FĂRĂDELEGILE SĂVÎRȘITE DE CĂTRE ADMINISTRAȚIA ROMÂNEASCĂ FAȚĂ DE EVREI LA ODESSA (1941-1942)

Pages from P 241, vol. 17, MACICI SI ALTII.p - CNSAS-2

OCUPAREA ODESSEI

Pe 16 octombrie 1941, armata română şi câteva unităţi germane care îi sosiseră în ajutor au descoperit că puteau ocupa Odessa şi că ultimii apărători părăsiseră oraşul plecând pe mare în timpul nopţii. Deşi românii şi germanii avuseseră veşti despre tentativele de a evacua soldaţii şi materialul de luptă prin portul Odessei, abandonul total al oraşului, pe 15 octombrie 1941, a provocat totuşi surprindere. După asaltul prelungit al Odessei care a concentrat cea mai mare parte a armatei române, ce lupta la vremea aceea pe teritoriul sovietic, şi după un asediu prelungit, oraşul care a căzut în mânile românilor era epuizat şi parţial distrus.

O parte din populaţie, ce includea segmentele cele mai loiale regimului sovietic, a fost evacuată pe mare. Pe măsură ce asediul se prelungea, regimul sovietic devenea din ce în ce mai şubred. Bande de criminali tineri, dintre care o parte dezertori, jefuiau nestingheriţi. Agenţi ai diferitelor organe ale regimului sovietic aruncau în aer şi minau fabricile şi instalaţiile care nu au fost sau n-au putut să fie evacuate, la fel ca şi clădirile publice. Bandele de criminali ajutate de civili prădau depozite, stocuri de provizii, infirmerii şi diferite instituţii publice. Actele criminale necontrolate în centrul oraşului atestau slăbiciunea regimului sovietic în ultimele zile ale asediului. Odessa servea drept punct de întâlnire pentru dezertorii din armata sovietică care refuzau să mai lupte şi refuzau să plece, abandonându-şi uniformele şi aşteptând ca oraşul să cadă.

Contrar afirmaţiilor răspândite de propaganda românească, evreii, în număr de 100.000, în zilele în care a fost ocupat oraşul, nu erau, cu certitudine, favoriţii regimului sovietic. În fapt, regimul sovietic nu-i privea deloc pe evrei ca pe nişte cetăţeni loiali şi sute dintre ei au fost împuşcaţi în timpul asediului şi chiar mai devreme, la începutul războiului, sub anumite pretexte inventate. Ca un rezultat al stării permanente de paranoia care caracteriza regimul sovietic, locuitorii de alte naţionalităţi din Odessa aveau de asemenea de suferit [1]. Atmosfera devenise din ce în ce mai antisemită pe măsură ce asediul continua şi sentimentele antisemite atinseseră un punct foarte înalt în perioada evacuării oraşului, în special în rândurile muncitorilor. La jumătatea lui septembrie, după ce avioanele germane survolaseră oraşul, răspândind manifeste pline de propagandă antisemită, un grup de huligani tineri demonstra împotriva evreilor într-unul din cartierele muncitoreşti, strigând vechiul slogan antisemit din timpurile ţarilor: „Bateţi pe evrei şi salvaţi Rusia“ [2].

Soldaţii români care au pătruns în Odessa, în toamna lui 1941 se deosebeau de aliaţii lor germani care ocupau, în acea perioadă, un oraş după altul. Era o armată slabă şi înfrântă care a pătruns în sfârşit într-un oraş liniştit şi epuizat, ai cărui locuitori îi vedeau pe invadatori ca pe nişte „străini înfometaţi şi vrednici de dispreţ”. Şi într-adevăr, soldaţii români au început să devasteze şi să fure imediat ce au intrat în oraş, spărgând casele sub diferite pretexte şi ordonând percheziţii care se terminau totdeauna cu furturi, violuri, etc. [3].

Dimensiunile asasinatelor din prima noapte a ocupaţiei româneşti care s-au prelungit şi a doua zi (16-17 octombie) nu sunt încă clare. După sursele sovietice, în aceste 24 de ore au fost ucise 8000 de persoane, dintre care o mare parte erau evrei [4]. Cu toate acestea, din cauza haosului primelor zile ale ocupaţiei, e greu de ştiut dacă această cifră este exagerată sau nu. Se ştie acum că Divizia nr. 10 care a intrat în oraş pe 16 octombrie a avut sarcina de a „aduna toţi bărbaţii între 15-50 de ani şi evreii refugiaţi din Basarabia” [5].

O parte din crime au avut loc în apropierea portului, iar victimele se numărau printre cei care stăteau în raza cheiului încercând fără succes să se îmbarce pe ultimele vapoare care părăseau Odessa. Pe data de 17 octombrie, autorităţile militare române au ordonat un recensământ general şi se ştie că soldaţii români au împuşcat civili sovietici care s-au prezentat la recensământ sau civili care, opriţi la întâmplare, aveau asupra lor carnete de membru ai Partidului Comunist sau acte militare [6]. În timpul primei zile de ocupaţie, au fost împuşcaţi, printre alţii, 61 de doctori evrei, numai pentru faptul că erau evrei [7].

Pe 17 octombrie, a doua zi după ocuparea oraşului, s-a ordonat tuturor bărbaţilor să se prezinte la punctele de control amenajate în şcoli şi clădiri publice — ei trebuiau să aducă actele de identitate sovietică pentru a fi marcate cu ştampila Comandamentului armatei române. Evreilor li s-a ordonat să se prezinte separat împreună cu familiile lor. Gărzile militare îi împiedicau pe evrei şi neevrei să părăsească punctele de control şi 7000 de locuitori ai oraşului, în majoritatea lor tineri, au fost arestaţi sub învinuirea că ar fi fost în realitate soldaţi care nu avuseseră timp să părăsească oraşul sau dezertori şi au fost trimişi în România pentru muncă obligatorie. Autorităţile militare au amenajat, în toate zonele oraşului, centre pentru înregistrarea evreilor şi tuturor evreilor li s-a ordonat să se prezinte la aceste centre. Au fost arestaţi pe loc patru mii de evrei şi unii dintre ei, etichetaţi ca fiind „comunişti periculoşi”, „bolşevici”, „comisari”, etc., au fost împuşcaţi sau spânzuraţi, pe baza criteriilor stabilite de poliţie şi de SSI (v. infra). Mii de evrei au fost ucişi în timpul acestei operaţiuni, deşi numărul lor exact este necunoscut. Doctorul Edesman din Odessa a descris unul dintre aceste puncte de control în care a fost reţinut împreună cu alţi 500 de evrei, în noaptea de 17 octombrie, după ce el şi soţia sa fuseseră ridicaţi de acasă:

”De acolo, o parte de oameni era dusă spre spânzurători, sau spre tranşee funerare, iar altă parte era trimisă la închisoare. O mică parte a primit permisiunea să se întoarcă la casele lor prădate: aceasta nu era decât o amânare a morţii. Atât.

Centrul unde am fost dus cu soţia mea — povesteşte doctorul Adesman — era situat în localul întunecos şi friguros al unei şcoli. Era peste 500 de inşi. N-aveam pe ce sta jos. Am petrecut o noapte stând în picioare, strâns lipiţi unii de alţii. Eram frânţi de oboseală, de foame, de sete şi de necunoscut. Toată noaptea, s-au auzit plânsete de copii şi gemete ale celor mari. A doua zi dimineaţă, din câteva grupuri asemănătoare celui al nostru, s-a format un detaşament numărând 3000—4000 de inşi. Am fost duşi la închisoare. Printre noi erau bătrâni, schilozi în cârjă, femei cu sugari în braţe. Multă lume a murit în închisoare de epuizare şi în urma loviturilor primite.

Multă lume s-a sinucis” [8].

Toţi evreii care s-au prezentat la control, mai ales bărbaţii şi băieţii tineri — cu excepţia celor care au fost anchetaţi, torturaţi şi împuşcaţi — au fost obligaţi să îndepărteze cadavrele. Pe străzile oraşului puteau fi văzute convoaie de evrei bine păzite şi separat de aceştia convoaie de prizonieri de război care transportau cadavre şi cărau dărâmături cu roabe. Soldaţii români continuau să intre cu forţa în locuinţe, prădând şi violând evreice cât şi neevreice. După 18 octombrie, soldaţii au început să ia ostatici din populaţia civilă, în special din rândul evreilor. Unii dintre ei au fost ridicaţi direct din locuinţe, în timp ce alţii au fost arestaţi atunci când s-au prezentat la punctele de control. închisoarea municipală devenise un mare lagăr de evrei care aşteptau să fie anchetaţi, torturaţi şi ucişi de către agenţii SSI, agenţii de poliţie şi personalul militar.

DOMNIA TERORII

Pe 17 octombrie 1941, Antonescu a decis, consultându-se cu guvernatorul Alexianu că, în timpul etapei iniţiale, „autorităţile civile sunt subordonate autorităţilor militare” [9]. De la 18 octombrie 1941 şi până la jumătatea lui martie 1942, autorităţile militare româneşti au condus în Odessa o campanie de teroare împotriva evreilor din oraş, distrugându-le proprietăţile şi deportându-i. Rezultatul a fost uciderea a cel puţin 30.000 de evrei şi deportarea unui număr de aproape 65.000 (v. infra). Românii erau ajutaţi de jandarmerie, care era subordonată armatei, de poliţie care era subordonată guvernatorului şi de autorităţile civile care fuseseră instalate de urgenţă. Întreaga campanie a fost planificată şi realizată numai de către români, fără nici un ajutor din partea armatei germane sau din partea unităţii de exterminare Einsatzgruppe D (care nu a intrat în oraş). „Aceasta a fost opera românilor.” [10].

În timp ce judeţul Golta, locul central al campaniei de exterminare în masă săvârşite de români poate fi descris ca un „regat al morţii”, domnia terorii din Odessa şi tratamentul românesc al evreilor în acest oraş poate fi definit ca un „regat al terorii” [11]. Nu se poate şti de ce au preferat autorităţile româneşti din Odessa execuţiile prin spânzurare, când această metodă n-a fost folosită în România. Într-o şedinţă de guvern din 29 iulie 1941, amiralul Nicolae Pais, ministru însărcinat cu apărarea navală, a propus folosirea spânzurătorilor: „Să instituim spânzurătoarea, fiindcă este mai vizibilă mai impresionantă decât împuşcarea”. Mihai Antonescu, care conducea întrunirea, a răspuns cu următoarele cuvinte: „Vă asigur că m-am gândit la acest lucru” [12]. Execuţiile au început pe 19 octombrie 1941, chiar înainte de explozia Comandamentului român din oraş. Victimelor, printre care se aflau ostaticii şi locuitorii oraşului care nu se supuneau ordinelor, nu li s-a făcut nici un proces. Ele au fost spânzurate de stâlpii balcoanelor situate pe străzile principale ale oraşului. După explozie (v. infra), au fost ridicate şiruri lungi de stâlpi de-a lungul şinelor de troleibuz şi refugiaţii ruşi care au plecat în Europa de Vest au depus mărturie după război, amintindu-şi de „isteria dezlănţuită în rândul femeilor şi copiilor la vederea lungilor şiruri de spânzurători”. După aceleaşi surse, suspecţii şi ceilalţi ostateci au fost obligaţi să intre pe terenurile minate şi să provoace explozia minelor, un „experiment” care s-a soldat cu multe victime [13]. Cei 10.000 de evrei care au fost arestaţi şi nu au fost executaţi imediat au fost închişi în închisoarea municipală.

În seara zilei de 22 octombrie, secţiunea centrală şi aripa dreaptă a clădirii Comandamentului militar român a explodat, îngropând 66 de oameni sub dărâmături: 16 ofiţeri români, inclusiv comandantul militar al oraşului, generalul Glogojanu, 4 ofiţeri ai marinei germane şi 46 de alţi membri ai armatei române şi câţiva civili [14]. Statul Major al Diviziei a 10-a stabilise comandamentul militar al oraşului în fostul sediu al poliţiei secrete sovietice, NKVD-ul, în ciuda avertismentelor de la începutul lui septembrie că „înainte de a fugi, comuniştii nu numai că minaseră anumite clădiri şi anumite locuri, ci instalaseră şi mecanisme explozive în anumite obiecte şi chiar în jucării”. Chiar dacă instalaţiile şi clădirile explodau din când în când după ocuparea Odessei, acest avertisment, ce fusese emis şi în Tiraspol mai devreme de 22 octombrie nu a fost luat în serios [15]. Primarul Odessei, Gherman Pântea (v. infra) i-a scris lui Antonescu după explozie că în 21 octombrie 1941, în timp ce se întâlnea cu generalul Glogojanu, comandantul militar al oraşului, o femeie rusoaică bătrână s-a prezentat în faţa generalului şi i-a semnalat că NKVD-ul minase clădirea „şi o va arunca în aer atunci când va considera că e necesar”. Pântea a tradus cuvintele ei în ruseşte. În dimineaţa lui 22 octombrie 1941, clădirea a fost inspectată şi a fost declarată sigură şi neminată. Chiar şi aşa, a continuat primarul, „am rugat totuşi pe domnul general să schimbe localul, căci femeia care a dat informaţiuni nu putea să mintă neavând nici un interes”.

Generalul a decis să evacueze clădirea, dar nu a făcut-o imediat şi catastrofa s-a întâmplat în aceeaşi zi, la orele 17.45. „Dacă era puţină prudenţă din partea comandantului, toată catastrofa cu toate consecinţele ei era desigur evitată,” [16] scria primarul. La orele 8.40 în acea seară, comandantul secund al diviziei a 10-a de infanterie postată în oraş, generalul Trestioreanu, a informat Armata a IV-a despre catastrofă şi represaliile pe care le-a decis din proprie iniţiativă: „Am luat măsuri să fie spânzuraţi evreii şi comuniştii în pieţele publice din Odessa” [17]. Prin urmare, decizia represaliilor asupra evreilor din oraş a aparţinut generalului Trestioreanu şi ea a fost luată din proprie iniţiativă, chiar înainte de a primi vreun ordin din partea lui Antonescu. Cu toate acestea, decizia luată de Trestioreanu într-un impuls de moment nu ar fi condus la masacrul evreilor din Odessa, fără intervenţia directă a lui Antonescu, care (aşa cum vom vedea mai jos) a determinat forma şi dimensiunile represiunii. Imediat după ce a aflat de explozia Comandamentului, Antonescu i-a ordonat şefului Statului Major, generalul Iosif Iacobici, care era în acelaşi timp comandantul Armatei a IV-a „să se ia drastice măsuri de represalii” [18].

Faptul că Antonescu a luat legătura cu Armata a IV-a, care era încartiruită în nordul oraşului a fost cauzat în primul rând de întreruperea comunicaţiilor cu comandamentul Diviziei, care fusese semnalată în mai multe telegrame (transmise telefonic sau Morse) şi de confuzia temporară din pricina căreia nu se ştia ce comandanţi ai Diviziei a 10-a supravieţuiseră exploziei. Un anumit rol l-au jucat şi o serie de factori care ţineau de ierarhia militară. În orice caz, aşa cum vom vedea mai jos, adjunctului lui Iacobici, generalului Nicolae Tătăranu, i s-a încredinţat misiunea represiunii împotriva evreilor din oraş.

Generalul Iacobici era investit în acea perioadă cu numeroase responsabilităţi. El era comandantul Armatei a IV-a — care includea Corpurile 2 şi 3 de Armată —în timpul războiului, pe lângă faptul că era şeful Marelui Stat Major al Armatei Române. În pofida acestui fapt, el a reuşit să găsească timp pentru a-i trimite rapoarte scrise direct lui Antonescu. Aceste rapoarte, care purtau semnătura lui, se refereau la genocid încă din noaptea în care a avut loc explozia. Iacobici a telegrafiat la Cabinetul militar al lui Antonescu informându-l că a început să acţioneze. „Ca represalii şi pentru a da un exemplu populaţiei, s-au luat măsuri a spânzura în pieţele publice un număr de evrei şi comunişti suspecţi [19].

În aceeaşi noapte, Iacobici l-a trimis la Odessa pe generalul Macici, comandantul Corpului 2 de armată; acesta a sosit la Odessa, în dimineaţa următoare, la orele 6.00. În acelaşi timp, generalul Tătăranu îşi trimitea propriul său adjunct, pe colonelul Stănculescu, care a ajuns în Odessa înaintea lui Macici, la orele 3.00 a.m. Stănculescu aducea cu sine ordinul secret nr. 302 826, emis de Antonescu, pe care l-a predat personal generalului Trestioreanu, noul comandant al diviziei a 10-a.

Deşi ordinul original nu a fost găsit, conţinutul său este dezvăluit indirect în telegrama trimisă de colonelul Stănculescu comandantului său, generalul Tătăranu, în dimineaţa zilei de 23 octombrie:

”Raportul prezentat de comandamentul militar şi predat dlui General Trestioreanu ord. no. 30218261:210; dl general Trestioreanu convocând comandanţii de regimente a dat dispoziţiuni pentru represalii imediate în care intră suprimarea celor aproximativ 18.000 de evrei din ghetouri şi în fiecare sector de regiment — suprimarea a cel puţin 100 de evrei prin spânzurătoare în pieţe” [20].

Colonelul Stănculescu a raportat în continuare că generalul Macici a sosit la Comandament la orele 6.10 a.m. şi „a fost informat imediat în legătură cu măsurile ce urmau să fie luate. La 4.00 a.m., au fost descoperite două femei suspecte în apropierea dărâmăturilor clădirii” şi au fost împuşcate pe loc. Oraşul este liniştit, a continuat el.

Acţionând în numele generalului Iacobici, Macici l-a numit pe generalul Ghineraru, comandantul temporar al Diviziei a 10-a, după ce s-a ştiut sigur că comandantul diviziei, generalul Glogojanu, era îngropat sub ruinele Comandamentului care fusese aruncat în aer [21]. Ghineraru şi-a luat în primire noul său post în dimineaţa zilei de 23 octombrie.

La amiaza (ora 12.00) zilei de 23, colonelul Stănculescu a expediat o a doua telegramă, de la Odessa, către generalul Tătăranu, superiorul său direct, unde a precizat dimensiunile catastrofei şi măsurile punitive pe care le-a adoptat. Clădirea care a găzduit în Odessa Comandamentul român, scria Stănculescu, arăta la fel ca şi hotelul Carlton (care fusese complet distrus în urma unui cutremur ce avusese loc la 10 noiembrie 1940, la Bucureşti, îngropându-şi sub ruine toţi ocupanţii — notă J.A.).

”32 ranitzi — represiunea sa executat în interiorul oraşului prin împuşcare şi spânzurare şi afişarea unei plancarde pentru prevenirea tuturor celor ce se vor deda la acte teroriste… iar executarea evreilor din ghetouri este în curs pentru efectivul raportat… Maiorul german Weidemann şeful Grupului de Legătură cu armata germană pe lângă comand. Odessa a sugerat diviziei 10 prin dl General Trestioreanu să se permită aducerea unui batalion de pionieri pentru deminare având dotarea tehnică completă precum şi a unui batalion SS pentru curătzirea evreilor şi bolşevicilor — dl general a supus chestiunea dlui Gral Macici care vă roagă a hotărî şi da răspuns urgent” [22].

Stănculescu a stabilit o distincţie între acţiunile represive din oraş, care includeau spânzurarea a cel puţin 100 de evrei în sectorul fiecărui regiment al Diviziei a 10-a (bazat pe ordinul pe care îl adusese cu el când sosise) şi lichidarea evreilor în ghetouri. Telegrama spunea clar că armata nu se limita la spânzurări, ci executa evreii din Odessa şi prin împuşcare. Lichidarea evreilor „în ghetouri”, care „demarase”, nu poate fi interpretată decât ca executarea a cel puţin 18.000 de evrei în locurile stabilite în acest sens, întrucât ghetourile nu fuseseră înfiinţate. Evreii erau strânşi şi aduşi în aceste locuri de armată, de jandarmerie şi de poliţia (care sosise în oraş din România). Majoritatea execuţiilor a avut loc la închisoarea oraşului, la Dalnic — un sat din apropierea Odessei care a fost ales să servească drept ghetou — şi pe drumul care ducea către acest sat (v. infra). Zeci de mii de evrei erau aduşi acum la Dalnic pentru a fi executaţi. „Numărul stabilit” se referă la ordinul adus de Stănculescu, care prevedea execuţia a 18.000 de evrei în ghetouri. Aşa cum vom vedea mai jos, propunerea germană de a aduce un batalion SS pentru a ajuta armata română să lichideze evreii din Odessa a fost în cele din urmă respinsă (în aparenţă, din motive de orgoliu naţional) iar lichidarea evreilor a fost o operaţiune exclusiv românească de la început până la sfârşit.

Pe 23 octombrie, la orele 12.30 p.m., Comandamentul Armatei a IV-a, care se afla sub comanda generalului Iacobici, a primit ordinul nr. 562 emis de Antonescu. În aparenţă era vorba de acelaşi ordin secret (nr. 302.826) pe care Stănculescu îl adusese de la Marele Stat Major al armatei şi îl predase deja generalului Trestioreanu, la orele 3.00 a.m. Ordinul nr. 562, emis în numele lui Antonescu de Cabinetul Militar al Conducătorului şi semnat de şeful cabinetului, colonelul Davidescu, amplifica măsurile punitive. Antonescu a ordonat comandamentelor militare si diverselor autorităţi civile, care se aflau încă în proces de constituire, să evacueze oraşul; urmând să se instaleze în clădiri care fuseseră curăţate de mine — un obiectiv care fusese deja iniţiat. El insista de asemnea să ştie cine era responsabil pentru catastrofă, ajungând în final la următoarele concluzii:

”3a. Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executaţi 200 de comunişti; pentru fiecare soldat mort, câte 100 de comunişti; execuţiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi.

b) Toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostatici, de asemenea câte un membru de fiecare familie evreiască.

Li se va aduce la cunoştinţă represaliile ordonate lor şi familiilor lor, şi faptul că la un al doilea act asemănător vor fi executaţi cu toţii.

c) Măsurile luate vor fi date publicităţii şi afişate în Odessa şi în împrejurimi, chiar în cursul zilei de astăzi” [23].

Ordinul de mai sus a fost comunicat de colonelul Stănculescu generalului Ghineraru, noul Comandant executiv al diviziei a 10-a, şi generalului Trestioreanu, comandantul secund al diviziei, care a dirijat în fapt eforturile de salvare şi acţiunile represive. Acesta a fost un ordin formal, care în aparenţă nu făcea decât să reia în termeni mai precauţi ordinul original adus de colonel de la Statul Major al Armatei a IV-a. În conformitate cu mărturia primarului Pântea, generalul Ghineraru a fost implicat mai mult în stabilirea noului Comandament al diviziei în afara Odessei, în timp ce Trestioreanu rămăsese în urmă să se ocupe cu acţiunile de represiune împotriva evreilor din oraş. Aşa cum se obişnuia în cazul ordinelor speciale, Trestioreanu i-a cerut locotenent-colonelului Mihail Niculescu (pretorul oraşului) să îndeplinească ordinele în aceeaşi zi: „punându-i la dispoziţie o companie de mitraliere din Batalionul 10 Divizionar, jandarmi şi mijloace necesare pentru aducerea la îndeplinire a ordinului primit” [24]. Soldaţii şi jandarmii nu îşi făceau în fapt probleme cu verificarea a cine era şi cine nu era comunist, pentru că era clar pentru toată lumea că toţi evreii erau comunişti; si într-adevăr, ordinul iniţial statua explicit faptul că evreii erau responsabili pentru explozie. La orele 13.55, colonelul Stănculescu i-a telegrafiat superiorului său, generalul Tătăranu, că fusese descoperit corpul generalului Glogojanu şi că acţiunile continuă şi „s-au luat măsuri pentru ca cifra de evrei raportată să fie complet realizată” [25] — cu alte cuvinte, să se atingă cifra de 18.000 de evrei ucişi (în afara celor spânzuraţi şi împuşcaţi în pieţele oraşului, al căror număr exact este necunoscut).

La orele 1.45 p.m., generalul Iacobici, comandantul armatei a 4-a, s-a grăbit să transmită direct Cabinetului Militar al Conducătorului de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri un raport asupra stării oraşului, în care a făcut referire şi la descoperirea corpurilor care fuseseră găsite între timp sub ruine şi a rezumat măsurile represive ce fuseseră luate: „Acţiunea de represiune s-a executat în interiorul oraşului, prin împuşcare şi spânzurare şi afişarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni să încerce astfel de terorism” [26]. O telegramă cu acelaşi conţinut (nr. 302.816) a fost trimisă la cartierul general de război de la Tighina, la orele 13.55.

Generalul Iacobici a trimis un raport detaliat la Cabinetul Militar al lui Antonescu, la orele 16.45, în care descria măsurile luate pentru a se îndeplini ordinul nr. 3161 (sau 562) pe care îl primise în urmă cu patru ore. El ordonase ca atât Comandamentele militare cât şi autorităţile civile să fie transferate în afara oraşului şi amplasate în clădiri care au fost curăţate de mine „perfect şi sigur”:

„În acelaşi timp s-a dispus evacuarea populaţiei civile, pe o rază care va fi găsiă necesară, în jurul clădirilor alese pentru comandamente şi autorităţi.” [27]. Aceasta a fost cea dintâi aluzie la o deportare pe scară largă îndeplinită de jandarmi şi de poliţie la ordinele lui Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 octombrie şi în zilele următoare. Dintre zecile de mii de evrei aduşi la Dalnic, în această perioadă, cel puţin 30.000 au fost îndreptaţi spre nord, pe câmpuri, la Berezovca şi, în cele din urmă, în regatul morţii (v. infra).

