate afla, totuşi, o circumstanţă atenuantă: în consecinţa ascensiunii regimurilor totalitare, situaţia evreilor europeni devenise o problemă de o acuitate continentală şi, cu toate acestea, guvernele unor ţări cu o pondere mult mai însemnată în politica internaţională decât aceea a României tratau această problemă extrem de spinoasă în mod confuz, cu o ambiguitate sau o somnolenţă de nedescris. În acest context, dacă mulţi evrei europeni prigoniţi de excesele rasiste ale nazismului socoteau Romania un spaţiu propice pentru refugiu, înseamnă că investeau şi o oarecare încredere în această ţară, în care, în pofida gesticulaţiei obtuze a unora dintre politicienii ei, mai puteau respira. Pe de altă parte, pentru cei mai mulţi dintre aceşti evrei, fugari din motive bine întemeiate, drumul cel mai scurt către Palestina trecea pe la Bucureşti. Rezultând, implicit, că România acelor vremuri se afla înaintea unei fatalităţi: devenise şi loc de refugiu lipsit de alternativă, pentru că, de la o anume dată, toţi aceşti oameni nu mai aveau încotro să se ducă, dar şi capăt de drum, pentru că Marea Britanie perpetua o politică de duplicitate, jugulând imigraţia în Palestina, ca să nu-şi deterioreze relaţiile cu arabii, pentru că şi Franţa avea ceva interese prin Siria şi prin Liban, menţinându-se într-o espectativă ipocrită, pentru că şi Statele Unite ale Americii, la rândul lor, se prefăceau a nu sesiza ce se petrecea în Europa şi aşa mai departe.
Nu se pot atenua efectele unei fatalităţi decât înlesnindu-i cursul spre finalitatea care îi este proprie. Iar finalitatea fatalităţii pe care o reprezentau evreii din sau în trecerea prin România, în ajunul şi în anii celui de-al doilea război mondial, nu era alta decât crearea statului Israel. Din punctul acesta de vedere, au existat şi policieni români vizionari: în urmă cu mai mulţi ani, I.G. Duca îl primise pe Chaim Weizmann la Bucureşti întocmai cum se primeşte un şef de stat. Şi Chaim Weizmann, într-adevăr, va deveni cel dintâi preşedinte al Israelului, la o dată când amintirea lui I.G. Duca le era prohibită românilor şi când alte autorităţi de la Bucureşti au început sâ-i prigonească pe sionişti. Însă era prea târziu şi era şi ridicol, I.G. Duca avusese dreptatea de partea sa.
În schimb, Octavian Goga nu a fost în măsură să vadă mai departe de lungul nasului, implicându-se într-un scandal internaţional care nu i-a priit nici lui şi nici ţării. Oricum, nu numai datorită acestui scandal internaţional s-au atenuat – cel puţin la nivelul presei – atitudinile antisemite din România. După opinia noastră, aparenţa de calm instalată în relaţiile dintre autorităţile româneşti şi evrei, după debarcarea lui Goga, s-a datorat în primul rând faptului că, în fruntea guvernelor ulterioare, au stat un patriarh, Miron Cristea, care nu putea călca în picioare făţiş morala creştină, indiferent de convingerile lui intime, şi, din martie 1939, Armand Călinescu, declarat antilegionar şi antinazist. Acesta nu putea prigoni tocmai victimele ireductibililor săi adversari, care au sfârşit prin a-l lichida, la 21 septembrie 1939.
Cu numai trei săptămâni în urmă, survenise momentul declanşării celui de-al doilea război mondial, conflagraţie inaugurată prin zdrobirea Poloniei între ciocanul german şi nicovala rusească. Şi, totodată, s-a dezvoltat la hotarele nordice ale României un complex de împrejurări a cărui cercetare atentă nu poate decât să spulbere diverse prejudecăţi referitoare la un pretins ataşament nativ şi excesiv al evreilor faţă de comunism. Din păcate, nici această pagină de istorie nu s-a scris aşa cum a fost, ci aşa cum convenea unor forţe interesate în perpetuarea unor minciuni care au făcut carieră decenii în şir. Cum ar fi, de exemplu, minciuna că polonezii – militari şi civili – care s-au refugiat în septembrie 1939 în Romania ar fi fugit numai de Wehrmacht şi de germani. În realitate, trupele Wehrmachtului, în cele trei săptămâni ale anihilării Polniei, nu au ajuns niciodată la Nistru şi Ceremuş şi teritoriile poloneze învecinate cu România au fost în totalitate ocupate de ruşi. Majoritatea zdrobitoare a refugiaţilor polonezi fugeau de sovietici, nu de germani, fiind vorba aici despre un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. Pledând în favoarea lui mai ales faptul că exodul în masă al polonezilor spre un liman salvator s-a declanşat abia atunci când sovieticii au atacat ţara lor pe la spate.
Nu a fost nici în epocă un secret şi nu e nici astăzi că cel puţin o treime din valul refugiaţilor polonezi care au trecut hotarele româneşti erau de origine etnică evreiască. Dacă nu şi mai mulţi. Civilii veneau aici amestecaţi cu fragmente de unităţi militare, dar documentele timpului – după ştiinţa noastră – nu înregistrează conflicte acute între ostaşi polonezi şi partea evreiască a lumii cu aceeaşi cetăţenie. Dimpotrivă, mulţi evrei îndeplineau misiuni importante în structurile militare ale Poloniei, până şi în serviciul secret al armatei, unii dintre ofiţerii polonezi care penetraseră codurile germane, ca să oferim numai un reper, fiind de origine evreiască. Şi fiind trataţi cu toată consideraţia şi de compatrioţii lor, şi de autorităţile româneşti, care i-au adăpostit la Călimăneşti şi în alte localităţi, dar şi de autorităţile militare britanice şi franceze, care s-au folosit ulterior de serviciile lor. Şi încă un fapt semnificativ: arhiva secretă a Ministerului polonez de Externe a fost evacuată atunci, prin România, via Ankara, la… Haifa! Oricum, chiar dacă relaţiile dintre polonezi şi evreii lor nu au fost idilice, nu am auzit ca în istoriografia poloneză să se poarte dispute interminabile, aşa cum se poartă la noi, în jurul unor evrei care în septembrie 1939 i-ar fi primit pe sovietici cu pâine şi sare, sau cu steaguri şi flori.
După un scurt popas, mulţi dintre evreii polonezi salvaţi de sub invazia rusească au plecat fie către Palestina, fie spre Occident. La începutul lui octombrie 1939, Executiva Sionistă din România făcuse demersuri la autorităţile competente spre a li se acorda certificate de emigrare legală spre ceea ce reprezenta pentru ei Ţara Sfântă. Cererea a fost tratată cu reală bunăvoinţă la Bucureşti, şi nici Legaţia Marii Britanii nu a mai bătut în retragere, polonezii fiind cel puţin pe hârtie aliaţii Poloniei. „Certificatele de emigrare – specificau ziarele Capitalei – se acordă in mod gratuit… Emigranţii vor putea lua cu ei toată averea mobilă adusă din Polonia.” Multe din aceste împrejurări, fiind relatate cu destulă obiectivitate de ziaristul Ber Smolar de la Jewish Telegraphic Agency, prezent în acele zile la Bucureşti, dar şi de ziaristul italian Alceo Valcini, retras de la Varşovia la Cernăuţi, care a consemnat cu acurateţe o seamă de episoade referitoare la refugiaţii evrei, deşi lucra în contul serviciilor de propagandă ale unui regim fascist.
Dar au fost şi unii evrei polonezi care au rămas între hotarele româneşti şi trebuie spus că s-au bucurat de aceleaşi drepturi ca şi restul refugiaţilor din Polonia, nu numai în momentul dat, ci şi în anii care au urmat, până la încheierea războiului. Chiar şi sub guvernarea mareşalului Ion Antonescu evreii de origine poloneză au fost scutiţi de soarta evreilor autohtoni. Şi mai trebuie spus că exodul lor către România nu a încetat odată cu instalarea administraţiei sovietice în teritoriile socotite de ruşi o parte a Ucrainei istorice. Individual sau în grupuri, trecând clandestin frontiera, mulţi dintre coreligionarii lor, care rataseră refugiul din septembrie 1939, continuau să se scurgă spre Bucovina, căzând nu o dată sub gloanţele patrulelor de grăniceri ruşi.
Peste numai câteva luni, în zilele invaziei sovietice în Basarabia şi Bucovina de nord, acest al doilea exod, subteran şi riscant, era departe de a se fi încheiat. Şi e firesc să ne întrebăm: aceşti evrei din Rovno, Lwow, Tarnopol sau Stanislav, care nu se împăcau sub nici un motiv cu regimul comunist impus de sovietici, erau mai dotati cu inteligenţă de la natură sau se trăgeau cumva dintr-o altă rasă decât evreii din România?
La fel, merită să ne întrebăm cum se explică adevărul că şi evreii din România s-au implicat în ajutorarea refugiaţilor din Polonia, fie că erau polonezi curaţi, fie că erau evrei polonezi. Cum era şi normal, în vârtejul nenorocirii care lovise ţara vecină, şi cei atinşi de dezastru, şi cei ce vor încerca să le atenueze cât de cât suferinţele, şi-au amintit dintr-o dată că erau laolaltă oameni, uitând că mai erau şi polonezi, şi români, şi evrei. „În această istorică săptămână – scria Paulina Appenschlak, o cunoscută ziaristă evreică de la Varşovia -, multe maşini şi trăsuri murdare de noroi au trecut graniţa şi mulţi oameni obosiţi, zdrobiţi şi lipsiţi de putere s-au refugiat în oraşul evreiesc de la graniţă Zastavna. Din toate satele vecine, s-au strâns ţăranii şi în timp de o oră, cu o iuţeală nemaiauzită, s-a organizat ajutorarea refugiaţilor. Tot oraşul a fost mobilizat. Coşuri pline cu pâine românească, iaurt şi brânză au fost prima binecuvântare cu care ne-a primit roditorul pământ al României. Au fost aduse refugiaţilor lapte şi miere şi toate le-au fost date din tot sufletul şi cu mărinimie. Desigur că polonezul care, până mai ieri, era el însuşi antisemit, va ţine minte mult timp codrul de pâine primit ca dar din partea evreicei române, prima pomană primită în viaţa sa. Şi după aceea, un fruntaş polonez spunea că nu va uita niciodată un pat atât de cald ca acela oferit într-o casă evreiască, în mijlocul nopţii, în timp ce rătăcea în acele locuri şi se ruga să i se dea adăpost Mulţi polonezi se jenau, mulţi alţii şi-au exprimat nedumerirea, numai evreii nu se mirau deloc; ei ştiau doar demult că inima evreului are acea putere necunoscută care ne dă posibilitatea să suferim toate chinurile şi persecuţiile. Cunoscuta ospitalitate românească şi sufletul ei deschis, care este gata să-şi ajute aproapele la nenorocire, aceste calităţi au fost descoperite atunci în toate părţile României, atât la evrei cât şi la neevrei, la ţărani, militari şi civili…”
Acest moment, de solidaritate umană, trecând peste orice egoism etnic, a fost în măsură să înrâurească multe mentalităţi. Şi să le abată, cel puţin deocamdată, de la tentaţiile dezbinării.
Liniştea premergătoare furtunii
După zdrobirea Poloniei, atmosfera din România era apăsătoare şi sumbră, însă nu mai era violent antievreiască, ca în ianuarie 1938. Între timp, fără îndoială, mulţi realizaseră că rătăcirea în provocare şi diversiune nu-i putea apăra pe români de pericolele mortale care-i ameninţau, şi ca popor, şi ca ţară. Cu puţine excepţii, şi presa renunţase să aţâţe o ură care nu ducea nicăieri. Efectiv, numai legionarii ireductibili nu agreau acest reflux benefic al atitudinilor antisemite şi putem consemna chiar şi fapte pe cât de stupide, pe atât de nostime, în măsură să ne ofere totuşi anume repere asupra stării de fapt: după asasinarea lui Armând Călinescu şi după represaliile care i-au lovit în consecinţă pe legionari, un emul al lui Horia Sima din lagărul de la Miercurea Ciuc, e vorba de Petre Bolintineanu, a cerut să i se schimbe numele în Moritz Abramovici, pretinzând că numai aşa ar fi trăit mai liniştit şi mai ocrotit de necazuri în România. Fireşte, nu acesta era adevărul, dar era un semnal că lucrurile nu păreau a se îndrepta încotro doreau legionarii, deşi decretul referitor la revizuirea cetăţeniei continua să răvăşească numeroase destine evreieşti.
