EVREII ȘI ABANDONAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD DE CĂTRE ADMINISTRAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎN 1940 (II)

1

(Continuare. Partea I se găsește aici)

Intrarea ruşilor în Soroca

Mai mult decât orice analiză sau trecere în revistă a documentelor timpului, pentru a se înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat în Basarabia şi Bucovina de nord în vara lui 1940, considerăm că poate prezenta interes o reconstituire atentă, realizată pe baza unor informaţii din surse diverse, a situaţiei dintr-un orăşel din teritoriul cedat. Am ales Soroca.

Joi, 27 iunie 1940, a sosit la Soroca un delegat al Ministerului de Finanţe, Nicolae Stroe, cu misiunea de a verifica activitatea circumscripţiei financiare din urbe, ceea ce a şi făcut, întâi de toate cercetând toate actele de la sediul acesteia. Era prototipul funcţionarului tipicar, cu capul între urechi, şi habar nu avea despre ce se întâmplă în lumea din jurul lui. Nu ştia nimic despre ultimatumul rus. Vineri, 28 iunie 1940, inocentul inspector financiar Nicolae Stroe a continuat conştiincios să verifice, pe teren de data aceasta, măsura în care comercianţii din urbe erau la zi cu plata impozitelor. Din primele ore ale dimineţii, l-a însoţit prin prăvăliile din oraş şi controlorul regional Dan Ilieş. Până la prânz, umblând din dugheană în dugheană, nu au constatat nimic ieşit din comun. Apoi, atmosfera s-a cam schimbat. Treptat, au început amândoi să remarce în rândul evreilor o stare de surescitare vădită. Mai ales atunci când aceştia erau cercetaţi în ceea ce privea francarea diferitelor acte cu timbrul aviaţiei, mulţi comercianţi din oraş nu s-au sfiit să le râdă în nas. De dincolo de Nistru se auzeau şenilele tancurilor sovietice. Numai Nicolae Stroe nu le auzea.

De fapt, toată lumea se afla sub tensiune, se obrăznicise sau se blegise, dar şi inspectorul financiar Nicolae Stroe, ca şi alţi români care au traversat acele vremuri ingrate, era înclinat să suspecteze doar pe unii din semenii săi. Mai toţi negustorii pe care i-au somat să le prezinte registrele, fie că erau români, fie că erau evrei, când soarta Basarabiei se cumpănea pe muchia tăioasă a unui cuţit invizibil, nu înţelegeau să-şi irosească timpul şi nervii răspunzând politicoşi la întrebările unor birocraţi lunateci, parcă întru totul străini de nebunia din jur. Şi, ceea ce astăzi pare chiar de neînţeles, cei doi funcţionari erau într-adevăr în totală necunoştinţă de cauză asupra cursului vijelios al evenimentelor.

Cu prilejul primului ceas de bilanţ, şi alţii dintre cei ce au trăit tragedia acelei zile teribile la Soroca s-au grăbit să-i scoată vinovaţi pe evrei: chiar de la primele ore ale dimineţii, aceştia ar fi format un comitet terorist, exclusiv vinovat de dezastrul în care a sfârşit retragerea autorităţilor româneşti din oraş. Documente ulterioare afirmă că acest comitet ar fi fost pus pe roate de avocaţii evrei A. Pisarevschi, Brazula şi Michel Flexor. Însă, o analiză atentă a întâmplărilor, ne vindecă repede de prejudecăţi. Nici unii dintre evrei nu au fost nişte sfinţi în acele zile dramatice, dar nu pot fi făcuţi responsabili de tot ceea ce s-a comis criminal, oriunde şi în orice moment.

Ghinionul locuitorilor din Soroca a fost determinat de faptul că localitatea se afla la o distanţă de 42 km de Floreşti, cea mai apropiată staţie de cale ferată de pe linia secundară Bălţi-Rezina. Atât bejenia particularilor, cât şi evacuarea autorităţilor erau din capul locului complicate. Împrejurarea i-a încurajat pe rebeli să acţioneze cu o îndrăzneală sporită, ignorând eventuale reacţii punitive, improbabile în situaţia dată. Soroca se afla chiar pe malul Nistrului şi invazia sovietică era aşteptată din minut în minut.

La orele 15,30, după o scurtă pauză de masă, inocent ca şi până atunci, inspectorul financiar Nicolae Stroe se pregătea să-şi reînceapă peregrinările prin prăvăliile urbei. Acesta a fost, în ceea ce îl privea, momentul dezmeticirii. Pe câteva din clădirile reprezentative erau arborate drapele roşii, în timp ce grupuri de oameni, cei mai mulţi atraşi de curiozitate, se îndreptau spre centrul oraşului. Neavând încotro, Nicolae Stroe s-a lăsat dus de val şi, în inima târgului, s-a pierdut într-o mulţime neliniştită, cert manevrată de o minoritate gălăgioasă şi rea, revendicativă şi intolerantă cu cine nu i se supunea.

Pe fondul unui haos total, devastările diverselor sedii ale autorităţilor din Soroca se declanşaseră cu un ceas şi ceva mai devreme. La ora aceea, cei ce reprezentaseră până atunci administraţia statului românesc se repliaseră la Centrul de recrutare, sub scutul ultimelor elemente ale armatei din localitate, ca într-o redută asediată. În condiţiile când autoritatea lor încetase să se exercite, bande înarmate, socotite în documente ca fiind alcătuite din simpatizanţi ai regimului comunist, şi-au început acţiunea nefastă prin a distruge parcul de autobuze, de altfel restrâns, care asigura legătura dintre Soroca şi restul lumii. În timp ce populaţia, dezorientată de zvonuri contradictorii, se aduna întruna în centrul oraşului, în locuinţele abandonate de capii familiilor s-au petrecut numeroase jafuri, evocându-se uneori şi omoruri. Mai ales preoţii au fost împiedicaţi să se evacueze şi bagajele lor erau abuziv confiscate.

Desigur, aceste acte nu pot fi imputate unei etnii şi nici măcar unei ideologii. În perspectivă istorică, ele rămân în sarcina nominală a celor ce le-au săvârşit. Cursul evenimentelor crea un câmp larg de acţiune celor dintotdeauna certaţi cu legea, cupidităţii şi instinctelor criminale de toate nuanţele. Iar Instinctul gregar, care-i adunase pe locuitori în centrul oraşului, a fost neîndoielnic manipulat, cu abilitate, de promotorii unei tendinţe care până atunci gestase în umbră. Dar principalii incitatori şi provocatori de dezordine, cel puţin la Soroca, n-au fost evreii.

Avangărzile trupelor ruse au pătruns în Soroca în jurul orelor 16,00. În acel moment, un miting organizat în centrul oraşului era în plină desfăşurare. Dacă ne ţinem de litera notelor informative produse în epocă rezultă că au fost implicaţi şi evrei în aceste evenimente, uneori chiar în aspectele lor sângeroase, dar vedetele mitingului la care ne referim au fost în majoritate români.

Printre cei ce s-au străduit să-i covihgă pe soroceni de binefacerile nenorocirii care le răvăşea toate rosturile s-au numărat următoarele cozi de topor: institutorul Gheorghe Lupaşcu, fost deputat, fost prefect al judeţului, membru în sfatul orăşenesc al Frontului Renaşterii Naţionale; Petre Sfeclă, preşedintele secţiei Frontului Renaşterii Naţionale din urbe; profesorul Marcu, directorul liceului agricol, demult suspectat de simpatie faţă de ideile comuniste; inspectorul şcolar Alexandru Anop; institutorul Ion Cutubar; avocatul Petre Hriţcu, fostul preşedinte al secţiei Frontului Renaşterii Naţionale din localitate, şi Teodor Rusneac, secretarul în funcţie al aceluiaşi organism politic.

De altfel, încă din primele ore ale dimineţii, Marcu, Petre Hriţcu şi Teodor Rusneac i-au declarat lui Florentin Cemăianu, şeful poliţiei locale, cum că nu aveau nici un motiv să se evacueze. Primul drapel comunist ivit în oraş a fost arborat de Alexandru Anop şi Ion Cutubar, la sediul Casei corpului didactic din judeţul Soroca. La fel, în această după-amiază nefericită, aceiaşi indivizi i-au întâmpinat pe sovietici cu steaguri roşii în mâini.

Adevărata dramă a celor ce doreau să se refugieze s-a declanşat, atunci când autorităţile, retranşate în Cercul de recrutare, au încercat să răzbată spre periferia oraşului. Comandantul avea în subordine doar câţiva ofiţeri şi un număr restrâns de soldaţi şi convoiul de căruţe şi autocamioane cu care spera să răzbească spre Prut s-a dovedit a fi total vulnerabil. Chiar din pornire, unul din autocamioane, în care era transportat tezaurul administraţiei financiare locale, vreo 18 milioane de lei, a fost scos din funcţiune de un grup extremist. Cei ce au scăpat din învălmăşeală şi s-au refugiat au mărturisit mai târziu că provocatorii dezordinii, sub privirile lor, i-au împuşcat pe administratorul financiar Ion Gheorghiu, pe avocatul Stănescu, pe căpitanul Georgescu de la Centrul de recrutare, pe subofiţerul Enea şi pe comisarii Eustaţiu Gabriel şi Murafa. Ultimii ar fi fost asasinaţi de avocatul Michel Flexor, lângă statuia generalului Stan Poetaş. Ofiţerii capturaţi cu acelaşi prilej au fost degradaţi. Unul din ei, căpitanul Buruiană, s-a întors umilit acasă, unde s-a spânzurat. Caii de la căruţe au fost dezhămaţi, iar bagajele jefuite.