Generalul Macici primise ordinul să facă o anchetă privitoare la cei responsabili de catastrofă — lucru care confirmă că represaliile au rămas în fapt în mâinile generalului Trestioreanu care era subordonat în această privinţă generalului Tătăranu, şeful statului major al Armatei a IV-a. Iacobici a încheiat raportul în felul următor: „S-au luat măsuri pentru executarea imediată a celor ordonate de către Mareşal Antonescu cu ordinul 3161, punctul 3, literele a, b şi c” [28]. Ordinul (562) şi secţiunile sale au fost citate mai devreme şi se referă la represaliile asupra „comuniştilor” şi evreilor.

Generalul Iacobici, care fusese considerat, până în februarie 1942, cel mai apropiat general al lui Antonescu, a luat acum decizia să informeze Statul Major din Bucureşti în legătură cu ordinul secret pe care îl primise de la Antonescu. (Din 27 ianuarie 1941 până în 22 septembrie 1941, Iacobici ocupase funcţia de ministru al apărării, funcţionând ulterior simultan şi ca şef al Marelui Statul Major şi comandant al operaţiunilor de război. Pe 9 septembrie 1941, el a fost numit de Antonescu şi în funcţia de comandant al Armatei a IV-a, după asediul asupra Odessei condus de generalul Nicolae Ciupercă. Adjunctul său şi Şeful Statului Major al Armatei a IV-a era generalul Tătăranu.) Iacobici, Şeful Statului Major al întregii armate române, a trimis un raport detaliat referitor la evenimentele din 22 octombrie petrecute în Odessa generalului Mazarini, locţiitorul Şefului de Mare Stat Major, la Bucureşti. Raportul se încheia cu câteva rânduri legate de măsurile represive:

”Pentru a se împiedica pe viitor repetarea unor asemenea acte, s-au ordonat represalii severe asupra comuniştilor şi evreilor în proporţie:

— pentru fiecare ofiţer sau funcţionar român sau german mort sau rănit se vor executa 200 comunişti.

— pentru fiecare soldat mort sau rănit se vor executa 100 comunişti.

Executaţii sunt expuşi în pieţele publice cu placarde pentru avertizarea celor ce s-ar mai gândi la executarea unor asemenea atentate” [29].

În acest mod, generalul Iacobici încerca să aibă ordinul înregistrat şi în dosarele Marelui Stat Major, pentru a nu rămâne numai cu o notă scrisă de mână şi predată de colonelul Stănculescu, ce putea să fie distrusă după realizarea acţiunii.

Atrocităţile care au avut loc în oraş după primirea ordinului lui Antonescu au fost descrise amănunţit şi păstrate în documente. Chiar şi înainte de primirea ordinului, generalul Trestioreanu ordonase „spânzurarea evreilor şi comuniştilor în pieţele oraşului”. Începând cu dimineaţa următoare, sute de corpuri de evrei puteau fi văzute cum atârnau spânzurate în pieţele oraşului şi la intersecţii.

REPRESIUNEA ÎMPOTRIVA EVREILOR DIN ODESSA -STRUCTURI IERARHICE DE COMANDĂ
Ion Antonescu

Col. Relu Davidescu, Şeful Cabinetului Militar de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri

Gen. Iosif Iacobici, Şeful Marelui Statul Major al Armatei Române şi Comandantul Armatei a IV-a

Gen. Nicolae Tătăranu Locţiitorul Şefului Marelui Stat Major al Armatei Române, Şeful Statului Major al Armatei a IV-a

Col. Stănculescu, Locţiitor al generalului Tătăranu; aduce primul ordin secret de lichidare a 18.000 de evrei; spânzură mii de evrei şi raportează asupra măsurilor adoptate.

Gen. Nicolae Macici, Comandantul Corpului 2 al Armatei a IV-a; trimis la Odessa după întreruperea comunicării cu Divizia a 10-a; comandantul real al operaţiunii

Gen. Nicolae Ghineraru, Noul comandant al Diviziei a 10-a; însărcinat cu reorganizarea şi constituirea noului comandament din afara Odessei.

Gen. Nicolae Trestioreanu, Comandantul secund al Diviziei a 10-a; principalul realizator al ordinului; avea la dispoziţia sa: soldaţii din divizia a 10-a, batalionul de mitraliere, batalioanele 3 şi 7 de genişti, jandarmeria militară din Odessa, poliţia română.

Comandanţi de luptă Lt.-col. Mihail Niculescu-Coca, Comandantul jandarmeriei militare; pretor

Lt.-col. Nicolae Deleanu Comandantul batalionului 10 mitraliere

Cpt. Eugen Belceanu Comandant de batalion în Divizia a 10-a

În conformitate cu directivele lui Antonescu, noul comandant al Diviziei a 10-a, generalul Ghineraru, a ordonat evacuarea tuturor soldaţilor din oraş, în satul Tătarca, în vestul oraşului. În plus, el a evacuat funcţionarii municipali din Odessa, care erau încă în procesul de organizare, deoarece el credea că toate clădirile importante din oraş fuseseră minate şi pot să explodeze în orice moment. Primarul a cerut ca evacuarea să fie întârziată [30].

Într-o scrisoare personală către Antonescu, trimisă prin prinţesa Alexandrina Cantacuzino care a vizitat Odessa în numele Crucii Roşii din România, primarul Pântea, care a ajuns în Odessa pe 18 octombrie 1941, descrie zilele marilor represalii împotriva evreilor din Odessa. Pântea nu realiza în acea vreme că măsurile fuseseră ordonate de sus. Crezând în schimb că Antonescu nu ştia ce se întâmpla în oraş, el a descris ceea ce a văzut în dimineaţa zilei de 23 octombrie 1941:

„M-am trezit dimineaţă având în faţă o scenă îngrozitoare şi anume, pe toate străzile principale şi pe la colţuri stăteau spânzuraţi câte 4—5 oameni, iar populaţia înspăimântată fugea din oraş în toate părţile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această ruşine, de care noi nu ne vom spăla niciodată în faţa lumei civilizate. Cei în drept mi-au spus că ei nu ştiu nimic. Pe de altă parte pe zidurile Odesei a apărut un comunicat fără semnătură a Comandamentului Militar, prin care se dispunea ca toţi evreii să părăsească oraşul în cursul zilei de 23 Octombrie şi să plece în coloane spre Dalnic. Evreii îngroziţi de cele petrecute în oraş au părăsit locuinţele şi avutul lor şi s-au îndreptat cu miile spre Dalnic, iar populaţia rămasă în oraş a început o jăfuire totală a locuinţelor” [31].

Dalnic era pe atunci un sat la vest de Odessa. Nu toţi evreii din Odessa se îndreptau însă spre Dalnic şi, dintre cei care făceau asta, nu ajungeau toţi la destinaţie. Soldaţii din batalionul 10 mitraliere (parte a regimentului de infanterie nr. 23) se aflau sub comanda directă a generalului Trestioreanu; locotenentul colonel Nicolae Deleanu era comandantul regimentului. Soldaţii acestui regiment, împreună cu forţele suplimentare postate în afara oraşului aveau ordin să intre în Odessa şi să ducă deţinuţii din închisoarea municipală către o destinaţie necunoscută. Unul dintre soldaţi descrie sosirea sa la închisoare:

„Chiar la poarta închisorii am văzut o spânzurătoare de care atârnau persoane. Am văzut pe mulţi din acei împuşcaţi pe caldarâm; am văzut pe foarte mulţi din acei care mergeau spre magazii, obosiţi, poate bolnavi, cădeau iar soldaţii îi împuşcaţi” [32].

Soldaţii din divizia a 10-a şi din batalionul 10 mitraliere, împreună cu jandarmii militari, împuşcau pe străzi evreii şi îi spânzurau pe alţii de cablurile de tramvai, de stâlpii ridicaţi pe străzi, de balcoanele ce dădeau spre străzile principale şi chiar în stradă, după o scurtă investigaţie care includea numai o întrebare: Jidan? (ei foloseau cuvântul românesc „jidan”, care nu există în limba rusă). Câteva mii de evrei au fost scoşi din închisoarea municipală, duşi în afara oraşului şi ucişi de soldaţii din regiment cu mitraliere. Aceştia erau evreii care se prezentaseră la recensământ şi care n-au mai fost niciodată eliberaţi. Odessa, povesteşte un localnic evreu în 1945, era « un oraş al spânzurătorilor. »

”La 23 şi 24 octombrie, oriunde te uitai, nu vedeai decât spânzurători. Erau mii de spânzurători. La picioarele celor spânzuraţi zăceau oameni sfâşiaţi şi împuşcaţi. Oraşul nostru oferea un spectacol înfricoşător: era un oraş al spânzuraţilor. Eram plimbaţi pe stradă şi etalaţi… Duc oameni pe stradă şi din când în când trag în ei. Se prăbuşesc oameni morţi, se târăsc răniţi” [33].

Aceste acţiuni criminale au fost îndeplinite organizat, victimele făcând parte din grupurile de evrei care fuseseră mai întâi strânşi în închisoare sau în alte locuri amenajate, în timp ce aveau loc aceste crime, zeci de mii de evrei înspăimântaţi, care formau familii întregi, mărşăluiau către Dalnic. Primarul, care considera că „are şi el o răspundere faţă de această populaţie”, s-a adresat generalului Macici, comandantul corpului 2 de armată, care sosise în Odessa în acea dimineaţă. Datorită rangului şi poziţiei sale, Macici era cea mai înaltă autoritate militară din Odessa. Macici era însoţit de Elefterie Negel, un binecunoscut ziarist care venise în Odessa imediat după explozia Comandamentului român.

Negel s-a întâlnit întâi cu Pântea, care i-a spus că „populaţia evreiască nu trebuie acuzată de producerea catastrofei.” Au mers împreună la generalul Macici, cerându-i să amâne aplicarea ordinului de evacuare a evreilor la Dalnic până la primirea unui răspuns din partea lui Antonescu. La aceste discuţii au fost prezenţi primarul, generalul Macici, maiorul Bogus, generalul Pretorian şi ziaristul Negel. Pântea afirmă că i-a cerut generalului Macici permisiunea să aducă înapoi în oraş convoiul de zeci de mii de evrei şi să numească imediat în postul de comandant al poliţiei pe Bogus, un maior în rezervă, pentru a calma spiritele şi a-i linişti pe oameni. (Bogus, născut în Basarabia şi educat în Rusia, fusese printre liderii mişcării de unificare a Basarabiei cu România în zilele Rusiei Ţariste).

După spusele lui Pântea, generalul Macici ar fi aprobat ambele propuneri. „Noi (Pântea, maiorul Bogus şi Negel) am mers cu o maşină de-a lungul convoaielor.” Pântea a oprit maşina la fiecare 500 de metri şi a anunţat că ordinul de evacuare a fost anulat [34]. Este important de notat că aceste iniţiative şi reacţii se întemeiau pe ceea ce mai târziu s-a vădit a fi o presupunere falsă, şi anume că atrocităţile din Odessa ar fi avut loc fără ştirea lui Antonescu şi că ar fi fost rezultatul unei „nebunii temporare” a militarilor, al căror Comandament explodase, îngropându-i sub dărâmături pe comandanţii lor. Pântea a ajuns din urmă repede convoiul, care era compus, după propria lui estimare, din 50.000 de evrei.

”Ajungând coloanele cu mii de oameni, le-am oprit şi le-am vorbit în ruseşte, arătând că s-a produs o greşeală şi că dl. Mareşal a dat ordin să vă înapoiaţi la casele voastre. S-au petrecut cu această ocazie scene sfâşietoare. Au năvălit asupra noastră, sărutându-ne mâinile, hainele, maşinile şi strigând cu toţii, Trăiască Mareşalul Antonescu salvatorul lor. Era un act drept, căci populaţia n-a avut nici un amestec în catastrofa dela 22 octombrie. Coloana înaintată însă de evacuaţi a fost reţinută de organele militare. Mi s-a spus că aceştia vor fi executaţi ca represalii în urma ordinului Dvs. Sunt convins Domnule Mareşal, că Dvs., dacă eraţi informat exact asupra situaţiei şi anume că populaţia nu a avut nici un amestec în actul de la 22 octombrie, totul fiind pregătit de organele N.K.V.D., revocaţi ordinul de represalii şi nu erau pedepsiţi oamenii, care nu aveau nici o vină. (Nu sunt apărătorul evreilor, dar) sunt convins, Domnule Mareşal că măsurile acestea pripite şi nedrepte mai târziu ne vor face mare rău. Dar situaţia nu este mai bună nici acuma” [35].

Cu acest protest, Pântea s-a alăturat unui alt om cu simţul dreptăţii, creştinul Traian Popovici, care a protestat şi el fără teamă, condamnând crimele comise împotriva poporului evreu. El nu a scris numai revoltat la vederea atrocităţilor, ci se temea de viitorul poporului român.

Nu li s-a permis, cu toate acestea, tuturor evreilor să se întoarcă la Odessa sau să ajungă la Dalnic. Primarul Pântea a neglijat să menţioneze faptul că cel puţin 30.000 de evrei au fost forţaţi să înainteze pe câmp de jandarmii călare. Aceşti jandarmi, care trăgeau focuri de armă în aer şi în oameni şi îi loveau cu bicele, au condus imensul convoi spre Nord, pe drumul Odessa-Katarzi. Convoiul era atât de mare încât era greu să vezi unde începea şi unde se termina. Oamenii au fost duşi pe jos, timp de două săptămâni, spre lagărul de la Bogdanovca; Isopescu, care a aflat de venirea lor, a fost îngrozit. O dată sosiţi la Bogdanovca, aceşti evrei, care erau în număr de aproape 40.000 au fost lichidaţi (v. infra).

Secţiunea din fruntea convoiului care a ajuns la Dalnic număra aproximativ 20.000 de evrei, din totalul de cca. 100.000 care trăiau în Odessa în acea dimineaţă — numărul este confirmat de documente (v. infra). Primii evrei care au ajuns la Dalnic erau împuşcaţi lângă şanţuri antitanc militare, săpate în timpul asediului oraşului. În jur, totul era haos şi dezordine; evreii erau împuşcaţi în cap, câte 40-50 deodată. Deşi numărul exact al evreilor ucişi nu este cunoscut, el se situează undeva între 2500 şi 4000. Oricum, această metodă a fost înceată şi ineficientă — soldaţii continuau să aducă evrei din închisoarea din Odessa şi partea din faţă a marelui convoi (care nu fusese întoarsă) continua să înainteze. Soldaţii din batalionul de mitraliere nu îi puteau lichida pe evrei destul de repede, şanţurile se umpleau imediat şi atunci trebuiau să ducă grupuri de zeci de evrei la şanţurile mai depărtate, păstrând în acelaşi timp un soi de ordine. Confuziei generale i se adăuga zbuciumul părinţilor, mai ales al mamelor, care, în pragul nebuniei, încercau să-şi protejeze copiii. Peste tot strigăte, urlete, împuşcături şi… înjurăturile soldaţilor. Uneori ei trăgeau focuri în aer, alteori în evreii rebeli, ordonându-le să se grăbească. Fireşte că în felul acesta nu puteau să ucidă zeci de mii de evrei.

În după-amiaza zilei de 24 octombrie, în toiul deportărilor şi lichidărilor, a sosit ordinul personal nr. 563 din partea Mareşalului Antonescu. Ordinul codificat, care decreta o nouă serie de represalii, a fost expediat generalilor Macici şi Tătăranu.

Către Generalul Macici, Mareşalul Antonescu ordona următoarele represalii:

”Ca represalii, Dl Mareşal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa.

2) Toţi indivizii ce intră în prevederile ordinului No. 3161 (302858) din 23 oct. 1941, încă neexecutaţi şi alţii ce mai pot fi adăugaţi, vor fi băgaţi într-o clădire în prealabil minată şi care se va arunca în aer. Acestea se vor face în ziua înmormântării victimelor noastre.

3) Acest ordin se va distruge după citirea lui.

Semnat: Col. Davidescu, Şeful Cabinetului Militar” [37].

În timpul unui schimb de telegrame între căpitanul Ivănescu, care a decodificat comunicarea de mai sus, şi Cabinetul Militar, în noaptea de 24 octombrie, căpitanului i s-a indicat a doua oară să distrugă ordinul (I s-a spus în mod special să ardă telegrama cu ordinul nr. 563 şi toate copiile sale). În pofida acestor instrucţiuni explicite, căpitanul a păstrat ordinul nr. 563 exact aşa cum era. Ordinul însuşi era adresat „numai generalului Iacobici şi generalului Tătăranu”, fără nici un intermediar, dar amândoi petrecuseră noaptea la cartierul general de război de la Tighina. În absenţa lor, căpitanul Ivănescu fusese instruit să-i predea ordinul personal generalului Macici, „înlocuitorul domnului general Tătăranu, care va dispune în consecinţă” [38]. Macici era cea mai mare autoritate militară din Odessa în acea vreme. Colonelul Stănculescu, care rămăsese în Odessa, i-a raportat generalului Tătăranu în acea noapte că ordinul i-a fost predat „codificat” generalului Macici, pentru o acţiune imediată [39]. În aceeaşi noapte, cartierul general al armatei a 4-a a încercat să-l găsească pe generalul Tătăranu, pentru a-i transmite şi lui ordinul. Tătăranu era în drum spre Chişinău, după ce vizitase cartierul general de război din Tighina. Pe 27 octombrie, colonelul Davidescu, şeful cabinetului militar al lui Antonescu, a cerut un raport imediat asupra rezultatelor ordinului 563: „rog comunicaţi imediat rezultatul la ordinul cifrat nr. 563 din 24 oct. 1941″ [40]. A primit răspunsul în aceeaşi seară: „Ordinul codificat nr. 563 a fost îndeplinit ad litteram” [41].

În realitate, executarea ordinului nu putea să decurgă aşa de lin cum sugera stilul laconic al telegramei.

Nimic nu s-a petrecut conform aşteptărilor, nu exista un plan potrivit şi factorul timp nu a fost luat în consideraţie (adică timpul necesar pentru a ucide 20.000 de evrei). La început a fost trimisă o unitate la divizia a 10-a, pentru a-i transfera pe prizonieri de la închisoare la Dalnic. În acelaşi timp, „tot ce a fost armată în Odessa a lucrat la strângerea acestor oameni” (evreii). Primarul a intervenit şi a întors câteva zeci de mii de evrei în Odessa, cu aprobarea generalului Macici (dacă această aprobare fusese cumva dată, asta se întâmpla înaintea primirii ordinului codificat din după-amiaza lui 24 octombrie). În continuare, zeci de mii de evrei erau împinşi pe câmpuri de către jandarmi. În ultimă analiză, conform surselor româneşti, la Dalnic au ajuns 25.000 de evrei. Pe drumul spre Dalnic, o distanţă de cinci kilometri de oraş, „tot drumul era semănat de cadavrele celor care nu mai puteau merge şi erau împuşcaţi la margine de drum“ [42]. Jandarmii şi unii soldaţi care îi însoţeau pe evrei aveau experienţă în această metodă de exterminare, care fusese folosită în masă la ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.

Primii evrei sosiţi la Dalnic au fost coborâţi în tranşeele anti-tanc, care erau numeroase „şi ei îi împuşcau în cap, câte 40-50 deodată.” (aşa cum fusese prevăzut). Operaţiunea era, totuşi, prea lentă şi, pe măsură ce evreii din tranşee erau împuşcaţi, alte mii aşteptau alături pentru a le veni rândul să moară. În timpul acesta, comandantul batalionului de mitraliere şi colegii săi de la jandarmerie observaseră în apropiere câteva depozite. Erau nişte construcţii uriaşe de piatră ce măsurau 25-30 de metri în lungime şi 10-15 metri lăţime pe care le-au folosit pentru a depozita corpurile. (Erau de fapt nouă depozite şi nu cinci, aşa cum apare în actul de acuzare, v. infra). Dată fiind această situaţie, s-a luat decizia ca evreii care aşteptau să fie ucişi să fie înghesuiţi alături de cei care fuseseră aduşi în aceste depozite din închisoarea municipală [43]. Până de curând, nu a existat nici o cale de a se şti dacă decizia de a se folosi aceste clădiri fusese luată în prealabil sau fusese luată ad-hoc de comandament.

După descoperirea documentelor relevante în arhivele Ministerului Român al Apărării, s-a stabilit acum că alegerea acestor construcţii ca loc al represiunii nu fusese o iniţiativă locală, ci un ordin explicit emis de Antonescu. Nu se cunoaşte nici măcar un singur evreu care să fi supravieţuit acestei operaţiuni criminale şi astfel, orice reconstrucţie a ceea ce s-a întâmplat e fondată pe mărturiile ofiţerilor români şi ale soldaţilor în timpul proceselor pentru crimele de război, din procesele verbale ale şedinţelor de guvern referitoare la represaliile înfăptuite de către Armata Română în Odessa, din rapoartele lui Alexianu şi din protestele primarului.

Personalul militar care comanda operaţiunea a fost, după grad şi poziţie: generalul Macici, care primise ordinul de la Antonescu, via Cabinetul Militar, generalul Tătăranu care a fost în cele din urmă găsit responsabil pentru ducerea la îndeplinire a ordinului, generalul Trestioreanu, care a comandat soldaţii în locul respectiv şi chiar a iniţiat represaliile înaintea primirii ordinului, locotenent-colonelul Nicolae Deleanu, comandantul batalionului 10 de mitraliere, direct subordonat generalului Trestioreanu, care a îndeplinit ordinul de masacrare, ofiţerul de jandarmi locotenent-colonelul Mihail Niculescu-Coca, pretorul militar al oraşului care, prin propriile sale canale, primise şi el ordinul de exterminare a evreilor. Ei au ordonat subordonaţilor să îi împingă pe evrei în magazii. Soldaţii au încercat să separe bărbaţii, femeile şi copiii, dar încercarea lor a avut doar un succes parţial.

„În trei din aceste magazii sunt îngrămădite ca sacii de grâu într-un hambar, înghesuiţi unii într-alţii, toţi bărbaţii şi soţiile celor care nu puteau să se despartă de bărbaţii lor şi voiau să-i urmeze la moarte. Sunt astupate toate ieşirile, se fac creneluri în pereţi, se introduc mitraliere, se trage înăuntru. Minute întregi, ceasuri întregi, nu se aud decât răpăieli de mitralieră” [44].

Cu toate acestea, pentru cel care comanda operaţiunea a fost limpede că această metodă era bună dar era prea lentă şi ineficientă. Era aproape ora 17.00, se lăsase noaptea şi nu terminase operaţiunea. Era imposibil să-i ucidă aşa pe toţi evreii — erau zone unde nu ajungeau gloanţele şi unii oameni se aruncau la podea şi rămâneau vii. După câteva ore de împuşcături în magazii, „ei s-au consultat din nou cu cei care comandau operaţiunea, care erau vizibil nemulţumiţi şi furioşi pentru că nu găsiseră o cale mai rapidă de a termina operaţiunea… Ce se face? Se astupă crenelurile cu paie. Se introduce într-unul sau două creneluri furtunurile şi se stropeşte cu benzină interiorul şi exteriorul magaziilor. Apoi se dă foc” [45].

Deleanu şi Niculescu au fost ofiţerii cărora „le aparţine şi modalitatea de execuţie” [46]. A fost prezent şi căpitanul Eugen Bălăceanu, comandantul unui batalion de infanterie din divizia a 10-a, una dintre unităţile care au luat parte la masacru. Cel mai înalt comandant român din Odessa era atunci generalul Nicolae Macici. Natura implicării sale în represalii a fost neclară, până la descoperirea ordinelor din arhiva Armatei a IV-a.

Douăzeci şi două de mii de evrei de toate vârstele care fuseseră concentraţi la Dalnic — în acea vreme un sat mare de lângă Odessa — au fost înghesuiţi în patru magazii (în realitate nouă, aşa cum a fost clar mai târziu), o operaţiune care a continuat până la căderea nopţii de 23 octombrie. Masacrul s-a desfăşurat în felul următor:

”Au fost masaţi până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând cu foc de mitraliere, puşti, stropite cu benzină şi incendiate, cu excepţia ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul şi scenele înfiorătoare ce au avut loc depăşesc puterea de evocare: oameni răniţi şi aprinşi de vii, femei cu pârul în flăcări, ieşeau prin acoperişul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniţi o scăpare. De jur împrejur însă îi ţintea arma ostaşilor care aveau ordinul de a nu scăpa nici un civil. Grozăvia sinistrului era aşa de puternică încât tulburase adânc pe toţi cei de faţă, soldaţi şi comandanţi. Într-o stare sufletească în care raţiunea era gonită şi înăbuşită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum probabil îi însemnau firea fiecăruia. Astfel unii soldaţi trăgeau încruntaţi, calm, alţii se închinau şi trăgeau tremurându-le arma în mână, alţii trăgeau aiurea, alţii chiar evitau să tragă. (…) Cei dinăuntrul magaziilor îngroziţi de chinurile morţii, încercau să evadeze sau să se ridice pe geamuri şi acoperiş în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împuşcaţi… Cei mai mulţi dintre ofiţeri erau la faţa locului, erau emoţionaţi la lacrimi de ceea ce erau nevoiţi să facă şi unii dintre ei abandonau poziţia eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alţi soldaţi fără misiune” [47].