De fapt, totul părea amestecat şi contradictoriu, ca viaţa de zi cu zi. Este adevărat, prin noiembrie 1939 fusese arestat industriaşul evreu Max Ausehnitt, dar evenimfenlul nu se putea interpreta ca o măsură antisemită în primul rând, fiind mai degrabă un rezultat al complicatelor relaţii de adversitate din anturajul imediat al regelui Carol al II-lea. Tot atunci, agenţia italiană de presă Stefani anunţa că evreii din România vor avea drepturi politice limitate, dar, efectiv, măsuri legislative într-un asemenea sens, exceptându-le pe cele din ianuarie 1938, încă nu erau întreprinse. La înmormântarea Şef Rabinului Iacob Niemirower au participat şi reprezentanţi ai unor înalte autorităţi româneşti. Simultan, articole favorabile României apăreau în The Palestina Post şi mulţi corespondenţi de la Bucureşti ai unor ziare şi agenţii de presă străine, evrei de origine, avertizau omenirea civilizată asupra pericolelor care-i pândeau pe români. Între ei numărându-se şi Lea Schiavi, acreditată aici de cotidianul L’Ambrosiano de la Milano, care a scris pagini memorabile despre Basarabia.
Însă, în paralel, nu va întârzia să apară la suprafaţă vieţii de zi cu zi a ţării o anumită ambiguitate a politicii oficiale, obstinată să inventeze pericole mai ales acolo unde ele nu existau. Deşi a stat la Cernăuţi şi la Bucureşti numai două luni, amintita Paulina Appenschlak a intuit această duplicitate încă din ianuarie 1940. „Nu voi exagera dacă voi spune că, din toţi cetăţenii României – scria ea în ziarul Haboker de la Tel Aviv – minoritatea evreiască se teme cel mai mult de pierderea independenţei româneşti. De aceea sunt legaţi evreii de ţară şi în acelaşi timp, se tem de orice schimbare, căci orice schimbare loveşte întâi în evrei. De aceste două realităţi care reprezintă baza loialităţii evreieşti în fiecare ţară, nu au ţinut seamă Germania şi Polonia. Astăzi nu ţine seamă de ele guvernul român.” Din nefericire, cuvintele ei s-au dovedit a fi profetice.
De aici înainte, intrăm în domeniul unor decizii pur şi simplu paradoxale, nejustificate de cursul vieţii politice şi sociale curente. În ianuarie 1940, Carol al II-lea a întreprins o vizită oficială la Chişinâu, unde toate minorităţile din provincie, prin liderii lor, l-au asigurat pe monarh de loialitate şi ataşament la cauza independenţei ţării. Cu toate acestea, în februarie 1940, autorităţile au îngăduit Legaţiei germane din Bucureşti să editeze în limba română şi să difuzeze fără nici o restricţie pe teritoriul român publicaţia Serviciul Mondial Corespondenţă mondială pentru studiul problemei evreieşti, a cărei redacţie centrală se afla la Frankfurt pe Main. Iniţial, publicaţia a apărut în 11, apoi în 16 şi, în sfârşit, în 18 limbi europene şi asiatice. Faptul că ea a înrâurit negativ multe mentalităţi din mediile civile şi militare româneşti nu poate fi contestat. De pildă, ideea că evreii ar fi reprezentat un „germene de disociere şi destrămare a statelor organizate”, inserată în studiul militar amintit în argumentul investigaţiei noastre, a fost preluată cuvânt cu cuvânt din Weltdienst. Aceasta fiind titulatura oficială germană a buletinului evocat mai sus.
Bineînţeles, se înregistrau numeroase acte antiromâneşti în epocă, şi în Basarabia, şi în Bucovina, şi în alte regiuni ale ţării, dar erau rezultatul unor acţiuni de diversiune şi spionaj străine. Pentru siguranţa naţională, evreii nu constituiau atunci o problemă, principalele descinderi poliţieneşti realizându-se cu prioritate în mediile legionare, apoi în cele pur hitleriste, ale minoritarilor de naţionalitate germană, şi, în sfârşit, în mediile comuniste, subţiri ca efective şi putere de influenţă. Dar, în ciuda acestor fapte, în Senatul României, liderul naţionalist A. C. Cuza perora vehement împotriva evreilor, propovăduind agresiuni împotriva lor şi invocând modelul nazist şi fascist.
„Adolf Hitler – a spus A.C. Cuza, la 29 martie 1940, într-o intervenţie pe marginea Legii colonizărilor – este acela care a procedat la rezolvarea problemei jidoveşti în Germania şi, prin urmare, el ne oferă un exemplu pe care niciodată până astăzi nu l-am avut înaintea noastră. Eu îmi amintesc de luptele pe care le-am dus noi şi le-au dus mai ales predecesorii noştri, la 1879. Atunci, în adevăr, s-ar fi putut vorbi de împrejurări politice nefavorabile… Dar astăzi, cănd ai la Berlin pe Adolf Hitler, care regulează chestiunea jidănească în Germania, în modul radical cum a rezolvat-o, noi să mai vorbim de împrejurări nefavorabile? Este posibilă o asemenea aberaţie? Dar nu numai atât. Nu este numai Adolf Hitler. Poate sunt unii dintre dumneavoastră care nu simpatizează pe Adolf Hitler. Dar este şi altcineva este Mussolini, este Ducele, vă rog! Ducele Mussoiini a luat măsurile cele mai severe pentru a împiedica elementele jidoveşti din Italia să intre în anumite funcţiuni din statul italian. Şi aceasta a făcut-o acum câteva zile…” Mult mai grav decât faptul că acest discurs s-a putut rosti fiind faptul că nu a avut replică. Deşi în Senatul român al acelui timp prevalau tocmai cei care nu-i agreau pe Hitler şi Mussoiini.
Nici în lunile imediat premergătoare invaziei sovietice în Basarabia şi Bucovina de nord, documentele timpului nu ne oferă vreun semn că evreii ar fi fost implicaţi în acţiuni deştabilizatoare ale ordinei existente în stat. Ca şi până atunci, organele de informaţii civile şi militare îi aveau în vedere cu deosebire pe legionari şi nazişti. De altfel, principalele sinteze informative ale armatei din această perioadă erau chiar intitulate Buletin informativ despre acţiunea germană în România şi aveau o periodicitate lunară. În Basarabia şi Bucovina făcea ravagii propaganda de aliniere a etnicilor germani la interesele Reichului şi, totodată, de înrolare a tinerilor germani din aceste ţinuturi, prin încălcarea legilor româneşti în vigoare, în Wehrmacht şi în Waffen SS. Numele care se vânturau, cel mai des prin notele informative ale Poliţiei şi Siguranţei erau acelea ale liderilor, minorităţii germane: Emil Strobel, Alexander Bross, Oskar Kehrer, Ernst Bohnet etc. Erau semnalaţi şi ucraineni care aderaseră la nazism, în speranţa că Germania va parveni, mai devreme sau mai târziu, la un inevitabil conflict cu Rusia sovietică, considerat de ei o premisă indispensabilă a renaşterii unei Ucraine independente. Şi, în ciuda faptului că agenţii sovietici mişunau în provinciile revendicate de Moscova, gardienii publici nu ştergeau de pe ziduri doar lozinci comuniste, ci, mai ales, lozinci pronaziste, de genul „Trăiască Hitler şi să vină şi la noi!”, descoperită la Chişinău, la începutul lui iunie 1940, şi semnalată şi în documentele militare, în sfârşit, nici în presa internă şi internaţională şi nici în corespondenţa diplomatică de atunci nu se semnalează dificultăţi în relaţiile dintre autorităţi şi comunităţile evreieşti din teritoriile ameninţate de expansiunea sovietică. În consecinţă, nu existau nici un fel de motive temeinice în măsură să determine atitudini discriminatorii faţă de populaţia evreiască din ţară, în relaţie nemijlocită cu principala primejdie care ameninţa România. Din păcate, aceste atitudini s-au practicat, cu o insistenţă demnă de cauze mai bune.
Apoi, a survenit şi momentul când primejdia aceasta s-a dovedit a fi iminentă, cu o scadenţă de săptămâni şi zile, şi când autorităţile româneşti, în vederea atenuării impactului ei, au procedat la un act necesar şi firesc de prevedere. Nefireşti fiind numai principiile din temeiul lui. Este vorba despre planurile de evacuare a teritoriilor pretinse de ruşi, intitulate codificat Tudor şi Mircea, elaborate şi aprobate de autorităţile competente în mai 1940 şi înaintate principalelor instituţii publice din ţinuturile şi judeţele periclitate, până la nivelul primăriilor comunale. Ambele planuri, dintre care cel dintâi era de bază, iar al doilea conţinea o sumă de prevederi suplimentare referitoare la evacuarea pe timp de noapte, preconizau textual: „în principiu, organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime. Legiunea de jandarmi judeţeană însoţeşte Prefectura, iar regimentul de jandarmi al ţinutului însoţeşte rezidenţa. Populaţia minoritară nesimpatizată rămâne pe loc…” Desigur, populaţia minoritară nesimpatizată era reprezentată de comunităţile evreieşti. Cu alte cuvinte, încă din mai 1940, deliberat şi cu sânge rece, evreii din teritoriile româneşti vizate de expansionismul sovietic erau abandonaţi cu anticipaţie sub o iminentă ocupaţie străină, fără a fi consultaţi dacă o doreau sau nu. Majoritatea acestor evrei fiind, totuşi, cetăţeni români, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurgeau dintr-o asemenea calitate.
Planurile de evacuare Tudor şi Mircea, în timpul dat, au constituit una dintre cele mai nefaste iniţiative ale guvernului prezidat de politicianul liberal Gheorghe Tătărescu. Peste noapte, ele au împărţit o populaţie de milioane de oameni în favorizaţi şi în paria, cărora li se refuza orice fel de opţiune, chiar şi opţiunea de a se dovedi nişte buni cetăţeni români, fiind trataţi mai mizerabil decât ultimul infractor român. Era o decizie atât de gravă, încât chiar se cuvine să ne întrebăm: a fost adoptată din pură inconştienţă sau se poate considera unul dintre ultimele acte de diversiune prin care un regim politic ajuns la ananghie îşi prelungea agonia? Oricum, era o decizie politică şi nu are nici un sens să şi-o asume tacit istoricii militari, s-o escamoteze din studiile lor referitoare la acest episod tragic şi, apoi, să se întrebe mai mult sau mai puţin ipocrit: de ce vor fi fost evreii acelui răstimp atât de neliniştiţi şi de agitaţi? Această decizie politică a sfârşit prin a se întoarce împotriva armatei şi, prin trecerea ei sub tăcere, nu facem decât să ne refuzăm noi înşine posibilitatea de a înţelege ceva din tot ce s-a întâmplat şi de a deduce o morală validă şi pentru zilele noastre, şi pentru viitorime, din nenorocirea pe care am traversat-o atunci.
Efectiv, evreii în primul rând, dar şi alte populaţii minoritare, au fost aruncaţi în braţele ruşilor şi nu le mai rămânea nimic altceva de făcut decât să încerce să se acomodeze cu regimul politic, cu modul de viaţă şi, mai ales, cu capriciile viitorului ocupant. Ne place sau nu ne place, statul care-i abandonase în mâna sovieticilor nu le mai putea pretinde loialitate, de vreme ce le refuzase chiar şi dreptul de a o exprima şi exercita. Şi, cum era lesne de prevăzut, deşi au fost multiplicate şi difuzate sub regim strict secret, planurile de evacuare Tudor şi Mircea au devenit curând subiect de taclale şi printre civilii din Basarabia şi Bucovina, şi în comandamentele militare desfăşurate de la Ceremuş până la limanul Nistrului. S-a întâmplat aşa şi nu altfel, deoarece, pe de o parte, discreţia nu era chiar calitatea esenţială a funcţionarului român al acelor vremuri şi, pe de altă parte, pentru că în armata română se mai aflau atunci numeroşi ofiţeri evrei. Probabil, prin forţa împrejurărilor, aceştia au fost cei dintâi care au luat cunoştinţă de aberaţia principială a acestor planuri şi au divulgat-o coreligionarilor lor. Este prea târziu să le mai reproşăm ceva, în schimb, socotindu-ne oameni normali şi cu mintea întreagă, nu este niciodată prea târziu să ne întrebăm cam care ar fi fost starea noastră de spirit dacă am fi fost loviţi de neşansa de a trăi situaţia lor.