O altă versiune a evenimentelor, etalată intr-un raport oficial ulterior, certifică multe din cele narate până aici. La orele 16,30 – consemna documentul -, comuniştii au ocupat poliţia şi primăria, percheziţionând cu atenţie localurile. Celor mânaţi de curiozitate să asiste la această operaţiune li s-a oferit un discurs circumstanţial, improvizat de unul dintre rebeli, care a defăimat grosolan autorităţile româneşti. Atunci, au apărut pe scena acestei stări de delir comisarii Eustaţiu Gabriel şi Vladimir Murafa, într-o încercare disperată de a restabili ordinea la Soroca. Dacă ar fi făcut uz de arme, probabil ar fi reuşit, dar n-au îndrăznit să încalce un ordin expres. În consecinţă, au fost imobilizaţi, dezarmaţi, percheziţionaţi şi escortaţi cu mânile ridicate în Piaţa Unirii, lângă monumentul lui Stan Poetaş. Ar fi fost împuşcaţi cu propriile lor revolvere.

La orele 17,00, un autocamion cu tezaurul instituţiilor financiare ale judeţului a pornit de la Centrul de recrutare spre Piaţa Unirii, pentru a face plinul de carburanţi, înaintea plecării spre Prut. În caroseria maşinii se aflau locotenentul Gheorghe Pavelescu, mai mulţi subofiţeri, Vartolomei, dirigintele poştei, şi avocatul Gheorghe Stănescu. Bandele de răufăcători i-au înconjurat imediat. Militarilor le-au fost rupţi epoleţii. Locotenentul Pavelescu şi Vartolomei au mituit doi rebeli cu 60 000 lei şi au fost scoşi discret din învălmăşeală. Deci se înţelege cam ce fel de comunişti erau. Subofiţerul Enea a încercat să fugă, dar a fost împuşcat mortal, pe la spate. Avocatul Pisarevschi l-a asasinat pe colegul său de barou Stănescu. Aceeaşi soartă au împărtăşit-o, curând, administratorul Ion Gheorghiu şi căpitanul Georgescu, care aşteptau autocamionul la Centrul de recrutare, fără arme şi fără o gardă în măsură să-i apere.

În acelaşi timp, maiorul Gheorghe Vartic, comandantul Legiunii de jandarmi din Soroca, şi un subaltern al său, căpitanul Ramadan, împreună cu alţi ofiţeri şi ostaşi, au tentat să se refugieze cu o altă maşină, dar au fost opriţi de bandele dezlănţuite şi n-au scăpat decât după ce li s-au rupt uniformele. Ulterior, la Prefectura judeţului, mitingul a fost reluat şi protagoniştii lui au fost aceiaşi români despre care a mai fost vorba: Gheorghe Lupaşcu, Petre Sfeclă, Alexandru Anop şi Ion Cutubar. Noile cuvântări s-au rostit într-un decor de acum cunoscut: pancarde şi steaguri roşii.

În sfârşit, iată şi versiunea furnizată de funcţionarul bucureştean Nicolae Stroe, despre ceea ce s-a întâmplat la Soroca: până seara, târziu, o fanfară formată din muzicanţi de adunătură s-a învârtit obsedant prin oraş, cântând Internaţionala şi imnul de stat sovietic; autorităţile civile şi militare nu au avut timp să se refugieze, reprezentanţii lor fiind sechestraţi de rebeli şi dezarmaţi; când încerca să părăsească oraşul, un autocamion în care se afla comandantul Cercului de recrutare cu mai mulţi ofiţeri şi ostaşi a fost oprit de un grup înarmat şi militarii au fost degradaţi şi deposedaţi de arme; un alt autocamion a fost înconjurat de rebeli în timp ce se aproviziona cu benzină, bagajele din caroseria lui au fost aruncate prin Piaţa Unirii, iar ofiţerilor care-l însoţeau li s-au rupt uniformele şi li s-au călcat în picioare chipiele; atunci s-au auzit în centru primele împuşcături; însuşi inocentul funcţionar Nicolae Stroe a fost sechestrat, percheziţionat şi întrebat asupra rostului său în urbe; după ce a dovedit cu acte în regulă că nu era din Soroca, a fost eliberat, dar cu condiţia să participe la mitingul de la Prefectură. Şi să notăm deocamdată un fapt; din raportul pe care inspectorul financiar Nicolae Stroe l-a înaintat ulterior superiorilor săi, nu rezultă că ar fi văzut cu ochii lui vreuna dintre crimele care s-au săvârşit la Soroca.

Cum am recunoscut încă din cuvântul introductiv al acestei depoziţii, pentru că altfel nu pot şă-i spun, eu însumi am căzut în câteva dintre trapele pe care le întind numeroasele note informative din epocă înaintea celor ce le cercetează superficial. Eu însumi m-am lăsat derutat de multitudinea referinţelor la agresiuni evreieşti, obsedant reiterate în zeci şi sute de documente civile şi militare şi unele dintre ele le-am etalat ca atare într-o reconstituire începută în 1987. Însă, la un anume moment am înţeles că ceva anume nu se mai leagă cum trebuie şi am oprit elaborarea reconstituirii la secvenţele din după amiaza zilei de 28 iunie 1940. Unul dintre documentele care mi-a stârnit dubii serioase a fost tocmai acest raport al inspectorului Nicolae Stroe. Altele, la rândul lor, mi-au amplificat circumspecţia.

Conform propriilor sale afirmaţii, Nicolae Stroe a putut pleca din Soroca abia în dimineaţa zilei de luni, 1 iulie 1940, după ce a închiriat o birjă, împreună cu un evreu şi un rus. De fapt, toţi trei fugeau din Soroca, dar funcţionarul român ezită să spună lucrurilor pe nume, împănându-şi în schimb relatarea cu fel de fel de acuze la adresa evreilor basarabeni. Chiar şi pe evreul alături de care se refugia spre Floreşti îl descrie cu maximă suspiciune, deoarece, la plecare, acesta îşi procurase un drapel roşu, pe care îl agita entuziast, ori de câte ori treceau printr-un sat. În realitate, drapelul acela reprezenta un soi insolit de permis de liberă trecere prin toate controalele militare ruseşti. La capătul primei etape a drumului său către Prut, însuşi Nicolae Stroe va recunoaşte: „Sub protecţia steagului roşu şi a jidanului care mă însoţea am ajuns la Floreşti, fără nici un incident”

Apoi, dintr-un alt document, militar de data aceasta, am aflat că acel avocat Stănescu, despre care se spunea că a fost ucis la Soroca, fusese şeful organizaţiei legionare din localitate, încă ilegală atunci. Deci, dacă moartea sa va fi confirmată vreodată fără vreun echivoc, înseamnă că la Soroca s-au plătit şi unele poliţe deduse din încâlceala conflictelor politice autohtone, care nu aveau legătură cu loialitatea evreilor faţă de România şi de români şi pe care invazia rusească, pe un fond general de emoţie, doar le-a reactivat. În sfârşit, o altă surpriză am avut-o atunci când am cercetat cu atenţie presa bucureşteană din toamna lui 1940 şi l-am găsit pe fostul comisar Vladimir Murafa enumerat printre participanţii la un parastas oficiat la mănăstirea Antim. Cu alte cuvinte, Vladimir Murafa nu fusese asasinat la Soroca, se refugiase şi el, şi avocatul evreu Michel Flexor nu era asasin. De altfel, din documente pe care le-am consultat ulterior, rezultă că Michel Flexor nu era nici măcar comunist. Dimpotrivă, prin 1946-1947, organele Siguranţei, din ce în ce mai profund infiltrate de comunişti, îl urmăreau foarte strâns pentru activităţi sioniste şi pentru organizarea trecerii clandestine a unor evrei din Uniunea Sovietică pe teritoriul român.

Totuşi, în zilele retragerii din Basarabia şi Bucovina de nord, şi după aceea, până în zilele noastre, evreii au fost acuzaţi de mult mai multe asasinate şi se cuvine să le investigăm cu cea mai mare atenţie. Ca să vedem ce rezistă şi ce nu rezistă din afirmaţiile de ieri şi de azi.

Ficţiunea lui George Barbul

În primul rând, vom insista în mod deosebit asupra unei ficţiuni puse în circulaţie de George Barbul, o ficţiune care, paradoxal, încorporează unele elemente adevărate, care s-au întâmplat ca atare, şi le restituie cititorului prelucrate, sub forma unei minciuni. Vom acorda mai multă atenţie acestei ficţiuni tocmai pentru că ne dezvăluie un anume mecanism de trucare a realităţii, de care poate că nici George Barbul nu era conştient.

Nu încape vreo îndoială că Memorial Antonesco, Le troisieme homme de l’Axe – Editions de la Couronne, Paris, 1950 – este una dintre cele mai solide monografii dedicate conducătorului statului român dintre anii 1940 şi 1944. Cartea lui George Barbul, personaj activ implicat în culisele guvernamentale şi diplomatice ale acelui timp revolut, se remarcă în primul rând prin simţul măsurii şi luciditatea cu care apreciază un caracter şi un destin, fiind totodată prima dare de seamă istoriografică apărută în afară de hotarele României, care dezvolta un punct de vedere critic asupra unei epoci controversate. Aceste calităţi ne apar cu atât mai surprinzătoare cu cât s-au afirmat la scurtă distanţă în timp de la consumarea evenimentelor evocate, cu mult înainte de o sedimentare temeinică a impresiilor personale ale altor martori ai timpului şi cu mult înainte de dezvăluirea documentelor cheie ale intervalului luat în consideraţie. Şi datorită faptului că s-a ridicat deasupra apologeticii găunoase, chiar dacă nu putem adera la multe dintre tezele ei, cartea lui George Barbul rămâne un act de bună-credinţă.