În ciuda acestor dificultăţi, misiunea a fost îndeplinită şi, din cei 22.000 de evrei care fuseseră înghesuiţi în magazii nu mai rămăseseră decât părţi arse sau împrăştiate de explozie (v. infra). Operaţiunea a continuat toată noaptea şi la fel şi a doua zi. Personalul armatei române care au supravegheat aceste operaţiuni au fost locotenent-colonelul Deleanu şi colegul său de la jandarmerie Niculescu-Coca.

Gazolina şi kerosenul pe care le-au folosit se găsea în containerele de pompare folosite de armată, care fuseseră aduse aproape de depozite. Magaziile au fost aprinse rapid, una după alta, pentru ca soldaţii să fie protejaţi. După incendierea magaziilor, soldaţii s-au retras cam 50 de metri şi au format un cerc în jurul zonei pentru a nu lăsa pe nimeni să scape. „Ceea ce era vizibil la lumina flăcărilor era chiar şi mai îngrozitor”. Ei au trebuit să tragă în oricine care încerca să scape, dar cei care încercau să scape nu mai arătau ca nişte oameni, ci ca nişte torţe umane care alergau înnebunite. Un ofiţer român a descris ceea ce a văzut în felul următor:

”Când incendiul s-a deslănţuit, unii dintre cei cari se găseau în magazie şi care erau uşor răniţi sau teferi, încercau să fugă, fie sărind pe fereastră, fie să iasă prin acoperiş. Soldaţii aveau consemn general ca imediat ce iese afară unul, să fie împuşcaţi. Unii cari erau înăuntru, ca să scape de foc, apăreau la ferestre şi făceau semn ca să-l împuşte, arătându-le cu mâna capul sau inima. însă când vedeau către ei întinsă arma, dispăreau pentru moment din faţa ferestrei, pentru ca să reapară peste câteva secunde, făcând către soldaţi aceleaşi semne şi întorcându-se cu spatele ca să nu mai vadă cel puţin când se trăgea în ei. Operaţiunea a durat până noaptea, când scenele văzute la lumina focului erau şi mai îngrozitoare. Cei cari apăreau erau goi, căci se desbrăcaseră de hainele care luaseră foc. Unele dintre femei aruncau copii pe ferestre. Reţin o scenă că un copil de 4—5 ani aruncat pe fereastră a rătăcit timp de 5—10 minute cu mâinile sus între cadavre, soldaţii români nedorind să tragă în el” [48].

O magazie, poate cea cu femei şi copii, nu a fost incendiată; în schimb, a fost aleasă pentru a îndeplini dorinţa expresă a lui Antonescu de a arunca în aer o clădire plină de evrei. Soldaţii au pus materiale explozive şi au aruncat clădirea în aer pe 25 octombrie, la orele 17.45 — exact la aceeaşi oră la care fusese aruncat în aer Cartierul General al Armatei din Odessa cu trei zile mai devreme — aşa cum fusese statuat explicit în ordinul nr. 563.

Ca un rezultat al forţei exploziei, părţi din corpuri erau împrăştiate în întreaga zona care înconjura depozitul. Locotenent-colonelul Deleanu, locotenent-colonelul Niculescu-Coca, căpitanul Radu Ionescu şi locotenentul Belceanu i-au împuşcat ei înşişi pe evreii care încercau să fugă din infern şi chiar au reuşit să arunce grenade sovietice de mână în depozite. Toate sursele româneşti au consemnat că au existat aici soldaţi şi chiar ofiţeri care au fost îngroziţi de aceste scene şi au făcut tot posibilul să nu împrăştie flăcările omeneşti. „Mulţi dintre noi, ofiţerii care nu puteau suporta aceste scene, mai ales rezerviştii, au căutat să ne ascundem, din care cauză eram ameninţaţi de cei trei acuzaţi” [49]. Ameninţările veneau de la ofiţerii enumeraţi mai sus.

Surse germane confirmă scopul operaţiunii din Odessa şi modul în care a fost ea îndeplinită. Aceste surse pun mai mult accentul pe minele şi bombele instalate de agenţii sovietici, decât pe represaliile româneşti împotriva evreilor. Un ofiţer german din serviciile secrete ale armatei, Abwehr, de la oficiul de legătură al Abwehr-ului în România, a vizitat Odessa la sfârşitul lui octombrie şi a întocmit un raport detaliat asupra exploziei cartierului general românesc din oraş. El a ajuns la concluzia că bomba a fost activată printr-un dispozitiv situat la distanţă, de către un evreu care locuia în apropierea carterului general şi a descoperit un telefon instalat de agenţii NKVD în subterane. Românii au încercat să-l convingă că Marea Sinagogă servea ca şi cartier general al mişcării subversive sovietice.

În privinţa evreilor, raportul dovedeşte că Abwehr-ul nu a investigat deloc operaţiunea criminală românească, ci mai degrabă a consemnat ceea ce i-a fost relatat. „În dimineaţa zilei de 23 octombrie, o zi după explozia bombei, 19.000 de evrei au fost împuşcaţi în piaţa din port, înconjurată de un gard de lemn. Corpurile lor au fost stropite cu kerosen şi arse” [50].

Deşi sursele sovietice prezintă în detaliu această operaţiune (v. infra), ele sunt bazate pe mărturii şi nu specifică, din anumite raţiuni, că victimele erau evrei [51]. Aceste surse prezintă însă fără echivoc scopul criminal al acţiunii româneşti.

Către sfârşitul lui noiembrie, românii au adus prizonierii de război la Dalnic, „pentru a săpă gropi în apropierea depozitelor şi pentru a transporta corpurile folosind cârlige şi alte mijloace diferite, pentru a le înmormânta”. După eliberarea Odessei din august 1944, comitetul regional de partid, Obkom, a iniţiat deschiderea a nouă gropi şi a găsit acolo „peste 22000 de cadavre, printre care fuseseră şi copii care muriseră sufocaţi. Unele dintre corpuri fuseseră împuşcate, şi aveau extremităţile tăiate sau craniile sfărâmate” [52]. (Acest număr include aparent doar pe cei care fuseseră împuşcaţi în tranşeele de la Dalnic, înaintea arderii celor de la magazii.)

Ministrul însărcinat cu apărarea naţională, generalul Constantin Pantazi, s-a întors de pe frontul din Crimeea în ianuarie 1942. El plănuia să se stabilească în Odessa, iar seara a fost invitat de primar la un dineu. După cum spune Pantazi, el ar fi fost informat în timpul dineului că fuseseră ucişi de către soldaţii români între 15.500-20.000 de evrei. El i-a raportat acest fapt lui Antonescu, care „a fost foarte surprins când a auzit numărul”, dar nu a reacţionat.

Conducătorul statului major, generalul Şteflea, numit în această funcţie în ianuarie 1942, confirmă aceste cifre şi îi explică generalului Pantazi că represaliile au fost autorizate de mareşal. Ministrul însărcinat cu apărarea (şi ulterior chiar şi ministrul apărării) cred că generalul care a îndeplinit ordinele, generalul Tătăranu, „trebuie să fie ţigan aşa [că] executa cu o cruzime grozavă” [53].

Trebuie notat că până nu de mult nu existau informaţii privitoare la rolul jucat de generalul Nicolae Tătăranu (fratele doctorului Tătăranu, care a recomandat ca evreii de la Bogdanovca să fie exterminaţi) în operaţiunea Dalnic. Generalul Tătăranu îndeplinea în acea perioadă, împreună cu generalul Mazarini, funcţia de adjunct al Şefului de Stat Major, generalul Iacobici, care era şi şeful Statului Major al Armatei a IV-a. (Şteflea a fost numit Şeful Statului Major al întregii armate, pe 20 ianuarie 1942). Abia acum (în 1995) au apărut la lumină ordinele emise de către Antonescu „ţiganului” Tătăranu şi generalului Trestioreanu.

Dimensiunea responsabilităţii generalului Macici pentru masacru, care este acum clară, a fost motivul punerii lui sub acuzaţie, în cadrul primului grup de criminali de război români, la Bucureşti, în 1945. Armata română ascundea implicarea sa în masacru şi păstra documentele necesare punerii sale sub urmărire, făcând astfel imposibilă dovedirea implicării sale totale în acest masacru. Acuzarea a prezentat, totuşi două documente din 11 şi 12 noiembrie 1941: unul al cartierului general al armatei şi altul al Şefului Statului Major. Conform acestor documente, redactate după masacru, Macici a fost trimis la Odessa, a anchetat cazul exploziei de la cartierul general şi a ordonat represaliile [54]. Cu toate acestea, continuă procurorul, nici chiar Macici însuşi nu a pretins că a luat vreo măsură pentru a preveni masacrul. „Un ordin, un gest, un om n-a venit să spună că Macici a fost impresionat, că Macici a fost mişcat, că Macici s-a cutremurat de sângele care a curs în Odessa în timp de trei zile. Nicăieri, nici el n-a încercat să arate acest lucru” [55]. Bineînţeles că acum este limpede că Macici primise ordinul nr. 563 direct de la Antonescu şi că s-a străduit să fie îndeplinit.

În septembrie 1944, după ce a fost transferat în Uniunea Sovietică împreună cu Antonescu şi cu asistenţii săi apropiaţi, Alexianu a aruncat întreaga vină a masacrului din Odessa asupra armatei.

La anchetă, el i-a indicat pe generalul Macici şi pe generalul Trestioreanu ca având responsabilitatea exclusivă asupra masacrului de la Dalnic şi pentru toate acţiunile împotriva evreilor din Odessa, din octombrie 1944 [56].

Şi într-adevăr, armata română a fost din plin implicată la toate nivelele în crimele de război şi în crimele contra umanităţii din Odessa, mai mult chiar decât în Basarabia şi Bucovina. Armata română a primit şi a implementat un ordin de comitere a unui genocid. Ea a înconjurat, arestat, împuşcat şi spânzurat mii de evrei şi a dat foc la 18.000 de evrei, conform propriilor sale rapoarte. S-a făcut de asemenea uz de jandarmerie, de poliţie şi de autorităţile civile pentru a duce la îndeplinire ordinul Conducătorului de răzbunare integrală împotriva evreilor „ruşi”. Implicarea în aceste crime include eşaloanele superioare ale armatei române — şeful Statului Major al Armatei Române şi comandantul Armatei a IV-a, generalul Iacobici, care deţinea cel mai înalt rang în armată (cu excepţia lui Antonescu), adjuncţii săi în ambele posturi. Generalul Tătăranu, comandant al corpului 2 de armată, generalul Macici, comandant al Diviziei a 10-a, generalul Trestioreanu, comandantul jandarmeriei şi poliţiei din oraş, comandanţii de la brigăzi şi regimente, gradaţi şi soldaţi de rând.

Conducătorul îi privea pe evrei ca pe „Satana” care manipula nesimţitor popoarele slave. În viziunea sa, evreii erau responsabili pentru pierderile grele suferite de armata română în timpul asaltului asupra Odessei, ca şi pentru pierderile de război în totalitate. Cu toate acestea, ceea ce la început nu au fost decât halucinaţii antisemite ale lui Antonescu, a culminat inevitabil într-un masacru uriaş al evreilor din Odessa. La o reuniune a cabinetului din 13 nov. 1941, Antonescu l-a întrebat din întâmplare pe guvernatorul Transnistriei despre consecinţele ordinului său. „Represiunea de la Odessa a fost destul de severă ?“ a întrebat Conducătorul. „A fost, domnule Mareşal, au fost omorâţi şi spânzuraţi pe străzile Odessei”, a replicat Alexianu.

Si conversaţia a trecut la un alt subiect [57].

În 1943, după deblocarea Stalingradului, chestiunea Odessei a fost pusă din nou, de data aceasta ca rezultat al cererii directe a Ministrului de Război, generalul Pantazi, către Mareşalul Antonescu, pentru a obţine autorizaţia de a acţiona. „Să ascundem grozăvia de la Odessa, să deshumăm cadavrele celor nenorociţi şi să le împrăştiem cine ştie unde.” La care Antonescu a replicat inocent: „Ce este Pantazi ? Despre ce e vorba ?“ [58]. Şi nici unul dintre miniştri prezenţi nu a îndrăznit să-i amintească Conducătorului că represiunea asupra evreilor din Odessa s-a desfăşurat sub ordinele sale.

PRIMUL GHETOU DIN ODESSA

Unii dintre evreii care s-au întors la casele lor, datorită intervenţiei primarului, sau care au fost lăsaţi la casele lor, au sosit după ce acestea fuseseră jefuite chiar de vecinii lor. Unii dintre aceşti vecini se mutaseră chiar în apartamentele celor plecaţi, fiind siguri că proprietarii nu vor mai reveni niciodată. Ar trebui menţionat că nu toţi ruşii din oraş au luat parte la jafuri şi că nu toţi ruşii din oraş îi urau pe evrei, în lunile care au urmat, câţiva i-au ajutat pe evrei, i-au ascuns sau le-au procurat noi acte de identitate şi astfel le-au împiedicat deportarea. Problema dimensiunilor acestui fenomen nu poate fi pusă în acest moment, în studiul de faţă. Pe 26 octombrie 1941, Siguranţa, raporta că „Reîntoarcerea evreilor evacuaţi, a nemulţumit profund populaţia creştină, care ocupase locuinţele părăsite; cu atât mai mult, cu cât ei sperau că după explozia de la Comandamentul Militar, se va produce o radicală curăţire a acestora precum şi a teroriştilor”.

Siguranţa şi SSI-ul au incitat populaţia împotriva evreilor, descriindu-i pe aceştia ca fiind periculoşi pentru ordinea publică, pentru securitate şi în general pentru consolidarea regimului românesc, în Transnistria şi, în special, în Odessa. Nu este nici o îndoială că rapoartele lor i-au influenţat pe cei care luau deciziile în hotărârea lor de a „curăţa” Odessa de evrei (v. infra). Raportul declară, de exemplu, că evreii au continuat să facă propagandă şi că „creştinii sunt ameninţaţi că vor primi înzecit pedeapsa atunci când timpurile se vor schimba”. Deşi creştinii aveau în realitate destule rezerve faţă de guvernarea românească, în raport se nota că „se poate observa la unii ruşi că sunt mai binevoitori, bucuroşi de faptul de a fi scăpaţi de paraziţii evrei [59].

Şi, într-adevăr, începând cu momentul reorganizării municipalităţii, până la deportarea evrelor din oraş şi mult timp după aceea, municipalitatea a fost invadată de scrisori anonime, relatări de la informatori şi scrisori care erau semnate, ce dădeau informaţii despre evrei cu acte de identitate false şi despre evrei care au deţinut funcţii înalte în regimul sovietic. În timpul şi după deportarea din Odessa continuau să sosească informaţii despre evreii ascunşi, evreii care trăiau sub identităţi de împrumut, evreii cu acte de identitate false, etc. [60].

Siguranţa şi poliţia din Odessa au ajuns la concluzia că evreii nu erau singurii duşmani de care trebuiau să se apere. Ei au decis a doua zi după masacru că „mulţi bărbaţi creştini care sunt însuraţi cu evreice ascund identitata soţiilor lor şi astfel pot fi consideraţi periculoşi”. Siguranţa a recomandat ca guvernul să întărească supravegherea, pentru a-i găsi şi a-i identifica pe evrei, indiferent unde s-ar fi aflat şi ca portarii şi administratorii blocurilor să-i denunţe pe evrei. Siguranţa a propus „controlul şi trierea populaţiei să se facă cu mai multă stricteţe, verificându-se podurile, pivniţele şi tot felul de ascunzişuri pe care jidanii şi în special partizanii le folosesc” [61].

Mulţi dintre evreii din Odessa nu s-au întors la apartamentele lor. În schimb, ei au fost duşi de jandarmi în satul Slobodca, în apropierea Odessei, în conformitate cu un ordin al guvernatorului Alexianu către Armata a IV-a [62]. Slobodca fusese ales pentru a servi ca ghetou.

Poliţişti, jandarmi şi soldaţi români şi germani au început să deporteze evrei din Odessa, ridicându-i de la casele lor şi aducându-i la Slobodca. După înfiinţarea ghetoului, în sat au fost concentraţi în jur de 40.000 de evrei. Evreii au rămas aici timp de 10 zile, în condiţii extrem de aspre. „Toată lumea: paraliticii şi schilozii, bolnavii contagioşi, nebunii şi lăuzele, trebuiau să se prezinte la ghetoul din Slobodca. Unii au mers singuri, alţii au fost conduşi de rudele lor, alţii au fost duşi pe braţe. Foarte puţini oameni au avut fericirea să moară în patul lor. Chiar din prima zi petrecută în Slobodca, lumea şi-a dat seama că în ghetou « nu-i de trăit ». Era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau şi se prăbuşeau în zăpadă. Românii călcau pe cei căzuţi cu copitele cailor. Plângeau copiii care îngheţau. Se auzeau strigătte de groază şi se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degeraţi zăceau pe străzi. Se auzeau ţipetele celor goniţi din Odessa în lagărele morţii. Slobodca se transformase într-o cursă gigantică şi n-aveai unde să te ascunzi. Peste tot erau jandarmi şi poliţişti romani” [63].

Guvernatorul Alexianu a vizitat Odessa între 3-5 noiembrie şi i-a trimis lui Antonescu un raport amănunţit referitor la situaţia de aici. Trebuie remarcat faptul că, în general, cu excepţia şedinţelor de guvern, unde se discuta cu privire la situaţia din Odessa şi la „tratamentul” evreilor, la masacrul din Dalnic, spânzurătorile de pe străzi şi acţiunile criminale „regulate” din oraş, toate aceste operaţiuni nu au fost menţionate niciodată în documentele româneşti oficiale, nici în cele guvernamentale, nici în cele ale municipalităţii. Singura excepţie este scrisoarea persoanlă a primarului român către Conducător. Absenţa dovezilor scrise este în aparenţă intenţionată, dar acest efort de acoperire a operaţiunilor a fost sortit eşecului, aşa cum au fost şi încercările de a ascunde ordinele speciale de „curăţire a terenului” privitoare la evreii din Basarabia şi Bucovina şi ordinele de deportare. Guvernatorul a fost surprins de ceea ce a văzut în ghetoul din Slobodca, nu din cauza condiţiilor în care trăiau evreii, ci mai curând din cauza pericolului declanşării unei epidemii care ar fi putut să se răspândească pe teritoriul oraşului. Este important să amintim că în această perioadă el începuse să primească informaţii şi despre răspândirea epidemiei de tifos de la Bug. Următorul pasaj important din raportul lui Alexianu se referea la evrei şi va fi menţionat aici în vederea clarificării motivelor care stau în spatele tragediei evreilor din Odessa. Aşa cum am menţionat, Alexianu a sosit în oraş după marele masacru: ”Nu poate fi ascuns faptul că existau încă un mare număr de evrei în Odessa.

Cred, că, după spusele locuitorilor, mai bine de o treime din populaţia Odessei era formată din evrei.

Armata IV-a, interpretând greşit o dispoziţie a noastră, a hotărât ca toţi evreii din Odessa să fie scoşi din oraş şi duşi în sate, fără însă să fie mijloace suficiente pentru transport, fără să fie organizat, aşa cum am făcut noi în Nord şi fără a lua nici o măsură de protecţie.

Parte din evrei au fost scoşi din Odessa, duşi până la Dalnic şi lăsaţi acolo, de unde, cum era firesc, s-au întors în Odessa, iar o parte din ei au fost băgaţi în ghetou, împreună cu femei, bărbaţi, copii şi bolnavi, de aşa fel că o promiscuitate şi o stare de infecţie ameninţa să isbească întreg oraşul.

De acord cu Dl. General Macici, am hotărât ca pentru moment să rămână în ghetou numai bărbaţii de la 18—50, iar femeile, copiii şi bătrânii să fie lăsaţi în locuinţele lor, cu însărcinarea de a îngriji de hrana celor din ghetou, cari sunt puşi la muncă şi la diferite întreprinderi.

În timpul cât ei au fost scoşi din Odessa, populaţia rămasă în oraş a intrat în casele lor şi a început să jefuiască. La întoarcerea evreilor acasă au putut să provoace desigur comentarii şi discuţii tocmai acei cari erau interesaţi să jefuiască. Am luat măsuri contra jafului.

Dacă averea evreilor se va confisca ea trebuie să aparţină Statului, nu jefuitorilor.

În privinţa soluţiei privitoare la evreii din Odessa, ca şi la cei din Transnistria, voi prezenta Dvs. un raport, special în care voi arăta întreaga organizare care trebuie dată problemei evreeşti din Transnistria” [64].

Raportul arată clar că ordinul de a înghesui evreii în ghetou a fost emis de Alexianu, deşi, în opinia sa, operaţiunea ar fi fost dusă la îndeplinire de către armată în mod nepotrivit. E de asemenea limpede faptul că generalul Macici, comandantul Corpului 2 Armată, a fost implicat în toate deciziile referitoare la evreii din Odessa. Ordonanţele lui Alexianu, ordinele militare (dintre care unele au fost anulate), ordinele separate primite de jandarmi şi de poliţie şi amestecul parţial al municipalităţii — toate au dus la concentrarea evreilor din Odessa în mai multe reprize în ghetouri improvizate în interiorul şi în exteriorul oraşului (în satul Slobodca şi în Dalnic). Aceasta a condus la o situaţie în care vecinii le-au prădat casele de mai multe ori, bărbaţii au fost despărţiţi de familiile lor şi tinerii au fost închişi separat şi scoşi la muncă în oraş sau în afara oraşului până ce Antonescu a ordonat deportarea tuturor. Primul ghetou a existat timp de 10 zile în Slobodca, până la 3 noiembrie 1941, când femeile, copiii şi bătrânii au primit permisiunea să se întoarcă la casele lor, în timp ce bărbaţii între 18-50 de ani au fost din nou transferaţi la închisoarea oraşului, în conformitate cu ordinele lui Alexianu. În perioada când a funcţionat primul ghetou, sute, poate mii, au murit mai ales de frig şi din cauza condiţiilor de aglomeraţie dintr-un spaţiu prea mic pentru a-i adăposti pe cei 40.000-50.000 de evrei care au fost duşi în acel loc.

Temperaturile scădeau, erau furtuni de zăpadă şi îngheţul a provocat moartea multor evrei, care îşi sfârşeau viata pe străzi. Casele micuţe şi năruite ce existau în satul Slobodca ofereau adăpost doar unui număr mic de evrei. Pe 9 noiembrie a început vânătoarea împotriva evreilor care nu fuseseră transferaţi direct la închisoare şi care se ascundeau.

Fireşte că mulţi încercau să se ascundă confecţionându-şi acte de identitate false şi încercând să obţină ajutorul prietenilor ruşi, dar se pare că majoritatea au fost victimele delaţiunilor. Aşa cum am mai menţionat, atitudinea populaţiei Odessei faţă de evrei nu era identică şi nu poate fi rezumată prin câteva enunţuri. Antisemitismul exista dinaintea sosirii românilor, dar românii au încercat de la bun început să promoveze extinderea sa si să-i facă pe ruşi mândri de antisemitismul lor. Ziarele de limbă rusă care au început să apară sub auspiciile guvernământului din Transnistria îi învinuiau pe evrei pentru activităţile lor teroriste, atât reale cât şi imaginare… Dar nu toată lumea era influenţată de propaganda antisemită şi se poate spune că antipatia faţă de Israel era de obicei mai puţin vizibilă în cercurile mai intelectuale.

Cu toate acestea, ceea ce deosebea Odessa de celelalte oraşe din Transnistria era existenţa, de la bun început, a unui număr mare de elemente criminale în port şi în oraş, care erau pregătite să vândă, să fure şi chiar să îi omoare pe evrei fără mustrări de conştiinţă, fără nici un fel de rezerve morale şi care nu aveau nici motivaţii antisemite nici raţiuni ideologice, hotărâtoare fiind, în cazul lor, numai dorinţa de câştig. O dată cu sosirea noului regim, colaboraţioniştii ruşi s-au alăturat imediat acelui grup, alături de antisemiţii şi anticomuniştii din zilele Revoluţiei Bolşevice care se ascunseseră după instalarea regimului sovietic iar acum reveneau în prim plan. Chiar şi poliţia locală ruso-ucraineană, organizată de regimul românesc, a participat la marea vânătoare fără nici un scrupul. Poliţiştii erau gata să ucidă evrei şi dornici să facă asta fără nici un fel de motiv, doar pentru faptul că aveau autoritatea să facă asta şi pentru că ştiau că, dat fiind că vieţile evreilor nu aveau valoare, nici un poliţist nu va fi acuzat de crimă. Aceste realităţi făcuseră din evreii din Odessa o pradă uşoară chiar înainte de a fi deportaţi pe câmpurile morţii; o situaţie pentru care regimul românesc din Odessa a fost în întregime responsabil [65].