În pofida faptului că difuzarea în teritoriu a planurilor de evacuare Mircea şi Tudor, începând de la sfârşitul lunii mai 1940, a răvăşit moral categorii importante ale populaţiei din Basarabia şi Bucovina, documente emise de serviciile speciale ale statului român şi ale armatei române, nici de data aceasta, nu ne indică o implicare semnificativă a evreilor în acţiuni antiromâneşti. Din dosarele fostei Prefecturi a judeţului Câmpulung, păstrate acum la arhivele statului din Suceava, am aflat că, la sfârşitul lui mai 1940, un anume Isac Merbaum din Cernăuţi umbla prin satele Ciumarna, Moldoviţa şi Argel, din zona militară de frontieră, propovăduind comunismul. După spusele lui, locuitorii din fosta Polonie – era vorba despre teritoriul invadat de sovietici în septembrie 1939 – nu şi-ar mai fi încăput în piele de fericire. Ostaşii care l-au arestat nu l-au crezut pe cuvânt şi Isac Merbaum, după interogatoriile de rigoare, a fost deferit Parchetului Militar de la Cernăuţi, la 15 iunie 1940. La Câmpulung, când se afla sub escortă, un anume Vasile Bilac l-a întrebat, totuşi, de ce o mulţime de oameni, printre care şi numeroşi evrei, continuă să traverseze clandestin hotarul spre România. Isac Merbaum i-a răspuns că aşa ceva nu putea să fie adevărat. Era opinia lui, care nu dovedeşte nimic altceva decât că şi evreii îşi au proştii lor, ca şi românii, ca şi alte etnii. Şi nu mai ştim cum s-a descurcat Isac Merbaum cu această opinie înaintea Tribunalului Militar de la Cernăuţi, dacă a mai ajuns acolo.
De asemenea, din jurnalul de operaţii al Marelui Stat Major, frontul de est, am aflat că în noaptea din 8 spre 9 iunie 1940, lângă Vijniţa, au fost capturaţi trei spioni veritabili, dintre care doi erau evrei. Misiunea lor era să întocmească o hartă a amplasamentelor trupelor româneşti din Bucovina de nord, să pătrundă în comandamente sau în locuinţe de ofiţeri şi să captureze un ofiţer. O misiune care a eşuat. Un alt spion evreu, intrat în ţară ca refugiat, a fost surprins în masivul păduros dintre Ciucurul Mic şi Hotin, la 23 iunie 1940. Numele lui conspirativ era Iacob şi l-a divulgat chiar din primele clipe, cu aerul că s-ar fi eliberat de o povară. A fost şi el escortat spre Tribunalul Militar de la Cernăuţi. Tot în vremea aceea a mai fost reţinut preţ de câteva ore un anume Max Rosner, farmacist din Putila, care-i înjura cu patimă, pe români. Iar în ziua de 25 iunie 1940 au mai fost capturaţi vreo doi-trei evrei, care cărau în spinare, de peste hotar, mălai cumpărat de la ruşi aproape pe gratis, mirându-se zgomotos de ieftinătatea de dincolo şi făcând indirect propagandă regimului bolşevic.
Şi cam asta e totul. Deci, cercetând prin arhivele vechilor judeţe bucovinene, dar şi prin arhivele celor mai înalte eşaloane ale armatei, am izbutit să găsim vreo şase-şapte evrei implicaţi în activităţi cu adevărat antiromâneşti, sau numai presupuse a fi ca atare. Deoarece, evident, a suspecta de subminare a siguranţei statului nişte amărâţi de contrabandişti de mălai nu se poate socoti decât o glumă de un gust îndoielnic sau o inepţie sadea. Nu ar fi exclus să nu fi răsfoit noi cu prea multă atenţie dosarele. Nu ar fi exclus ca un alt cercetător, înzestrat cu mai multă răbdare, să mai găsească vreo cinci sau şase evrei infractori, sau douăzeci, sau o sută, şi încă o sută prin judeţele Basarabiei. Dar nici atunci nu ne-am putea îngădui să tratăm întreaga populaţie evreiască din ţinuturile pretinse de Rusia sovietică drept o populaţie de răufăcători, fiind vorba despre aproape 300 000 de oameni care în cvasitotalitate îşi vedeau de nenorocirile lor. Şi cu atât mai mult cu cât răufăcătorii români curaţi, sau de alte naţionalităţi, erau şi mai numeroşi decât cei proveniţi din rândurile evreilor.
În aceeaşi zi, 25 iunie 1940, în cadrul unei reuniuni ordinare de la Prefectura din Rădăuţi, s-a semnalat că evreii din judeţ erau foarte îngrijoraţi. Şi aveau şi de ce, pentru că autorităţile româneşti, în frunte cu regele, nu conteneau să se joace cu focul şi să adopte decizii care s-au întors sistematic împotriva lor.
Un regim politic agonic
În primul rând, nu mai era un secret pentru nimeni că, de câteva săptămâni, sosit clandestin în ţară, Horia Sima purta tratative discrete cu regele Carol al II-lea privind eventualitatea participării sale la guvernare. Vestea nu îi putea bucura pe evrei. Pe de altă parte, exact în ziua când Viaceslav Mihailovici Molotov i-a înmânat ultimatumul rus ministrului român de la Moscova, guvernul de la Bucureşti, ca şi cum apele nu ar fi fost destul de tulburi în ţară, a emis o nouă decizie, care numai înţeleaptă nu se putea numi: începând de la 1 august, acelaşi an, evreii erau excluşi din toate consiliile de administraţie ale societăţilor economice şi comerciale şi excluşi, de asemenea, din orice funcţiune publică. Totodată, presa şi posturile de radio făceau tapaj în jurul interdicţiei evreilor de a face parte din Partidul Naţiunii, formaţiunea politică unică inventată de Carol al II-lea, ceea ce n-ar fi reprezentat mare pagubă, însă anunţa represalii în lanţ, declanşând un proces despre care nimeni nu putea să prevadă unde se va opri.
Astfel, exact atunci când orice guvern responsabil ar fi procedat la măsuri de atenuare a tensiunii sociale şi, mai ales, interetnice, procentul minorităţilor din Basarabia şi Bucovina de nord fiind mai mult decât apreciabil, autorităţile de la Bucureşti acţionau într-o direcţie absolut contrară, sporind periculos animozităţile şi înmulţindu-şi cu sârg duşmanii, creând, în acelaşi timp, premise temeinice pentru un haos total. Şi asta tocmai atunci când sovieticii presau graniţa nordică şi răsăriteană a ţării cu aproape 40 de divizii, dintre care jumătate blindate şi mecanizate, şi cu numeroase brigăzi de aviaţie. Pentru un cercetător obiectiv al trecutului românesc, această pagină de istorie cumulează o sumă de acte şi gesticulaţii din toate punctele de vedere nechibzuite şi care nu se pot explica nici măcar prin deruta teribilă a acelui moment. Pur şi simplu, a fost vorba despre o lamentabilă decădere a gândirii politice şi a formelor de exercitare a autorităţii de stat, lipsită de precedent în alte vârste istorice ale României.
După primirea notei ultimative sovietice, regele Carol al II-lea a convocat în două reprize atât pe membrii mai importanţi ai guvernului şi pe şefii armatei, cât şi pe principalii săi consilieri. Din notiţele intime ale suveranului, referitoare la dezbaterile Consiliului de Coroană, pe care le-am făcut publice în primăvara lui 1988, la Milano, nu rezultă că atitudinea populaţiei evreieşti ar fi suscitat vreo problemă specială, care să impună măsuri de excepţie în contextul ameninţării ruseşti. Cu toate acestea, după ce ultimatumul rus a fost acceptat, autorităţile româneşti s-au angajat într-o nouă sfidare a logicii şi bunului simţ, de fapt un trist corolar al tuturor actelor de guvernământ neinspirate sau de-a dreptul iraţionale adoptate până atunci. Anume, decizia politică amintită, din planurile de evacuare Tudor şi Mircea, cu noi precizări, a fost transferată în diverse suplimentări ale ordinului militar nr. 6006, privind retragerea trupelor româneşti din Basarabia şi Bucovina de nord. Acesta a fost transmis tuturor marilor unităţi din ţinuturile în curs de cedare în zorii zilei de 28 iunie 1940. Curând, s-a transmis comandamentelor afectate şi ordinul nr. 6100, prin care aplicarea planurilor Tudor şi Mircea era indicată în mod expres. Totodată, s-a stabilit şi ordinea de retragere a civililor din teritoriile abandonate de armata şi administraţia română, sub presiunea rusească. Ea era următoarea: în primul rând, vor fi admişi la evacuare românii din Vechiul Regat; apoi, basarabenii şi bucovinenii români; în sfârşit, evreii, ucrainenii şi ruşii nu erau admişi la evacuare. Astfel, după ce prin planurile Tudor şi Mircea, din mai 1940, populaţia evreiască era teoretic aruncată în braţele ruşilor, de data aceasta aproape toţi minoritarii din Basarabia şi Bucovina de nord erau abandonaţi efectiv la discreţia intempestivului ocupant.
Dacă înţelegem că, peste noapte, aceste ţinuturi au devenit un soi de pachebot lovit de dezastrul naufragiului, nu era loial ca numai unii din pasageri să aibă loc în bărcile de salvare şi nu era normal, repetăm, ca statul român să mai pretindă loialitate celor pe care-i lăsase deliberat de izbelişte. Şi mai neted spus, din momentul emiterii documentului militar nr. 6100, ordinea din teritoriile în curs de cedare nu mai putea depinde de cei datori s-o asigure, fiind lăsată în voia capriciilor bunului Dumnezeu. La nivelul armatei, respectiva decizie politică a produs consecinţe incalculabile. Şi iar nu mai înţelegem de ce istoricul militar al zilelor noastre insistă în a se solidariza cu o decizie care nu a fost a armatei, justificând-o fără s-o examineze din punct de vedere moral şi glosând cel puţin imprudent asupra urmărilor ei. Onoarea militară nu câştigă nimic apărând o cauză pierdută, o cauză a unui regim politic intrat într-o profundă degringoladă, pe care istoria, curând, l-a şi basculat fără milă din şa.
În zilele noastre, prin gazete şi cărţi, mulţi vorbesc despre Basarabia şi Bucovina de nord cu o deosebită dezinvoltură, unii chiar şi-au făcut o meserie din practicarea unei retorici găunoase şi decrepite jur-împrejurul unei mari dureri româneşti, dar prea puţini probează că au cunoştinţe exacte despre condiţia reală a etniilor din ţinuturile pierdute de România în vara lui 1940. Şi se vor mira, fără îndoială, aflând că decizia politică evocată, în măsura în care lovea în evrei, lovea deopotrivă de dur şi în ucraineni, şi în ruşi. Între Nistru şi Prut şi în unghiul dintre Nistru şi Ceremuş, statutul şi aspiraţiile minorităţilor slave erau atunci fundamental altele decât cele de azi. Ideea că acestea ar fi putut să-i primească pe conaţionalii lor din Rusia sovietică numai cu steaguri şi fiori se nutreşte dintr-o crasă ignoranţă istoriografică. Poate au făcut-o nişte ruşi şi ucraineni proletarizaţi.
Însă mulţi dintre ruşii risipiţi prin ţinuturile cedate Rusiei sovietice erau fugiţi din ţara baştinei lor în timpul şi după revoluţia bolşevică din 1917, singura lor legitimitate o reprezentau paşapoartele Nansen, destinate să le atenueze condiţia de apatrizi, şi faptul că sovieticii năvăleau peste ei nu se putea numi bucurie, ci pur şi simplu calamitate. Nu întâmplător, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, dr. A. S. Mihailov, preşedintele Biroului Emigranţilor Ruşi Naţionalişti din România, a fost una dintre primele personalităţi ale timpului care s-a prezentat la Palatul Regal de la Bucureşti, cu o declaraţie de solidaritate şi compasiune pentru drama traversată de poporul român.
O declaraţie asemănătoare, ca intenţie şi conţinut, a fost înaintată autorităţilor româneşti şi de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, sub semnătura preşedintelui ei, dr. W. Filderman, a Şef Rabinului dr. Al. Şafran, membru al Senatului României, şi a secretarului general dr. I. Brucăr. „În aceste vremuri de vijelioasă încercare, ce s-au abătut asupra scumpei noastre Patrii – menţiona, între altele, documentul la care ne referim, făcut public în Curierul israelit nr. 22 din 10 iulie 1940 -, evreii români, depunând omagiile lor la picioarele Tronului, ţin cu tot respectul să proclame solidaritatea lor nezdruncinată cu destinele poporului român. Ei împărtăşesc soarta obştească, suferind cu suferinţa românească şi nădăjduind cu nădejdea românească.” Şi nu putem pune la îndoială sinceritatea unei astfel de declaraţii decât dacă ne coborâm la nivelul unei ipocrizii care ne degradează.
Nu am putut constata un gest similar din partea ucrainenilor. Poate nu am răscolit noi prea bine arhivele. Însă naţionalismul ucrainean, antirusesc şi antisovietic, reprezenta o mişcare vie la Cernăuţi. Peste ani şi ani, va apare în Occident o monumentală enciclopedie a Bucovinei şi a populaţiei ucrainene din cuprinderea ei, ai cărei autori trăiseră cândva între hotarele României şi nu se refugiaseră la Kiev sau Moscova, ci la Paris. Desigur, din punct de vedere românesc, tezele vehiculate în această lucrare sunt profund discutabile, însă acum ne interesează adevărul că intelectualii ucraineni care le-au emis nu puteau pactiza şi nu au pactizat cu ocupantul sovietic în vara lui 1940. De altfel, nu numai Bucovina, ci şi Basarabia erau pline atunci de ucraineni din toate păturile sociale, fugiţi şi ei din raiul sovietic, asemeni ruşilor evocaţi mai sus, şi care ştiau foarte bine la ce se puteau aştepta. Nici ei nu-i puteau primi pe militarii armatei roşii cu steaguri şi flori.