Pornind de la studiul scris de George Barbul în 1950, ne propunem să semnalăm cititorilor diferenţa dintre o legendă narată de fostul şef al cabinetului civil al conducătorului statului şi adevărul care ar fi trebuit să-i întemeieze substanţa. Nu din intenţia de a-i umbri meritele, ci datorită faptului că o istorie adevărată este întotdeauna o istorie a oamenilor, fiind firesc să se reîntoarcă, mereu şi mereu, la oamenii vii cândva, care i-au scris cu sângele lor paragrafele. Nici nu considerăm evadarea autorului din realitatea strictă a faptelor drept o inadvertenţă voită, intenţionată, însă ea ne oferă prilejul să desluşim cât de cât secretele procedurii prin rare o realitate sau alta îmbracă o aură legendară, împinsă până la irealitate, despărţindu-se până şi de identitatea celor mistuiţi într-o flacără care numai ea mai persistă.

Episodul controversat reprezintă o rememorare, din perspectiva primelor zile ale războiului României împotriva Rusiei sovietice, a unei întâmplări petrecute exact cu un an în urmă, când armatele roşii invadau Basarabia şi Bucovina de nord. Prin iulie 1941 – ne asigură George Barbul -, conducătorul statului, în acelaşi timp comandant de căpetenie al armatei române, a fost nevoit să demită şi să traducă în faţa justiţiei militare un căpitan care îi încălcase ordinele, declanşând represalii sângeroase împotriva evreilor din Edineţ, o mică localitate din nordul Basarabiei, masiv locuită de minoritari. Înainte de a-l trimite pe ofiţer în judecata unei curţi marţiale, Ion Antonescu a vrut să-l cunoască şi să-i aprecieze el însuşi justificările.
George Barbul personal l-ar fi scos pe căpitanul vinovat, Niculescu pe nume, din arestul serviciilor pretorale din Bucureşti, însoţindu-l la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Ar fi fost un bărbat înalt, blond, ale cărui priviri nu inspirau nici un fel de încredere la prima impresie, şi l-ar fi urmat pe şeful de cabinet, până în anticamera conducătorului statului, cu capul plecat şi cu mers şovăielnic. Numai în faţa comandantului suprem al armatei române căpitanul Niculescu ar fi regăsit o atitudine demnă de un ofiţer.

Conform naraţiunii lui George Barbul, Ion Antonescu, sec, i-ar fi acordat vinovatului de represalii împotriva evreilor zece minute spre a-şi explica iniţiativa nedemnă. Cu o voce nesigură la început, apoi întărită de disperare, căpitanul ar fi expus motivaţiile gestului său, redând cu exactitate „atmosfera dominantă pe front”. În vara lui ’40, în faţa invaziei sovietice, escadronul lui Niculescu s-ar fi retras de pe Nistru prin Edineţ. Pe strada principală a târgului, în acele momente dramatice, cavaleriştii din subordinea sa ar fi găsit un alt căpitan, anume Enescu, legat de un stâlp, cu uniforma în zdrenţe şi duhnind pestilenţial de murdăriile aruncate asupra-i de populaţia minoritară, violent agitată de sosirea iminentă a ruşilor. Până în momentul eliberării sale, evreii şi ucrainenii din Edineţ, bărbaţi şi femei, l-ar fi maltratat infernal pe căpitanul Enescu, degradându-l, scuipându-l, urinând pe hainele sale, batjocorindu-l cu cele mai crunte insulte, făcându-l din om neom. Din nefericire, eliberarea nu i-ar fi adus izbăvirea.

După recuperarea ofiţerului batjocorit de minoritari, retragerea a continuat şi, în timpul unui popas de noapte, Enescu a povestit ofiţerilor din escadronul căpitanului Niculescu împrejurările în care a fost capturat de populaţia rebelă, relevându-le densitatea calvarului îndurat. Apoi s-ar fi ridicat şi s-ar fi depărtat de grupul eliberatorilor săi, care i-au înţeles elanul firesc spre singurătate. În realitate, căpitanul Enescu părăsise focul mascat de tabără spre a se sinucide cu un glonte de revolver, neputând supravieţui ruşinii pe care o traversase. Ceea ce este greu de crezut, soldaţii din subordinea lui Niculescu ar fi refuzat să-l îngroape, întrucât hainele mortului ar fi puţit de-a dreptul îngrozitor. Martor al acestei scene tragice, căpitanul Niculescu ar fi făcut o criză de nervi: în pragul nebuniei, ar fi cerut să îmbrace uniforma sinucigaşului. Acelaşi gest s-ar fi cuvenit să-l săvârşească toţi ofiţerii armatei române, spre a se spăla de ruşinea de a fi părăsit fără luptă un pământ românesc.

În vara lui 1941, escadronul căpitanului Niculescu ar fi revenit la Edineţ, de data aceasta în postură de învingător. Spectacolul care i-a întâmpinat pe cavalerişti nu ar fi fost mai puţin oribil decât cu un an în urmă: pe aceeaşi uliţă principală din Edineţ, ar fi găsit trei cadavre ale unor soldaţi români căzuţi într-o ambuscadă, răscolitor mutilate şi profanate. Orăşelul părea pustiu. Deodată, s-a auzit o împuşcătură şi unul din soldaţii escadronului desfăşurat în centrul localităţii s-a prăbuşit de pe cal. Cum era de aşteptat, şi această ultimă agresiune, şi profanarea cadavrelor amintite au fost imputate minoritarilor. Din clipa aceea, incitat şi de amintirea retragerii din vara lui 1940, căpitanul Niculescu a fost cuprins de o maladivă frenezie a nimicirii. Fără alegere, copii, femei şi bătrâni, vinovaţi sau nevinovaţi, ar fi căzut sub gloanţele escadronului său, care ar fi lăsat în urmă o veritabilă hecatombă.

În faţa generalului Ion Antonescu, realizând prejudiciul adus prin faptele sale reputaţiei armatei române, căpitanul Niculescu avea de ales între curtea marţială şi revolver. A refuzat soluţia prin care se izbăvise de dezonoare căpitanul Enescu – mai scria George Barbul – şi i-a declarat conducătorului statului că, în faţa unei curţi marţiale, va renunţa să se apere. Rece, inflexibil, crispat, generalul l-a privit lung. Ştia foarte bine ce se întâmplase în retragerea din vara lui 1940, când el însuşi îi adresase regelui Carol al II-lea o scrisoare care începea cu următoarele fraze: „Majestate, Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfâşietoare. Mari şt mici unităţi, abandonate de şefi şi surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima ameninţare…” Nu era străin nici de atitudinea neloialâ a minoritarilor, din acele momente grele pentru români, mai sugera tranşant George Barbul, însă, ca militar, nu putea concepe o răzbunare prin crimă şi i-a acordat căpitanului Niculescu o ultimă şansă, să se reabiliteze pe câmpul de luptă. Reîntors pe front, fostul comandat de escadron s-ar fi reabilitat în totalitate, căzând în asediul Odessei. Aici se încheie relatarea lui George Barbul referitoare la un episod tragic din vara lui 1940, care ar fi produs consecinţe la fel de tragice şi în vara lui 1941.

Problema se reduce la a răspunde la următoarele întrebări: a existat un căpitan Enescu, batjocorit de evrei şi ucraineni în retragerea din Basarabia şi Bucovina de nord, care a sfârşit prin a se sinucide, datorită umilinţelor îndurate? S-au întâmplat sau nu s-au întâmplat la Edineţ, în vara lui 1940, faptele relatate în cartea lui George Barbul? Nu ar fi fost uşor de răspuns la asemenea întrebări, dar nici imposibil, şi am decis să dezleg, într-un fel sau în altul, şarada propusă de autor. Consultând mai mulţi ofiţeri în retragere, am sfârşit prin a afla că localitatea Edineţ, în zilele abandonării Basarabiei şi Bucovinei de nord, se afla în zona apărată şi părăsită apoi de escadroanele Diviziei 2 cavalerie. Un pas decisiv spre adevăr l-am săvârşit prin diligenţele scriitorului Paul Anghel, care a avut amabilitatea să mă prezinte locotenent-colonelului George Magherescu. Era chiar omul care îmi trebuia. În iunie şi iulie 1940, pe atunci căpitan, George Magherescu fusese şeful biroului 2 informaţii din statul major al Diviziei 2 cavalerie, comandată de generalul Mihail Racoviţă. Primele amintiri asupra subiectului în discuţie mi le-a încredinţat la 5 ianuarie 1984, deci la aproape 44 de ani de la consumarea evenimentelor.

Ordinul de retragere de pe Nistru a parvenit Diviziei 2 cavalerie, ca şi altor mari unităţi, în noaptea dinspre 27 spre 28 iunie 1940. În momentele următoare, la comandamentul de la Lipcani s-au întocmit cu febrilitate planurile replierii, în trei etape, spre sud şi spre vest de Prut. Mişcarea subunităţilor a început imediat, însă, chiar din primele ore, statul major al diviziei a fost informai că sovieticii nu respectă liniile succesive de evacuare, de comun acord stabilite, învăluind şi dezarmând toate corpurile de trupă întâlnite în cale, cu concursul nemijlocit al minoritarilor. În noua situaţie, Mihail Racoviţă a decis retragerea comandamentului său către Prut, dintr-un singur salt, întrucât buna-credinţă a sovieticilor nu se mai putea lua în consideraţie. În dimineaţa zilei de 29 iunie 1940, statul major al Diviziei 2 cavalerie a fost instalat provizoriu la Ripiceni, într-o şcoală din vecinătatea unei vestite fabrici de zahăr, aşteptându-şi escadroanele aflate în marş către sud.