ANTONESCU ŞI EVREII DIN ODESSA

Pe 11 noiembrie 1941 intra în vigoare decretul nr. 23, transformându-i pe toţi evreii din Transnistria, atât pe localnici cât şi pe deportaţi, în supuşi ai Statului Român ce i-a transferat în ghetouri şi lagăre şi a transformat Transnistria într-o mare colonie penală. Conform acestui decret, chiar şi evreii din Odessa deveniseră oaspeţi temporari ai oraşului, iar închiderea lor în ghetouri sau lagăre era de acum o chestiune de sistematizare. Sistematizarea cerea însă informaţii. Alexianu era de părere că, în pofida masacrării celor 25.000-30.000 de evrei (incluzându-i şi pe cei spânzuraţi sau împuşcaţi) şi a acţiunii de deportare a cel puţin 30.000 de evrei ce urmau să fie duşi, pe jos, la Bogdanovca, rămăseseră încă prea mulţi în oraş. El a ordonat un recensământ care se baza chiar pe declaraţiile evreilor, dar n-a fost satisfăcut de rezultate şi a ordonat un nou recensământ. Primul recensământ fusese în mod vizibil una dintre primele sarcini pe care trebuia să le îndeplinească poliţia reorganizată din Odessa, iar rezultatele sale au indicat că în oraş trăiesc numai 35.000 de evrei.

”Această statistică fiind făcută pe bază de declaraţii individuale nu ni s-a părut destul de serioasă şi atunci am luat măsura să se facă o a doua statistică de către Primăria Municipiului Odessa, prin îngrijitori de imobile, care sub răspunderea lor personală, au trebuit să declare pe toţi evreii care locuiesc în imobile. După această statistică, care nu era încă complet încheiată, numărul total al evreilor în Odessa este de aproximativ 100.000” [66].

Acest număr, aparent exact la data recensământului din 16 octombrie, era deja o exagerare în noiembrie, pentru că cel puţin 30.000 de evrei fuseseră deportaţi pe jos, pe lângă cei aproape 30.000 care fuseseră măcelăriţi la Dalnic, pe străzi şi în şanţuri. Oricum, acest număr ne oferă o imagine sigură asupra dimensiunilor acţiunii criminale îndeplinite de români în oraş. La o şedinţă de guvern din 13 noiembrie, condusă de Antonescu, s-a discutat, printre altele şi despre soarta evreilor din Odessa [67].

La această şedinţă a existat un semnal clar că România va continua să ocupe Transnistria pentru mulţi ani de atunci înainte şi că era, prin urmare, necesară o planificare pe termen lung. Vorbind cu Antonescu, Alexianu s-a mândrit cu realizările sale şi cu felul în care administraţia românească a preluat, într-un timp destul de scurt, controlul asupra întregii zone a Transnistriei.

„Am reuşit în trei luni de zile, cu mijloace reduse, să instaurăm administraţia, care funcţionează în condiţiile cele mai bune. Avem 13 judeţe cu 13 noi prefecţi şi 64 de raioane, în care se trimite câte un pretor din ţară, care urmează să funcţioneze alături de pretorul local. Administraţia lucrează în cele mai bune condiţii” [68].

Chiar şi Dr. Innen, consilierul german pentru ţările baltice, care sosise pentru a-l îndruma pe Alexianu în privinţa instalării administraţiei româneşti pe teritoriile ocupate, pe baza experienţei ocupaţiei germane în ţările baltice, i-a spus, după o inspecţie de două zile, că nu are ce sfat să-i dea, pentru că „pentru că s-a făcut tot ceea ce se putea face.”

Lipsa de claritate în privinţa structurii de comandă din Odessa, vizibilă în operaţiunea criminală îndeplinită în oraş, l-a făcut pe Antonescu să definească rolul armatei în Transnistria şi Odessa. În Transnistria, „rolul armatei este numai unul de menţinere a securităţii. Rolul D-lui Alexianu este politic, economic şi administrativ [69], şi armata nu are nimic de zis în această chestiune. Antonescu l-a numit pe generalul Dăscălescu ca ofiţer de legătură între Alexianu şi armată, autorizându-l să dea ordine armatei din Transnistria. În ce priveşte Odessa, Antonescu a spus fără echivoc că Divizia a 10-a „este un organ la dispoziţia administraţiei”, adică în servicul lui Alexianu [70]. În toate chestiunile privitoare la evrei, atât Alexianu cât şi armata continuau să primească ordine direct de la Antonescu, deşi divizia a 10-a primea de asemenea ordine de la Şeful Statului Major din Bucureşti. Antonescu s-a interesat dacă ordinul său de represiune împotriva evreilor din Odessa a fost îndeplinit până la capăt. În convorbirea citată mai jos, Antonescu se referă la subiectul în discuţie ca şi cum ar fi vorba de pedepsirea studenţilor pentru o încălcare a disciplinei, mai degrabă decât de un masacru.

”Antonescu: Cu evreii din Odessa ceeace s-a întâmplat, s-a întâmplat: dar de acum înainte să se pună în regulă. Represiunea a fost destul de severă?

Alexianu: A fost, domnule Mareşal.

Antonescu: Ce înţeleg prin „destul de sever“ ? Dvs. sunteţi cam miloşi cu alţii, nu cu neamul românesc.

Alexianu: A fost foarte severă, domnule Mareşal.

Antonescu: Am pus să se împuşte câte 200 evrei pentru fiecare mort şi 100 evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa!

Alexianu: Au fost şi împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzile Odessei.

Antonescu: Să faceţi aşa, pentru că răspund în faţa ţării şi a istoriei. Să vină evrei din America să mă tragă la răspundere! Nu admit însă confiscarea averii evreilor.

Evreii nu trebuie menajaţi, pentrucă dacă ar putea, nici ei nu ne-ar menaja pe noi — nici pe mine nici pe d-ta, nici pe dumnealor… De aceea nu-i las eu pe evrei. Să nu credeţi că ei n-au să se răzbune atunci când vor avea posibilitatea. Dar, ca să n-aibe cine să se răzbune, termin eu cu ei mai înainte. Şi aceasta n-o fac pentru mine personal, ci pentru populaţia acestei ţări. În privinţa capturilor de război…” [71].

După emiterea Ordonanţei nr. 23 şi şedinţa de guvern din 13 noiembrie 1941, a fost limpede că ghetoul nu era o soluţie practicabilă pe termen lung. Internarea evreilor în ghetoul din Slobodca a continuat, dar în acelaşi timp evreii au fost aduşi în satul Dalnic. Evreii erau concentraţi chiar şi în interiorul Odessei în anumite zone specifice, înainte de a fi deportaţi. În timpul acestei „perioade de aşteptare”, s-a produs aici un val de sinucideri, în special în rândul intelighenţiei evreieşti. Cei care şi-au pus capăt zilelor au făcut-o în general înainte de a fi constrânşi să-şi părăsească locuinţele, dar mulţi s-au sinucis şi în ghetou. Un refugiat rus din Odessa, care a emigrat în Statele Unite, a descris această situaţie în felul următor: „Înfiinţarea ghetourilor a fost anunţată în noiembrie. De atunci au început sinuciderile: doctori, avocaţi, profesori se sinucideau cu ajutorul somniferelor şi spânzurătorilor, lăsând scrisori scurte şi tragice. Au existat şi unii care au devenit violenţi pierzându-şi minţile. Cei care au fost deportaţi în ghetouri mergeau ca într-o procesiune funerară de la casele lor către noile lor adăposturi” [72].

Evreii erau complet demoralizaţi, ca urmare a frigului — neobişnuit chiar şi în Ucraina —, a alienării provocate de perspectiva deportării, a foametei, a distrugerilor cauzate de război şi a senzaţiei că au fost prinşi într-o capcană. Deşi nu a existat nici o evidenţă oficială, a fost dar că zilnic mureau de frig zeci de evrei; la fel cum, pe măsură ce se apropia termenul deportării, numărul morţilor creştea zilnic ajungând la câteva sute. A fost instalat un spital evreiesc în ghetoul din Slobodca, care a fost umplut cu muribunzi. Spitalul servea mai curând de refugiu pentru cei pe care suferinţa îi adusese în pragul morţii, decât de loc în care să fie îngrijiţi cei bolnavi.

„UNITATEA SPECIALĂ” A SSI

Pe 23 octombrie 1941, la câteva ore după explozia Comandamentului din oraş, „unitatea specială” a trimis o telegramă la cabinetul militar al lui Antonescu, informându-l asupra catastrofei. Aceeaşi unitate a fost autorizată şi pentru anchetarea exploziei. SSI era o unitate de spionaj independentă, care nu era subordonată armatei sau poliţiei, ci raporta direct la Preşedinţia Consiliului de Miniştri — un fel de „supra-serviciu” care îi permitea Conducătorului să ştie şi ce s-a întâmplat în armată şi în rândurile opoziţiei.

„Unitatea specială” a SSI (Eşalonul I Operaţional SSI) a fost înfiinţată în iunie 1941, de către şeful serviciului, Eugen Cristescu, care a fost şi primul ei comandant. Unitatea a fost constituită din militari şi civili, urmând vizibil modelul lui Einsatzgruppen. Locotenent-colonelul Mihail Ion Lisievici a fost însărcinat cu comanda unităţii; el era asistat de locotenent-colonelul Vasile Palius-Ionescu, născut în Basarabia, de căpitanul Curelaru de la jandarmerie, de locotenentul (în rezervă) Gh. Cristescu (fratele lui Eugen) şi de Grigore-Petrovici-Guţă, membru al forţelor de poliţie (şi nepot al lui Eugen Cristescu). „Eşalonul”, aşa cum era numită unitatea, a fost printre organizatorii pogromurilor de la Iaşi şi a participat activ la operaţiunea de lichidare din Basarabia. Aşa cum s-a arătat, mulţi dintre membri ei erau civili şi purtau uniforma de ofiţeri ai armatei, deşi funcţia lor nu le permitea acest lucru. SSI şi în special „Eşalonul” coopera cu Serviciul Secret Special al Armatei Germane (Abwehr), cu Serviciul de Securitate Nazist (SD-ul), cu legaţia germană din Bucureşti, cu emisarii speciali ai serviciilor de securitate germană în capitala României, printre care Herman von Ritgen şi reprezentantul lui Eichmann, Gustav Richter care avea rolul de consilier în problemele evreieşti şi, mai târziu, şi în problemele poliţiei române.

După trecerea Nistrului, Cristescu, Petrovici şi ceilalţi s-au întors la Bucureşti. Lisievici a fost promovat la rangul de colonel şi numit şef al „Eşalonului” şi colonelul Palius-Ionescu a fost desemnat ca locţiitor. O parte din eşalon a fost ataşată la Armata a IV-a a României, activând în cadrul comandamentelor poliţiei şi jandarmeriei din Transnistria şi România. Agenţii SSI şi rezidenţii au însoţit diviziile româneşti în operaţiunile din Crimeea. Spre deosebire de celelalte organizaţii de contrainformaţii, SSI-ul a reuşit să ducă la îndeplinire majoritatea ordinelor secrete ale Conducătorului şi ale reprezentantului său (singurele persoane autorizate să îi dea ordine lui Cristescu), pe lângă rapoartele întocmite cu privire la implementarea ordinelor şi la felul în care au fost îndeplinite ordinele de lichidare. La procesele criminalilor români de război nu a fost prezentat aproape nici un document de acest gen. După deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, din ultimii ani, multe documente SSI au fost descoperite, inclusiv rapoartele SSI către cabinetul militar al lui Antonescu. Unele dosare ale cabinetului militar — inclusiv documentele referitoare la desfăşurarea războiului împotriva Uniunii Sovietice, la fel ca şi documentele despre Basarabia şi Bucovina, au fost confiscate de armata sovietivă de ocupaţie şi transferate la Moscova şi Chişinău. Alte documente au fost scoase din dosarele originale (în special cele referitoare la relaţiile lui Antonescu cu Hitler şi cu conducătorii Reich-ului în general) şi sunt încă „îngropate” în arhivele Kremlinului şi NKVD-ului. După cum afirmă Cristescu, în timpul asediului Odessei, el şi generalul Vasiliu — comandantul jandarmeriei, au fost convocaţi la trenul special al Conducătorului la Tighina. Marele Cartier General ocupa două vagoane ale acestui tren, ce avea numele de cod „Patria”. La această întâlnire, „mi-a ordonat mie să organizez un serviciu de informaţiuni în Transnistria pentru apărarea spatelui armatei şi pentru semnalarea informaţiunilor mai importante din această regiune. Deasemeni a ordonat Generalului Vasiliu să organizeze serviciul de jandarmerie: «Transnistria» [73].

Era vorba de acelaşi general Vasiliu, numit ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, în ianuarie 1942, care citise ordinul secret de „curăţare a terenului” în Basarabia şi Bucovina — un eufemism pentru exterminarea evreilor, comuniştilor şi simpatizanţilor sovietici — în faţa unui auditoriu format din ofiţeri de jandarmerie, în ajunul invadării Uniunii Sovietice. Un ordin emis mai devreme, în septembrie 1941, avea un conţinut similar, bazat de asemenea pe ideea de a „curăţa terenul”, stabilind obiectivele SSI-ului în Transnistria şi natura colaborării sale cu poliţia, poliţia ucraineană şi jandarmeria. SSI-ului i-a fost încredinţată misiunea de a „contribui prin reţelele sale la organizarea serviciului de ordine şi siguranţă în Transnistria”. Această misiune a trebuit să fie îndeplinită în acord cu planurile operaţionale ale SSI-ului, despre care noi nu deţinem informaţii şi „acţionând potrivit cu planul său de activitate… şi în spiritul instrucţiunilor Conducătorului Statului” [74]. Această formulare confirmă existenţa unui ordin verbal dat de Antonescu lui Cristescu în ajunul invadării Uniunii Sovietice.

Pe lângă recepţionarea acestui ordin, SSI-ului i s-a cerut să supravegheze îndeplinirea a două ordine scrise, emise de Antonescu prin Marele Cartier General, pe 19 august 1941, adică din acelaşi tren la care se referea Cristescu în timpul interogatoriului său. Aceste ordine le includ pe cele privitoare la administrarea Transnistriei, pe lângă ordinele temporare pentru operaţiunile jandarmeriei în Transnistria [75]. SSI-ului i s-a ordonat în Transnistria să colaboreze cu Inspectoratul jandarmeriei, Comandamentul poliţiei din Odessa şi cu diferitele Comandamente ale diviziilor care operau pe teritoriul Transnistriei. Activităţile de contraspionaj erau administrate de un corp special al serviciului (Rezidenţa), ale cărui birouri fuseseră mutate de la Tiraspol la Odessa, alături de birourile guvernatorului. Rezidenţa îşi trimitea agenţii (rezidenţii contrainformativi) la diferiţi localnici din Transnistria „care colaborau direct cu comandantul Legiunii de jandarmi şi cu prefectul care răspundea de judeţ”. Ar trebui notat şi faptul că ordinele ce defineau obiectivele SSI-ului în Transnistria făceau o referire explicită la „curăţirea terenului” şi la războiul împotriva organizaţiei sovietice paralelă NKVD-ului:

”Paralel cu acţiunea de curăţare a terenului, organelor SSI le revine misiunea specială de a identifica toate secţiile NKVD, ridicând în vederea studiului şi cercetărilor tot materialul documentar şi arhivele. Totodată organele SSI, vor identifica urmări şi aresta spioni, terorişti şi agenţii NKVD, rămaşi în teritoriu” [76].

Un al doilea ordin secret emis înaintea ocupării Odessei, în septembrie 1941, clarifica rolul jandarmeriei în Transnistria ca diferit de cel al SSI-ului. SSI-ului i-au fost date însărcinări speciale în Transnistria, în general, şi în Odessa, în particular. Ordinul marca faptul că, dat fiind că Odessa funcţiona, de obicei, ca un important centru comunist de sabotaj împotriva Statului Român, (în sine, o afirmaţie exactă), era nevoie să se adopte pe loc măsuri speciale. Imediat după ocuparea oraşului, Inspectoratul de Jandarmi din Transnistria a ordonat trimiterea unui regiment de 600 de jandarmi şi a două detaşamente de poliţişti.

„SSI va deplasa un grup din 40 elemente pregătite, ofiţeri şi agenţi speciali cunoscători ai limbii ruse şi un număr suficient de călăuze sub comanda unui ofiţer superior.

În vederea acestei situaţii SSI, a studiat din timp modalitatea cercetării amănunţite a oraşului Odessa, împărţindu-l în sectoare, întocmindu-se şi un plan de detaliu pe baza inovaţiunilor deja stabilite asupra diferitelor instituţii, întreprinderi de Stat şi particulare, precum şi a persoanelor suspecte ce trebuiesc verificate.

Prima operaţie: curăţirea terenului.

Curăţirea terenului se va face prin echipe mixte compuse din agenţi SSI şi jandarmi, cu concursul armatei. Operaţiunea de cercetare şi ridicare a elementelor suspecte se va continua de către echipele mixte cât va fi nevoie. Se va stabili cu organele de poliţie germană, precizându-se de comun acord misiunile fiecăruia. Se vor înfiinţa centre de verificare la circ. poliţieneşti, cercetare şi triere a « suspecţilor conform împărţirii administrative existente pe raioane. » Deasemenea se vor înfiinţa în afara oraşului lagăre — în cazul când nu vor fi găsite vinovate — în care vor fi trimise elementele suspecte”. (Sublinierea în original) [77].

Centrul de interogare al Eşalonului din Odessa devenise, în fapt, un centru de anchetare, tortură şi măcelărire a mii de oameni de către SSI [78]. Pentru a obţine informaţii, trimişii Eşalonului de pe front interogau, torturau şi omorau prizonieri, mulţi dintre ei evrei şi la acelaşi tratament erau supuşi partizanii, oricine din Transnistria care era catalogat drept partizan, comunist, persoană subversivă, simpatizant sovietic etc. Ca un rezultat al colaborării sale cu serviciile secrete ale Armatei Germane (Abwehr-ul), Cristescu a primit o scrisoare de mulţumire şi apreciere din partea amiralului Canaris, pe 17 februarie 1942, pentru „cooperarea sa rodnică şi loială cu Abwehr-ul“ [79].

Eşalonul şi-a stabilit reprezentanţe la Simferopol, Krivoi Rog, Roştov şi în alte locuri de pe teritoriul ocupat din afara Transnistriei. Succesul acestor ramuri a condus în mod vizibil la dobândirea unei recunoaşteri oficiale din partea serviciilor secrete naziste. În noiembrie 1941, SSI-ul a fost restructurat după modelul Abwehr-ului, conform unui plan adus la SSI de ofiţerul german de legătură, maiorul Stransky, care primea lunar o retribuţie discretă din partea SSI-ului [80]. Colaborarea cu serviciile secrete naziste, SD-ul, s-a produs în ambele direcţii şi prin reprezentanţii săi din Bucureşti: von Ritgen, Richter şi chiar Radu Lecca, care mai păstra o relaţie apropiată cu oamenii lui Himmler şi cu Gestapo-ul, care făcea şi el parte din fieful lui Himmler. Cristescu cultiva atât relaţiile profesionale cât şi pe cele sociale cu Killinger, ambasadorul nazist la Bucureşti şi cu Richter, von Ritgen şi Radu Lecca. Ei se întâlneau în societate şi obişnuiau să schimbe păreri şi observaţii despre starea de fapt. Este dovedit că opiniile şi punctele de vedere exprimate de Cristescu la întâlnirile Consiliului de Ordine „în legătură cu mijloacele brutale de reprimare”, au influenţat decizia lui Antonescu de a adopta măsuri aspre împotriva evreilor [81]. Consiliul, un fel de „forum interior” format doar din Antonescu, generalul Vasiliu, Cristescu şi generalul Pantazi, a discutat, printre altele, şi problemele referitoare la deportarea evreilor [82].

Contrar impresiei care se poate forma în baza celor de mai sus, SSI-ul nu a devenit un colaborator orb, ascultător şi fidel al Abwehr-ului şi al SD-ului. În ultimă analiză, SSI-ul a colaborat doar până la un punct, în problemele specifice asupra cărora se cădea de acord dinainte şi numai atâta timp cât această colaborare servea intereselor României, aşa cum erau acestea definite de Antonescu şi de reprezentanţii săi. Românii considerau că lupta împotriva evreilor şi a comuniştilor ar corespunde acestor interese şi, în această privinţă colaborarea lor s-a dovedit devastatoare pentru evrei. Războiul purtat de SSI împotriva agenţilor diferitelor ramificaţii ale regimului sovietic, atât militare cât şi civile, a fost unul „murdar” în care aproape nici o lege internaţională cu privire la starea de război nu a fost luată în consideraţie. Cu toate acestea, armata sovietică, la fel ca şi regimul sovietic nu au respectat nici un tratat internaţional şi au omorât mii de civili înainte de a se retrage din Basarabia şi Bucovina, au gestionat transferul forţat a zeci de mii de oameni în est şi i-au deportat pe cei clasaţi ca duşmani în Siberia; de asemenea, au omorât prizonierii de război. În timpul scurtei perioade în care au administrat aceste două regiuni româneşti, au practicat o politică de deznaţionalizare a elementelor româneşti. Evreii erau prinşi împotriva voinţei lor în această luptă şi au fost identificaţi de serviciile secrete şi de spionajul românesc ca şi agenţi loiali ai sistemului sovietic.

O direcţie fundamentală a activităţii SSI-ului în Odessa şi în Transnistria a fost clasarea automată a tuturor evreilor ucraineni ca şi comunişti — şi deci ca agenţi reali sau potenţiali ai regimului sovietic, ai ideologiei şi ai armatei sale. Evreii erau consideraţi o ameninţare continuă care trebuia eradicată înainte de a fi prea târziu; prin urmare, nici o măsură nu depăşea limitele, nici o acţiune nu era exagerată când era îndreptată împotriva evreilor. Un alt aspect major al activităţii SSI-ului în Odessa a constat în impactul pe care l-au avut evaluările sale asupra lui Antonescu, cu privire la pericolul iminent al prezenţei unui număr mare de evrei în oraş, în eventualitatea unei debarcări sovietice pe mare.

Întrebarea este ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu n-ar fi avut opiniile sale ferme şi grăbite despre „pericolul evreesc“, fără legătură cu rapoartele pe care le primea de la SSI. Încă de la data de 30 iunie 1941, a ordonat Armatei a IV-a executarea imediată a celor ce acţionau împotriva armatei şi împotriva intereselor României şi a specificat într-un ordin de zi că „populaţia evreiască este părtaşă la această acţiune” a agenţilor inamici [83]. Ordinul acesta a fost emis în timp ce armata opera încă pe teritoriul României şi ordinul se referea în primul rând la evreii din România.

Trebuie spus doar că SSI-ul acţiona conform cu sentimentele şi convingerile puternic antisemite ale Conducătorului, bine cunoscute de toată lumea; cu toate acestea, acţiunile şi evaluările SSI-ului au alimentat fantasmele antisemite ale Conducătorului, care deveneau din ce în ce mai excesive în urma pierderilor suferite lângă Odessa. Antisemitismul acesta a fost asociat cu atmosfera din timpul primelor luni ale războiului când Antonescu credea că avea victoria în mână şi că nu vor mai exista piedici în privinţa evreilor, ceea ce a dus la decizia de a deporta şi masacra pe cei 40.000 de evrei rămaşi în Odessa, după deportarea a cel puţin 30.000 şi uciderea altor 30.000 de către soldaţii români.

În timpul interogatoriului său din 1946, Cristescu a mărturisit că rolul „Rezidenţei” din Odessa a fost de a preveni acţiunile potrivnice care ameninţau siguranţa armatei române. Rezidenţa pregătea şi rapoarte asupra stării generale a populaţiei, despre structura societăţii sovietice şi aduna chiar şi informaţii despre crimele comise de personalul administraţiei româneşti în Transnistria. Armata, nota Cristescu, „desigur în conformitate cu ordinele ce le primise a exercitat o serie de represalii”… în afară de executările făcute mai târziu asupra populaţiei evreieşti, care a fost scoasă din Odessa şi dată la dispoziţia Germaniei” [84].

Cele mai mărunte acţiuni criminale îndeplinite de agenţii SSI-ului, fie pe cont propriu, fie cu ajutorul armatei, au fost menţionate de Cristescu în rapoartele pregătite de el şi de detaşamentul SSI. O unitate specială a Statului Major al armatei, despre care se cunosc foarte puţine lucruri, a operat în Odessa, pe lângă Eşalon. Această unitate nu a avut nici o pondere în timpul procesului criminalilor de război şi a fost menţionată numai de două ori, o dată de Cristescu însuşi, în memoriul pe care l-a întocmit în apărarea sa, după ce a fost condamnat la moarte (dar nu şi executat) şi a doua oară de Victor Ionescu, un ministru subsecretar de stat la Ministerul de Război. Ionescu a depus mărturie asupra acestei probleme, afirmând că acţiunile criminale din Odessa au fost realizate de o ramură a SSI-ului care funcţiona sub numele de Secţia de Poliţie Militară, sub comanda colonelului Perju, unul dintre oamenii lui Cristescu. Conform declaraţiilor lui Ionescu, comandantul secţiei acţiona în conformitate cu ordinele personale din partea lui Cristescu şi ale locotenentului-colonel Traian Borcescu, şeful biroului II de contraspionaj al SSI [85].