În sfârşit, un episod în măsură să dezvăluie starea de spirit şi opţiunile ucrainenilor din vecinătatea imediată a hotarelor Rusiei sovietice de atunci se derulase cu numai un an şi ceva în urmă, în martie 1939, când Germania a procedat la ocuparea şi dezmembrarea totală a Cehoslovaciei. Cu acest prilej, Monseniorul Augustin Voloşin, liderul religios şi politic al ucrainenilor din zonele subcarpatice ale statului şters de pe harta europeană, a propus României, şi nu altei ţări, să anexeze teritoriile respective. A fost refuzat, însă, atunci când existenţa sa a fost în pericol, Monseniorul Augustin Voloşin în România s-a refugiat, nu pe alte meleaguri. Era în logica lucrurilor ca atât el, cât şi numeroşi ucraineni din fosta Cehoslovacie, care l-au urmat în exil, să nu-i întâmpine pe sovietici cu o bucurie exagerată. Şi nici nu i-au mai întâmpinat, ci s-au grăbit mai degrabă să fugă din faţa lor, într-un al doilea şi mult mai tragic exil.
Având în vedere această stare de fapt a lucrurilor, şi nu diverse legende sau scheme fixe din minţile suficiente ale naţionaliştilor noştri de profesie sau de ocazie, nu mai putem considera decizia politică încorporată la repezeală în ordinele militare din noaptea din 27 spre 28 iunie 1940 decât ca o măsură iresponsabilă, care a produs în primul rând autorităţilor româneşti şi armatei române prejudicii dintre cele mai grave. Prin forţa împrejurărilor, ele s-au trezit peste noapte în situaţia paradoxală de a se retrage dintr-un teritoriu în bună parte ostil. Sau cu o populaţie pur şi simplu indiferentă, din motive bine întemeiate, la orice apel al celor însărcinaţi cu organizarea retragerii, care nu au mai putut beneficia de nici un sprijin din partea locuitorilor autohtoni, ceea ce a produs efecte identice. Şi, curând, pentru ca iresponsabilitatea la care ne referim să aibă un apogeu, pe lângă ordinele anterior comentate, s-au emis şi altfel de ordine, prin care s-au provocat suspiciuni şi discriminări între români şi români: anume, s-a dispus ca soldaţilor basarabeni din componenţa coloanelor în retragere din teritoriul cedat să li se ridice muniţia. Şi în marşurile de repliere să fie încadraţi cu ostaşi din Vechiul Regat.
Orele degringoladei
Printr-o altă ironie a soartei, conform celor anunţate în ajun în presă, programul de prânz al postului de radio Chişinău, în ziua de 28 iunie 1940, ar fi trebuit să se încheie la orele 15,15, cu şlagărul Mi-a cântat un rus din balalaică, compus de Ion Vasilescu şi cântat de Nicu Stoenescu. N-a fost să fie aşa, deoarece principala lampă a emiţătorului fusese scoasă din uz încă din zorii zilei. Degringolada care a urmat a avut, fireşte, şi alte cauze decât cele enumerate până acum.
Unele se conturaseră chiar o dată cu instalarea administraţiei româneşti în Basarabia şi Bucovina, după unirea din 1918. Le-a dezvăluit însuşi Iuliu Maniu, într-o scrisoare adresata generalului Ion Antonescu, la 18 iulie 1941. „Cele două provincii au fost inundate de funcţionari din Regat – scria liderul naţional-ţărănist -, necunoscători ai oamenilor de acolo; aceştia s-au prefăcut în adevăraţi satrapi ai populaţiei şi au stârnit numeroase nemulţumiri. Au fost, desigur, şi oameni de treabă între cei veniţi, dar cei răi au compromis şi pe cei buni. Ei au fost aceia care au făcut ca denumirea de regăţeni să devină odioasă şi, timp de două decenii, provinciile, în bună parte, s-au înstrăinat în loc să se închege sufleteşte complet cu ţara.” Cuvintele lui Iuliu Maniu, simptomatice pentru timpul dat, ar trebui să ne dea de gândit şi în zilele noastre, când vedem foarte bine ce se întâmplă în Basarabia şi când mulţi dintre compatrioţii noştri, judecând evoluţiile de la Chişinău, nu dau semne să fi înţeles prea mult din istorie.
Nu trebuie ignorate nici infiltrările permanente ale Komintemului în cele două provincii. Timp de peste două decenii, în Basarabia şi Bucovina de nord, agenţii Moscovei au lucrat cu tenacitate, acţiunile lor devenind şi mai îndrăzneţe după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov. Infestarea teritoriilor respective cu idei comuniste nu s-a realizat doar direct, de la om la om, ci şi prin cantităţi însemnate de imprimate propagandistice, precum şi prin emisiunile puternicului post de radio de la Tiraspol. Apoi, începând din 1939, au fost intens speculate şi nemulţumirile reale ale populaţiei, generate de incontinentele concentrări, de rechiziţiile operate în beneficiul armatei, de restrângerea libertăţilor cetăţeneşti şi de încălcările inerente ale drepturilor de proprietate pe care le provoacă orice desfăşurare militară de anvergură. Ne place sau nu ne place, aceasta era situaţia adevărată în vara lui 1940: pe patriotismul basarabenilor nu se mai putea conta ca în euforia generală din anul 1918. Nici evreii, la rândul lor, nu se puteau sustrage stării de spirit predominante în teritoriile ameninţate de invazia rusească.
De asemenea, trebuiesc reamintite şi cauzele de ultimă oră ale degringoladei care a survenit. În primul rând, este vorba despre severa presiune rusească sub care a fost declanşată retragerea, concretizată în termene de evacuare imposibil de respectat. Apoi, datorită indeciziei politice dintre momentul primirii ultimatumului şi momentul acceptării lui, trupele româneşti au fost inutil chinuite prin dispoziţii contradictorii, lipsite de orice sens. Efectiv, cu numai câteva ore înainte de adoptarea deciziei de evacuare, diviziile din Basarabia şi Bucovina de nord primiseră ordin să intre în dispozitiv de luptă şi rezistenţă fără gând de retragere, aflându-se mai toate în deplasare în momentul emiterii ordinului nr. 6006. La fel, cu puţine ore înainte ca trupele să fie întoarse din drum, s-a decis o rocadă tactică prea puţin raţională între două mari unităţi din sectorul cel mai periclitat al frontului, care bara accesul sovieticilor spre Chişinău. Era vorba despre diviziile 21 şi 32 infanterie. Simultan, s-a decis şi trecerea Diviziei 12 infanterie din subordinea unui corp în subordinea altuia. În zorii zilei de 28 iunie 1940, aceste mari unităţi încă se mai aflau în mişcare, ordinul nr. 6006 le-a parvenit cu mari întârzieri şi au fost nevoite să, apeleze la axe de repliere care s-au intersectat ulterior cu drumurile retragerii altor divizii, rezultatul fiind un haos de nedescris. Cert este că, atunci când replierea a fost hotărâtă, majoritatea ofiţerilor şi ostaşilor erau nedormiţi de cel puţin două nopţi, istoviţi de marşuri incontinente şi total derutaţi asupra viitorului lor.
După aceea, a intrat în acţiune şi sfânta birocraţie a vremurilor, un flagel care nu bântuia numai mediile strict civile, ci şi în armată. Cine cercetează cu atenţie arhivele militare, înţelege destul de repede cât de păguboase s-au dovedit tipicurile şi tabieturile deprinse de cancelariile militare în vremuri de pace, nepotrivite total unei situaţii excepţionale, şi la care multe comandamente, cu toate acestea, n-au renunţat. Când totul depindea de minute şi sferturi de ceas, numeroşi ofiţeri au fost blocaţi timp de ore întregi în multiplicarea unor ordine kilometrice, care au sfârşit prin a ajunge la unităţile de destinaţie fie prea târziu, fie niciodată. De regulă, în dramatica repliere a armatei române din Basarabia şi Bucovina de nord, cel mai onorabil s-au descurcat acele unităţi militare ale căror comandanţi mai importanţi sau mai mici au luat cu decizie soarta oamenilor şi a bunurilor din subordine în propria lor mână, fără să mai aştepte ordine care n-au mai venit. Şi n-au fost puţini.
Întâmplător sau nu, în jurnalele de operaţiuni ale acestor unităţi militare referirile la pretinse agresiuni antiromâneşti din partea evreilor sau a altor minoritari sunt extrem de rare sau lipsesc cu desăvârşire. În schimb, ele abundă în jurnalele de operaţiuni ale acelor unităţi în care ofiţerii au vădit indecizie, lipsă cronică de iniţiativă şi care nu doar odată s-au abandonat şi unor momente de laşitate.
Este cazul să examinăm mai amănunţit şi aplicat la problemă tocmai aceste jurnale de operaţii ale Marelui Stat Major, ale armatelor 3 şi 4 din Bucovina şi Basarabia, ale Corpului de Munte de la vârful tringhiului Zabie şi Corpului de Cavalerie desfăşurat în Bugeac, ale corpurilor de armată 10, 11 şi 3, precum şi ale diviziilor înşirate pe arcul hotarelor dintre Ceremuş şi limanul Nistrului. Cu incursiuni şi în jurnalele de operaţii ale unora din regimentele componente, în notele şi sintezele informative din epocă, dar şi în memoria unor martori oculari şi participanţi la evenimente, memorie pe care, îndeobşte, istoriografia română nu se învredniceşte s-o investigheze. Şi să vedem cum şi cât au fost implicaţi evreii în tragedia din vara lui 1940.
În prealabil, însă, se cuvine să ne facem şi datoria de a semnala adevărul că, în săptămânile premergătoare zilei de 28 iunie 1940, nici unul din documentele de bază amintite mai sus nu semnalează vreun fapt de excepţie care să acrediteze ideea că evreii trebuiau priviţi ca principalii inamici ai statului român de atunci, în mod suspect, atitudinea lor va deveni o problemă subit, peste noapte, fără semne prevestitoare. Şi a fost utilizată ca paratrăznet pentru captarea descărcărilor de justificată mânie, care ar fi trebuit să lovească în principalii vinovaţi pentru gravele defecţiuni survenite pe parcursul dramaticei replieri din Basarabia şi Bucovina de nord, încheiată la 3 iulie 1940.
Un mozaic de fapte contradictorii
Ultimul număr al cotidianului Glasul Bucovinei, datat 28 iunie 1940, însă tipărit cu o zi în urmă, ca şi cele premergătoare, nu conţin nici un fel de reproşuri la adresa evreilor din ţinut. Tot la Cernăuţi, în ajunul invaziei ruseşti, Acvila Zugrav, domiciliată atunci pe str. Titu Maiorescu nr. 4, a constatat că puştimea evreiască din cartier se juca agitând beţe în capătul cărora atârnau zdrenţe roşii. În schimb, un evreu în vârstă, vecin apropiat, i-a spus aproape plângând că ei, evreii, nu aveau voie să se evacueze şi nimeni nu ştie ce poate să le aducă ziua de mâine. Tot în seara zilei de 27 iunie 1940, la Lopatna, în Basarabia, preotul Igor Jechiu, pe care l-am cunoscut în anii 1980, la Galaţi, a stat de vorbă cu unul dintre evreii din sat, Zalman Cogan, şi a constatat că omul era foarte necăjit. Şi nu s-a mişcat din Lopatna, pentru că nu mai avea încotro. Însă alţi evrei nu s-au resemnat cu soarta ce le fusese rezervată în planurile de evacuare ale autorităţilor româneşti.
Unele documente militare pretind că, în acele zile, evreii ar fi gravitat spre ţinuturile revendicate de ruşi exact ca fluturii spre o lampă aprinsă în întuneric. Nimic mai fals. În aceeaşi zi de 27 iunie 1940, dr. W. Filderman a avut o întrevedere cu Mihail Ghelmegeanu. „Audienţa a durat o oră – consemna reputatul lider evreu conversaţia sa cu titularul Ministerului de Interne. DL Ministru a arătat că, din regiunile de frontieră, evreii vin în interior şi că interesul ţării reclamă ca fiecare să stea pe loc. Roagă ca să se dea instrucţiuni comunităţilor să intervină ca populaţia să rămână pe loc.” Întocmai ca Zalman Cogan. Dar se înţelege cât se poate de clar că mişcarea generală a populaţiei evreieşti era exact inversă, ea încerca instinctiv să se sustragă ocupaţiei ruseşti. Apoi, dr. W. Filderman a abordat ”caracterul decretului prin care se dispunea neînscrierea evreilor în Partidul Naţiunii”. Iar răspunsul lui Mihail Ghelmegeanu a fost penibil de bălmăjit: „DL ministru a arătat că această lege nu este rasială, că nu este radicală şi că ea este rezultatul împrejurărilor de acum.” Din păcate, lovite de o obtuzitate de neînţeles, şi alte instituţii româneşti ale timpului considerau că principalul panaceu al împrejurărilor de atunci era izolarea şi prigonirea evreilor.