Peste noapte şi în zorii aceleiaşi zile, veştile proaste s-au înmulţit. Sovieticii confiscau cu predilecţie caii cavaleriştilor, iar pe ostaşii de origine basarabeană îi trimeteau la casele lor. Interdicţia totală a deschiderii focului îi punea pe militarii români în imposibilitatea de a riposta agresiunilor. Practic, nu se mai ştia dacă Divizia 2 cavalerie mai exista sau nu mai exista. Regimentul 6 roşiori, cu garnizoana la Bălţi, fusese pur şi simplu pulverizat. Ofiţerii au revenit între hotarele micşorate ale României ascunzându-se prin vastele plantaţii de porumb ale locurilor. Căpitanul Constantin Ştefănescu, care comanda un escadron în sectorul Lipnic, a fost despărţit de trupă şi a ajuns la Ripiceni singur. Chiar şi după atâta amar de ani, George Magherescu îşi rememora arătarea în zdrenţe care i-a pătruns în birou, a salutat şi a raportat, cu un zâmbet stins: „Mica mea oştire fuse sfărâmată…” La fel, au fost despărţiţi de trupă şi s-au salvat individual ofiţerii Regimentului 7 roşiori, despre care am avut prilejul să spunem la ce umilinţă a fost supus. Un locotenent a sosit în Moldova cu drapelul unităţii înfăşurat pe brâu, sub veston. Nu se ştia nimic despre al treilea regiment de cavalerie al diviziei lui Mihail Racoviţă şi nici despre regimentul de artilerie călăreaţă. Nu era de crezut că vor putea fi recuperate mai mult de jumătate din efective. Şi toate datele catastrofei se centralizau în şcoala din Ripiceni, în lumina tristă care învăluia valea Prutului, pe masa de lucru a şefului biroului 2 informaţii, căpitanul George Magherescu, supranumit de camarazi Mackensen.

Mai ales la Edineţ, după ultimele rapoarte, care nu s-au dovedit şi exacte, se crease o zonă de acută nesiguranţă pentru trupele în retragere. Minoritarii din localitate, evrei şi ucraineni, semnalau aceste rapoarte, amăgiţi de perspectiva unei pretinse eliberări, care nu le-a venit niciodată, se revoltaseră, barau calea ostaşilor, îi scuipau, îi dezarmau şi îi dezbrăcau, stropindu-i cu apă fiartă şi murdării. Alarmat, generalul Mihail Racoviţă a cerut voluntari care să restabilească ordinea în sector. S-a oferit căpitanul George Magherescu, pornind spre zona fierbinte cu un pluton de ostaşi, în trei tanchete poloneze şi un halftrack blindat. Era însoţit de locotenentul Franck şi de şeful postului de jandarmi din Edineţ, care cunoştea locurile. Nefiind exclusă o întâlnire cu trupe sovietice, au luat cu ei şi un interpret. La plecare, cei din comandament i-au privit pe voluntari cu o compasiune nedisimulată, ca şi cum s-ar fi dus pe un drum lipsit de întoarcere. Dar alarma care i-a pus în mişcare, în mare parte, s-a dovedit a fi falsă.

Până la Edineţ, sonda de blindate comandată de căpitanul George Magherescu nu a întâmpinat nici un incident. Şi în versiunea relatată de Mackensen, orăşelul părea pustiu. În centru nu se vedea nici ţipenie de om. Doar la centrala telefonică, o fată abandonată în voia soartei plângea în hohote, speriată de o voce care o batjocorea în ruseşte, de la cine ştie ce capăt de fir. Printr-un miracol, căpitanul a obţinut legătura cu Ripicenii şi i-a raportat generalului Mihail Racoviţă că a ajuns cu bine la destinaţie, descriindu-i situaţia existentă la Edineţ. Apoi, a trimis pe locotenentul Franck, cu una dintre tanchete, spre extremitatea opusă a orăşelului. Liniştea din jur părea totuşi nefirească, avea în ea ceva sinistru şi chinuitor, şi s-a dovedit curând a fi o iluzie.

Din centrul localităţii, situat pe o coamă de deal, vizibilitatea era optimă în toate direcţiile. Deodată, pe celălalt versant al văii din faţă, s-au văzut grupuri compacte de oameni urcând în goană spre liziera unei păduri apropiate. Minoritarii din Edineţ, cu pancarte şi steaguri roşii, scandând lozinci măgulitoare pentru sovietici, fuseseră strânşi până atunci la un miting organizat la intrarea în orăşel, aşteptându-i cu ardoare pe pretinşii eliberatori. Apariţia tanchetei locotenentului Franck le-a risipit toată bucuria şi entuziasmul şi, de teamă să nu fie supuşi unor represalii, se înghesuiau să caute un adăpost sub poala îngăduitoare a codrului verde. Puteau fi mitraliaţi ca la poligon, cu metodă şi sânge rece. Ostaşii români nu au tras nici un foc de armă. Îngrijoraţi şi amuzaţi în acelaşi timp, priveau în linişte spectacolul adunăturii de oameni sfârâind din călcâie.

Într-un târziu, în acelaşi capăt al satului, şi-a făcut apariţia o coloană motorizată sovietică în înaintare spre sud. Încurajaţi, minoritarii au ieşit rând pe rând din pădure şi au început să se alăture autocamioanelor ruse, vociferând cât îi ţinea gura. Nu mai aveau pancarte şi steaguri roşii, le pierduseră în fuga după care abia îşi mai trăgeau sufletul, dar entuziasmul le revenise. Calm, locotenentul Franck a aşteptat ciudatul cortegiu în mijlocul prăfuit al şoselei. Când vârful coloanei sovietice a ajuns înaintea lui, vociferările minoritarilor, în majoritate evrei, au atins paroxismul. Îl arătau toţi cu degetul pe ofiţerul român, şi-l acuzau de cele mai oribile crime. Enervat de scandal, un ofiţer superior sovietic a ordonat ostaşilor săi să îndepărteze din jur toată pleava aceea umană gălăgioasă, care făcea orice înţelegere imposibilă. Înţepaţi cu baionetele, loviţi cu paturile armelor, izbiţi cu pumnii în gură când protestau, manifestanţii s-au retras la o distanţă apreciabilă, într-o tăcere respectuoasă şi plină de teamă. Clipa eliberării lor survenise şi nu aveau decât să se mire de chipul ei neaşteptat.

Când vacarmul s-a liniştit, prin interpret, locotenentul Franck i-a raportat comandantului coloanei sovietice că misiunea sa consta în a-i preda intact orăşelul Edineţ. Ofiţerul sovietic i-a mulţumit printr-o uşoară înclinare a capului şi i-a făcut un semn scurt că putea pleca. În rândurile minoritarilor s-a auzit un vag murmur, dar câţiva ostaşi sovietici s-au întors pe călcâie şi asistenţa din depărtare a amuţit iar. Tancheta locotenentului Franck a revenit în centrul localităţii, alături de maşinile rămase sub comanda căpitanului George Magherescu. Luând-o în halftrack şi pe fata de la centrala telefonică, micul comando român s-a întors către Ripiceni, la comandamentul Diviziei 2 cavalerie. Nu a întâmpinat nici un fel de peripeţii pe drum. Cu alte cuvinte, la o primă confruntare cu realitatea acelui timp, versiunea lui George Barbul asupra întâmplărilor petrecute la Edineţ, în vara lui 1940, nu a rezistat. Este fals că evreii au batjocorit un ofiţer român într-atât încât să-l determine la sinucidere. Ar mai rămâne să aflăm şi care era etnia reală a amintitului locotenent Franck, pentru că român nu era. Dacă era evreu, cum am înţeles noi din relatarea lui George Magherescu, unele date ale problemei s-ar aşeza în alţi parametri. Dar să vedem cum se va comporta relatarea lui George Barbul în confruntările următoare.

Bineînţeles, o singură mărturie nu poate lumina o pagină de istorie decât dintr-un singur unghi. Cu atât mai mult cu cât memoria, subiectivă şi friabilă, ne poate juca uneori feste dintre cele mai halucinante. Într-o a doua etapă, am confruntat amintirile locotenent-colonelului George Magherescu, din 1984, cu un document din categoria celor obiective: jurnalul de operaţii al Diviziei 2 cavalerie din iunie 1940. Relatarea bătrânului protagonist şi martor ocular al întâmplărilor de atunci s-a dovedit aproape sută la sută adevărată. Diferenţele dintre povestirea verbală şi pagina scrisă privesc doar orarul acţiunii, rolurile asumate şi o sumă insignifiantă de amănunte care nu alterează ordinea de ansamblu a faptelor. De pildă, din jurnalul de operaţii reiese că George Magherescu a parlamentat cu ofiţerul superior sovietic. După aproape patru decenii şi jumătate, fostul căpitan l-a repus pe uitatul locotenent Franck în drepturi.

Dacă tragem linie şi adunăm, rezultă că la Edineţ nu a fost maltratat nici un militar român. Într-adevăr, populaţia civilă minoritară era agitată, însă, după mai mult de o jumătate de veac de la vara aceea dramatică, nu cred că prestigiul românilor verzi ar scădea foarte mult dacă ar încerca să se transpună în pielea ei. Căpitanul Enescu nu a existat şi sinuciderea lui a fost regizată. Din păcate, a fost regizată de un fost şef al cabinetului civil al conducătorului statului, care pretindea că l-a cunoscut personal pe unul dintre protagoniştii evenimentelor, şi naraţiunea lui nu putea fi decât credibilă. Nu este cazul să-i facem proces de intenţie lui George Barbul, dar a greşit. Istoria nu se confundă cu literatura.

Cazul căpitanului Ioan Epure

Atunci, din ce s-a născut totuşi legenda batjocoririi la Edineţ a unui căpitan Enescu, a cărui sinucidere ulterioară ar fi fost răzbunată de un căpitan Niculescu, răzbunare evocată şi într-un fel chiar justificată în cartea lui George Barbul? Într-unul din colocviile noastre ulterioare, George Magherescu a sfârşit prin a mă îndruma pe drumul cel bun, aducând în discuţie numele căpitanului Ioan Epure. Memoria nu-l mai ajuta să-l încadreze exact în unitatea militară din care acesta făcuse parte cândva. Îşi mai amintea doar că era comandant de escadron în timpul retragerii din Basarabia, fiind capturat de sovietici în apropiere de Chişinău. Umilit cu totală neomenie, chiar în faţa subordonaţilor săi, Ioan Epure a scos revolverul din toc şi şi-a curmat zilele. În felul lui, ar fi fost singurul ofiţer care, prin trecere voită în nefiinţă, a răscumpărat onoarea şi umilinţa unei armate întregi, silită să părăsească Basarabia şi Bucovina de nord fără să tragă un foc de armă. Cazul căpitanului Ioan Epure, m-a asigurat interlocutorul, a provocat o vâlvă teribilă în întreaga oştire. Numai aceasta putea fi rădăcina adevărată a întâmplării relatate de George Barbul.