Secţia nu era angajată numai în operaţiunile de supraveghere, ci şi în masacrarea partizanilor şi suspecţilor. În declaraţiile scrise de mână, pe care Cristescu le-a depus sub jurământ înaintea tribunalului, el afirmă că Victor Ionescu nu ştia ce s-a întâmplat în Odessa, neavând jurisdicţie în afara Bucureştiului şi relatând numai din zvonuri. Fără să ştie că Ionescu nu a menţionat niciodată ceva despre ghetou, Cristescu a scris că „SSI nu a avut nici o legătură cu ghetourile… La celelalte acţiuni de verificare (sublinierea mea, J. A.) a suspecţilor din Transnistria SSI nu a participat având numai 200 agenţi de la Prut la Nicolaev, ci a participat jandarmi, Poliţia şi agenţi secreţi ai Poliţiei de Campanie a Marelui Stat Major care a operat tot timpul în spatele frontului şi de care Actul de Acuzare nu se ocupă”. (Sublinierea în original) [86]. Cristescu vroia să spună că acţiunile criminale împotriva evreilor şi neevreilor nu erau executate de către SSI, ci mai degrabă de alte organizaţii. El a găsit ocazia să menţioneze rolul important jucat de poliţia de companie a Marelui Stat Major, exprimându-şi supărarea că Poliţia de campanie nu a fost pomenită nici în actul de acuzare nici la proces. Aşa cum s-a spus, nu deţinem informaţii despre această unitate. Ceea ce ştim este doar că agenţii SSI obişnuiau să se refere la acţiunile criminale îndeplinite de oamenii lor ca la o transformare a suspecţilor în îngeraşi: „îi făcea îngeraşi” [87]. Şi, într-adevăr, mulţi partizani şi suspecţi, în special evreii din rândurile lor, au fost transformaţi în „îngeraşi”. Nu se cunoaşte cazul nici măcar unui singur evreu arestat în Odessa de reprezentanţii SSI care să fi fost ulterior eliberat.

O altă metodă folosită pentru exterminarea suspecţilor era aceea de a face o notă în dosarul interogatoriului, în legătură cu nevoia de „desăvârşire a cercetărilor” sau de a transfera suspectul pentru o „cercetare definitivă”, un eufemism pentru exterminare. Aceste acţiuni criminale au fost raportate doar verbal, neexistând nici un raport scris [88]. Procesele verbale păstrate erau elaborate mai meticulos pentru suspecţii neevrei şi pentru partizani.

Rapoartele SSI-ului puse pe biroul lui Antonescu, care se refereau la situaţia din Odessa chiar şi înainte de ocuparea oraşului, îi numeau pe evrei duşmani declaraţi şi înverșunaţi ai statului şi ai armatei române şi îi considerau responsabili pentru impulsionarea soldaţilor sovietici de a lupta până la capăt. Conform unui raport din 12 octombrie 1941, evreii i-au ucis pe ofiţerii români care căzuseră prizonieri. Un tânăr ofiţer român rănit uşor „a fost împuşcat mortal cu un revolver de doctoriţa evreică a regimentului sovietic, care i-a strigat înainte să-l omoare: Iţi voi face ceea ce tu faci poporului nostru (citat în original)” [89].

Un alt raport prezentat în aceeaşi zi la Cabinetul Militar al lui Antonescu, la Marele Stat Major, la Marele Cartier General, la Armata a IV-a şi la Abwehr subliniază faptul că este cunoscut „din sursă de încredere” că „Odessa va fi apărată numai de locuitorii ei. Evreii din oraş s-au îmbrăcat în uniforme militare” [90] şi că baricadele au fost ridicate în acest scop. Raportul semnalează de asemenea că în jur de 1000 de români din Basarabia au fost aduşi în Odessa şi puşi să facă munci grele.

Pe 13 octombrie 1941, Eşalonul a raportat că evacuarea forţelor sovietice din oraş a fost oprită; e de asemenea citat faptul că exista zvonul că „toţi ofiţerii, evreii şi artileria grea au fost evacuate din Odessa” şi capitularea este iminentă [91]. Un alt raport precizează că înşişi soldaţii sovietici îi urau pe evrei deoarece majoritatea erau repartizaţi la unităţile din spatele frontului, nu participau la acţiuni pe linia frontului şi evitau datoriile combative fiind în mod masiv concentraţi în spitale şi „Ocupând funcţiuni administrative bine retribuite [!] medicii evrei eliberează conaţionalilor lor certificate de boală fictive, sau acte pentru invalidităţi inexistente” [92].

Este exact ceea ce Conducătorul dorea să audă, aşa cum a confirmat în propriile sale vederi asupra evreilor ca soldaţi.

După ocuparea Odessei, SSI-ul a întocmit un memoriu referitor la „curentul antisemit din Armata Roşie”. În acest memoriu, schimbările disciplinare din Armata Roşie, la fel ca şi cele legate de îndeplinirea ordinelor au fost legate de „curentul antisemit din interiorul Armatei Roşii”, „pentru că multe cadre din aparatul politic şi din unităţile NKVD sînt evrei. Armata Roşie este complet dominată de ei”. După acelaşi raport, Marshal Timoshenko reuşise să-l convingă pe Stalin, înainte de izbucnirea războiului, să îi îndepărteze pe comisarii politici evrei, conduşi de L. Mehlis, din armată. Acest pas s-a dovedit a fi, cu toate acestea, inutil, pentru că toţi cei care au fost atunci demişi au fost transferaţi în poziţii de supraveghere în NKVD. Iar acum, după înfrângerea iniţială a Armatei Roşii, „comisarii politici evrei” s-au reîntors în armată, integrându-se în operaţiunile militare şi preluând controlul asupra ramurii politice a Armatei Roşii. Raportul numeşte nu mai puţin de 38 de generali, colonei şi alţi agenţi politici evrei care ar controla Armata Roşie. Această enumerare subliniază nemulţumirea din rândurile personalului Armatei Sovietice, rezultat al numeroaselor pierderi de pe front „şi evitării de către elementele evreieşti a luptei pe front.” Cadre militare a căror identitate este necunoscută s-au organizat într-o operaţiune secretă „pentru a elibera Armata Sovietică de sub influenţa comisarilor politici şi a unităţilor NKVD”, adică de sub influenţa evreilor. SSI-ul prevedea întărirea curentului antisemit în cadrul armatei şi populaţiei, „un curent care poate provoca multe surprize” [93].

După ocuparea Odessei şi odată cu declanşarea arestărilor, Antonescu a întâlnit echipele SSI-ului şi jandarmeria personală, dându-le mână liberă „să împuşte pe oricine trezeşte vreo suspiciune, neavând importanţă cine îl protejează” [94]. Antonescu chiar a cerut ca această politică să fie transmisă ofiţerilor germani de comunicaţii care erau stabiliţi alături de administraţia din Transnistria. SSI-ul nu a avut nevoie de ordine scrise pentru a-i împuşca pe „suspecţi” ei primiseră ordinele de „curăţare a zonei” atât verbal cât şi în scris. Pe 3 ianuarie 1942, Cristescu însuşi i-a raportat lui Antonescu şi Statului Major despre succesul trimisului său la Krivoi-Rog, un oraş important aşezat la intersecţie de drumuri, în sudul Ucrainei, aproape la jumătatea distanţei între Nikolaev şi Dnepropetrovsk. Acest trimis a demascat şi arestat 300 de „terorişti”, care erau în fapt cadre militare sovietice ce rămăseseră acolo, aşa cum a confirmat Cristescu în raportul său, pentru a îndeplini acţiuni de sabotare. Lista membrilor „regimentului Smerti” care fusesră prinşi relevă faptul că mulţi dintre evreii care erau printre ei au fost ucişi în timpul interogatoriului [95].

Cristescu i-a raportat odată direct lui Antonescu, la vila acestuia de la Predeal că a demascat o unitate de partizani în Odessa, ce avea peste 300 de membri. „Ei au fost judecaţi şi executaţi” [96]. Suspecţii neevrei din Odessa nu erau de obicei executaţi, spre deosebire de evrei care erau torturaţi şi ucişi, în acest fel, în februaruie 1942, când reapăruse teama de o debarcare a Armatei Roşii pe ţărmurile Odessei, Armata a III-a a propus ca „1600 fruntaşi comunişti şi foşti agenţi ai regimului comunist deţinuţi în prezent în Odessa — să fie transportaţi imediat în lagărul care se va construi la Vapniarca… în acest scop” [97]. Fără îndoială că, dacă ar fi fost evrei, toţi aceşti comunişti ar fi fost executaţi.

Serviciul Special de Informaţii conducea războiul împotriva partizanilor sovietici, care se ascundeau în catacombele oraşului, „lăsaţi de Soviete, cu misiuni de spionaj şi terorism”, aşa cum se menţionează în raportul SSI-ului privitor la această problemă [98]. Personalul SSI-ului din Odessa „a stabilit contactul cu SS-iştii, pentru a declanşa o operaţiune de gazare a catacombelor, astfel încât să forţeze partizanii să se predea” [99]. Deşi SSI-ul a fost obligat să admită că această luptă se bucura de sprijinul unui mare număr de cetăţeni din toate straturile societăţii sovietice — profesori, funcţionari superiori, doctori, ingineri de căi ferate, factori din administraţie, femei, personal care activase în armată şi chiar preoţi [100], în mare măsură a fost un efort remarcabil de a-l convinge pe Antonescu că şi evreii erau participanţi la această operaţiune împotriva armatei române.

În iunie 1942, la trei luni după deportarea tuturor evreilor din Odessa, SSI-ul i-a raportat lui Antonescu că, pe lângă unităţile de partizani ruşi, „există şi unităţi bine înarmate de partizani evrei, ascunşi în catacombe, care au fugit din Odessa în timpul deportărilor din ianuarie 1942″. Aceşti partizani trăiau separat de ruşi, dar ţineau o strânsă legătură atât cu partizanii ruşi cât şi cu prietenii şi susţinătorii din Odessa [101]. Conform afirmaţiilor SSI-ului, aceşti terorişti evrei circulau nestânjeniţi prin oraş cu ajutorul documentelor false şi a permiselor de trecere şi transmiteau informaţii şi ordine către „ceilalţi” partizani, neevreii din catacombe. SSI-ul a propus măsuri speciale pentru ca „exterminarea” tuturor partizanilor din catacombele Odessei să fie făcută în strânsă colaborare cu Serviciul [102]. Propunerile SSI-ului includeau extinderea izolării în lagăre, confiscarea proprietăţilor şi blocarea ieşirilor din catacombe, ceea ce însemna literalmente exterminarea partizanilor. Propunerile au fost adoptate cuvânt cu cuvânt de către Marele Stat Major [103]. Propunerea SSI-ului de a folosi gaze otrăvitoare a fost respinsă atât de germani cât şi de Antonescu, care se temea să comită o asemenea încălcare flagrantă a convenţiei de la Geneva ce considera ilegală folosirea gazelor toxice. Antonescu a adnotat pe raportul SSI-ului care privea această problemă: „Nu se vor folosi gaze toxice. Sunt destule în catacombe” [104]. Pe 12 mai 1942, a început operaţiunea de injectare a fumului în catacombe, „conform instrucţiunilor SSI-ului”. În timpul acţiunii, soldaţi şi agenţi ai SSI-ului au fost răniţi de explozia minelor [105]. Conducătorii militari şi politici au fost avertizaţi asupra pericolului pe care îl prezenta mişcarea evreiască clandestină din Odessa, iar SSI-ul a redactat în acelaşi timp relatări bazate pe aşa-numitele surse de încredere, despre ameninţările comuniştilor evrei chiar şi în România. În mai 1942, un raport de acest gen, semnat de conducătorul serviciului şi adresat personal lui Antonescu, arăta că Comitetul Central al Partidului Comunist Român adoptase hotărârea de reorganizare a partidului; în acelaşi timp, fuseseră desemnaţi câţiva „tipi necunoscuţi”, (în general din intelighenţia evreiască) să constituie o nouă organizaţie de „front”, cunoscută sub numele de Frontul Patriotic Unit. Aceştia, adică intelighenţia evreiască, aveau să devină noii lideri ai partidului şi urmau să primească de la Moscova misiunea de „a organiza diverse acte de terorism şi sabotaj” [106]. Chiar şi în Odessa, SSI-ul şi reprezentanţii secţiei a II-a în Marele Stat Major emiteau avertismente constante despre ameninţarea reprezentată de evreii din oraş, despre influenţa evreiască asupra populaţiei ruseşti, prin propaganda care se folosea de victoriile armatei sovietice pe front, în special după atacul sovietic de lângă Moscova. La fel, o ameninţare o reprezentau evreii care acţionau în clandestinitate, evreii partizani, ş.a.m.d.

Siguranţa din Bucureşti, deşi nu avea agenţi proprii în unităţile militare, îi furniza de asemenea lui Antonescu rapoarte privitoare la presupusa răzbunare sovietică pentru masacrarea evreilor din Odessa de către Armata Română. Direcţia Poliţiei consemna, în rapoartele sale periodice, bazate pe surse din interiorul corpului diplomatic din Bucureşti, că autorităţile sovietice executaseră 15.000 de prizonieri de război români, la Saratov, pe Volga, „ca represalii pentru împuşcarea unor evrei din Odessa de către autorităţile române” [107]. Într-o privinţă, Siguranţa era într-adevăr exactă: vestea despre masacrul evreilor din Odessa fusese difuzată în interiorul corpului diplomatic şi ambasadorul francez la Bucureşti, de pildă, îi raportase Ministrului de Externe de la Vichy, pe 10 noiembrie 1941, că armata română comisese acte de răzbunare împotriva evreilor. „Ca urmare a exploziei din 22 octombrie din Odessa, 25.000 de evrei au fost înghesuiţi în magazii şi împuşcaţi cu mitralierele şi cu artileria, după care unităţile româneşti au aruncat construcţiile în aer [108]. Siguranţa ar fi transmis chiar la cabinetul militar al lui Antonescu un sumar lunar al „zvonurilor şi informaţiilor false”, care îi învinuia pe evreii din Odessa şi pe evrei în general că răspândesc zvonuri false şi fragmente de informaţii care afectau moralul oamenilor şi al armatei. Acest sumar datat 1 octombrie 1941 pretinde că „cercurile evreieşti” ar fi răspândit zvonuri că armata sovietică a repurtat victorii în timp ce „cercurile democratice” susţineau că armata română a pierdut 40.000 de soldaţi la Odessa într-o încercare nereuşită de a cuceri oraşul. Ulterior, Siguranţa a pretins că evreii care au condus infiltrarea României prin Basarabia spuneau că Antonescu l-a pălmuit pe generalul Ciupercă pentru că a ratat cucerirea Odessei şi pentru că a comis numeroase greşeli care au dus la pierderi grele. Se presupunea că Germania va pierde războiul în timp ce armata sovietică obţinea mari victorii în Odessa şi Sevastopol:

”Acţiunea lui Hitler va fi distrusă prin mişcarea nouă pregătită de evrei pe întreg cuprinsul globului. Pentru că speranţele puse în Stalin au fost înşelate, evreii vor constitui o putere căreia să nu-i poată rezista nimeni.

Pentru paralizarea acţiunei lui Hitler şi a aliaţilor, vor depune toate eforturile posibile şi nu se vor da înapoi dela niciun sacrificiu de ordin financiar.

Cu bani vor reuşi să câştige tot ceiace vor la noi în ţară, fiindcă autorităţile noastre nu sunt decât marfă de cumpărat” [109].

Antonescu a fost determinat să adopte o soluţie radicală în problema evreilor din capitala Transnistriei de o combinaţie de câţiva factori. Aceştia includeau şi ceea ce s-a notat mai sus, referitor la puterea mondială a evreilor şi rapoartele serviciilor secrete trimise de SSI şi de Secţia a II-a a Marelui Stat Major, asupra anumitor subiecte: aşa-numita „ameninţare evreiască” în Odessa, puterea comisarilor evrei în acest oraş, influenţa, dacă nu dominarea asupra Armatei Roşii, „intimidarea” populaţiei ruseşti din Odessa de către intelectualii evrei şi zvonurile despre ameninţarea unei debarcări iminente pe ţărmurile Odessei a unităţilor sovietice din Crimeea. La toate acestea se adăuga şi raportul personal al lui Alexianu despre soluţia optimă în problema evreilor din oraş (v. infra). Primarul Odessei, Pântea, făcea parte din ceea ce se poate numi un cerc al membrilor moderaţi ai administraţiei româneşti care lucra în Transnistria, spre deosebire de cei care aplicau o politică mai dură faţă de populaţia locală. Înainte de a se lua decizia de deportare, Pântea comenta că populaţia locală era calmă şi că toată lumea, inclusiv evreii, s-a întors la locurile de muncă şi că lucra pentru refacerea oraşului.

”Nu este adevărat că populaţia locală se agită. Dimpotrivă ea s-a pus pe lucru, pe munca în toate domeniile, participând efectiv la refacerea Odessei. Invenţia cu agitaţia populaţiei este pusă la cale de diferite organe secrete ale Statului, care au tot interesul să turbure apele pentru a justifica existenţa şi fondurile cheltuite. De aceea aceste organe vorbesc de pericolul comunist, care ameninţă Odessa, de comploturi, de catacombe pline de comunişti, evrei etc.

Toate aceste organe afirmă că şi-au făcut datoria prevenind pe dl. Mareşal de pericolul din Odessa şi sugerând în acelaşi timp ideea evacuării imediate a tuturor evreilor din oraş. Dacă acest lucru s-ar realiza acum, în toiul iernei, ar fi o adevărată nenorocire” [110].

După luarea deciziei de deportare a evreilor, Pântea a trimis o scrisoare către Antonescu în care îi indica pe cei pe care îi considera responsabili pentru această nefericită decizie — generalul Tiberiu Petrescu, comandantul militar al Odessei şi şefii celor două servicii secrete, căpitanul Nestianu, de la SSI şi căpitanul Păunescu de la Secţia a II-a din Marele Cartier General. „Ei au informat în mod tendenţios pe dl Mareşal Antonescu cu ştiri fanteziste afirmând printre altele că Odessa este ameninţată în fiecare zi cu o debarcare sovietică din Odessa din Crimeia şi că în cazul acesta rolul evreimii va fi dezastruos”. Posibilitatea debarcării unor forţe sovietice în apropiere de Odessa era serios luată în consideraţie de Antonescu, care îşi amintea de debarcarea de la Grigorievca, la nord-est de oraş, din 22 septembrie 1941. În cursul acestei acţiuni, două divizii de soldaţi sovietici au distrus artileria română şi germană care bombarda portul. Două zile mai târziu, Antonescu a fost pe punctul de a înceta bombardamentele asupra oraşului, ca urmare a pierderilor grele. În ianuarie-februarie 1942, după arestarea membrilor rezistenţei din Odessa, zvonurile despre o debarcare sovietică au devenit mai insistente. Conform Dallin, conducătorii regimului românesc din Transnistria aveau păreri împărţite privind populaţia locală: unii erau adepţii unei abordări mai liberale, în timp ce alţii susţineau o atitudine colonială sau profascistă. Cei mai moderaţi includeau românii cu origini basarabene, familiarizaţi cu cultura rusă şi care o admirau. Într-adevâr, Pântea se opunea în general atitudinii aspre şi sentimentului de superioritate faţă de ruşii din Odessa. Chiar s-a plâns de generalul Ghineraru, comandantul Diviziei 10, care îi declarase că, dacă ar fi după el, ar arde tot oraşul, cu toţi din el. „Cu asemenea mentalităţi nu vom putea aduce linişte în Odessa. Ca basarabean cunosc bine ruşii. Cu binişorul, cu vorba bună, faci cu ei ce vrei, cu brutalitate şi teroare nu faci decât să-i îndârjeşti şi mai mult.”[111].

Pentru a rezuma, se poate spune că activitatea „Eşalonului special” şi a filialelor sale în Odessa şi în restul frontului, cuplate cu rapoartele sale şi cu cele ale altor reţele de contrainformaţii au intensificat în mare măsură antipatia „naturală” a Conducătorului faţă de evrei în generaf şi faţă de evreii „ruşi” în particular. În plus, pierderile grele suferite de armata română în cucerirea oraşului au sprijinit decizia sa personală, nu numai de a elibera oraşul de evrei, ci şi de a-i extermina.

Pe 16 decembrie 1941, a avut loc la Bucureşti o şedinţă a Consiliului de Miniştri, pentru a se discuta, printre altele, soarta evreilor din Odessa [112]. Cu câteva zile înaintea şedinței, pe 11 decembrie, Alexianu i-a prezentat lui Antonescu, aşa cum promisese, un raport lung şi amănunţit, totalizând 50 de pagini, asupra situaţiei din Transnistria şi Odessa. El se referea, printre altele, la dificultăţile întâmpinate de administraţie datorită celor 115.000 de evrei care sosiseră în valuri din România la sfârşitul toamnei — deşi, el nu fusese anunţat decât de 50.000. Alexianu se mândrea cu emiterea Ordonanţei nr. 23 şi-l informa pe Antonescu că un mare număr de evrei ”îşi câştiga deja existenţa” prin prestarea de muncă silnică. El admitea că printre evrei izbucnise o epidemie de tifos, dar raporta că dăduse medicilor evrei din rândul deportaţilor sarcina de „a asigura condiţii sanitare bune” — ceea ce era practic imposibil în acel moment. „Există încă evrei localnici din Transnistria, dintre care mulţi au fost de asemnea deportaţi, şi mai există evrei în Odessa”, adăuga Alexianu. Aşa cum am notat mai devreme, Alexianu estimase numărul evreilor din Odessa la aproximativ 100.000, cifră care se pare că îi includea şi pe evreii din judeţul Odessa. El nu oferea nici o estimare privitoare la populaţia evreiască din întreaga Transnistrie. În opinia lui, soluţia la chestiunea evreiască din Transnistria trebuia să fie una germană, adică deportarea evreilor de-a lungul Bug-ului, aşa cum se stabilise în Acordul de la Tighina. Fără o asemenea măsură, Transnistria nu putea fi liniştită, sublinia guvernatorul. În privinţa evreilor din Odessa, recomandarea guvernatorului este citată aici aproape integral:

”Mai sunt evreii din Transnistria care, în cea mai mare parte, au fost şi dânşii evacuaţi şi evreii de la Odessa. În ce priveşte situaţia evreilor din Odessa, cunosc proiectul Marelui Stat Major de a face un ghetou în Odessa şi încă dorinţa ca acest ghetou să se înfăptuiască acum în timpul iernei mutându-se populaţia creştină, dintr-un anumit cartier, şi punându-se în loc evrei.

Eu sunt contra acestui mister, pentrucă nu rezolvă cu nimic problema evreiască şi pentrucă nu constituie decât o muncă şi o deplasare inutilă şi o suferinţă pe care o dăm şi populaţiei creştine, care va fi complet nemulţumită că o scoatem din casele ei în timpul iernei.

Pentru mine, problema evreiască de la Odessa, cât şi din Transnistria, trebuie rezolvată radical şi această rezolvare nu se poate face decât prin îndepărtarea totală a evreilor din Transnistria, şi trecerea lor peste Bug, aşa cum avem încheiată convenţia cu germanii.

Până când se va putea executa convenţia cu trecerea evreilor peste Bug, pentru evreii din Odessa, cred că soluţia cea mai bună ar fi ca acei evrei cari sunt meseriaşi, să fie duşi în ateliere şi sub conducerea dirijată a organelor administrative, să lucreze pentru ţară, în schimbul hranei ce li s-ar da.

Ceilalţi evrei care sunt inutili, să fie scoşi în primăvară şi duşi aproape de Bug de unde să-i putem trece dincolo. Propun localitatea Alexandrodar, unde se găsesc nişte cazărmi imense ale marinei şi unde ar putea fi plasaţi cu înlesnire o bună parte din aceşti evrei, dacă aceste cazărmi n-ar fi cumva necesare marinei.

Desigur, se pune în aceste cazărmi problema hranei lor şi a mijloacelor de existenţă. Evreii scoşi la munca câmpului sunt incapabili să presteze vreun serviciu şi să dea vreun randament.

Totuşi cu mijloacele materiale pe care le mai au ei, ar putea să-şi procure de la populaţia mijloacelor necesare de trai, până când îi vom putea trece peste Bug” [113].