Din registrul istoric al Marelui Stat Major, frontul de est, rezultă că, la 28 iunie 1940, data declanşării retragerii din teritoriile revendicate de ruşi, activitatea de căpetenie a Secţiei 1 organizare-mobilizare a reprezentat-o definitivarea unui studiu referitor la excluderea evreilor din toate elementele armatei. Frumoasă preocupare, nimic de zis, dar cea mai însemnată instituţie militară a ţării putea să-şi găsească timp pentru ea, dacă tot se obstinase s-o ducă la capăt, fie ceva mai devreme, fie ceva mai târziu! Nu exact atunci când sovieticii presau frontierele româneşti cu o forţă militară impunătoare.
La 29 iunie, acelaşi document a consemnat dezarmarea unor patrule ale Regimentului 11 călăraşi, nu de către evrei, ci de către ucraineni. Nu ar fi fost exclus să fi intrat în acţiune bande de hoţi de cai ordinari, care se agitau pe cont propriu, profitând de împrejurări. La 30 iunie, sunt evocate evenimentele tulburi de la Galaţi, din care au rezultat în jur de 200 de victime, caracterizate de document drept „agitatori comunişti”. Atât şi nimic mai mult. În schimb, alte documente din epocă, fără nici o acoperire în probe, vor aprecia rebeliunea de la Galaţi drept o operă evreiască. Nu este adevărat. Tot în cuprinsul acestui studiu, la timpul potrivit, ne vom referi şi la componenţa etnică a populaţiei care se masase atunci la Galaţi, spre a trece cu şlepurile spre Reni, şi vom vedea că nu era vorba doar de evrei. De asemenea, populaţia aceea, destul de disperată atunci, era departe de a fi alcătuită numai din comunişti.
La 2 iulie 1940, mai notează registrul istoric al M.St.M., colonelul Socrat Mardare, trimis la Chişinău să trateze recuperarea unor depozite militare capturate de ruşi, a întâlnit pe drum un grup de aproximativ 200 de ofiţeri şi subofiţeri degradaţi şi batjocoriţi de evrei. Poate la umilirea lor ar fi participat şi unii evrei, dar, din nou, nu se prezintă probe şi alte jurnale de operaţii se vor referi la acelaşi caz în altfel de termeni: evreii nu ar fi avut pe cine să descalţe şi pe cine să degradeze, cu operaţiunea aceasta însărcinându-se ruşii, ceva mai devreme. În sfârşit, în aceeaşi zi, documentul afirmă că evreii s-ar fi angrenat în masacre împotriva unor funcţionari români dintre Nistru şi Prut, însă nu este evocat nici un nume de victimă şi, paradoxal, nu se ordonă pedepsirea celor în culpă. Dimpotrivă, prin ordinul nr. 6415, „se iau măsuri pentru a se opri actele de agresivitate contra evreilor, acestea putând cauza efecte defavorabile nouă”.
Vandali evrei împotriva magazinelor evreieşti?
La Câmpulung, în urmă cu mai mulţi ani, l-am cunoscut pe Mihai Lăcătuşu, un rapsod popular cu faimă în zonă. În vara lui 1940, era mobilizat la Legiunea de jandarmi din Hotin şi seara de 27 iunie 1940 l-a prins la răscrucea numită Trei crâşme, în patrulare, pe drumul dintre Dincăuţi şi Nedebăuţi. Erau acolo şi nişte stâne, ţinute de nişte evrei, cu păstori români şi ucraineni, şi toţi l-au povăţuit să plece cât mai repede spre locurile baştinei sale, pentru că era un om cumsecade şi nu merita să aibe necazuri. În aceeaşi seară, la Balotina, preotul Gheorghe Cunescu a auzit la radio comunicatul despre reuniunea Consiliului de Coroană şi, cuprins de panică, s-a dus la doctoriţa dispensarului din comună să-i ceară un sfat. Aceasta era evreică şi i-a spus că ar fi fost mult mai bine să traverseze Prutul, deoarece, sub regim comunist, preoţii nu vor avea nici un viitor. Şi în alte localităţi, în mediul rural, era încă pace. Să se fi încordat relaţiile dintre români şi minoritari exclusiv la oraşe?
Jurnalul de operaţii al Grupului 1 armate, menit să coordoneze acţiunile armatelor 3 şi 4, comandat de generalul Constantin Ilasievici şi cu generalul Nicolae Tătăranu în funcţia de şef de stat major, nu face decât să repete întâmplări care apar şi în alte registre istorice. Şi nu prezintă interes decât în măsura în care, cercetându-l, putem constata cât de inutilă s-a dovedit în acel moment această verigă superfluă, inventată de birocraţia militară a timpului şi ulterior desfiinţată, tocmai pentru că nu folosea la nimic. Astfel, este preferabil să coborâm direct la jurnalul de operaţii al Armatei a 3-a, comandată de generalul Iosif Iacobici, din care aflăm că evreii, la Cernăuţi, la 28 iunie 1940, s-ar fi dedat la acte de jaf şi de terorism, mii de magazine fiind devastate. Având în vedere că aproape întregul comerţ din urbe era în mâinile lor era normal să se întâmple aşa? „Dacă s-au devastat toate magazinele evreieşti din Cernăuţi şi alte oraşe – i-a spus dr. W. Filderman ministrului de interne, la Bucureşti, într-o nouă audienţă -, atunci nu se poate afirma că evreii s-au dedat la acte nepermise.” Raţionamentul a fost acceptat, dar nu s-a dedus din el nici o consecinţă de ordin practic.
În prima parte a dimineţii, armata abandonase oraşul, între orele 11 şi 17 acesta fiind cam al nimănui şi, în acelaşi timp, al tuturor răufăcătorilor. Puţinele autorităţi civile şi elementele subţiri din jandarmerie şi poliţia de siguranţă care au mai rămas în oraş au făcut tot ce se putea face, până când au fost depăşite de evenimente. Însă răufăcătorii ieşiţi pe străzile Cernăuţilor, în prima zi a evacuării, erau departe de a fi în exclusivitate evrei. O spun şi martorii oculari, plecaţi atunci în refugiu, o spun şi cei ce au rămas în oraş şi au trăit ulterior calvarul ocupaţiei ruseşti. Cauzele debandadei care s-a instalat atunci în capitala Bucovinei au fost altele, mai adânci, şi nu se pot escamota prin şase sau şapte cuvinte alunecoase. Între 28 iunie şi 4 iulie 1940, armata comandată de Iosif Iacobici şi-a diminuat efectivele cu 19 ofiţeri, 40 subofiţeri şi 29 729 ostaşi, dezertori sau victime ale repetatelor agresiuni ruseşti. Chiar dacă întreaga populaţie evreiască urbană a judeţului Cernăuţi de atunci, care număra în jur de 45 000 de oameni, s-ar fi repezit înarmată până în dinţi asupra Armatei a 3-a române, tot nu s-ar fi parvenit la această statistică dezastruoasă.
În schimb, Armata 4-a română, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, a procedat mai energic la Chişinău, unde turbulenţele nu au atins cotele de alarmă. Marile ei defecţiuni s-au întâmplat în restul teritoriului în curs de evacuare, ziua cea mai dificilă fiind aceea de 29 iunie 1940. Sudul Basarabiei se afla sub jurisdicţia militară a Corpului de Cavalerie, comandat de generalul Constantin Atanasescu, care primise dispoziţii din timp să se retragă eşalonat din Bugeac, mutându-şi comandantul spre Prut în etape distincte. În urma lansării unui desant de paraşutişti sovietici în zonă, panicat, împreună cu restrânsul său stat major, Constantin Atanasescu s-a deplasat în grabă şi aproape dintr-o bucată de la Tarutino la Galaţi, cu o escală insignifiantă la Bolgrad, când ar fi trebuit să rămână acolo, de fapt, încă cel puţin 48 de ore. Trupele din subordinea lui au rămas de izbelişte.
Bineînţeles, în rapoartele destinate să-i justifice actul de laşitate erau acuzate agitaţiile evreieşti care ar fi izbucnit la Cetatea Albă, la Basarabeasca, la Ismail sau la Reni. Din nou, fără să se precizeze conjuncturi concrete şi identităţi certe. Situaţia a fost salvată de comandatul Diviziei 3 cavalerie, unitatea de bază a corpului, în speţă de generalul Constantin Pantazi, care nu s-a pretat să abandoneze terenul sub scutul pretextului unor agitaţii minoritare. Mai mult, nu s-a sfiit să preia o comandă abandonată de superior şi să-şi facă datoria până la capăt. Nu întâmplător, în septembrie 1940, când generalul Ion Antonescu a preluat destinele României, Constantin Atanasescu a fost îndepărtat din cadrele active ale armatei, iar Constantin Pantazi, în virtutea unor merite incontestabile, a fost avansat în rang. Deocamdată, în seara zilei de 29 iunie 1940, Nicolae Ciupercă raporta Marelui Stat Major că şeful Corpului de Cavalerie şi-a abandonat trupele, că la Bolgrad, sub ploaia paraşutiştilor ruşi, nu a lăsat decât opt soldaţi comandaţi de un subofiţer şi că această mână de oameni, mai slabă decât o grupă, nu a putut preîntâmpina ocuparea gării de către instigatori. Nu s-a precizat etnia instigatorilor.
Alte defecţiuni ale Armatei a 4-a s-au înregistrat şi în centrul dispozitivului ei, şi în nord. Trenul Regimentului 3 călăraşi a fost jefuit în parte de populaţie, ca şi trenul Regimentului 5 roşiori, între Sângera şi Făleşti. Regimentul 7 vânători a fost total dezorganizat, însă nu de civili, ci de ruşi, care i-au scos pe soldaţii basarabeni din rânduri. La Răuţel, curtea comandamentului Diviziei 4 cavalerie era invadată de populaţie, fără să se înţeleagă prea bine ce voia ea, în timp ce jur-împrejur evreii ar fi dezarmat patrule şi posturi, mai ales după sosirea sovieticilor în Slobozia de Bălţi. Şi în zona Comrat, comportamentul evreilor ar fi lăsat de dorit. „Evreii aclamă intrarea sovieticilor în Basarabia – preciza jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a -, ruşii sunt indiferenţi, iar românii, surprinşi de evenimente, nu ştiu ce se întâmplă.” Totuşi, nu este divulgat nici un evreu infractor, împotriva căruia să se fi procedat corespunzător cu faptele sale, şi orice agitaţie a populaţiei civile, în care evreii reprezentau o minoritate, era mereu aşezată în relaţie directă cu incitările ocupantului.
Din păcate, erau surprinşi de evenimente şi nu ştiau ce se petrece în jurul lor, cum n-ar fi trebuit să se întâmple, mulţi ofiţeri superiori. Documentele militare le imputau slăbiciuni vădite şi erori greu de imaginat. Ca şi comandantul Corpului de Cavalerie, şi-au părăsit precipitat trupele şi punctele de comandă comandanţii diviziilor 21, 12 şi 15 infanterie. Când ruşii au început să-i scoată pe soldaţii basarabeni din rânduri, generalul Ioan Raşcu a fugit de la Cimişlia. Cu voinţa paralizată, generalul Marin Popescu nu îndrăznea să întreprindă nici un demers pentru a-şi recupera materialul pierdut pe drum. Primul a fost înlocuit provizoriu cu generalul Ion Glogojanu, iar al doilea cu generalul Dumitru Carlaonţ, chiar în seara zilei de 29 iunie 1940, când Nicolae Ciupercă s-a decis la măsuri energice. Cu toate acestea, a doua zi, Divizia 21 infanterie continua să fie blocată la Cimişlia, de către ruşi, nicidecum de evrei, cum încercau să sugereze diverse rapoarte plutind în vag. Câţi evrei puteau sâ trăiască în Cimişlia ca să-şi permită să oprească o coloană de peste cinci kilometri, cu aproape 18 000 de militari echipaţi de război?