Despre câte focuri de armă s-au tras în vara lui 1940 a mai fost vorba, dar trebuie să lămurim şi situaţia căpitanului Ioan Epure, pentru că, iată, confuziile din jurul sinuciderii sale persistă, aceasta fiind şi astăzi imputată evreilor. Ultima dată într-o corespondenţă a unui ofiţer în rezervă, făcută publică în revista Expres, acum vreo doi ani. Un nou apel la arhivele militare mi-a limpezit până la capăt nedumeririle. Numai doi ofiţeri s-au sinucis în tragica retragere a armatei române din teritoriile din nordul şi răsăritul ţării: căpitanul Arnold Ahsenhorn, comandantul companiei 8 din Regimentul 10 vânători, şi căpitanul Ioan Epure, comandantul escadronului 4 din Regimentul 3 călăraşi, Divizia 4 cavalerie. Primul şi-a luat zilele la vest de Prut, când a constatat că o parte considerabilă a materialului militar al subunităţii sale rămăsese în Basarabia. Şi în ceea ce îl priveşte s-ar cuveni să i se stabilească exact naţionalitatea, pentru că român nu era. Astăzi, gestul lui poate să pară exagerat, dar mulţi dintre oamenii de atunci aveau o altă concepţie despre onoare şi datorie, în schimb, cazul căpitanului Ioan Epure a fost mai dramatic şi mai complex.

La 28 iunie 1940, escadronul 4 din Regimentul 3 călăraşi se afla în acoperire pe Nistru, la Cosăuţi. O parte importantă a efectivelor lui, împreună cu comandantul, a fost capturată de ruşi chiar în primele ore ale invaziei şi dusă cu forţa la est de Nistru. Nu se poate înţelege nici astăzi ce scop au urmărit ruşii săvârşind un asemenea act. Singura explicaţie plauzibilă constă în faptul că regimurile totalitare, cu certitudine, generează forme specifice de demenţă, exprimându-se uneori într-un mod cu totul şi cu totul paradoxal. Escadronul se afla în retragere şi nimeni nu-şi imagina, cu atât mai puţin comandantul lui, tratamentul la care va fi supus. Cavaleriştii au fost dezarmaţi şi deposedaţi de cai. În faţa subordonaţilor săi, căpitanul Ioan Epure a fost nedemn maltratat, de ostaşi sovietici cu pronunţate trăsături asiatice. Când au vrut să-l degradeze, ofiţerul a scos revolverul şi s-a împuşcat. Gestul a impus până şi abjecţilor săi torţionari. !

În următoarele 48 de ore, tragedia în speţă a rămas necunoscută eşaloanelor superioare ale armatei române, fapt care a favorizat circulaţia celor mai fantastice zvonuri. În noaptea dinspre 2 spre 3 iulie 1940, un raport al Diviziei 4 cavalerie constata că fracţiuni importante ale escadronului 4, inclusiv comandantul, încă nu s-au repliat la apus de Prut. În confuzia generală, s-a apreciat că soldaţii de sub comanda lui Ioan Epure au traversat totuşi noua frontieră a României, într-o zonă situată la nord de punctul de trecere indicat prin ordinul de retragere de pe Nistru. Abia în sinteza operativă asupra evenimentelor dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940, întocmită de generalul Ion Pleniceanu şi maiorul Dumitru Sorescu, comandantul şi, respectiv, şeful de stat major al Diviziei 4 cavalerie, s-a menţionat fără echivoc sinuciderea căpitanului Ioan Epure, în împrejurările relatate. Documentul a fost încheiat miercuri, 3 iulie 1940, orele 9, la punctul de comandă din Stânca, şi se întemeia pe relatarea locotenentului Vermeulen, martor ocular al tragicului eveniment.

În sfârşit, la 15 iulie 1940, gesturile căpitanilor Ioan Epure şi Arnold Ahsenhorn au fost citate într-un ordin de zi al Armatei a 4-a române. Apoi, peste încă un an, în primele săptămâni ale războiului împotriva Rusiei sovietice, sinuciderea comandantului escadronului 4 din Regimentul 3 călăraşi a fost evocată în ziarul Curentul din 1 iulie 1941, într-un reportaj lăcrimos, care avea totuşi meritul readucerii în actualitate a amintirii unui martir. Deşi atmosfera antisemită era atunci extrem de acută, Curentul nu a imputat tragedia evreilor. Însă era prea târziu. Adevărul se transformase deja în legendă şi George Barbul, translând-o în cartea sa, nu a făcut nimic altceva deât să se supună unui curs periculos al afectivităţii umane. Este vorba tot despre invazia legendelor în naraţiunea istorică. Primejdia e depărtată, dar nu se poate ignora nici o clipă: când adevărurile unei naţiuni au trecut în totalitate în legendă, națiunea respectivă a dispărut demult din istorie.

Alte crime inexistente

A deduce culpe confuze din situaţii confuze este, prin excelenţă, o îndeletnicire producătoare de diversiuni. Chiar şi statistic vorbind, defecţiuni evreieşti au existat, fără doar şi poate, în toate etapele abandonării Basarabiei şi Bucovinei de nord, însă, procentual, populaţia evreiască nu s-a distins prin exces în raport cu românii, ucrainenii şi alte etnii aşezate prin obârşie şi soartă între Nistru şi Prut. Dacă admitem că proverbul schimbarea domniilor, bucuria nebunilor este un proverb românesc, trebuie să admitem şi faptul că el funcţionează al dracului de exact şi sub alt orizont etnic. Totuşi, şi în istorie, ca şi în justiţie, vinovăţiile sunt nominale şi datoria istoricului este aceea de a le stabili fără echivoc.

În acelaşi timp, a ne lăsa subjugaţi de ideea că evreii ar fi fost cu prioritate invadaţi de o bucurie exagerată în consecinţa invaziei sovietice în Basarabia şi Bucovina de nord înseamnă a ne lăsa în prada unei iluzii din care nu vom trage niciodată un beneficiu moral. Prin însuşi statutul lor, de oameni dedicaţi unor activităţi pregnant lucrative, evreii adevăraţi nu puteau primi cu un entuziasm disproporţionat perspectiva unui regim comunist. Au crezut în el o sumă de evrei proletarizaţi aşa cum au crezut în el şi o sumă de români proletarizaţi, regula fiind confirmată şi de excepţiile ei. După ştiinţa mea, Jules Perahim era fiu de bancher şi, cu toate acestea, s-a lăsat captat de idelurile stângii extreme. Dar Scarlat Callimachi nu era prinţ, nu era os de vechi boieri moldoveni şi nu a căzut în aceeaşi capcană? S-au înşelat şi unii şi alţii şi, pe temeiul experienţei istorice de care dispunem acum, nu văd de ce asupra unora ar pluti vinovăţii mai apăsătoare decât asupra altora.

Numai crimele nu sunt scuzabile, indiferent de contextul istoric, ideologic sau social la care ne referim. Dar, ca să acuzăm un evreu sau un altul, cu identitate precisă, trebuie să dovedim, înainte de toate, că s-au săvârşit crime. Iar de aici şi până la a acuza o întreagă etnie de activităţi criminale distanţa sporeşte considerabil. Cine o ignoră, se aruncă inconştient într-un veritabil abis.

Alte exemple de zvonuri şi falsuri care au alimentat o psihoză nefastă ni le oferă anumite evenimente survenite în epocă la Cernăuţi. Din surse diverse, numeroase note militare informative acreditau drept sigură asasinarea de către evrei a preotului catolic Georg Goebel, directorul institutului catolic Josephinum, şi a inspectorului poliţiei orăşeneşti Ion Pihal. Chiar de atunci, pe un duplicat al unei astfel de note, mâna unui ofiţer anonim a scris, o dată şi încă o dată, cuvântul fals. Cu toate acestea, informaţia a fost preluată cu o grabă suspectă în presă, trecând după aceea şi în folclor. În realitate, primul s-a petrecut din viaţă mult mai târziu, din cauze perfect naturale, decedând în 1955, într-un oraş din Germania. Acest adevăr este atestat de o monografie a Cernăuţilor, editată la câteva decenii după război de asociaţia germanilor bucovineni care s-au repatriat în toamna lui 1940 în Reich. Iar destinul inspectorului de poliţie Ion Pihal, de asemenea, se sustrage de sub orice culpă care ar putea fi imputată evreilor. În martie 1941, se afla în mod cert deţinut în penitenciarul din Cernăuţi, fiind arestat de ruşi. Informaţia se poate proba prin broşura 265 de zile la Cernăuţi, sub ocupaţie bolşevică, scrisă de actorul Pepe Georgescu şi tipărită la Bucureşti, în 1941. Înainte de a se repatria, Pepe Georgescu a fost coleg de celulă cu Ion Pihal, deci faptul că moartea acestuia a fost trecută în contul evreilor nu este decât o aberaţie în plus, pe lângă multe altele. Este greu de ştiut ce s-a întâmplat ulterior, însă, după revoluţia din 1989, am constatat ceva de-a dreptul stupefiant: numele Ion Pihal apare printre acelea ale deţinuţilor morţi în 1960 la Gherla. Dacă este vorba despre una şi aceeaşi persoană, nu mai rămâne decât să tragem concluziile care se impun. Nu l-au ucis evreii, l-am ucis noi, românii, după ce a fosit târât preţ de două decenii întregi, fără vreo vină, din puşcărie în puşcărie.