Alexianu propunea în fapt punerea în aplicare a planului iniţial care fusese stabilit în cadrul Acordului de la Tighina; în mod provizoriu, până când germanii aveau să realizeze punctele acordului, evreii care erau încă capabili să servească statului român urmau să fie smulşi din familiile lor şi concentraţi în coloniile de muncă ale statului, în condiţii de sclavie, pentru a fi exploataţi până la găsirea unei soluţii finale. În acelaşi timp, ceilalţi — adică femeile, copiii şi bătrânii — urmau să fie înghesuiţi în antrepozitele gigantice ale flotei sovietice de lângă Oceacov, în condiţiile „sanitare” obişnuite. Autorităţile s-ar fi spălat astfel pe mâini de orice responsabilitate pentru întreţinerea lor, aşa cum a afirmat explicit Alexianu, întrucât evreii şi-ar fi asigurat hrana proprie „cu ajutorul bunurilor care le-au mai rămas în posesie” — după ce casele le fuseseră sparte şi jefuite, iar soldaţii români şi jandarmii îi jefuiseră de orice obiect de valoare. Un plan similar a fost realizat în aceeaşi perioadă la Domanevca, de către Isopescu.

În fapt, soarta evreilor din Odessa nu a fost discutată în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 decembrie, ci, mai curând, Antonescu s-a folosit de ocazia respectivă pentru a-i informa pe miniştri asupra hotărârilor sale. Întâlnirea legitima de fapt decizia, ca un fel de parodie de tribunal ce a pronunţat o condamnare la moarte împotriva a 36.000 de evrei, pe care românii îi concentraseră şi îi deportaseră în afara oraşului, la fel cum fuseseră deportate şi alte zeci de mii de alţi evrei în judeţele din sudul Transnistriei. Printre alte probleme puse în această şedinţă, guvernatorul Basarabiei l-a informat pe Antonescu că „aici (în Basarabia) nu mai există jidani. Cam o sută de evrei bolnavi sunt părăsiţi în ghetou.” Antonescu a afirmat în această privinţă că pentru moment decisese să stopeze deportările din Bucovina, pentru că operaţiunea nu fusese îndeplinită în intervalul stabilit [114]. Discuţiile s-au îndreptat apoi spre alte subiecte, când, deodată, fără nici o legătură cu subiectul care se derula, Antonescu a anunţat decizia sa. Urmează câteva fragmente din discuţia între Antonescu şi Alexianu, referitoare la soarta evreilor din Odessa:

”În privinţa jidanilor, în cât timp puteam rezolva problema?

Câţi jidani ai la Odessa?

Alexianu: Aproape o sută mii. Am hotărât să-i duc la cazarma marinei, dar acolo n-am ce le da de mâncare şi nu încap decât 10.000, iar dacă se duc prin sate, mai contaminează şi satele de tifos exantematic. 10.000 să-i duc la Alexandrovska, iar restul pe malul Bugului sau să-i trecem chiar peste Bug. Dar germanii refuză să-i primească.

Această chestiune se tratează la Berlin. Germanii vor să-i ducă pe toţi jidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze într-o anumită regiune. Dar până la execuţiune este timp. Ce facem în acest timp cu ei ? Aşteptăm ce se decide la Berlin ? Aşteptăm o deciziune care ne priveşte pe noi ? Trebuie să-i punem în siguranţă. Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi, dar nu vreau să moară nici un funcţionar sau ofiţer român” [115].

În timpul acestei discuţii, Antonescu şi-a exprimat teama, bazată pe rapoartele SSI-ului, în legătură cu debarcarea unităţilor sovietice în oraş sau lângă oraş, în timpul căreia evreii din Odessa ar putea ataca pe la spate mica armată română. „Ce haos s-ar putea produce”, a remarcat el, „dacă şi evreii ar fi implicaţi în aceste lupte”. Conducătorul chiar a subliniat miniştrilor săi că „ar putea fi o crimă naţională” să-i laşi pe evreii din Odessa la locul lor şi că „nu vrea să impieteze” marea lui realizare, printr-o asemenea neglijenţă.

Deportarea evreilor a creat imediat problema felului în care să le fie confiscate proprietăţile de către statul român. Alexianu i-a solicitat politicos ministrului de finanţe, care era prezent, să trimită la Odessa un expert financiar care să conducă inventarierea proprietăţilor jidanilor „care vor deveni proprietăţi ale statului”. În acest punct, Antonescu a intervenit, amintind despre „eşecul” Băncii Naţionale la Chişinău şi Cernăuţi de a confisca întregul aur al evreilor. El l-a desemnat pe Alexianu „responsabil direct” pentru organizarea adecvată a acestei operaţiuni iar Alexianu a promis solemn că va supraveghea confiscarea organizată a bunurilor.

Deciziile româneşti referitoare la evrei nu pot fi înţelese fără comentariul făcut de Antonescu către sfârşitul şedinţei, când, în fapt, i-a dat mână liberă lui Alexianu să conducă Transnistria aşa cum va considera că e potrivit; în acelaşi timp, el a accentuat că ocupaţia acelei regiuni a teritoriului slav era o stare de lucruri durabilă. „Guvernaţi acolo ca şi cum România s-ar fi instalat pe acele teritorii 2 milioane de ani. Ce se va întâmpla apoi vom vedea.” „Tocmai acest lucru vroiam să-l aud de la dvs.“, a replicat servil guvernatorul [116].

După şedinţa de consiliu, Armata a III-a a primit un ordin de concentrare a tuturor evreilor într-un ghetou. În acelaşi timp, un trimis special al Marelui Stat Major, maiorul Ştefănescu, a fost trimis să supravegheze strângerea evreilor şi eventuala lor deportare. Administraţia din Transnistria a primit ordinul de deportare pe 29 decembrie 1941, semnat de şeful interimar al Statului Major, generalul Tâtăranu, care „se distinsese” prin tratamentul aplicat evreilor din Odessa. Alexianu însuşi nu a avut nevoie de telegramă, întrucât cunoştea decizia, dar ordinele oficiale i-au confirmat ceea ce ştia deja de la executarea ordinelor privitoare la evreii din Basarabia şi Bucovina. Armata română — sau, mai precis, Marele Stat Major — era filiera prin care Conducătorul şi subordonaţii săi transmiteau ordinele secrete de deportare şi lichidare a evreilor. Armata a III-a a primit ordinul să coopereze cu administraţia în executarea „ordinului Mareşalului” de deportare a evreilor.

”Domnnul Mareşal Antonescu a dispus ca toţi jidanii din Odessa să fie scoşi imediat deoarece, din cauza rezistenţei Sevastopolului şi a insuficienţei forţelor ce se găsesc acolo, ne-am putea aştepta la o surpriză dezagreabilă.

S-ar putea ca din cauza acestor jidani să se producă o catastrofă, în cazul unei debarcări ruseşti la Odessa sau în regiunea învecinată.

Domnul Mareşal Antonescu a spus: „A-i ţine acolo este o crimă. Nu vreau să-mi pătez activitatea mea cu această lipsă de prevedere”.

Rog luaţi imediat legătura cu Guvernământul Transnistriei aducându-i la cunoştinţă cele arătate mai sus şi colaboraţi pentru imediata executare a ordinului Domnului Mareşal. Raportaţi măsurile luate” [117].

Planul Armatei a III-a pentru deportarea evreilor din Odessa nu îi includea numai pe evreii din oraş, ci pe toţi evreii din sudul Transnistriei, aşa cum se preciza în ordinul nr. 2. emis de comandantul Diviziei a 10-a, generalul Nicolae Ghineraru, care a servit o vreme şi în calitate de comandant secund al Odessei. Ordinul fusese redactat înaintea şedinţei consiliului şi fusese emis în trei limbi: română, rusă şi germană. El îi obliga pe toţi evreii din Odessa şi din judeţele înconjurătoare —Ovidopol, Oceacov şi Berezovca —, sub pedeapsa cu moartea, să ofere un raport scris, în interval de 48 de ore, despre toate valorile pe care le posedă: bijuterii, inele de aur, obiecte de aur şi alte valori [118]. Ordinul în sine era o măsură ridicolă, din moment ce evreii, şi nu numai ei, fuseseră jefuiţi de jandarmi şi de soldaţi în plină zi.

ORDONANŢA NR. 35

La începutul lunii ianuarie, „Oficiul de studii” al administraţiei i-a prezentat lui Alexianu o „ciornă a ordinului de deportare a evreilor din Odessa şi din împrejurimi” însoţită de instrucţiuni pentru executarea ordinului. Alexianu a contrasemnat ordinul şi a cerat ca să „să se comunice toate persoanele însărcinate cu executarea. Să i se comunice şi dlui Gl. Dăscălescu, Armatei a 3-a, M.S. Major cu adresa specială şi dl Mareşal Antonescu” [119].

Ordonanţa nr. 35 a constituit baza „legală” pentru executarea ordinului lui Antonescu de deportare a evreilor din Odessa. Documentul confirmă planul iniţial de deportare a evreilor şi de instalare a lor „în nordul judeţului Oceacov şi în sudul judeţului Berezovca”, în locuri care vor fi precizate de autorităţile locale. Alexianu a selectat anumite zone din ambele judeţe, care ar fi urmat să fie convenabile pentru deportarea ulterioară a evreilor peste Bug (la Nicolaiev şi Voznesensk existau poduri provizorii). El a stabilit ca, până când germanii vor fi de acord să accepte evreii din Transnistria, majoritatea vor fi concentraţi într-o zonă în care trăiau zeci de mii de etnici germani — în raionul Landau şi în regiunea din împrejurimi şi în partea de sud a judeţului Berezovca, în care membrii SD-ului organizaseră un detaşament al morţii cunoscut sub numele de Sonderkommando R (v. infra). De ce nu i-a trimis pe evrei în „regatul morţii” ?

Pentru că acesta era deja plin până la refuz cu evrei, dintre care mulţi bolnavi de tifos. La sfârşitul lunii decembrie, autorităţile începuseră acolo o operaţiune masivă de lichidare a evreilor şi de ardere a corpurilor lor, iar Isopescu implora literalmente să nu-i mai fie trimis nici un evreu.

Ordonanţa îi constrângea pe evrei să-şi depună posesiunile „numai prin intermediul birourilor instituite în circumscripţiile poliţieneşti”, şi promitea populaţiei localnice că bunurile predate de evrei vor fi vândute la licitaţii publice. Evreilor ar fi urmat să li se acorde procente din vânzări — o promisiune care nu a fost, desigur, respectată. Evreilor li se permitea să ia cu sine îmbrăcăminte şi mâncare, şi se hotărâse că ei „vor trăi pe cont propriu” în locurile de „plasare” — altfel spus, aveau să fie înfometaţi până la moarte.

Secţiunea a 5-a a Ordonanţei îi transforma pe evreii din Odessa în sclavi ai statului român, pentru că le permitea autorităţilor să îi pună să îndeplinească „orice muncă de folos obştesc” în schimbul hranei — aşa cum se menţiona în Ordonanţa 23, un ordin care nu a fost nicăieri îndeplinit în Transnistria, cel puţin în privinţa compensaţiei pentru muncă. Responsabilitatea executării ordinului a fost împărţită de către Inspectorul Jandarmeriei Transnistria, de prefecţii din judeţele Odessa, Oceacov şi Berezovca şi de comandantul poliţiei din Odessa. Deportarea trebuia să înceapă la 10 ianuarie 1942 [120].

„Instrucţiunile privitoare la evacuarea populaţiei evreieşti din Odessa şi din împrejurimi” au reprezentat un fel de manual pentru personalul care lua parte la această operaţiune de mari dimensiuni, de a deplasa 36.000 de evrei pe o distanţă de 150-200 km, către moarte. „Instrucţiunile” autorizau înfiinţarea unui Birou Central de Evacuare în clădirea sediului poliţiei din Odessa şi şase birouri locale pentru a opera în fiecare sector al poliţiei din oraş. Biroul central era condus de prefectul judeţului Odessa iar dintre membri făceau parte: procurorul şef al tribunalului militar, comandantul poliţiei din Odessa, un ofiţer de la Cartierul General al armatei şi primarul Odessei. Printre alte sarcini pe care le deţinea, Biroul Central era responsabil cu coordonarea prefecţilor din Oceacov şi Berezovca, adică din locurile unde aveau să fie trimişi evreii. „Birourile de circumscripţie” erau conduse de jurişti de la tribunalul militar ajutaţi de comandantul poliţiei locale şi de un ofiţer de la cartierul general al armatei din oraş. Includerea formală şi deschisă a reprezentanţilor BNR (Banca Naţională a României) sau a Ministerului de Finanţe în fiecare comitet, pe lângă „reprezentanţii primăriei şi doi locuitori din Odessa”, au dat o nouă orientare pregătirilor pentru deportare, comparativ cu operaţiunile similare realizate în Basarabia şi Bucovina. Funcţiile diferiţilor membri ai comitetului, se complementau reciproc: trimişii primarului asigurau ca reprezentanţii Ministerului de Finanţe să nu „deturneze” nici o proprietate evreiască, în timp ce „reprezentanţii publicului” urmau să-i ajute pe agenţii Băncii Naţionale să evalueze şi chiar să descopere proprietăţile candidaţilor la deportare. „Biroul de circumscripţie” avea sarcina să identifice orice evreu, să-l înregistreze pe o listă specială a deportaţilor, să efectueze o cercetare a casei şi a persoanei, să întocmească un inventar al bunurilor şi valorilor sale care fuseseră confiscate şi să le despăgubească în RKKS. În final, listele proprietăţilor rămase ar fi trebuit să fie prezentate celor responsabili cu casele şi proprietăţile evreilor apoi să se sigileze şi însemneze fiecare casă, atelier sau clădire care aparţinuse evreilor.

Teoretic, evreilor le era îngăduit să ia cu ei haine, alimente, medicamente şi compensaţia pe care o primiseră în RKKS pentru bunurile confiscate, până la o greutate de 25 de kg. Deportarea s-a făcut în convoaie, escortate de poliţie sau jandarmi, care erau înlocuiţi în fiecare noapte. Aşa cum fusese stabilit în instrucţiuni, convoaiele s-au deplasat pe jos spre gara Odessa, unde, sub o pază strictă, au fost suite în trenuri de marfă care erau îndreptate spre Berezovca. De aici , convoaiele îşi continuau drumul pe jos către locurile de „reinstalare”. Evreilor urma să le fie interzis sub pedeapsa cu moartea să părăsească aceste aşezări. Inspectorul general al Jandarmeriei, colonelul Petală şi inspectorul din partea administraţiei, colonelul Ciurea, erau autorizaţi să „supervizeze şi supravegheze” operaţiunea de deportare în lagăre. „Instrucţiunile” erau traduse în limba rusă şi afişate alături de Ordonanţa nr. 35; în plus, ele au fost publicate în ziarul local, „Gazeta Odessei”, care apărea în două limbi: română şi rusă [121]. Pe 10 ianuarie, Alexianu l-a putut informa pe comandantul Armatei a III-a că „au fost luate toate măsurile pentru îndepărtarea imediată a jidanilor din Odessa” [122]. La Statul Major al Armatei a III-a sosiseră deja, pe 3 ianuarie 1942, copii ale Ordinului şi ale „Instrucţiunilor”.

EVREII DIN JUDEŢUL ODESSA ȘI DIN SUDUL TRANSNISTRIEI

Deportarea evreilor din judeţul Odessa a început la sfârşitul lui octombrie 1941 şi a fost reluată în februarie 1942, după începerea deportărilor din oraşul Odessa. Primele convoaie din judeţ, care i-au inclus pe evreii care făcuseră parte din convoiul uriaş format la Dalnic, au ajuns la Berezovca la începutul lui noiembrie 1941. Ei au rămas aici o zi-două, după care au fost conduşi mai departe către lagărul de la Bogdanovca [123]. Evreii deportaţi din oraş şi din judeţul Odessa au ajuns la destinaţie în convoaie atât de gigantice, încât l-au înspăimântat chiar şi pe Isopescu. Instrucţiunile „oficiale” referitoare la deportare au fost emise la începutul lui februarie 1942, cam la o lună după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 35. Biroul Central de Evacuare, condus de colonelul Matei Velcescu, a pregătit instrucţiuni speciale care au fost trimise la toţi pretorii şi în toate raioanele din judeţul Odessa. Aceste instrucţiuni care purtau semnătura lui Velcescu, au fost şapirografiate lăsându-se în stânga un spaţiu alb, pentru numele raionului. Scrisoarea care le însoţea şi care ordona pretorilor să aplice „instrucţiunile după care vă veţi conduce la evacuarea tuturor evreilor din comunele raionului dumneavoastră” era de asemenea trasă la şapirograf, dar pe foiţă. Ea nu avea decât patru rânduri. Pentru a economisi hârtie, fusese folosită o pagină având un sfert din dimensiunea standard. Bucăţica aceasta de hârtie transparentă, împreună cu instrucţiunile şi o copie a Ordonanţei nr. 35, avea să devină sentinţa la moarte a 30.000 de evrei în judeţul Odessa şi a unui număr necunoscut de evrei în judeţele din sudul Transnistriei [124]. La mijlocul lui februarie au fost expediate iarăşi petece de hârtie similare, de astă dată spre a reaminti pretorilor să nu se lase pe tânjală în aplicarea ordinului: „Vă rugăm să intensificaţi măsurile de cercetare a satelor, iar evreii care mai există prin sate să fie prinşi şi evacuaţi spre Berezovca, conform instrucţiunilor ce vi le-a trimis” [125].

Instrucţiunile privind deportarea erau notabile pentru încercarea de a adapta Ordonanţa nr. 35 la situaţia din satele şi oraşele din jurul Odesei. În fiecare raion a fost înfiinţată o „comisie pentru deportarea evreilor”, alcătuită din pretorul raionului, unul din comandanţii de jandarmi din acel raion, având grad de locotenent, şi fruntaşii satelor în care îşi aveau reşedinţa evrei. Prima însărcinare a comisiei era „veţi proceda la strângerea şi recenzarea tuturor evreilor, bărbaţi, femei, copii, indiferent de vârstă, din raionul Dvs. procedând la ridicarea obiectelor de valoare ce se găsesc asupra lor şi încheind un proces-verbal în trei exemplare”. Bunurile erau transportate în clădirea pretorurii (sediul şefului raionului) „până la sosirea unui reprezentant al Băncii Naţionale Române; iar evreilor li se spunea că vor primi compensaţii (în viitor) pentru bunurile confiscate. „Se va comunica Prefecturei pentru a se vedea dacă să se trimită un delegat al B.N.R. spre a plăti evreilor costul obiectelor de valoare. Veţi lăsa asupra lor numai cele prevăzute în ordonanţa Nr. 35.” Majoritatea convoaielor au pornit înainte ca reprezentantul BNR să sosească şi să plătească ceva, presupunând că ar fi avut intenţia să vină.

După aceasta, se stipula în instrucţiuni, va fi întreprinsă o „recenzare”; deşi nu se specifica cine va face cercetarea, e raţional să presupunem că era făcută de jandarmi. Aceştia trebuiau să verifice dacă în posesia evreilor au mai rămas bunuri care să poată fi confiscate şi vândute populaţiei locale, după care se presupunea că evreii vor primi încasările rezultate din vânzare. Aceasta era încă una din propoziţiile înşelătoare pe care administraţiei româneşti îi plăcea să le includă în instrucţiunile ei de hoţie şi jaf, cu scopul de a oferi acţiunilor ei o aparenţă de legalitate. Această practică, care a cuprins întreaga Transnistrie după ocuparea ei, nu îşi avea originea în timpul regimului fascist al legionarilor (14 septembrie 1940 — 21 ianuarie 1941), nici nu s-a ivit peste noapte. Pretorii şi jandarmii nu erau impresionaţi de instrucţiuni şi şi-au însuşit în scopuri personale orice valori au dorit. Cea mai mare parte, dacă nu toţi, dintre vecinii lor ucraineni au simţit că evreii erau condamnaţi la moarte şi le-au prădat bunurile pe faţă şi fără teamă; ce mai rămăsese, sau nu fusese descoperit la timp, a fost confiscat de pretori sau de căpeteniile satelor pentru diversele nevoi locale.

Acest document conţinea o clauză neobişnuită pentru actele româneşti de acest tip, o clauză care prevedea metodele de punere în aplicare a ordinelor de exterminare şi a deportării. Comitetele pentru deportare erau îndrumate să execute ordinele întocmai şi să examineze cu atenţie documentele evreilor, în special ale celor „suspecţi că sunt de sânge evreiesc şi posedă diferite acte false”. Cei care plănuiseră deportarea în masă a evreilor se temeau că prin sate vor mai rămâne persoane care ar fi numai pe jumătate sau pe un sfert evrei — persoane purtând nume slave şi având înfăţişarea de slavi, dar fiind în realitate pătaţi cu sânge evreiesc. În „regatul” românesc al Transnistriei, apartenenţa religioasă şi filiaţia de sânge deveniseră mijloacele de a-i depista pe evrei, în vreme ce, din punctul de vedere al „purităţii” de rasă, nici românii şi nici slavii (ruşii şi ucrainenii) nu ar fi putut pretinde că aparţin chiar rasei superioare — adică ariene (vezi mai jos).

Deportarea din judeţul Odessa s-a făcut pe jos:

”Toţi evreii recenzaţi şi strânşi cu obiectele ce pot duce cu ei, vor forma un convoi sub conducerea unui subofiţer şi cu gardă militară, care va fi îndrumat spre Berezowa, pe jos şi cu căruţe plătite de evrei, anunţând la timp Prefectura jud. Berezovca” [126].

Astfel, evreii din acest judeţ au fost evacuaţi pe jos şi nu cu trenul, exact în acelaşi fel în care fuseseră evacuaţi mai înainte evreii din celelalte judeţe sudice ale Transnistriei. Evreii din judeţul Dubăsari au fost, în cea mai mare parte, ucişi de unitatea de exterminare Einsatzgruppe D şi îngropaţi în uriaşe gropi comune. Evreii din judeţele Tiraspol şi Ananiev care au supravieţuit primului val de ucideri au fost încolonaţi cu forţa de români în convoaie şi mânaţi spre regatul morţii. O parte din evreii din judeţul Ovidopol au fost lichidaţi de etnicii germani din partea locului, în timp ce restul alăturaţi convoaielor care au ajuns eventual în regatul morţii, pe ruta sudică descrisă în primul capitol. În judeţul Oceacov nu trăiau prea mulţi evrei, iar cei rămaşi au fost grupaţi în convoaie împinse spre nord, spre regatul morţii. Judeţul Berezovca, în care existau zeci de sate germane, a fost ales spre a servi drept uriaşă groapă comună pentru evreii din Odessa şi din judeţul înconjurător; în multe privinţe acesta era geamăn cu regatul morţii (vezi mai jos). E important să notăm că convoaiele de evrei ucraineni din zona de sud a regatului morţii au ajuns la Bogdanovca şi Domanevca începând cu luna noiembrie 1941, până în martie 1942. Majoritatea acestor convoaie care soseau „din direcţia Odessa” nu era alcătuită din evrei proveniţi chiar din oraş, mai degrabă, ele erau alcătuite din evrei din toate judeţele sudice. Într-adevăr instrucţiunile de evacuare „pentru pretori” nu se refereau la aceştia.

Este greu de estimat numărul evreilor din judeţele sudice care au fost exterminaţi de români, dar se ştie că a fost de ordinul zecilor de mii. În şedinţa consiliului de miniştri de la 16 decembrie 1941, Alexianu spunea că „are” 85.000 de evrei bolnavi de tifos „în satele unde au venit evreii.” Adăuga că aceştia trebuie să fie deparazitaţi, pentru a nu contamina soldaţii români. Antonescu l-a sfătuit să nu facă nimic: „Lasă-i să mai moară” [127]. Se pare că cifra de mai sus include mai mult de 29.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, care au fost mânaţi spre regatul morţii (vezi Tabelul 10 din capitolul Statisticile româneşti), la care se adaugă 15.000-20.000 de evrei locali din judeţele Golta şi Balta, pe care Isopescu i-a menţionat într-unul din rapoartele lui, şi cel puţin 30.000 de evrei din Odessa, deportaţi pe jos în octombrie-noiembrie 1941; este clar că această cifră nu include cei 40.000 evrei rămaşi în oraşul şi judeţul Odessa, a căror deportare a început numai la 12 ianuarie 1942. Un raport secret, datat 9 septembrie 1942, de la inspectoratul jandarmeriei din Transnistria către administraţia din Transnistria, conţine numai statistica evreilor deportaţi. În secţiunea privind evreii locali, raportul menţiona că toţi evreii : din judeţele Berezovca, Ananiev, Ovidopol şi Oceacov sunt „dispăruţi”, ceea ce înseamnă lichidaţi, fără să se facă referire la vreo cifră. Evreii din Odessa şi din judeţele înconjurătoare, pe care jandarmeria îi estima la 65.000, „dispăruseră” de asemenea, conform raportului [128]. Prin urmare, putem afirma că zeci de mii de evrei din judeţele sudice „au dispărut” în acelaşi mod ca şi evreii din oraşul şi judeţul Odessa, al căror număr a fost estimat la 65.000 (cu aproximativ 35.000 mai puţin decât cifra actuală). Trebuie de asemenea să accentuăm că cifrele de mai sus se referă la evreii care au supravieţuit primei runde de operaţiuni de ucidere, îndeplinită de Einsatzgruppen şi de soldaţii români şi germani.