La 1 iulie 1940, în acelaşi jurnal de operaţii al Armatei a 4-a române s-a consemnat un ordin bizar: „Dacă populaţia e alături de ruşi, să fie sancţionată cu toată vigoarea.” Este greu de ştiut cui anume i-a trecut această prostie prin minte, dar este sigur că nu toată mintea lui se constituia dintr-o materie cenuşie de calitate. Pentru că populaţia Basarabiei nu abandonase pe nimeni, ea fusese abandonată şi, la data aceea, nu mai avea nimic altceva de făcut decât să se adapteze la toate situaţiile noi. La 2 iulie, deşi fusese în repetate rânduri somat de la Bucureşti, Constantin Atanasescu nu reintrase deplin în atribuţii şi apărarea coridorului vulnerabil Galaţi-Barboşi, prin care ruşii puteau fi tentaţi la o ocupare totală a României, a fost încredinţată, din mers, tot generalului Constantin Pantazi. Şi din documente, brusc, dispar referinţele la agresiuni evreieşti. Chiar dacă au existat, nu dispunem de probe că ar fi fost lichidate prin brutalităţi, ci prin atitudini energice şi responsabile.
Fapte paradoxale, afirmaţii contradictorii, neclarităţi
Au survenit în acele împrejurări şi întâmplări pe care o minte torturată de prejudecăţi şi idei fixe nu le poate concepe. Una dintre ele a fost relatată de Alexandru Bârlădeanu, fost demnitar comunist, intrat în dizgraţie în anii 1960, şi revenit în viaţa politică după 1989, ca preşedinte al Senatului României. Într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu, el a declarat că invazia rusească din 1940 l-a surprins la Tighina, într-un anturaj de evrei. Oameni paşnici, nicidecum turbulenţi. La un moment dat, a apărut între ei un ofiţer sovietic evreu, care i-a tras de o parte şi i-a avertizat cu toată seriozitatea să fie foarte atenţi cum se vor comporta de atunci înainte, pentru că nici nu-şi închipuie ce calamitate s-a năpustit peste Basarabia. Apoi a reintrat în coloanele militare ruseşti care treceau prin oraş şi a dispărut. Un episod asemănător a fost relatat şi într-un număr târziu din Viaţa Basarabiei, revistă care a continuat să apară şi după invazie, la Bucureşti. De data aceasta, purtătorul avertismentului adresat compatrioţilor săi, într-un sat de pe Valea Ichelului, era un ofiţer sovietic şi evident comunist, de stirpe românească, un basarabean surprins de revoluţia din 1917 la răsărit de Nistru. Este vorba aici de o coincidenţă asupra căreia merită să medităm, chiar dacă meditaţia noastră nu va produce fructe deosebit de comode pentru un naţionalism lovit de o incurabilă cecitate.
Totodată, alte documente de ordin informativ şi mărturii tipărite din vara lui 1940 se referă la bande întregi de evrei comunişti, care, încă din prima zi a invaziei, se implicau în agitaţii şi devastări la Cernăuţi, la Chişinău, la Vijniţa, la Storojineţ, la Hotin, la Soroca, la Bălţi, la Tighina, la Comrat, Cetatea Albă şi Ismail, ca şi în zeci de comune mai mici sau mai răsărite din stânga Prutului. Bande de comunişti la care s-au adăugat, în zilele următoare, zeci de mii de alţi evrei comunişti, trecuţi din Moldova în teritoriul cedat pe la Iaşi şi Şiret, şi încă vreo sută de mii şi ceva de evrei comunişti care au fost transbordaţi cu şlepurile de la Galaţi la Reni. În mod necesar, ar trebui să ajungem la concluzia că, după P.C.(b.)U.S, Partidul Comunist din România era cel puţin al doilea din lume ca efective. Şi ceva nu prea este aici în regulă pentru că nişte surse ceva mai obiective, desvăluite în zilele noastre, ne asigură că în România acelor vremuri nu existau decât câteva sute de militanţi comunişti. Atunci de unde au apărut toate aceste bande bezmetice? Într-adevăr, dacă luăm temeinic la scuturat toate notele informative la care ne referim şi încercăm să adunăm toate identităţile certe într-un tablou sistematic, constatăm cu stupoare că e vorba de numai câteva nume, că nu regăsim decât fum pe hârtie şi că, până la urmă, totul începe să semene cu povestea despre cei patru evanghelişti, care erau trei, Luca şi Matei, nu ştim care dintre ei.
Nu se poate nega faptul că mulţi dintre comuniştii din România erau evrei. Poate majoritatea. Un evreu comunist era şi nepotul unui anume Fischer din Cernăuţi, posesor al unei averi fabuloase, care în momentul invaziei ruseşti îşi încărcase bunurile mobile în şase sau şapte automobile şi se pregătea să se evacueze la Bucureşti, dacă mai era posibil, nu la Kiev sau Moscova. Dar nepotul său, muşcat de ideile comuniste, îşi procurase un exemplar al Constituţiei U.R.S.S în limba română, largat de ruşi din avioane, şi l-a convins pe bătrân că regimul sovietic garantează proprietatea privată şi că nu ar exista vreun motiv să nu rămână pe loc. În consecinţă, bătrânul Fischer nu a mai plecat înspre Bucureşti şi, în două sau trei săptămâni, a dispărut în gulagul sovietic, deposedat de absolut toate bunurile. E greu de crezut că nepotului său i-ar fi fost mai bine. Şi documentele militare, şi presa românească a timpului au consemnat episodul cu o satisfacţie de-a dreptul meschină. În fapt, şi comic, şi tragic, el nu dovedea decât că în Basarabia şi Bucovina de altădată existau evrei şi evrei, după cum existau români şi români, ucraineni şi ucraineni şi aşa mai departe.
Tot în acele zile, se agita la Cernăuţi un poet de ocazie, Iţic Danger pe nume, care ţipa ca din gură de şarpe că regimul burghez de la Bucureşti nu i-a îngăduit niciodată să-l cânte pe marele Stalin. Se spune că a dispărut ulterior într-un lagăr din peninsula Cola. În schimb, când este vorba de Chişinău, în special, şi de Basarabia, în general, documentele respective ne propun mult mai multe nume de evrei comunişti. Cu adevărat, un anume Derevici era comunist. L-a legitimat ca atare, în memoriile sale, şi Al. Voitinovici. Rămâne să vedem dacă era şi evreu. Mai complicată e situaţia unui anume Averbuch, tot de la Chişinău, divulgat de documentele amintite drept unul dintre cei mai înrăiţi comunişti din provincie. Însă peste un an şi ceva, adică în toamna lui 1941, dintr-o broşură care a făcut carieră în epocă, despre acelaşi personaj aflăm altceva: „în Basarabia, baptiştii sunt instrumentele imperialismului comunist şi sunt sub conducerea sionistului Averbuch.” Deci acest Averbuch nu era numai un comunist înrăit, era şi sionist, şi păstor de baptişti, dar şi francmason pe deasupra, pentru că citatul în speţă l-am extras dintr-o scriere antimasonică şi antisemită: Conspiraţia lojilor de Toma Petrescu. Un colportaj care ne iniţiază deplin în apetitul unei anume (intelectualităţi româneşti de atunci de a concentra într-o singură frază nu mai puţin de patru enormităţi. Şi care nu se afirma doar la Capşa, ci, din păcate, şi în Secţia II informaţii din M. St. M. Şi Michel Flexor din Soroca, divulgat de documente informative ale armatei drept comunist, ni se prezintă în documente din 1946-1947, de data aceasta degrevate de orice dubiu, drept sionist sadea. Ceea ce însemna, totuşi, altceva.
Şi la nivelul corpurilor de armată retrase din Basarabia şi Bucovina jurnalele de operaţii conţin numeroase contradicţii şi neclarităţi, alimentate de aceeaşi psihoză. La 30 iunie 1940, din zona de repliere a Corpului de Munte, se consemna că evreii din Seletin îi primeau pe sovietici cu urale şi steaguri. Tot ce se poate, numai că ruşii intraseră în Seletin cu aproape 48 de ore în urmă şi ceea ce consemna documentul, de fapt, era un miting organizat de noile autorităţi ale teritoriului, după tot tipicul comunist cunoscut. Acum, după peste patru decenii de dictatură totalitară, ar trebui să dispunem de o oarecare experienţă istorică şi să ştim cât de benevolă şi entuziastă era participarea la astfel de întruniri. Mai ales că regimul comunist de la Bucureşti tocmai cu prilejul unui asemenea miting a expiat. În ceea ce priveşte dezarmarea minoritarilor din rândul trupelor româneşti, jurnalul de operaţii al Corpului de Munte n-a imputat-o evreilor.
Dimpotrivă, jurnalul de operaţii al Corpului 10 armată, comandat de generalul Constantinescu, i-a învinovăţit pe evrei pentru numeroase dezordini izbucnite în prima zi a retragerii, mai ales la Storojineţ, unde au fost dezarmate trupe şi unde au fost arestaţi mai mulţi ofiţeri. Această acuzaţie nedreaptă va fi spulberată chiar în documentele similare ale unor mari unităţi din subordinea corpului respectiv. La 29 iunie, acelaşi jurnal recunoaşte dezertarea masivă a ofiţerilor basarabeni din Divizia 34 infanterie şi dispariţia unui singur locotenent de naţionalitate ucraineană, de la brutăria 7 campanie. La 30 iunie s-a format o grupare improvizată de trupe menite să apere mănăstirea Putna, pe care ruşii insistau s-o ocupe.
În legătură cu acest episod, ieşind din litera documentelor militare, ne permitem să spunem şi noi ceva: în gruparea Putna, conform mărturiei scriitorului Ion Larian Postolache, a fost încorporat şi un escadron independent, care se repliase la Gura Putnei pieziş, prin Dersca, venind de la Noua Suliţă. Când ruşii s-au lansat în atac, şapte dintre militarii români din linia întâi nu s-au sfiit să deschidă focul, între ei numărându-se şi soldatul fruntaş Şmil Avram, evreu, fiul unui tăbăcar din Focşani. Şi drumul sovieticilor spre mormântul lui Ştefan cel Mare a fost barat. După ani şi ani, la 7 iunie 1975, în memoria acestor oameni plini de curaj, s-a instalat la Putna o placă memorială, sfinţită de stareţul de atunci al mănăstirii, Gherasim Cucoşel. Pe placă sunt săpate următoarele nume: slt. Ghiocel Constantinescu, slt. Nicolae Stănescu, serg. Dumitru Grossu, sold. frt. Traian Comănescu şi sold. frt. Ion Larian Postolache. Din păcate, din motive care ne scapă, sigur independente de voinţa scriitorului Ion Larian Postolache, pe placa memorială, pentru numele lui Şmil Avram, nu s-a mai găsit loc.
Din aceeaşi zonă de retragere a Corpului 10 armată mai putem constata, ca şi în alte sectoare ale scenei aceleiaşi tragedii, decesul unei legende cu intensă circulaţie în epocă: anume, legenda în conformitate cu care minoritarii i-ar fi putut batjocori în voie pe militarii români, deoarece aceştia nu puteau reacţiona, aflându-se sub interdicţia totală de a uza de armele din posesia lor. Şi, din flenduri de zvonuri, s-a croit treptat imaginea falsă a unei armate care a părăsit Basarabia şi Bucovina de nord cu coada între picioare, într-o umilinţă desăvârşită, fără să tragă măcar un cartuş. Nimic mai neadevărat. Într-adevăr, interdicţia în speţă a existat, şi umilinţă a existat, dar nu într-atât cât s-a sugerat.. Şi de tras s-au tras mii şi mii de cartuşe, şi s-a tras şi cu piesele anticar, şi cu obuzierele. La Molodova, pe Nistru, unele escadroane ale Diviziei 2 cavalerie s-au angajat în schimb de focuri cu ruşii încă din noaptea dinspre 27 spre 28 iunie 1940. Şi aici, la nord de Rădăuţi, când ruşii au încercat să-i bareze calea, Regimentul 32 infanterie, sub comanda colonelului Ciurea, şi-a deschis drum cu armele. Cum s-a întâmplat şi pe alte meleaguri, unde mulţi ofiţeri dintre cei care n-au defectat nu au găsit oportun să se acopere cu pretexte, pentru că nu era cazul.
Alte drumuri, alte nedumeriri, dar şi unele clarificări
Din Basarabia şi Bucovina de nord nu s-au retras numai unităţi militare, ci şi mulţi civili. Cu unii am stat personal de vorbă. Alţii şi-au publicat mai demult amintirile din refugiu şi, cu toate că puţini dintre ei manifestă bunăvoinţă sau simpatie faţă de evrei, cu toate că exprimă cuvinte grele la adresa acestora, nu am întâlnit în presa anilor 1940 mărturii cu valoare memorialistică certă din care să rezulte că cei ce le-au făcut publice ar fi fost supuşi vreunei agresiuni. Agresiunile acestea le-au suportat totdeauna alţii, nu ei. Cu toate că, ciudat, mulţi dintre aceşti refugiaţi s-au retras spre Prut chiar prin acele localităţi despre care unele documente informative din epocă pretind că ar fi fost răvăşite de rebeliuni evreieşti.