La fel, s-a spus că şi primarul oraşului Cernăuţi, Nicolae Flondor, ar fi fost asasinat de evrei, afirmaţie care, chiar în zilele următoare, s-a dovedit a fi produsul unor minţi exaltate. Din nou, o altă mână a unui ofiţer anonim a clasat şi această informaţie ca falsă, dar şi ea a fost preluată de presă. Şi în faţa opiniei publice se exhiba un spectacol ciudat: anumite persoane erau declarate drept decedate în vârtejul evenimentelor, dar, peste câteva zile sau săptămâni, aceleaşi persoane erau evocate ca fiinţe sănătoase şi vii, sau chiar intervievate, de ziarişti care nu-şi mai aminteau că nu dezminţiseră decesul interlocutorilor lor.

Una dintre marile surprize pe care le-am traversat cercetând împrejurările din vara lui 1940 a survenit atunci când am investigat mai îndeaproape pretinsa asasinare a două feţe bisericeşti: protopopul din Nisporeni, Ion Drajinschi, şi preotul Gheorghe Fotescu de la Tighina. Gazeta Raza, a cărei redacţie se transferase din Basarabia la Bucureşti, în august 1940, îşi asigura cititorii că atât Ion Drajinschi, cât şi Gheorghe Fotescu ar fi fost asasinaţi de minoritari, în timp ce încercau să se refugieze în Vechiul Regat. În ceea ce îl priveşte pe cel dintâi, culpa era aruncată clar în spinarea evreilor: aceştia l-ar fi căsăpit pe Ion Drajinschi cu sapele, chiar atunci când protopopul ajunsese la Prut, cu toată familia îmbarcată într-o căruţă. Însă, în toamna lui 1940, şi Ion Drajinschi, şi Gheorghe Fotescu erau frecvent citaţi în presa bucureşteană ca participanţi efectivi la diverse pomeniri, parastase, te-deumuri şi alte ceremonii religioase, care se ţineau lanţ. Deci, nu au fost asasinaţi de evrei!

Nefiind un ins care să stea prea mult sub nedumeriri, l-am abordat, într-o fază secundă, pe fostul director al gazetei Raza şi i-am adresat câteva întrebări în legătură cu preoţii în discuţie. Spre mirarea mea, bătrânul supravieţuitor al unor vremuri de coşmar, de la care mă aşteptam să aflu că fusese, ca ziarist, victima unor zvonuri false, mi-a mărturisit foarte senin că în mod deliberat îşi împănase publicaţia cu ştiri alarmante, alături de adevăr. Ca să ţină opinia publică sub tensiune!

Despre ce a ieşit din tensiunea aceasta vom discuta altădată. Deocamdată, trebuie spus că fostul director al revistei Raza, preotul Vasile Ţepordei, nu era un ins oarecare. În anii războiului fusese director al ziarului Basarabia, în 1949 a fost arestat de Securitate şi predat ruşilor, a fost judecat de Tribunalul Militar sovietic de al Constanţa şi condamnat la o grea deportare în adâncimea teritoriului rus. După ani şi ani petrecuţi la Vorkuta, s-a reîntors, în sfârşit, acasă. Era, deci, un om care a suferit imens. Şi iată că, din păcate, încă era convins că în 1940 procedase normal.

Fostul protopop Ion Drajinschi din Nisporeni a mai trăit în România ani mulţi, sub numele schimbat de Dragomir, iar preotul Gheorghe Fotescu de la Tighina s-a stins din viaţă după ce a împlinit 95 de ani, la Craiova. Cu asta, încheiem inventarul acestui contencios absurd.

Masacrul de la Dorohoi

Pe fondul unei atmosfere antisemite tot mai tensionate, presentimentul unui deznodământ tragic plutea în aer. L-au prefaţat agresiunile repetate împotriva unor evrei izolaţi, aruncaţi din trenuri pe toate liniile de cale ferată ale Moldovei. Spre ironia soartei, nebunia care îi cuprinsese pe unii soldaţi dezabuzaţi, scăpaţi de sub orice control, nu-şi alegea victimele şi au fost aruncaţi din trenuri şi mulţi români. Unul dintre ei a fost Andrei Berezovschi, fiul compozitorului Mihail Berezovschi din Chişinău, care a fost supus acestui tratament violent şi ucigător, în timp ce se evacua pe linia de cale ferată Basarabeasca-Zorleni. Apoi au survenit evenimentele tragice de la Dorohoi, când întreaga comunitate evreiască din localitate a fost trecută prin foc.

După cele dintâi cercetări, organele jandarmeriei şi curtea marţială a Diviziei 6 infanterie au constatat că devastările locuinţelor şi prăvăliilor evreieşti din Dorohoi, la 1 iulie 1940, au fost săvârşite de ostaşi debandaţi din Legiunea de jandarmi Hotin şi Regimentul 3 grăniceri, pe tot axul şoselei care traversează oraşul. Distrugerile au fost însoţite de focuri de armă trase spre tot ce era viu şi mişca, la o primă evaluare rezultând 43 de evrei morţi, dintre care şapte purtau uniforma armatei române. Ulterior, s-a parvenit la o listă nominală, întocmită de autorităţile româneşti, asupra căreia nu s-a emis niciodată vreun dubiu, de 50 de persoane asasinate. Cele mai multe victime s-au înregistrat în zona cimitirului evreiesc, la ieşirea sud-estică din localitate, unde tocmai se desfăşura ceremonia înmormântării unui soldat evreu împuşcat de sovietici la Herţa.

Panica a fost provocată de zvonul că tancurile ruseşti au ajuns în gara oraşului. În consecinţă, din trupele în trecere prin Dorohoi, o parte au fugit şi o parte s-au instalat în dispozitiv de luptă, dezlănţuindu-se apoi împotriva evreilor. Când a apărut în oraş şi un ofiţer superior, într-o maşină decapotabilă, încercând să-i readucă la ordine pe ostaşi, era prea târziu. Oribilul masacru se săvârşise.

La Marele Stat Major de la Bucureşti, vestea despre isprăvile ostaşilor debandaţi ai Regimentului 3 grăniceri a sosit la 2 iulie 1940, prin intermediul comandamentului Grupului 1 armate. Şi a fost consemnată în jurnalul de operaţii al frontului de est, la adevărata ei dimensiune, abia la 4 iulie 1940. Nu ştim ce a raportat generalul Iosif Iacobici generalilor Constantin Ilasievici şi Nicolae Tătăranu, dar tragedia de la Dorohoi, în jurnalul de operaţii al Armatei a 3-a, este relatată extrem de confuz. Nu se aminteşte nimic despre Regimentul 3 grăniceri, în schimb se afirmă că ostaşi din Regimentul 8 vânători, precum şi din regimentele 5 şi 17 artilerie s-ar fi angajat într-un schimb de focuri cu evreii din urbe, numărul victimelor fiind de ordinul câtorva. Însă, după ştiinţa noastră, dedusă dintr-un document similar, marşul Regimentului 8 vânători, pe direcţia Talpa – Vârful Câmpului – Văculeşti – Dorohoi s-a încheiat abia la 2 iulie 1940. Apoi, ca să se poată vorbi de un schimb de focuri trebuie să fi existat şi o altă parte care a tras. Până în zilele noastre, nimeni n-a dovedit că evreii din Dorohoi au agresat în vreun fel armată română. În sfârşit, dacă 50 de victime erau echivalente cu câteva, înseamnă că cineva din comandamentul Armatei a 3-a nu era prea tare la aritmetică.

Bineînţeles, în jurul masacrului de la Dorohoi, s-au emis şi justificări, în spiritul timpului. ”Incidentul – mai consemna acelaşi jurnal – pare a se fi născut din starea de iritare a trupelor retrase din Bucovina, care au avut de suferit din cauza purtării neloiale a populaţiei evreieşti de acolo.” Întâmplător sau nu, în Dorohoii acelor zile nu se aflau numai autorităţi militare, mai mult sau mai puţin stăpâne pe trupe, ci şi un funcţionar superior civil de la Bucureşti, anume Eugen Sturza, care, în calitate de martor ocular al evenimentelor, a întocmit un raport corespunzător. Conform relatării sale, la masacru au participat şi trupe răzleţite din Divizia 8 infanterie, care au instalat o mitralieră în mijlocul localităţii şi au tras în plin în evrei. Victimele din incinta cimitirului evreiesc au fost provocate de un pluton comandat de un locotenent, care a deschis focul din curtea locuitorului Nicu Stoianovici. În acelaşi raport, Eugen Sturza avertiza: „Nu putem şti unde vor ajunge asemenea porniri, odată dezlănţuite…”

Un avertisment asemănător l-a rostit şi dr. W. Filderman, într-o nouă audienţă pe care i-a acordat-o ministrul de interne, la Bucureşti, la 3 iulie 1940: „Niciodată nu se ştie unde sfârşesc tulburările ce se pot naşte din pricina exagerărilor…” Din nefericire, în felul lor, şi Eugen Sturza, și dr. W. Filderman au fost profeţii tragediei traversate de evreii din România într-un ciclu istoric nou, în care evenimentele de la Dorohoi au înscris doar o tristă prefaţă.