COMISIA DE DEPORTARE

Comisia de evacuare, adică de deportare a fost înfiinţată conform Ordonanţei nr. 35 şi instrucţiunilor care o însoţeau şi conform ordinului secret al lui Alexianu nr. 157/ 942, al cărui conţinut nu s-a păstrat în scris. Colonelul Marcel Petală din jandarmerie a convocat prima reunire a comisiei la 5 ianuarie 1942. Au participat la această întrunire: inspectorul Ciurea, vice-preşedinte al comisiei, alături de col. Petală (care a fost de asemenea pus la curent în mod confidenţial cu conţinutul ordinului secret nr. 157), subprefectul de Odessa, Gheorghe Ilin; doi jurişti militari, locotenent-colonelul Soltan Chirilă şi locotenent-colonelul Titus Nicolae Bardescu; procurorul militar al Odesei; maiorul Nicolae Nicolicescu, de la Cartierul General; căpitanul Alexandru Fulga Păunescu, de la Serviciul Special de Informaţii al M.St.M. sau pe scurt Biroul Doi; şi locotenent-colonelul Gheorghe Craioveanu, despre care nu se ştie nimic. Colonelul Petală a citit în faţa membrilor comisiei ordinul secret, ca şi Ordonanţa nr. 35 şi instrucţiunile de deportare [129]. Inspectorul Ciurea, care reprezenta echivalentul civil al lui Petală, îşi va aminti mai târziu (la interogatoriul de după război) că aveau amândoi efectiv deplină libertate de acţiune, deoarece raportau direct guvernatorului Alexianu — „singurul căruia i-am raportat despre mersul operaţiunilor şi încheierea lor.“ Într-o conversaţie particulară de după reuniune, Alexianu le-a cerut celor doi conducători ai comisiei să acţioneze rapid şi să nu tărăgăneze lucrurile” [130].

Alexianu a definit în cuvinte simple, pentru Petală şi Ciurea, misiunea pe care le-o încredinţa: erau „răspunzători de aplicarea ordinului de deportare a evreilor”. La întrunire s-a hotărât că „în scopul unei bune reuşite a operaţiunilor de evacuare este absolută nevoie, ca evreii să fie mai întâi strânşi într-un centru de adunare, unde să se facă toate operaţiunile preliminare evacuării (percheziţii, evaluarea bunurilor, trierea etc.) şi de unde apoi, această populaţie să fie transportată în regiunile prevăzute în ordonanţa Nr. 35″. (Aceasta a fost expresia exactă de pe pag. 1 a memorandumului semnat de membrii comisiei) [131]. Suburbia Slobodca a fost din nou aleasă ca punct de adunare; ea a devenit un ghetou temporar, cu scopul precis de a-i concentra pe evrei într-un singur loc, spre a fi mai uşor jefuiţi în beneficiul vistieriei statului.

Succesul deportării depindea de mai mulţi factori: încheierea lucrărilor de reparaţii pe calea ferată spre Berezovca; numărul de vagoane de tren disponibile în fiecare zi pentru îndeplinirea operaţiunii; condiţiile climatice. Populaţia ucraineană din Slobodca nu a fost evacuată, iar marea afluenţă de evrei i-a asigurat o importantă sursă de venituri.

La 10 ianuarie 1942, ziua în care era planificată să înceapă operaţiunea de deportare (românii, aşa cum am arătat, se refereau la ea ca la o „evacuare”), a fost emis ordinul nr. 7 de către generalul Tiberiu Petrescu. Petrescu era noul comandant al tuturor forţelor româneşti din Odessa şi din regiunea învecinată (care purtau numele de cod „Radu”), ca şi al garnizoanei din Odessa. Directivele erau concepute în trei limbi — română, germană şi rusă — şi ordonau tuturor evreilor „fără excepţie” şi sub ameninţarea pedepsei cu moartea să se deplaseze în două zile spre ghetoul Slobodca, începând cu data din acea zi (10 ianuarie), ora 8. Ordinul mai prevedea o penalizare cu 5 până la 10 ani de închisoare cu muncă silnică pentru populaţia locală care „vor tăinui, găzdui sau ajuta prin orice mijloace pe cetăţeni evrei de a se sustrage măsurilor de internare în ghetou”. Ordinul era semnat şi de procurorul militar, lt.-col. Soltan Chirilă [132].

Deportarea evreilor din Odessa la Berezovca a început la 12 ianuarie, cu două zile întârziere faţă de program. La 3 ianuarie 1942, guvernatorul Alexianu emisese rezoluţia nr. 66, care stabilea că o „comisiune de judecare a contestaţiilor” va acţiona paralel cu comisia pentru deportare (stabilită conform cu secţiunea 8 a Ordonanţei 35) [133]. Cererile puteau fi depuse de evreii sau de cei suspectaţi a fi evrei care se simţeau îndreptăţiţi să rămână în Odessa, „cum este cazul acelora care au contractat căsătorii cu persoane de religie creştină” sau în alte circumstanţe. „Comisia pentru verificare”, aşa cum era îndeobşte cunoscută, era instanţă juridică şi funcţiona independent de comisia pentru deportare. Ea era împuternicită să adune mărturiile care completau examinarea documentelor, iar hotărârile ei erau definitive. Comisia pentru verificare era condusă de prefectul judeţului Odessa, col. Matei Velcescu. Dintre cei aproximativ 300 de evrei care au introdus cereri, circa 90% au avut câştig de cauză, conform declaraţiei unuia dintre membrii comisiei [134]. În forma finală, comisia era alcătuită din pretorul Velcescu; dintr-un reprezentant al primarului Pântea; din noul comandant al poliţiei din Odessa, col. Iulian Popovici; dintr-un reprezentant al tribunalului militar din oraş; un reprezentant al Comandamentului militar din Odessa; directorul administraţiei căilor ferate din Transnistria şi directorul serviciilor de sănătate publică dr. Solcănescu. Comitetul audia persoanele care susţineau a nu fi de origine iudaică şi prin urmare nu trebuiau deportate. Erau preferate documente, nu mărturii, dar în absenţa acestora — sau dacă documentaţia era insuficientă — se audiau şi martori.

Persoanele ale căror cereri erau aprobate primeau un certificat special, emis de comandamentul poliţiei din Odessa (comandantul poliţiei purta şi titlul de pretor de poliţie al Odessei), prin care se confirma că sunt scutite de deportare şi că pot rămâne în Odessa [135].

Poliţia şi jandarmeria au întreprins razii cu o zi sau două înainte de începerea deportărilor pentru a grăbi transferul evreilor în ghetou şi, mai târziu, pentru a-i prinde pe evreii care reuşiseră să se ascundă sau care dobândiseră acte false. Evreii care soseau, sau erau aduşi la Slobodca erau îndreptaţi spre una din cele şase subcomisii ale comisiei pentru deportare („birouri” locale menţionate mai sus), dintre care unele îşi aveau sediul în ghetou. Li se înregistrau numele, le erau percheziţionate bagajele şi persoanele, iar bunurile aflate în proprietate le erau confiscate. Erau lăsaţi să se descurce cum vor putea în ghetou (sub paza jandarmilor), în aşteptarea deportării. La 20 ianuarie, opt zile după ce începuseră deportările, maiorul Pântea i-a remis un memoriu personal lui Alexianu, în care protesta vehement împotriva hotărârii de a-i deporta pe evrei, acţiune pe care o considera barbară. Pântea nu se ridica direct împotriva Mareşalului, ci mai curând împotriva celor care îl călăuzeau pe un drum greşit. După părerea sa, reprezentanţii SSI şi comandamentul general al oraşului erau cei care furnizau rapoarte despre ameninţarea iudeo-bolşevică din Odessa, despre rezistenţa organizată a evreilor şi despre o debarcare iminentă a unităţilor armatei sovietice de pe mare. Iată un fragment din memoriul său:

„V-am informat atât verbal cât şi în scris că această evacuare este nedreaptă şi inumană, şi că punerea ei în aplicare în acest timp — în miezul iernii — o va face de-a dreptul barbară. Mai mult, la 3 decembrie 1941, v-am comunicat în scris că populaţia evreiască din Odessa nu constituie o ameninţare pentru securitatea Odessei şi că, dimpotrivă, a început să lucreze pentru refacerea oraşului. Nimeni nu se gândeşte la conspiraţii şi rebeliuni. Ştiu că răspunzători de această nefericită evacuare sunt generalul Tiberiu Petrescu, comandantul militar al Odessei, şi cei doi şefi ai serviciilor secrete /…/ întrucât fapta a fost deja săvârşită, fac o ultimă încercare de a salva ce mai poate fi salvat“ [136].

Pântea îi cerea guvernatorului să scutească de deportare „cel puţin” trei categorii de evrei. Cele trei grupuri specificate erau: 1000 de familii de evrei caraimi, toate categoriile de meseriaşi evrei şi corpul didactic evreesc de toate gradele. Evreii caraimi, explica primarul, nu respectau decât sâmbăta, şi atât creştinii cât şi evreii îi considerau creştini. Meseriaşii evrei erau necesari pentru refacerea oraşului: „Sunt foarte buni şi pricepuţi meseriaşi şi evacuarea lor ar lăsa un gol însemnat, căci numărul lor e destul de mare”. Cât îi privea corpul didactic, a li se permite să rămână în oraş ar fi fost interpretat ca un gest de consideraţie faţă de „elementul cultural local“; cu alte cuvinte, aceştia reprezentau integral o parte a culturii ruse.

Scutirea acestor trei categorii de cetăţeni evrei va produce o mare satisfacţie în opinia publică creştină a oraşului, va linişti şi calma spiritele, căci populaţia ccreştină a oraşului, după 25 ani de regim comunist, în care răstimp concepţiile antisemite au dispărut nu vede cu ochi buni această discriminare rasială [137].

Guvernatorul Alexianu le-a permis caraimilor să rămână în oraş, dar a respins cererea primarului în ceea ce-i privea pe ceilalţi, în parte şi datorită obiecţiilor făcute de comandantul militar al Odesei [138]. Trebuie să notăm în acest moment că problema caraimilor şi a apartenenţei lor de rasă fusese deja luată în considerare de legiuitorii din România în 1940. Hotărârea emisă atunci dispunea distincţia între religie şi rasă: karaiţii, care nu erau „semiţi” nu vor fi consideraţi evrei. Caraimii din Odessa erau consideraţi tătari care se convertiseră la iudaism; se pare că rădăcinile lor trimiteau înapoi la khazari. Comunitatea era estimată în momentul acela la circa 1000 de familii. Dallin observa că numărul lor a sporit „misterios” la câteva mii în toată Transnistria, probabil ca rezultat al încercărilor evreilor aşkenazi (care vorbesc idiş, n.a.) de a fi consideraţi caraimi [139].

Aprobarea dată de guvernator caraimilor de a rămâne în Odessa nu a fost pusă imediat în aplicare şi nu apare ca rezultat al demersului lui Pântea. La 24 ianuarie 1942, comandantul poliţiei din Odessa, locotenent-colonelul Iulian Popovici, cerea ca guvernatorul să ia contact cu legaţia turcă din Bucureşti, astfel încât să poată fi stabilită originea etnică a caraimilor, deoarece aceştia declarau că nu sunt semiţi. Popovici credea că de fapt caraimii erau evrei, ceea ce însemna că trebuie să fie deportaţi [140]. La 27 ianuarie, Popovici a luat din nou legătura cu administraţia, de astă dată prin telefon şi a întrebat pur şi simplu dacă trebuie sau nu să-i închidă pe caraimi în ghetou [141].

La această întrebare a primit două răspunsuri. Primul, la 29 ianuarie 1942, stipula că „nefiind de origine etnică evreiască (semită) urmează să fie asimilaţi cu evreii” [142]. La 1 februarie 1942, guvernatorul i-a trimis câteva rânduri oarecum mai limpezi, în care i se explica comandantului poliţiei că aceşti caraimi erau membri ai unei secte religioase; înainte de a se lua vreo hotărâre în ce-i priveşte, trebuie să li se verifice originea etnică: „Dacă între caraimi se găsesc semiţi — evrei de origine etnică — urmează a li se aplica măsurile stabilite pentru evrei” [143]. În acest fel, guvernatorul spera să prevină orice încercare a evreilor „semiţi” de a se insinua în comunitatea caraimilor spre a evita deportarea.

O chestiune separată era cea a evreilor care încercau să-şi ascundă originea. Primarul l-a sfătuit pe un inginer evreu, cu numele de Iuliu Brodeschi, care era cunoştinţă de familie de la Cetatea Albă din Basarabia, să lanseze un apel:

”Primarul cunoştea personal pe tatăl meu de la Cetatea Albă, de aceea mi-am permis să-i cer sfatul pentru a putea rămâne în Odessa, d-sa mi-a spus, că nu va lua parte la şedinţele comisiunei, dar va delega pe ajutorul de primar Vidraşcu Constantin, căruia îi va da instrucţiuni să fie larg în aprecieri. Personal m-a sfătuit iar eu am sfătuit pe alţi prieteni şi cunoscuţi ai mei să distrugem actele din care se vede că suntem evrei, să facem contestaţie că suntem creştini, să cerem cercetare la faţa locului, să aranjăm în casă ceva icoane, iar Vidraşcu care singurul din comisie ştie ruseşte, va veni la faţa locului şi va constata că suntem creştini, admiţându-ne la toţi contestaţia. Primarul Pântea a fost un om bun, blând, uman si admirabil gospodar” [144].

După cele spuse de Vidraşcu, comisia de contestaţii a permis mai multor sute de familii de evrei să rămână în Odessa, salvându-le astfel de la deportare. Există motive să credem totuşi că această cifră este exagerată. Numărul real de evrei salvaţi în acest mod este necunoscut.

La dispoziţia noastră se află acum o vastă documentaţie în legătură cu evenimentele de la Odessa, în perioada dintre reînfiinţarea ghetoului şi operaţiunea de curăţire a oraşului de evrei. Biroul Doi al Statului Major (sau, cum mai era cunoscut, Biroul de Contraspionaj) trimitea rapoarte săptămânale Mareşalului în legătură cu situaţia din Odessa, ca să nu mai amintim de administraţia din Transnistria, de comandamentul poliţiei, de Armata a III-a şi, în principiu, de orice unitate operativă care acţiona la Odessa în acel timp. Toate aceste unităţi, fără excepţie, exprimau păreri similare, citându-i pe evrei ca pe o cauză a greutăţilor în consolidarea regimului românesc în Transnistria, descriind satisfacţia populaţiei locale la internarea evreilor în ghetou şi accentuând că populaţia rusă din Odessa era mulţumită de faptul că se iniţiaseră deportările. Toţi aceştia erau angajaţi în vânarea evreilor care scăpaseră din năvod şi se făleau cu „capturile” lor pline de succes.

După începerea operaţiunilor de deportare, toţi se grăbeau să-şi comunice numărul zilnic al deportaţilor şi motivele pentru suspendarea temporară a transporturilor. Considerate împreună, toate aceste fapte conduc spre o concluzie ineluctabilă: soarta evreilor din Odessa a fost pecetluită la Bucureşti, nu la Berlin.

Operaţiunea de deportare implica un contact direct, adesea zilnic, cu Cabinetul Civilo-Militar din cadrul Cabinetului Conducătorului, sau, în formă prescurtată, Cabinetul Militar. El servea ca birou de triere pentru rapoartele de la SSI, de la Biroul Doi al Statului Major, de la administraţia din Transnistria (care rapoarte, la rândul lor se bazau pe cele venite de la Siguranţă, de la jandarmerie, de la poliţie şi de la pretori), şi de la Armata a III-a (întemeiate parţial pe rapoartele pretorilor militari. La 9 ianuarie 1942 administraţia informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că a elaborat planuri operative pentru deportarea evreilor [145]. De la Preşedinţia Consiliului de Miniştri i s-a telegrafiat imediat lui Alexianu că a primit mesajul şi se cerea o copie de pe toate ordinele emise având legătură cu deportarea şi i se transmiteau instrucţiuni să-l „informăm pe dl. Mareşal cum va decurge operaţiunea iar în fiecare seară, la ora 19, să se telefoneze mesajul operaţiunii, ce s-a fost făcut şi ce a mai rămas de făcut” [146]. Această telegramă dovedeşte că Antonescu se interesa de deportarea evreilor din Odessa ca şi cum ar fi supravegheat o operaţiune militară.

La 12 ianuarie 1942, toată lumea a sărbătorit începerea deportărilor, dar nu totul s-a desfăşurat conform planificării. Ghetoul Slobodca a fost înfiinţat pe locul desemnat. Era împrejmuit cu sârmă ghimpată şi „păzit de unităţi speciale”, dar Ordonanţa nr. 35 şi celelalte directive nu erau afişate nici pe străzile oraşului, nici în ghetou. Pe când deportările erau în plină desfăşurare, apartamentele deportaţilor erau remise administratorilor clădirii şi se făcea un inventar al conţinutului lor „în două exemplare” [147]. Afişarea ordinelor a fost imediat întreprinsă, în aceeaşi zi în care se semnalase omisiunea: primarul a trimis un memoriu către administraţie, la 12 ianuarie 1942, în care raporta că a afişat Ordonanţa nr. 35 împreună cu instrucţiunile de deportare la primărie chiar în acea zi [148]. La 17 ianuarie 1942, primarul însuşi a scris administraţiei de laTiraspol că municipalitatea a tipărit 1000 de exemplare din Ordonanţa nr. 35 şi că a trimis câteva zeci din ele la cartierul general al armatei din Odessa, pretorurilor din Odessa, Oceacov şi Berezovca; la cartierul general al poliţiei ş.a.m.d. În plus, a afişat 884 de exemplare în oraş [149]. Paza ghetoului s-a dovedit realmente o problemă pentru autorităţi, până la lichidarea lui. Inspectorul general Ciurea, unul dintre cei doi co-preşedinţi ai Comisiei de deportare informa administraţia asupra lipsei de gardieni. Cerea încă două companii de jandarmi, ţinând seama de numărul deportaţilor din acea zi (14 ianuarie 1942); îşi repeta de asemenea cererea de a supraveghea mai ferm ghetoul şi de a face cercetări spre a-i găsi pe evreii fugiţi [150]. La 16 ianuarie 1942, asociatul său în comisie, col. Petală din jandarmerie, care era „pe câmpul de operaţiuni” telegrafia administraţiei de la Tiraspol spre a raporta că „primul transport de una mie evacuaţi din Odessa a sosit în gara Victorovca azi, 12 ianuarie ora 15″ [151]. Aceasta era într-adevăr o realizare, de vreme ce transportul pornise în aceeaşi dimineaţă de pe platforma de încărcare a staţiei de cale ferată de la Odessa şi fusese deja „descărcat” la o oprire temporară lângă Berezovca. Fiecare telegramă, fiecare raport către administraţie, sau de la administraţie către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, conţinea succesele zilei respective sau ale celei precedente, adică numărul de evrei deportaţi.

Secţia a II-a a Marelui Stat Major, SSI din Bucureşti şi „detaşamentul SSI din Odessa” (căci prezenţa SSI în oraş apare în diverse documente) adaugă numeroase informaţii în legătură cu starea de spirit a populaţiei creştine locale, ca şi cu aceea a evreilor de după începerea deportărilor. La începutul lui ianuarie, Secţia a II-a raporta că zvonurile răspândite de evrei şi de comunişti în oraş în timpul războiului (inclusiv în legătură cu victoriile armatei sovietice în contraofensiva de la Moscova) stârnesc nelinişte printre ruşi, care sunt îndemnaţi de evrei să se unească împotriva duşmanului comun, românii [152].

Siguranţa emitea uneori rapoarte zilnice, dintre care unele erau consacrate eforturilor de a-i vâna pe evrei în vederea arestării şi deportării. La 10 ianuarie 1942, se raporta o creştere a sinuciderilor printre evrei, citându-se cazul unui Moşe Bodnik „care a încercat să se sinucidă ca rezultat al deprimării” [153] „Intrarea evreilor în lagăr continuă”, raporta Siguranţa în ziua următoare (11 ianuarie 1942). Raportul nota de asemenea satisfacţia populaţiei creştine în legătură cu faptul că evreii fuseseră concentraţi în ghetoul de la Slobodca, dar sublinia că o parte destul de însemnată a populaţiei evreieşti nu se grăbea să intre în ghetou [154].

Dacă rapoartele tuturor instituţiilor româneşti care urmăreau operaţiunea deportării sunt de crezut, populaţia rusă din oraş era extrem de mulţumită de hotărârea de a-i evacua şi de a-i deporta pe evrei. În rapoartele către Mareşal, Secţia a II-a al Statului Major — care devenise acum principala sursă de informaţie în ce priveşte executarea ordinelor — deportarea era prezentată ca necesară pentru menţinerea ordinii şi a securităţii. Populaţia locală care, se pretindea, fusese tulburată ca rezultat al zvonurilor răuvoitoare răspândite de evrei şi de comunişti în legătură cu mersul războiului, era acum liniştită prin întemeierea ghetoului: „Populaţia creştină e foarte mulţumită de măsura internării evreilor în ghetou.” Conform aceluiaşi raport, evreii, dimpotrivă, îşi manifestă ura faţă de creştini şi ameninţă o „cumplită răzbunare”, dar acum erau deprimaţi ei înşişi.

Statul Major, care se pretindea capabil a interpreta climatul emoţional dominant, încheia cu opinia că hotărârea de a-i închide pe evrei în ghetou „a venit la timp” [155]. Mai mult decât orice altă instituţie românească, Statul Major (şi nu numai Secţia a II-a) socotea că majoritatea bărbaţilor evrei au hotărât să evite deportarea, poate pentru a se alătura luptei contra armatei române; astfel se explica de ce majoritatea evreilor aduşi în ghetou erau femei, copii şi bătrâni: starea de spirit a evreilor era în continuă cădere.

„Evreii sunt demoralizaţi. Demoralizarea lor sporeşte pentru că, cu tot timpul rău, evacuarea lor a continuat cu regularitate. Se prezintă pentru internare îndeosebi copii până la 15 ani şi bătrâni peste 50 ani. Marea majoritate a evreilor între 18—50 ani stă ascunsă sau a dispărut din localitate. S-au luat măsuri pentru urmărire. Odată cu începerea evacuării evreilor răspândirea zvonurilor false a slăbit în intensitate” [156].

„Marea majoritate” a bărbaţilor evrei apţi de luptă fuseseră mobilizaţi în armata sovietică la izbucnirea războiului, fuseseră spânzuraţi pe străzile Odessei, împuşcaţi în închisoarea oraşului sau în şanţurile de la Dalnic sau arseseră de vii în silozuri. Aşa cum vom vedea mai departe, chiar atunci când poliţia, jandarmeria şi patrulele militare au scotocit casă cu casă, nu au putut să descopere şi să aresteze prea mulţi evrei între 18 şi 50 de ani, pentru simplul motiv că nu mai rămăseseră destui care să poată fi găsiţi.

Aceeaşi sursă raporta, de exemplu, că la 24 ianuarie 1942, adică la 12 zile de la începerea deportărilor, 15.794 de evrei fuseseră deportaţi din Odessa „în majoritate bătrâni şi copii dintre cei mai săraci”; aceasta în ciuda căutărilor şi a raziilor-surpriză făcute cu scopul de a interna în ghetou întreaga comunitate evreiască [157]. În ce-i priveşte pe poliţiştii care participaseră la marea vânătoare, toate rapoartele, inclusiv cel citat mai sus, vorbesc despre „lipsa unor poliţişti calificaţi şi cinstiţi” şi de lipsa gardienilor. Secţia a II-a de la Cabinetul Militar al Conducătorului pregătea chiar un scurt raport special asupra „chestiunii”, cum îi plăcea Conducătorului s-o numească. Raportul nota că posibilitatea de a menţine ordinea şi securitatea în Odessa era compromisă de faptul că forţelor de poliţie le lipsea numărul necesar de oameni şi că lipseau „elementele calificate” [158]. Lupta contra partizanilor, vânătoarea după evrei ascunşi şi paza ghetoului necesitau un mare număr de poliţişti şi jandarmi. Un contingent de 150 de poliţişti profesionişti şi alţi 800 de jandarmi au fost aduşi la Odessa din România. Sarcinile de a păzi ghetoul şi de a escorta transporturile spre Berezovca erau îndeplinite de jandarmi; aceştia, ca şi poliţia, acţionau nu numai împotriva „teoriştilor” din catacombe, ci şi ca să debaraseze Odessa şi alte oraşe din Transnistria de „elemente dubioase” [159]. Administraţia respingea orice critică a felului în care acţiona poliţia în ce privea manipularea evreilor, luarea de mită etc., oferind drept unică explicaţie faptul că „problema nu mai prezintă azi nici o importanţă, deoarece evreii sunt evacuaţi din Odessa” [160].

Trebuie să reamintim că la căutările evreilor care ar încerca să scape de deportare participau de asemenea sute de poliţişti locali care erau familiarizaţi cu terenul şi, în anumite cazuri, şi cu evreii înşişi. La mijlocul lui ianuarie a hotărât şi armata să preia cauza: Statul Major îl informa pe Conducător că va întări „unităţile de câmp şi va [înlocui] prin recuperare” pe membrii forţelor de poliţie. În ce-l priveşte pe Antonescu, acesta propunea Ministerului de Interne să mobilizeze români din Basarabia pentru a servi drept poliţişti la Odessa [161].