Un Constantin Marmeliuc, care s-a refugiat de la Cernăuţi la Suceava, nu are nimic să le reproşeze evreilor. La fel şi Vasile I. Chircu, refugiat de la Bolgrad spre Reni. Tot de acolo, pe o rută care străbătea tocmai spaţiul din care fugise speriat generalul Constantin Atanasescu, adică prin Basarabeasca, Sărata, Mihăileni, Akmangit, Spasca, Fântâna Zânelor, Bolgrad, Galaţi, s-a evacuat şi profesorul N.I. Litinschi. Absolut nimeni n-a deranjat autobuzul hodorogit în care călătorea, lipsit de orice escortă, deşi atmosfera din satele traversate era într-adevăr sumbră. „Oploşiţii oraşelor – scria şi un Iorgu Tudor – îşi asumă conducerea. Nu-şi ascund ura. Nu-şi stăpânesc obrăznicia. Figurile comandanţilor sunt crunte, abia îşi stăpânesc revolta.” Dar de agresat nu i-a agresat nimeni, nu se consemnează atacuri evreieşti efective, pe care alte documente ale acelor vremuri le invocă incontinent.
În jurnalul de operaţii al Corpului 11 armată se menţionează, corect, că populaţia s-a agitat mereu la instigările ruşilor. Aceştia, şi nu evreii sau alţi minoritari, „au dus ofiţeri peste Nistru, unde i-au interogat, i-au jefuit şi i-au umilit”. În noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1940, la intrarea în Târgu Ungheni, avangărzile Regimentului 6 grăniceri au fost întâmpinate cu focuri de armă. Nu se precizează cine le-a tras, dar nici nu era prea greu de ghicit, de vreme ce sondele de blindate ruseşti, traversând precipitat Basarabia, se instalaseră la capătul răsăritean al podului peste Prut încă din dimineaţa zilei care se încheiase. Cu toate acestea, ofiţerilor Corpului 11 armată le-a ajuns la ureche ştirea că unii soldaţi din subordinea lor, în discuţiile dintre ei, îşi promiteau reciproc să omoare câte zece evrei fiecare, când vor ajunge în România. „S-au luat măsuri – consemna documentul – ca astfel de fapte de răzbunare să nu se întâmple.” Dacă evreimea din Basarabia ar fi fost atunci inamicul nr. 1 al armatei române, ne îndoim că în jurnalul de operaţii al Corpului 11 armată s-ar fi consemnat o asemenea frază.
În ceea ce priveşte jurnalul de operaţii al Corpului 3 armată, comandat de generalul Vasile Atanasiu, acesta lămureşte misterul celor aproximativ 200 de ofiţeri şi subofiţeri întâlniţi de colonelul Socrat Mardare, la 1 iulie 1940, pe drumul dinspre Chişinău spre Albiţa. Registrul istoric al M.St.M. trecuse dezarmarea şi batjocorirea lor în contul evreilor. Mai de aproape, lucrurile se vedeau altfel: erau din Divizia 12 infanterie şi, mai ales, din Regimentul 22 artilerie, care, la Ceaga-Petrovka, îşi pierduse absolut toate tunurile. Ce puteau să facă evreii cu ele? Şi de câţi evrei ar fi fost nevoie ca să oprească o întreagă divizie, cu o înzestrare artileristică de excepţie? În realitate, şi barajul de la Ceaga-Petrovka fusese organizat de sovietici, ei confiscaseră materialul militar românesc, ei arestaseră ofiţerii, degradându-i şi batjocorindu-i pe drumul spre Chişinău. Şi au fost eliberaţi în urma dificilelor tratative purtate de generalul Dumitru Carlaonţ, dar nu li s-a pus la dispoziţie nici un mijloc de locomoţie şi au pornit-o spre Prut pe jos, după ce fuseseră descălţaţi şi de cizme, şi de bocanci. După întâlnirea lor cu Socrat Mardare, la 2 iulie 1940, le-a fost trimis în întâmpinare căpitanul Emil Popovici, cu mai multe autocamioane, şi au fost, în fine, recuperaţi. Nu erau 200, ci numai 113 ofiţeri şi subofiţeri. Ofiţerii superiori arestaţi împreună cu ei au fost eliberaţi de sovietici abia spre toamnă.
Pierderile totale ale Corpului 3 armată, în vârtejul evenimentelor din vara lui 1940, s-au ridicat la 138 ofiţeri, 111 subofiţeri, 50 800 ostaşi şi 15 118 cai. În majoritate, cei absenţi de la apelul final erau basarabeni dezertori sau scoşi din rânduri la ordinul ruşilor şi trimişi la casele lor, cu cai cu lot. Numai Divizia 12 infanterie pierduse 5 032 cai. Nici o insurecţie generală a întregii populaţii evreieşti din Basarabia, cu copii şi bătrâni cu tot, populaţie care număra atunci în jur de 200 000 de suflete, nu ar fi putut să producă un dezastru de asemenea dimensiuni.
Din jurnalul de operaţii al Corpului de Cavalerie rezultă că la 29 iunie 1940, orele 9, când ultimele elemente ale Diviziei 32 infanterie au ieşit din Bolgrad, civili înarmaţi cu pistoale manifestau în oraş. Nu se preciza că ar fi fost exclusiv evrei. Însă, la ora aceea, comandamentul generalului Constantin Atanasescu se mai afla , în oraş şi este de neînţeles de ce-nu a procedat la măsurile represive ce se impuneau, dacă era vorba într-adevăr despre civili înarmaţi, care agresau sau numai ameninţau cu arme de foc armata. Dinspre Româneşti şi Cetatea Albă, şi pe calea ferată, şi pe şosele, continuau să afluiască spre asfinţit numeroase alte coloane de militari şi era natural să fie dezamorsate toate capcanele din drumul lor. Cu toate acestea, Constantin Atanasescu nu a schiţat nici un gest. Iar la orele 10,50, când sovieticii au lansat un desant de paraşutişti pe terenul de aviaţie din Bolgrad, a fugit spre Galaţi, unde a ajuns în jurul orelor 20. Fiind extrem de grăbit, nici n-a mai apucat să vadă că, în spatele lui, purtaţi del un vânt pe care nu-l luaseră în calcul, mulţi dintre paraşutiştii sovietici au căzut în laguna din apropiere, odihnindu-se în pace, şi în zilele noastre, pe fundul ei mocirlos.
După evaporarea lui, comanda Corpului de Cavalerie a fost preluată de Constantin Pantazi, din proprie iniţiativă, ulterior aprobată de Marele Stat Major. Unităţile şi subunităţile au fost regrupate în trei coloane puternice, cea din sud, sub comanda generalului Cealâc, cea din centru sub comanda locotenent-colonelului Luca, iar cea din nord sub comanda colonelului Poenaru. Oameni dintr-o bucată, aceştia şi-au condus trupele către Prut fără să se încurce în ezitări. Şi, dintr-o dată, ca şi în urma reorganizărilor operate în aceeaşi zi în conducerea dovedită slabă a unor divizii ale Corpului 3 armată, şi în documentele Corpului de Cavalerie lamentaţiile cu privire la defecţiunile evreieşti se răresc drastic.
Mărturii şi documente care se cer examinate cu circumspecţie şi calm
Deţinuţii din penitenciarul din Chişinău, spun unele documente, ar fi fost eliberaţi prin asaltul a sute de comunişti, cei mai mulţi dintre ei evrei, fireşte. Şi iar ni se dă de înţeles că întregul efectiv din România al comuniştilor s-ar fi dedicat acestei operaţiuni. Mai ciudat este faptul că unii dintre acei deţinuţi s-au pus imediat la dispoziţia autorităţilor şi s-au oferit să dea o mână de ajutor la evacuare, cu condiţia de a li se permite să treacă Prutul şi ei, ca să nu rămână sub ocupaţie rusească. Înainte de a pleca din oraş, preotul Vasile Ţepordei s-a întâlnit cu ziaristul evreu Moise Orester, care jubila la perspectiva intrării ruşilor în Basarabia. Nu ar fi exclus, dar acelaşi preot ne-a asigurat că Moise Orester era demult suspectat că ar fi fost agent al Siguranţei române şi atunci se explică de ce a dispărut fără urme în săptămânile următoare. La fel, preotul Sergiu Roşca, în seara plecării sale din Chişinău, s-a întâlnit cu poetul şi ziaristul evreu Al. Terziman. Şi acesta ar fi jubilat, dar şi acesta a dispărut fără urme în gulagul sovietic. La Şaba, conform unei note informative din epocă, zece soldaţi evrei l-ar fi asasinat pe locotenentul lor. Tot ce se poate, dar nu se precizează dacă au săvârşit omorul deodată sau într-o anumită ordine, iar în subsolul documentului respectiv se preciza că era vorba despre o informaţie neverificată. Şi neverificată a rămas până în zilele noastre. Altă notă informativă pretindea că evreii din Cetatea Albă ar fi încercat să coboare dintr-un tren de evacuare un batalion de artilerie. Evident, sursa în speţă nu ştia nici că artileria nu se organizează pe batalioane, nici ce înseamnă un batalion. Pentru a readuce la ordine un orăşel ca Cetatea Albă era suficient un pluton de infanterişti hotărâţi. Şi putem să producem şi alte mărturii şi documente din timpul dat, care chiar prin substanţa lor extrem de alunecoasă ne obligă la circumspecţie şi calm.
La nivelul jurnalelor de operaţii ale diviziilor retrase atunci din Basarabia şi Bucovina de nord, dacă le citim cu atenţie, se spulberă alte şi alte nedumeriri şi confuzii. Registrul istoric al Diviziei 7 infanterie, repliată din teritoriul bucovinean, consemnează nominal o singură victimă. Este vorba despre sergentul Răzmeriţă, despre care se precizează că, la 28 iunie 1940, a fost împuşcat de ruşi, în timp ce ajuta la strângerea cablurilor telefonice, în zona Jadova. Înainte de acceptarea ultimatumului rus, Divizia 8 infanterie era destinată să bareze o eventuală ofensivă rusească pe direcţia Cernăuţi – Dumbrava Roşie – Cerepcăuţi – Ostriţa. Cel mai important incident care i-a stânjenit replierea a survenit pe şoseaua Cernăuţi – Luizii Horecea şi nu a avut nici un fel de relaţie cu populaţia evreiască din zonă. Jurnalul de operaţii al marii unităţi, comandată de generalul Constantin Buniş, consemnează evenimentul cât se poate de clar: trei tancuri sovietice s-au angajat în urmărirea grupului mobil de recunoaştere al diviziei, ţinându-l în permanenţă sub foc. Spre a scăpa de urmăritori, grupul a schimbat direcţia retragerii şi a traversat şoseaua spre Caliceanca, o suburbie a Cernăuţilor, pierzându-se prin grădinile de la periferia oraşului. La fel s-a salvat, într-un sector apropiat, şi escadronul 8 cavalerie. Iar agresivul pluton rusesc de blindate, probabil enervat că i-a scăpat prada, a început să tragă în plin în coloanele de infanterişti şi trenuri regimentare, care se scurgeau pe şosea câtre sud. Simultan, aceleaşi coloane au fost mitraliate şi din aer. În rest, nici un fel de aluzii la activităţi criminale ale populaţiei minoritare.
La rândul lui, jurnalul de operaţii al Diviziei 34 infanterie, comandată de generalul Florin Georgescu, lămureşte situaţia de la Storojineţ, prezentată confuz în relatarea din documentul similar al Corpului 10 armată. Acolo, comandatul şi ofiţerii grupului de recunoaştere al diviziei nu au fost dezarmaţi de evrei, ci de ostaşii sovietici. De asemenea, toţi evreii şi ucrainenii din rândurile trupelor româneşti, blocate de tancuri, au dezertat la ordinul ruşilor, care i-au trimis la casele lor cu cai cu tot. Este adevărat, evreii s-au cam sfiit să primească darul intempestiv al ruşilor, poate şi datorită faptului că activităţile lor nu prea aveau o relaţie directă cu performanţele cavaleristice. Dar ucrainenii şi basarabenii au plecat cu caii acasă. Şi ce le putem reproşa, de vreme ce în teritoriul invadat de sovietici îi aşteptau şi părinţii, şi nevestele, şi copiii? Iar în mitingul organizat la Storojineţ, în împrejurările de atunci, nu au vorbit evrei cunoscuţi din urbe, ci agenţi sovietici abilitaţi din vreme pentru această îndeletnicire. Elocinţa lor propunea ascultătorilor un leit-motiv mincinos, care nu putea aparţine localnicilor: la data aceea, ţipau oratorii, Bucureştii ar fi fost ocupaţi de Armata Roşie, Transilvania de unguri şi Dobrogea de bulgari, România, efectiv, încetând să existe. Mulţi soldaţi români, opriţi în oraş de blindatele ocupantului, plângeau datorită faptului că nu li se îngăduia să deschidă focul. Nu împotriva evreilor, căzuţi în aceaşi oală, ci împotriva invadatorului rus.