În loc de concluzii

Judecând o asemenea tragedie, ar fi cel puţin imprudent să căutăm vinovaţii în funcţie de repere superficiale. Cauzele ei erau mult mai adânci şi ţineau de agonia întregului establishment al politicianismului românesc interbelic. Nu mai este un secret pentru nimeni că armata română din acele vremuri, prin forţa lucrurilor, a fost nevoită să suporte efectele devastatoare ale unor directive politice ezitante şi incoerente. În ciuda a peste un an de concentrări istovitoare şi inutile – astăzi se ştie cu certitudine că Germania nu intenţiona să intervină în România decât în caz de atac sovietic şi în ideea de a-l bara, întru apărarea zonei petrolifere -, armata era totuşi dispusă să se bată pentru Basarabia şi Bucovina de nord. Asta nu înseamnă că era şi perfect pregătită pentru îndeplinirea acestei misiuni. Din păcate, ca urmare a unor distorsiuni nefireşti, apărute în transmiterea ordinelor de la eşalon politic la eşalon militar, exact în momentul când Consiliul de Coroană de la Bucureşti hotărâse cedarea în faţa pretenţiilor Moscovei, marile unităţi militare de pe Nistru şi din Bucovina de nord, cum am mai spus, intrau în linia de rezistenţă, gata să primească o luptă fără gând de retragere. Întoarcerea ulterioară a trupelor, prin contramandarea dispoziţiilor iniţiale, nu s-a putut realiza decât cu preţul unei profunde dezabuzări. În orele şi zilele următoare, când eşalonul politic înţepenise practic într-o paralizie de rău augur, numeroasele defecţiuni înregistrate la nivelul marilor şi micilor comandanţi au transformat, nu o dată, un sentiment acut de dezabuzare în degringoladă în toată regula. De aici înainte, până la ideea de a arunca exclusiv în spinarea evreilor vinovăţia stării de haos nu mai era decât un pas. În mod repetat, el a fost săvârşit. Totuşi, dacă evreii ar fi fost atunci numai paratrăsnetul furiei oarbe a unui ostaş amărât, nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns. Le place sau nu le place unora dintre noi, dar evreii au fost folosiţi atunci în primul rând pe post de paratrăsnet politic.

Din partea unui guvern în care fusese acceptat Horia Sima, împreună cu alţi legionari, nu mai erau de aşteptat măsuri de calmare a situaţiei. Nu întâmplător, primele reacţii de stopare a exceselor împotriva evreilor au survenit în armată, nu în eşalonul civil. Pare un paradox, dar acesta este adevărul. Mulţi ofiţeri trecuţi prin acel calvar nu au crezut că onoarea armatei române putea fi apărată prin escamotarea datelor crizei şi prin fugă pe tangentele realităţii. În acest sens, se constituie în dovadă înseşi ordinele ferme pe care le-au dat în vederea curmării agresiunilor antisemite, produse de-acum de o psihoză generalizată. Le evocăm doar pe cele emise la nivelul unei singure mari unităţi. La 4 iulie 1940, generalul A. Son, comandantul Corpului 11 armată, îşi avertiza subalternii: „Faţă de excesele gradelor inferioare şi populaţiei contra evreilor, care sunt semne ale unui eventual pogrom, se atrage atenţia comandanţilor de mari unităţi să ia toate măsurile de siguranţă şi liniştire a spiritelor, atât ale ostaşilor, cât şi ale populaţiei din ţară.”

De asemenea, la 11 iulie 1940, colonelul Mihail Kiriacescu, şeful de stat major al aceluiaşi corp de armată, consemna în dispoziţiile transmise la eşaloanele inferioare: „Comandamentul este zilnic informat că noi incidente se produc între ostaşi şi evrei. Trebuie să se înţeleagă că nu de fiecare în parte se rezolvă problema evreiască în asemenea împrejurări, armata nu trebuie să aibă alte preocupări decât aceea de apărare a ţării.” În sfârşit, la 19 iulie 1940, acelaşi colonel ordona: „La şedinţele de educaţie militară se va insista ca militarii să se abţină de la orice manifestări şi sub orice formă faţă de evrei. S-a luat contactul cu autorităţile civile ca să se semnaleze cu date precise abaterile săvârşite de către ostaşi sau populaţia civilă contra elementelor evreieşti şi s-a dat ordin unităţilor ca asemenea acte să fie deferite curţilor marţiale… Se va evita cantonarea trupelor în localităţi cu populaţie evreiască numeroasă…” Dispoziţii similare s-au emis şi la nivelul celorlalte mari unităţi militare şi, treptat, situaţia s-a mai calmat.

În schimb, atmosfera antisemită continua să fie aţâţată iresponsabil în viaţa civilă. Între altele, semnalăm o chestiune care mai devreme său mai târziu va trebui discutată în amănunt: din zilele de atunci, nu dispunem de absolut nici un reportaj cât de cât veridic asupra evenimentelor în desfăşurare, semnat de un gazetar român într-un ziar românesc. În loc să relateze exact şi logic ce au văzut cu privirile lor şi ce au suportat pe propria piele, reporterii ziarelor din Capitală se întreceau în lamentaţii penibile despre Moldova lui Ştefan cel Mare, ridicole şi lipsite de sens. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cu o frenezie demnă de cauze mai bune, şi-au transformat publicaţiile în tarabe de zvonuri false. Ei nu au aflat că numeroşi funcţionari civili importanţi din Basarabia şi Bucovina de nord şi-au părăsit posturile cu mult înainte ca ultimatumul rus să devină public, abandonând o mulţime de localităţi într-un vid de autoritate total. Ei nu au ştiut nimic despre comandanţii militari care şi-au lăsat trupele de izbelişte. Habar nu aveau că, la 28 iunie 1940, în loc să asigure ordinea publică din oraş, inspectorii de poliţie din Chişinău şi-au pavoazat comisariatul cu lozinci comuniste şi cu steaguri roşii. Nu le-a venit să creadă că trecuseră de partea sovieticilor până şi redutabilii politicieni naţional-ţărănişti Alexandru Mâţă şi Constantin Leancă. Şi, fugind ca dracul de tămâie de priza directă cu faptele, n-aveau de unde să ştie că au existat până şi numeroşi mecanici de locomotivă, români neaoşi şi ei, care au sărit din trenuri de evacuare în plină viteză, fără să le pese de soarta disperaţilor din vagoanelor aflate în spatele lor. Cu prioritate, oprobiul gazetarului de la Bucureşti se îndreaptă împotriva evreilor Nusim Ţucher şi Iţic Bercu din Ialoveni, care au prins un soldat român rătăcit de trupă, l-au dezbrăcat de veston şi de pantaloni, i-au revopsit uniforma şi se pregăteau să o vândă, contând pe un mare gheşeft. Din asemenea întâmplări, şi din altele, cam de acelaşi calibru, gazetarii de la Bucureşti încercau să deducă o culpă împotriva întregului neam evreiesc. Nu este normal ca această mentalitate nenorocită, de oameni rudimentari, să persiste şi în România de astăzi.

Aceiaşi gazetari de la Bucureşti, cărora cenzura le reprima cu severitate ieşirile antisovietice, s-au defulat în schimb nâpustindu-se împotriva evreilor şi în lunile care au urmat, acuzându-i sistematic de fapte care astăzi se pot dezminţi punct cu punct, pe temeiul unor documente incontestabile, emise chiar de autorităţile româneşti. De pildă, gazetele vremii semnalau un masiv exod al evreilor comunişti din Vechiul Regat spre teritoriile ocupate de ruşi, mai ales prin intermediul navetei de şlepuri organizate între Galaţi şi Reni. Într-adevăr, şi prin Galaţi, şi prin alte puncte de frontieră, după instalarea ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de nord, s-au deplasat din România spre ţinuturile cedate mai mult de o sută de mii de oameni. Câţi dintre ei erau comunişti, rămâne să ne explice specialiştii noştri în istoria mişcării comuniste din România, după ce îşi vor reveni din deruta pe care o traversează. În ceea ce mă priveşte, după ce am cercetat anumite dosare din arhivele româneşti, pot să afirm cu certitudine doar atât: la 12 iulie 1940, au fost transbordaţi de la Galaţi către Reni, pe şlepuri, 97 români, 288 evrei, 7 polonezi, 514 ruşi, 143 bulgari, 10 ucraineni, 3 unguri, 157 găgăuzi, 79 germani, un grec şi un ceh.

De asemenea, presa din România, în vara lui 1940, a afirmat că evreii, sub ocupaţia rusească, ar fi tăiat şi ar fi spânzurat în Basarabia şi Bucovina de nord, bucurându-se de o putere discreţionară în aceste ţinuturi. În realitate, încă de la 8 iulie 1940, colonelul Mavrichi, delegat al Marelui Stat Major de la Bucureşti, trimis la Chişinău ca să trateze cu ruşii diverse chestiuni în suspensie, raporta: „Prăvăliile la Chişinău sunt închise şi evreii nu sunt acceptaţi aşa cum sperau; unii evrei sunt închişi în lagăre.” Apoi, au contrazis o impresie de suprafaţă şi informaţiile centralizate de diverse servicii speciale din ţară, dar minciunile apărute în presă nu au fost dezminţite public şi datorită faptului că serviciile speciale din România acelui timp erau cu adevărat secrete şi nu se grăbeau să polemizeze cu toţi ambuscaţii refugiaţi în gazetărie.

Mai târziu, însuşi mareşalul Ion Antonescu a avut prilejul să se convingă de faptul că propaganda românească dezvoltase o imagine falsă cu privire la realităţile din teritoriile ocupate de ruşi în vara lui 1940. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 noiembrie 1943, a evocat expresiv situaţia constatată la faţa locului, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. „Când am venit acolo – a precizat el -, ne-am găsit în faţa unor reclamaţii fără sfârşit, în care se arăta că peste 40 000 de ticăloşi din această provincie se făcuseră, în timpul ocupaţiei ruseşti, mai ruşi decât ruşii, persecutând populaţia românească. Populaţia românească cerea pedepsirea lor. Am fost în faţa acestei probleme şi, dacă pedeapsa era capitală, mai cream încă 50 000 sau 100 000 nenorociri. Şi atunci n-am vrut să-i pedepsesc şi am aplicat clemenţă, ca şi în cazul legionarilor.” În mod evident, mareşalul Ion Antonescu nu se referea la evrei, ci exclusiv la colaboraţioniştii din rândurile românilor. Mulţi dintre ei au fost internaţi într-un lagăr special, înfiinţat la Oneşti.