În unele note informative ale armatei, emise în aceleaşi împrejurări, se preciza că evreii din Storojineţ ar fi împiedicat plecarea din gară a ultimului tren românesc de evacuare. Şi de data aceasta, ne aflăm înaintea unei mistificări. Fostul diriginte al poştei din orăşel, Teodor Iliuţ, prezent în acel moment în gară, ne-a spus că linia ferată, la ieşirea spre podul de peste Şiret, era blocată de tancuri ruseşti grele,
Între Comarovo şi Sauca, cursul Nistrului era apărat de Divizia 2 cavalerie, comandată de generalul Mihail Racoviţă. Unele răspândiri ale marii unităţi se aflau şi în alte zone. La 29 iunie 1940, jurnalul ei de operaţii consemnează că evreii din Edineţ au vrut să răscoale populaţia civilă a orăşelului, perturbând retragerea trupelor dinspre Nistru spre Prut. Vom trata acest episod, mai pe larg, într-un alt capitol. În aceeaşi zi, la intrarea nordică în Briceni, sovieticii au barat calea Regimentului 6 roşiori, aflat sub comanda colonelului Berlescu. Soldaţii basarabeni, ruşi, ucraineni, şi evrei au fost scoşi din rânduri. Un tratament similar s-a aplicat şi Regimentului 7 roşiori, la Bolboca, unde s-a întâmplat ceva ce i-a mirat profund pe invadatori: un ofiţer basarabean i-a încolonat pe cei trimişi cu forţa la casele lor, printre care se aflau şi evrei, şi au dat toţi onorul trupei de care se despărţeau, salutând-o conform regulamentelor militare, După un moment de consternare, furia sovieticilor s-a transformat în sălbăticie. Din turela unui tanc, un rus a aruncat o grenadă în masa ostaşilor în retragere şi explozia ei a produs ravagii. Alţi soldaţi români au fost dezbrăcaţi de uniformele lor, lăsaţi în cămaşe şi în izmene şi fugăriţi cu focuri de armă prin plantaţiile de porumb de jur-împrejur, în timp ce operatorii sosiţi în Basarabia pe tancuri filmau hăituiala lor. Ulterior, pelicula realizată atunci a fost utilizată într-un film documentar care ridiculiza România, prezentat în gale festive la toate ambasadele şi legaţiile sovietice de pe continent. Nu au fost implicaţi evrei în această ticăloşie.
Alte agresiuni ruseşti împotriva cavaleriştilor lui Mihai Racoviţă s-au consumat pe liziera satului Şapte Bani. Cu toate acestea, jurnalul de operaţii al Diviziei 2 cavalerie, la modul general şi plutind în vag, i-a acuzat pe evrei de banditism şi de terorism. Iar faptele ruşilor, descrise exact şi detaliat, într-un mod de-a dreptul inexplicabil, au fost scutite de orice calificare dură.
Mult mai bine s-a descurcat în aceste împrejurări grele principala coloană a Regimentului 11 roşiori, intrată sub comanda colonelului Radu Korne, un bărbat energic şi hotărât, care, în viitorul război împotriva Rusiei sovietice, se va afirma ca unul dintre cei mai străluciţi ofiţeri români de cavalerie autopurtată. Când ruşii au încercat să-l oprească din drum, Radu Korne şi-a desfăşurat trupele în dispozitiv ofensiv de luptă şi a avertizat, prin parlamentari, că deschide focul. Sovieticii au cedat. Un alt baraj rusesc a fost depăşit de ostaşii colonelului Radu Korne, prin foc efectiv, la Chituşca.
Un alt escadron din Regimentul 11 roşiori, sub comanda căpitanului Ştefan Charvat, a fost surprins de evenimente lângă podul dintre Moghilau şi Ataci. Am stat de vorbă cu Vasile Manisali, în vremea aceea tânăr locotenent, care mi-a descris întreaga retragere, fără să-şi amintească vreun incident prin care evreii să aducă vreun prejudiciu trupelor româneşti. De altfel, Ştefan Charvat, german de origine, era un fervent admirator al nazismului, va părăsi curând armata română, se va înrola în Waffen SS şi va pieri în reprimarea insurecţiei din Varşovia, în vara lui 1944. Era şi acesta un om energic şi hotărât şi, având în vedere şi credinţele sale intime, care numai favorabile evreilor nu erau, nu ar fi ezitat să acţioneze cu violenţă la orice impact cu vreun evreu turbulent. Dar n-a fost să fie aşa. Când escadronul lui Ştefan Charvat a ajuns la podul de la Badragi, îşi aminteşte fostul locotenent Vasile Manisali, un soldat din subordinea sa, care nu se clintise până atunci din coloană, i s-a prezentat la raport. Era un evreu de la Secureni, avea trei copii acasă şi, în absenta lui, copiii aceia ar fi rămas muritori de foame. Ştefan Charvat a ordonat să i se dea câteva raţii de hrană rece, ca să aibă ce mânca pe drumul de întoarcere către casă, şi l-a scutit totodată de orice obligaţie faţă de armata română.
Delir şi derută, dar şi unele certitudini
La Ciudei, unde ruşii organizaseră alt baraj de blindate, printre trupele în retragere a început să se răspândească zvonul că evreii ar fi otrăvit fântânile din localitate. Nu a fost confirmat, n-a murit nimeni din cauza apei de la Ciudei, cu atât mai mult cu cât şi evreii din marea comună beau apă din aceleaşi fântâni. La Nisporeni, un anume Ilie Blank, evreu botezat, ale cărui proprietăţi cuprindeau peste 150 ha arabile şi vreo 15 ha de vie, s-ar fi bucurat nemaipomenit de sosirea ruşilor, umblând prin comună cu o cocardă roşie în piept. În cazul acesta, ar fi trebuit să i se ia în seamă cu precădere calitatea de individ iresponsabil total, nicidecum aceea de fiu convertit la ortodoxie al lui Israel. La Româneşti, o bandă de evrei s-ar fi instalat cu o mitralieră în primărie, ţinând sub foc şoseaua care trecea prin localitate. Ar fi fost dezarmaţi şi arestaţi, dar, din nota informativă care le divulgă isprava, nu aflăm nimic despre identităţile lor. Deosebit de contradictorii erau veştile care parveneau la diverse comandamente.
În deplasare din oraşul de reşedinţă al judeţului Bălţi. Din nou, evreii păreau să fie capul tuturor răutăţilor. Însă, în seara de 30 iunie 1940, mai mulţi agenţi ai compartimentului de poliţie socială din cadrul Prefecturii Poliţiei Capitalei s-au deplasat la Gara de Nord şi i-au anchetat informativ pe refugiaţii din Bălţi, sosiţi la Bucureşti cu acceleratul 506. Conform mărturiei lor, „cei ce s-au dedat la acte de teroare au fost chiar funcţionarii statului, care s-au instalat prin forţă în fruntea instituţiilor din Bălţi.. Soţia şefului casei asigurărilor sociale a fost aceea care, cu drapelul roşu în mâna stângă şi cu revolverul în mâna dreaptă, a ieşit în întâmpinarea trupelor roşii proclamăndu-se şefa femeilor comuniste…” Dar şi în aceste spovedanii exista ceva nu prea clar. Dacă era vorba despre funcţionari ai statului, de ce au fost nevoiţi aceştia să se instaleze prin forţă în fruntea autorităţilor noi? Au fost nevoiţi să înfrângă vreo concurenţă? Oricum, la Bucureşti s-a aflat că noul primar din Bălţi era unul Lencuţă, fostul şef al biroului populaţiei din cadrul poliţiei locale. Acest delir general a derutat mulţi militari.
Principalele regimente ale Diviziei 21 infanterie au continuat să se retragă de pe Nistru pe axul Gangura-Cimişlia-Hânceşti. Din nefericire, ordinul de repliere spre Prut îi parvenise abia la orele 16 ale zilei de 28 iunie 1940 şi se afla într-o întârziere dramatică. Prima defecţiune a lost aceea a jandarmilor şi pretorilor din zonă, care au dat bir cu fugiţii. La 29 iunie, cea mai însemnată problemă înscrisă în jurnalul ei de operaţiuni nu o reprezenta comportamentul populaţiei de origine evreiască, ci posibila atitudine a soldaţilor basarabeni din propriile rânduri. Li s-a ridicat tuturor muniţia şi au fost încadraţi între ostaşi originari din Vechiul Regat.
Jurnalul mai consemnează un incident traversat de căpitanul Stehan, care nu a putut pătrunde spre nişte formaţiuni de serviciu, pe direcţia Gangura, fiind întâmpinat de focuri de armă. Incidentul nu a fost imputat evreilor. De asemenea, jurnalul nu semnalează nici un caz flagrant de insubordonare al vreunui ostaş evreu. Dimpotrivă, precizează că, la orele 13, casierul comandantului şi ordonanţa sa, români curaţi ca lacrima, au dezertat şi au fugit împreună spre Chişinău, cu tot numerarul din casa de bani a diviziei. Când elemente ale companiei de poliţie divizionară, comandată de căpitanul Gheorghe Boscu, a încercat să-i oprească, fugarii s-au opus cu armele şi au fost împuşcaţi fără milă. Apoi, jurnalul de operaţii mai consemnează un raport al aceluiaşi căpitan Boscu despre focuri de armă cu care au fost întâmpinaţi ostaşii diviziei la Cimişlia. Agresorii fiind ascunşi în culturile de porumb, nu s-a putut constata că ar fi fost evrei. După aceea, coloanele au fost oprite de blindate ruseşti.
Divizia 15 infanterie s-a retras pe axul Sângera-Ialoveni-Hânceşti-Albiţa, urmând îndeaproape ariegărzile Diviziei 31 infanterie. Jurnalul ei de operaţii consemnează un baraj instalat de sovietici la Ialoveni şi un număr apreciabil de podeţe distruse de populaţie. Nu s-a precizat originea etnică a autorilor acelor acte de sabotaj. Iar Divizia 12 infanterie s-a retras din Basarabia pe axul Căuşani-Româneşti-Comrat-Fălciu. Jurnalul ei de operaţii, ca şi altele rezumate mai sus, acordă prioritate comportamentului posibil al soldaţilor basarabeni, care, la fel ca şi în alte divizii, au fost încadraţi cu trupe din Vechiul Regat şi deposedaţi de muniţie.
În sfârşit, iată ce am putea constata cercetând jurnalele de operaţii ale unor regimente care au trecut prin acelaşi calvar. În Bucovina, Regimentul 8 vânători, sub comanda colonelului Caton Sorescu, s-a retras din Cernăuţi, unde avea garnizoana de pace, pe axul Codrul Cosminului, Oprişeni, Tereblecea, Siret. A înregistrat şi un dezertor de origine evreiască: locotenentul Gustav Deligdisch, medicul Batalionului 1. După peste patru decenii de la consumarea acestui act de dezertare, dr. Octavian Lupu, care era atunci medic şef al Regimentului 8 vânători, mi-a spus că locotenentul Gustav Deligdisch era fiul patronului fabricii de textile Hercules din capitala Bucovinei şi s-a dus pur şi simplu acasă, pentru că nu mai avea nici o rudă în estul ţării. În primăvara lui 1944, la al doilea refugiu al cernăuţenilor, Gustav Deligdisch nu a mai făcut prostia de a rămâne sub ocupaţie rusească şi s-a refugiat cu ceea ce a mai supravieţuit din familia sa în Vechiul Regat. Din jurnalul de operaţii al Regimentului 11 infanterie, care s-a retras prin inima Basarabiei, sub comarfda colonelului Petre Mantu, nu am reţinut decât incidentele de la Cimişlia, care au fost provocate în mod vădit de sovietici. Nici din jurnalul de operaţii al Regimentului 35 infanterie, al cărui marş de retragere s-a consumat prin traversul Bugeacului, de la Talmaz, Răscăieţi şi Purcari spre Oancea, nu prea avem ce alege în materie de pretinse agresiuni evreieşti, în coloanele unităţii se afla atunci şi tânărul locotenent Victor Lupu, pe care l-am cunoscut în anii ’80 la Galaţi. Din acei aproape două sute de kilometri de marş pedestru, la care a fost obligat la sfârşitul lui iunie şi la începutul lui iulie 1940, memoria lui nu reţine nici un fapt semnificativ din care să poată deduce vreun reproş la adresa evreilor.
(va urma)
Sursă: Mihai Pelin, ”Legendă și adevăr”, București, 1994.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 
Şi pentru asta, tot românii sunt de vină? Jalnic!
http://libertv.md/interviuri/interviu-cu-teodosia-cosmin-despre-drama-deport%C4%83rilor-din-basarabia-%E2%80%9Ece-mai-vre%C8%9Bi-de-la