Revenind la perioada care ne preocupă, nu putem ignora o sumă de documente certe, în totală contradicţie cu tezele naţionaliştilor noştri fervenţi. Astfel, dintr-o sinteză discretă a Inspectoratului General al Jandarmeriei va rezulta că, în a doua jumătate a anului 1940 şi în prima jumătate a anului 1941, „numai în Basarabia, din 1 236 conducători politici identificaţi, 875 erau originari din Basarabia şi 361 din U.R.S.S.”. Acelaşi document preciza: „Pe naţionalităţi, aceste persoane se repartizează astfel: 505 români, 326 ruşi, 303 ucraineni, 69 evrei şi alte naţionalităţi”. În primul Soviet al Republicii Moldoveneşti, creată în Basarabia despărţită de România, au fost aleşi 443 români, 212 ruşi, 96 ucraineni, 14 evrei şi 34 deputaţi de alte naţionalităţi. Concluziile se impun de la sine.

Aceste statistici nu au fost dezvăluite opiniei publice româneşti la timpul petrecerii faptelor şi, pe fondul unei stări de ignoranţă totală, psihoza antisemită din România s-a accentuat. Ea s-a numărat printre moştenirile sumbre preluate de guvernarea generalului Ion Antonescu de la un regim politic pe care istoria nu l-a iertat. Rămânând să vedem care au fost consecinţele ei.

Surse selective

– Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust, selected and edited by dr. Jean Ancel, vol. I, The Beate Klarsfetd Foundation, Tel Aviv, f.a.

– George Barbul, Memorial Antonesco. Le troisieme homme de l’Axe, vol. I, Editions de la Couronne, Paris, 1950.

– Lucia Dem. Bălăcescu, În noul paradis, Editura Naţională Gh. Mecu, Bucureşti, 1941.

– Pepe Georgescu, 265 de zile la Cernăuţi sub ocupaţia bolşevică (28 iunie 1940 – 20 martie 1941), Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941.

– Gheorghe Tătărescu, Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1940.

– Alceo Valcini, Il Calvario di Varsavia (1939 -1945), Garzanti, Milano, 1945.

– Arhivele Statului Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 312/1940 şi 482/1940; fond Ministerul Propagandei Naţionale, secţiunea Propagandă, dosar 2339, 2408 şi 2429; secţiunea Buletine, Centrul de radioascultare al Statului, vol. 14; Fond Ministerul Justiţiei, Direcţia Judiciară, dosar 22/1940.

– Arhivele Statului, filiala Suceava, fond Prefectura judeţului Câmpulung, dosar 29/1940, 49/1940 şi 58/1940; fond Prefectura judeţului Rădăuţi, dosar 13/1940; fond Prefectura judeţului Suceava, dosar 14/1940 şi 63/1940.

– Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Marele Stat Major, dosar 324 şi 531; fond Secţia II Informaţii, dosar 446, 940 şi 941; registre istorice şi jurnale de operaţiuni: Marele Stat Major, frontul de est, Armata a 3-a română, Armata a 4-a română, Corpul de Munte, Corpul 10 armată, Corpul 11 armată, Corpul 3 armată, Corpul de Cavalerie, Divizia 7 infanterie, Divizia 34 infanterie, Divizia 8 infanterie, Divizia 2 cavalerie, Divizia 21 infanterie, Divizia 15 infanterie, Regimentul 8 vânători, Regimentul 11 infanterie, Regimentul 35 infanterie.

– Arhivele Episcopiei Dunării de Jos.

– Ziarul Semnalul, colecţia din octombrie 1939.

– Monitorul Oficial, nr. 11/aprilie 1940.

– Ziarul Glasul Bucovinei, colecţia din iunie 1940.

– Ziarele Curentul, Porunca vremii şi Universul, colecţiile din iunie-iulie 1940.

– Gazeta Raza Basarabiei din 18 august 1940; Raza, colecţiile din 1940 şi 1941.

– Revista Viaţa Basarabiei, nr. 7-8, iulie-august 1940.

– Revista Vatra, München, nr. 175, mai-august 1986.

– Confesiuni încredinţate autorului de Constantin Apostolide (Galaţi, 4 februarie 1984), Mihai Cojocaru (Galaţi, 2 februarie 1984), Dumitru Crihan (Suceava, 5 martie 1984), Gheorghe Cunescu (Bucureşti, 13 decembrie 1983 şi 16 februarie 1984), Acvila Dârdală-Zugrav (Câmpulung Moldovenesc, 27 decembrie 1983), Theodor lliuţ (Bucureşti, 15 martie 1984), Igor Jechiu (Galaţi, 3 februarie 1984), Mihai Lăcătuş (Câmpulung Moldovenesc, 28 decembrie 1983), Octavian Lupu (Bucureşti, 15 decembrie 1983), Octavia Lupu-Morariu (Suceava, 3 martie 1984), Victor Lupu (Galaţi, 2 februarie 1984), George Magherescu (Bucureşti, 5 ianuarie 1984), Vasile Manisali (Bucureşti, 6 februarie 1984), Constantin Marmeliuc (Suceava, 6 martie 1984), Marioara Manoliu (Piteşti, 22 septembrie 1986), Ion Larian Postolache (Bucureşti, 26 noiembrie 1983), Sergiu Roşca (Bucureşti, 20 ianuarie 1984), Olga Şerbu (Galaţi, 3 februarie 1984), Vasile Ţepordei (Bucureşti, 16 ianuarie 1984), Ana Verenca (Suceava, 4 martie 1984) etc.

Sursă: Mihai Pelin, ”Legendă și adevăr”, București, 1994.

Anunțuri

5 gânduri despre „EVREII ȘI ABANDONAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD DE CĂTRE ADMINISTRAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎN 1940 (II)

  1. E binecunoscut ca Stalin voia sa anexeze toata Moldova pana la Carpati. Si in Finlanda a procedat la fel. Dupa pactul Ribbentrop-Molotov si la presiunea Germaniei, armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” (in mare parte evrei bolsevici veniti din Galitia de unde au fugit din cauza persecutiilor la care erau supusi, gasind bunavointa in teritoriile romanesti) nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.
    Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!
    Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război!
    Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii “civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
    Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.
    În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale – “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”.
    Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!

    • ”Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră,……”

      Pe care ”Eroi” îi aveți în vedere, nu cumva pe aceștia:

      Buni ”Eroi”, a cui ființă puteau ei să apere, dacă în zece nu-i pot veni de hac unuia?

  2. Domnule Obidin,
    Am citit cu atenţie relatările consemnate probabil de către cei ce au făcut ancheta privind „Holocaustul românesc”.
    De aici ar rezulta destul de clar că în timpul retragerii armatei şi administraţiei din Basarabia s-au produs abuzuri şi atrocităţi împotriva evreilor pe fondul acela frustrant al retragerii umilitoare tocmai cînd militarii se pregăteau pentru rezistenţă împotriva unei agresiuni ruseşti iminente.
    Totul din cele relatate de interlocutori şi consemnate de cei din comisie mi se pare că protagonişii, militari, civili şi invadatori, au avut un comportament adecvat situaţiei, adică normal şi justificat dată fiind natura umană a celui tracasat de desele mişcări militare pe diverse poziţii de luptă.

    Stupefiante mi se par concluziile din final date sub titlul: „În loc de concluzii”. Ele asunt scrise cu tendinţă spre mistificarea adevărului mincinoase şi ticăloase prin scopul ce şi l-a propus autorul.
    Aş dori să ştiu cine a tras aceste concluzii că în textul prezentat de dvs. nu este indicat prin acele note de subsol, cine le-a scris şi în ce document se găsesc. Vreau să ştiu aceasta pentru a arăta cît de ticălos este acel ce a scris asemenea concluzii referindu-mă la acele concluzii vădit mincinoase, care nu au cum să fie calificate altfel.
    Deocamdată nu spun despre ce e vorba, deşi am descoperit cîteva flagrante pînă nu ştiu cine a scris aceste concluzii năucitoare.
    Mulţumesc anticipat.

  3. Am rămas dator cu un răspuns privitor la ce eroi am eu în vedere, răspuns deja existent în textul de mai sus, astfel:

    „Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.”

    Apoi am continuat să arăt în mod concret ce a făcut un astfel de erou:

    „Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp.”

    Pentru că d-le Obidin, nerăspunderea la agresiunea sovetică, acea barbară şi ticăloasă agresiune, fără ca clasa noastră politică să dispună rezistenţa la acea ticăloasă umilire, precum o făcuse polonezii cu nici un an în urmă, a indus în mentalul românesc dorinţa teribilă de răzbunare.
    De aceea nimeni din ţara noastră, atunci cînd a sunat ceasul răzbunării umilinţelor din iunie-iulie 1940, a răspuns unanim la chemarea Generalului Antonescu „Ostaşi, vă ordon Treceţi Prutul!”, sprijinind total efortul de redobîndire a moşiei furate. Asta pînă la Nistru. Numai că războiul are alte reguli. După ce ţi-ai dobîndit teritoriul ce ţi-a fost furat nu te mai poţi opri pînă nu ţi-ai îngenunchiat inamicul, pentru că dacă nu l-ai dovedit, el se întoarce şi devine fiară. Exact ce a făcut de altfel şi URSS cînd a ajuns la graniţele Germaniei. Nu s-a oprit acolo, ci a mers pînă la Berlin, pînă în bîrlogul fiarei. Tot la fel a vrut şi Mareşalul Nostru, să ajungă în bîrlogul fiarei. El de ce n-ar fi avut dreptul?

    • S-a văzut cît de tare vroiau românii să îngenuncheze fiara în august 1944. Nu le mai ardea de răzbunare.
      Nu prea se leagă aici vorba cu fapta.
      Iată ungurii nu și-au călcat jurămîntul și au rezistat pînă la sfîrșit, plătind pentru asta cu Transilvania și alte teritorii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s