Operaţiunea de deportare a continuat fără întrerupere, cu excepţia unor pauze temporare datorate vremii necruţătoare şi proastei calităţi a cărbunelui cu care erau alimentate locomotivele (vezi mai jos). În acest context trebuie să reamintim că operaţiunea se desfăşura la temperaturi de -30° până la —35° C, că până la sfârşitul lui ianuarie 1942 vagoanele de cale ferată erau furnizate românilor de armata germană şi că aprovizionarea oraşului cu combustibil şi cu hrană a fost în mare măsură împiedicată de lipsa vagoanelor de cale ferată şi de alte probleme privind transportul pe calea ferată. În ciuda tuturor acestor condiţii, autorităţile româneşti de la Odessa, atât cele civile cât şi cele militare, au făcut un suprem efort ca să se asigure că transporturile de evrei spre Berezovca vor continua fără impedimente.

”Toată linia ferată este complet blocată de trenuri şi posibilităţile noastre de a aduce lemne acum în timpul iernei, sunt extrem de reduse. Primele vagoane care sosesc sunt luate de trupe şi de nevoile administraţiei. Totuşi, prin carburanţii, care au sosit în ultima vreme, am asigurat, în parte, încălzitul spitalelor care funcţionează” [162].

Armata, se menţiona în acelaşi raport, nu poate pune trenuri la dispoziţia administraţiei, iar preocuparea de a încălzi cel puţin spitalele făcea parte din efortul depus de serviciul de sănătate al oraşului spre a preveni răspândirea tifosului.

Criza transporturilor nu s-a terminat în februarie, când ritmul deportărilor a sporit rapid. La 24 februarie, Statul Major îi raporta Conducătorului că deportările au fost accelerate şi că „lipsa mijloacelor de transport îngreuiază mult aprovizionarea oraşului” [163]. În ianuarie şi februarie, Statul Major şi SSI transmiteau Cabinetului Militar al Conducătorului rapoarte săptămânale (Statul Major) şi periodice, uneori zilnice (SSI), în legătură cu progresul acţiunii de deportare a evreilor din Odessa. SSI raporta la fiecare câteva zile numărul evreilor deportaţi de la începutul operaţiunii şi în fiecare din ultimele zile. Şi ei accentuau că majoritatea deportaţilor erau bătrâni, femei şi copii” [164]. La totalurile generale, Secţia a II-a al Statului Major adăuga descrieri ale atitudinii ruşilor faţă de deportări: „populaţia creştină se bucură că evacuarea evreilor continuă cu regularitate şi dă concurs autorităţilor în opera ce întreprind, denunţând evreii care au nume schimbate sau care invocă altă naţionalitate spre a se sustrage de la evacuare” [165]. Este imposibil să ştim dacă toată populaţia creştină din Odessa se bucura de deportare, dar e ştiut că foarte mulţi erau extrem de fericiţi să-i denunţe pe evreii care se ascundeau şi să le divulge adevărata identitate. Aceste acţiuni — născute atât din ura faţă de evrei, cât şi din dorinţa de a pune mâna pe bunurile aflate în proprietatea evreilor — făceau ca viaţa celor ce se ascundeau să fie intolerabilă. Trebuie să notăm că rapoartele SSI purtând semnătura lui Eugen Cristescu erau atât de dese şi conţineau atâtea amănunte, încât şeful Cabinetului Militar, col. Davidescu, a cerut la un moment dat ca numai numărul „total” de deportaţi să-i fie comunicat lui Antonescu şi ca „dacă n-avem alte date mai recente să se întrebe SSI, dacă nu avem ceva nou” [166]. La 6 februarie 1942, Statul Major o lua înaintea SSI, raportând că în acea zi au fost deportaţi 26.716 de evrei [167].

SSI şi Statul Major al Armatei a III-a supravegheau atent nu numai procesul de deportare, ci şi încercările de a se salva ale evreilor, cerând în acelaşi timp administraţiei din Transnistria şi jandarmeriei să ia o serie de măsuri pentru a-i prinde pe evreii evadaţi. Generalul Dăscălescu, desemnat de Conducător ca un fel de legătură între administraţie şi armată, era foarte preocupat de marele număr de evrei, între 18 şi 40 de ani (adică apţi de luptă) care, după el, evadaseră din Odessa. Generalul cerea ca aceştia să fie prinşi şi împuşcaţi.

”În urma afişării ordonanţei Nr. 35 a Departamentului Dvs., foarte mulţi jidani şi în special tinerii între 18—40 ani (bărbaţi şi femei) au fugit din Odessa, fiind ajutaţi la aceasta de ţăranii ucraineni, care i-a transportat cu căruţele în diferite localităţi din Transnistria.

Cum prin această situaţie nu se poate executa în prezent ordinului Domnului MAREŞAL ANTONESCU, evreii sustrăgându-se temporar de la închiderea lor în lagăr, pentru a reveni ulterior în Odessa;

Cu onoare vă rugăm a ordona Inspect. Jand. al Transnistriei să execute, prin unităţile în subordine, un control sever al tuturor localităţilor pentru a aresta pe toţi jidanii scăpaţi până în prezent de internare.

Aceştia, conform ordonanţei Nr. 23, art. 8, dată de Departamentul Dvs. vor fi trataţi ca spioni şi sancţionaţi în consecinţă” [168].

Detaşamentul SSI din Odessa a cerut ca administratorii şi portarii clădirilor din oraş să fie înlocuiţi imediat deoarece îi ajutau pe evrei să se ascundă. În apelul către administraţie, SSI afirma că „informaţii verificate” indică faptul că aceştia „adăpostesc familii evreieşti”, care nu s-au prezentat la punctele de adunare şi au evitat astfel internarea în ghetou, în schimbul banilor şi al obiectelor de valoare [169]. Pentru a scoate în evidenţă pericolul, detaşamentul SSI din Odessa adăuga că aceia care îi ajută pe evrei nu numai că trag un profit de pe urma acestei trădări, dar (în calitatea lor de foşti agenţi NKVD) acţionează şi ca oameni de legătură între partizani şi comuniştii activi în oraş.

CONVOAIELE

Primele convoaie de evrei din Odessa au pornit pe jos din Dalnic în direcţia Bogdanovca la sfârşitul fui octombrie 1941, trecând prin Berezovca la începutul lui noiembrie. În aceste convoaie erau introduşi de asemenea cu forţa evrei din satele din judeţul Odessa prin care se opreau convoaiele pe drumul deportării. Unul dintre puţinii supravieţuitori ai acestei deplasări, pe atunci o fată de 16 ani, îşi amintea că acel convoi era atât de uriaş încât nu-i putea vedea „nici începutul nici sfârşitul” [170]. Convoaiele erau escortate de jandarmi români, asistaţi prompt de poliţia rusă şi ucraineană, în care se intra pe bază de voluntariat; aceşti voluntari doriseră să ia parte la operaţiune exact la 10 zile de la ocuparea Odesei de către români. Convoaiele înaintau în marş forţat pe drumul Odessa-Berezovca în cursul mai multor zile. După ce rămâneau o zi sau două în Berezovca, continuau să meargă pe jos spre Mostovoi şi de acolo spre Domanevca pe ruta Nicolaevca. La Berezovca soseau de asemenea convoaie de deportaţi evrei din Basarabia care străbăteau judeţul Tiraspol, la care se adăugau evreii din judeţ, dar acestea veneau din direcţia Katarzi (sau Catargi). Deoarece Domanevca nu servea deocamdată ca lagăr al morţii, ci era numai un lagăr de muncă relativ mic, convoaiele erau duse în marş mai departe, spre lagărul morţii de la Bogdanovca.

Dacă comandantul legiunii de jandarmi din Berezovca nu ar fi fost prins luând mită de la două doctoriţe evreice care vorbeau româneşte (din convoaiele pentru Basarabia) şi care au încercat să rămână la Berezovca cel puţin pentru un timp, poate că n-am fi aflat niciodată ce s-a întâmplat cu zecile de mii de evrei din Odessa care au fost deportaţi imediat după explozia comandamentului armatei române din Odessa. Raportul respectiv, păstrat în Arhivele din Odessa, ne oferă prima dovadă reală în ce priveşte soarta evreilor. Până la deschiderea arhivelor (1993) şi la descoperirea tinerei fete din Odessa (1995), în principiu nu se ştia nimic despre acest capitol al lichidării evreilor din Odessa, şi aceasta în primul rând datorită lipsei de interes din partea autorităţilor sovietice în ce privea soarta cetăţenilor lor evrei. Într-un raport din 31 ianuarie 1942, comandantul legiunii despre care e vorba, maiorul Ion Popescu, descria rutina, folosită obişnuit la deportările pe jos din Odessa şi Katarzi:

”La această Legiune s-au primit cu începere din luna februarie 1941 evrei veniţi dinspre localităţile Catargi şi Odessa pentru a fi transferaţi spre Bogdanovca la lagărul ce se înfiinţase acolo.

De la acea dată s-a înfiinţat într-un local de lângă Legiune un lagăr, unde erau cazaţi peste noapte şi de unde a doua zi s-au în ziua când se găseau căruţe necesare se transferau mai departe. Evreii se primeau numeric, aşa ca Legiunea nu are evidenţa celor ce au trecut prin aceste lagăre.

Transferarea acestor convoaie de evrei era în sarcina exclusivă a jandarmilor” [171].

Convoaiele continuau să meargă pe jos circa 200 de km, până la Bogdanovca, timp de aproximativ două săptămâni, cea mai mare parte a timpului pe ploaie torenţială şi pe ger puternic. Nu li se dădea nici hrană, nici apă, iar cei care rămâneau în urmă erau împuşcaţi de jandarmi. Noaptea, convoaiele erau scoase din drum şi duse pe câmp, iar evreiilor li s-a ordonat să rămână pe loc în terenul mocirlos. Fetele şi femeile erau violate de jandarmi şi de miliţia ucraineană. Jandarmii efectuau percheziţii şi luau tot ce prezenta o oarecare valoare, inclusiv haine. În principal, căutau bijuterii şi aur, fără să se arate interesaţi de banii sovietici. Dimineaţa, convoiul se forma din nou şi toţi cei care nu vroiau sau nu puteau să se scoale erau împuşcaţi de jandarmi, ca măsură de precauţiune. Cadavrele erau lăsate pe loc, fără a fi îngropate. Convoaiele uriaşe erau împărţite în grupuri mai mici, care puteau fi mai uşor controlate; în ciuda lungii dâre de cadavre care marca ruta deportării, numărul celor deportaţi nu a scăzut, deoarece convoaiele erau întregite la loc cu evreii din judeţul Odessa, grupaţi la margine de drum de jandarmi [172]. Aceasta a fost una din primele misiuni ale jandarmilor după instalarea lor în judeţ — puţin mai târziu decât se planificase, pentru că toată regiunea fusese transformată în câmp de bătălie în timpul cuceririi Odessei.

Pe 13 noiembrie 1941, prefectul Isopescu a fost şocat să afle că „alţi 40.000 de evrei” sunt în drum spre localitatea sa de reşedinţă, „trimişi din direcţia Odessei” [173]. Dintre evreii din Odessa care au fost aduşi pe picioare în „Regatul morţii”, în noiembrie, o mică parte — mai ales meşteşugari — au fost lăsaţi la Domanevca. Câteva mii au fost împrăştiaţi pe la sovhozurile din judeţ, care erau în curs de refacere. Unitatea specială de etnici germani din Berezovca era şi ea în curs de înfiinţare; din acest motiv, aceasta nu s-a implicat în „rezolvarea” problemei decât mai târziu, în februarie-aprilie 1942, când de la Odessa transporturile au sosit cu trenul (aşa cum vom arăta mai târziu).

O tânără evreică deportată la vremea aceea la Bogdanovca a depus mărturie că, la sosirea ei acolo, pe la mijlocul lui noiembrie, locul era deja supraaglomerat şi s-a îmbolnăvit imediat de tifos. Şi Isopescu i-a raportat lui Alexianu, chiar înainte de sosirea convoaielor mari (în care se afla şi tânăra) că lagărul nu putea găzdui 11.000 de evrei în cocinele de porci unde „nu încăpeau 7.000 de porci”. Drept rezultat, „cei dinafară [din afara cocinelor] omoară pe cei dinăuntru, pentru a le lua locul” [174].

O dată cu sosirea a circa 40.000 de evrei din Odessa şi judeţul înconjurător, populaţia de la Bogdanovca a crescut la 58.000 de evrei, conform cifrelor furnizate de Isopescu. Cei 40.000 de evrei au ajuns într-adevăr la Bogdanovca, pentru că, la începutul lui decembrie, medicul militar al unităţii staţionate în raionul Domanevca (de care ţinea lagărul de la Bogdanovca) descria gigantice convoaie, „câteodată până la 10.000—12.000 de oameni” care erau aduşi acolo şi deveneau victime ale tifosului [175]. Aceste fapte sunt menţionate aici pentru a oferi o idee asupra amplorii primelor deportări din oraşul şi judeţul Odessa din octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie 1941. Convoaiele fuseseră organizate doar de români, ajutaţi cu entuziasm de miliţia ucraineană, după cum am arătat în capitolul anterior.

A doua fază a deportărilor (adică cea efectuată pe calea ferată) a început la 12 ianuarie 1942, cu plecarea primului transport de 856 evrei către Berezovca. Inspectoratul Jandarmeriei a estimat la 40.000 numărul evreilor rămaşi în Odessa la începerea deportărilor cu trenul, cifră care pare a fi corectă [176]. Operaţiunea de deportare a căzut în sarcina a trei oameni: inspectorul de Jandarmerie, colonel Marcel Petală, care a comandat şi supervizat operaţiunea de deportare din chiar Odessa; Inspectorul general al administraţiei Transnistriei, Constantin Ciurea, care avea sediul la prefectura din Berezovca, pentru a dirija operaţiunea de pe teren; şi colonelul Matei Velcescu, care conducea „Biroul Central de Evacuare”, cunoscut şi sub numele de Comisia pentru Deportări. Velcescu a coordonat între diversele autorităţi din Odessa, pentru a grăbi deportările şi, practic poate fi considerat şeful operaţiunii: „Fiecare din şefii de autorităţi [municipalitate, poliţie, armată, alt personal militar, justiţie, feroviare —J.A.] îşi avea însărcinarea lor în privinţa strângerii, cazării şi transportul populaţiei evreieşti, având în acest scop pe teren personalul necesar” [177]. Fiecare transport a început cu alegerea la întâmplare a 1000 până la 2000 de evrei dintre cei care se prezentaseră sau fuseseră aduşi la Slobodca, precum şi dintre cei care fuseseră aduşi în faţa birourilor de deportare chiar din Odessa. Apoi evreii erau jefuiţi de bunurile lor de către reprezentanţi ai autorităţilor şi de un emisar al Băncii Naţionale a României, care făcuse special în acest scop călătoria de la Bucureşti (vezi mai departe). De acolo, jandarmii mânau şi împingeau pe evrei direct la platforma de încărcare a mărfurilor de la Sortirovca, aflată cam la 10 kilometri depărtare de ghetou şi chiar mai departe de centrele de deportare care funcţionau în oraş. Deportările, începute la o temperatură de -20 grade Celsius, au continuat fără încetare în ciuda ninsorilor şi viscolelor, şi nu s-a oprit nici când temperatura a scăzut la -35-C. Singurele întreruperi s-au datorat închiderii temporare a traficului feroviar, datorită frigului cumplit, lipsei de cărbune pentru locomotive şi troienelor uriaşe care blocau şinele. Până la sfârşitul lui ianuarie 1942, evreii au fost transportaţi în trenurile furnizate de germani prin Statul Major de legătură al Wehrmacht-ului din Tiraspol.

La 1 februarie, linia ferată care ducea la Berezovca a fost transferată administraţiei româneşti din Transnistria. Evreii au fost transportaţi în vagoane pentru vite, înghesuiţi până la refuz — cam 120 de oameni într-un vagon. „Erau atât de mulţi evrei în vagon, încât era greu să ţii picioarele pe podea” [178]. Sute de evrei au murit îngheţaţi chiar în ghetou, în drum spre gară sau aşteptând pe platformele de încărcare. Alte sute au avut aceeaşi soartă după ce au fost forţaţi să doarmă pe străzile ghetoului, în case nemaifiind loc. Direcţiunea sanitară a administraţiei şi personalul medical al armatei române, îngrijorat de posibila izbucnire a unei epidemii de tifos, a ordonat ca în oraş să nu fie lăsat nici un cadavru. (Se pare că a fost singura „măsură sanitară” luată de dr. Tătăranu, care n-a pregetat să se laude cu iniţiativele sale, în rapoartele înaintate după deportare. Un medic din subordinea lui făcea parte din comitetul de deportare.) Astfel, trupurile îngheţate ale deportaţilor morţi au fost urcate şi ele în trenuri. Din cauza teribilei aglomeraţii, morţii nu puteau fi întinşi pe podeaua vagonului. Singura soluţie a fost să fie ţinuţi în picioare — morţii îngheţaţi, împreună cu viii şi cu cei care îşi dăduseră duhul pe drum.

Conform cu cele declarate de viceprimarul Vidraşcu, cam 20—25% dintre deportaţi au murit de îngheţ înainte sau în timpul deportării [179]. Numărul celor care pot fi considerate drept victimele îngheţului ar fi putut fi mult mai mic, dacă nu ar fi existat lăcomia jandarmilor şi a membrilor comisiei, care i-au deposedat pe evrei de bunuri, de haine şi mai ales de paltoane (în special de paltoanele de blană sau din stofe fine) [180]. Directorul serviciului Sanitar din oraş, dr. Solcănescu, a încercat să susţină la procesul său din 1952 că a fost o eroare de redactare şi că doar 2,5% dintre deportaţi au murit îngheţaţi, nu cei 25% citaţi în actul de acuzare [181].

În fapt, uriaşul număr de evrei care au murit îngheţaţi chiar înainte de îmbarcare nu a scăpat neobservat. Căpitanul Ionescu-Gion de la biroul procuraturii militare i-a sugerat colonelului Velcescu că ar fi posibilă o amânare a deportării, datorită frigului. Velcescu s-a înfuriat pe el, şi i-a spus că „trăieşte cu capul în nori”. Deportările au continuat [182].

În epocă, jandarmii şi soldaţii români care duceau evreii la Sortirovca numeau deja trenul de deportare: „Trenul dric”. Un ofiţer român care a călătorit cu acest tren la 18 ianuarie 1942 (într-un vagon special pentru militari) şi-a scris impresiile:

”Era o iarnă cumplită, cum numai în Rusia se poate întâlni. Zăpada călătoare se înălţa în văzduh, lăsând pământul gol-goluţ şi negru, pentru ca în clipa următoare să astupe tot ce era pe jos. Dune de zăpadă se mutau necontenit din loc în loc iar promoroaca îngroşa în flori de ghiaţă firele de telefon, ramurile şi bărbile trecătorilor. Vânt nebun, nouri bosumflaţi şi grăbiţi scuturau cerul Odessei… Era în amurg… Cam 1.200 de femei, copii şi bătrâni din Odessa au fost aduşi la gară sub escortă germană înarmată. Bătrâni şi alţi bătrâni, albi ca varul. Femei bătrâne, femei tinere, cu sau fără copii. Copii de toate vârstele, pe picioare, pe sănii, înveliţi în pături sau haine… Pe trei săniuţe trase de femei, cinci bătrâni care uitaseră să moară acasă… Evreii au fost distribuiţi în zece vagoane de vite; asta înseamnă 120 de oameni într-un vagon. Pe vagoane scria: „8 cai sau 40 de oameni”; cu toate acestea, au fost înghesuiţi 120. Au fost înghesuiţi, împunşi cu vergele de metal, îngrămădiţi în vagoane, dar au încăput. Iar după ce uşile culisante au fost închise, nori de aburi au ieşit pe ferestrele fără geamuri, ca dintr-o sobă în care se ard hainele cu păduchi. În timpul încărcării, un bătrân şi trei femei au murit. Dar cadavrele au fost încărcate în tren… În acea noapte cumplită, un oblon a căzut [brusc], lovind peronul cu un sunet ca de piatră spartă. Ici şi colo s-au văzut schije ale impactului. Erau bucăţi dintr-un copil îngheţat [care căzuse] din braţele mamei… Mama şi-a pierdut minţile şi a început să se tânguiască pe peron, cu faţa în palme… Apoi trenul a început să se mişte. Spre moarte. Era un tren mortuar, un dric” [183].

Ofiţerul român care a descris această scenă de groază a omis intenţionat faptul că jandarmii români erau aceia care escortau convoaiele. Trebuie, totuşi, subliniat, că cei răspunzători pentru planificarea şi punerea în aplicare a deportărilor nu au menţionat la vremea aceea nici un amestec german în transferul evreilor din ghetou la gară; operaţiunea a fost strict românească.

Maiorul Apostolescu, emisar al Statului Major, trimis de armata română să supravegheze deportarea şi confiscarea proprietăţilor, a raportat pe 18 ianuarie 1942 că operaţia este efectuată de jandarmii români şi că „din cauza frigului, parte din evrei mor în tren”. De asemenea, el a afirmat că au existat evrei care au adus cu ei cadavrele membrilor familiilor lor, la ordin, şi a recomandat ca serviciul sanitar să îngroape morţii „în cimitir sau în alt loc”. Ofiţerul a raportat că din primul transport au murit zece evrei, iar în al doilea 60, „din cauza gerului şi viscolului puternic”. În plus, el a notat că evreii mor pe drumul de la ghetou spre gară, din cauza foametei care făcea ravagii în ghetou şi că „pleacă pe drum şi până la locul de destinaţie fără nici un aliment”. Toţi evreii, scrie ofiţerul în raportul său, sunt bătrâni, copii sub 16 ani şi femei. „Nici unul sub 14 ani; între 41 şi 50 ani sunt extrem de puţini. Toţi sunt într-o stare de mizerie ceea ce arată în mod prea evident că sunt dintre evreii cei mai săraci care au fost în Odessa”. Cităm din recomandările sale:

”Faţă de timpul cu totul defavorabil pentru transport şi avându-se în vedere şi impresia făcută de numărul destul de însemnat de evrei morţi în ghetou, pe drum şi pe C.F., ar fi mai bine ca transporturile să nu se efectueze în zilele prea friguroase.

Să se interzică ridicarea şi luarea de către familii, a cadavrelor celor căzuţi în ghetou sau pe drum” [184].

În ciuda frigului, lucrătorii feroviari germani (până la 31 ianuarie) şi jandarmii care însoţeau transporturile au continuat să fure de la evrei, cotrobăind prin boccele după lucruri de preţ. Peronul era acoperit cu perne, pături, haine şi galoşii pe care evreii nu au avut voie să-i ia cu ei. Jandarmii împuşcau pe oricine încerca să fugă de-a lungul platformei, în general din dorinţa de a-şi găsi familia aflată în alt vagon. Soldaţii germani fotografiau scena. Drumul către Berezovca, adaugă ofiţerul român care a călătorit cu acel tren, a durat, în locul obişnuitelor trei ore, noaptea întreagă. În timpul lungilor opriri la staţiile de pe rută, el a auzit „urletele disperate” ale deportaţilor. Înăuntrul vagoanelor se instaurase un întuneric absolut, îndată după închiderea uşilor. Un deportat anonim descrie experienţa din vagonul său:

”Deodată, se aud gemete şi strigăte după ajutor. E o femeie, care se zbate în chinurile grele ale facerii, dar nimeni nu poate să-i vină în ajutor. În sfârşit, se aude scârţâitul zăvorului şi cei rămaşi în viaţă sunt daţi jos din vagon. Aceştia merg acum pe jos, îndemnaţi cu bâtele de jandarmi, cari împart lovituri la nişte oameni sleiţi de puteri şi îngheţaţi.

Drumurile sunt pline de cadavre şi-ţi aduc aminte de recentele bătălii, cu singura deosebire că pe câmp nu zac trupuri de luptători, ci trupuri de copii şi trupuri chircite de bătrâni” [185].

La Berezovca, conform mărturiei ofiţerului român citat mai sus, toţi morţii aduşi de la Odessa şi alţi 50 morţi ce-şi dăduseră duhul pe drum au fost scoşi din tren. „în gară, i-au aşezat în stivă, i-au stropit cu petrol, şi le-au dat foc.”

Incinerarea cadavrelor la ultima oprire era o altă metodă adoptată de serviciul sanitar al administraţiei pentru prevenirea tifosului exantematic. Nu era posibil să se sape o groapă comună, pentru că pământul îngheţat era ca o placă de metal. Trebuie amintit că în perioada deportărilor din Odessa făcute cu trenul, românii erau deja angajaţi în arderea a zeci de mii de cadavre în „regatul morţii”. În ochii administraţiei din Transnistria, faptul că mai ardeau câteva mii de cadavre în gări era o chestiune de rutină. Lucrătorii feroviari ucraineni recrutaţi de români pentru repararea şinelor, alţi ucraineni care au supravegheat arderea cadavrelor, ca şi privitorii obişnuiţi din populaţia locală stăteau lângă stivele de cadavre arzânde şi îşi încălzeau mâinile. În frigul cumplit, mirosul cărnii arse era mai puţin sesizabil.

Mulţi evrei care au supravieţuit ororilor de la Odessa s-au prăbuşit la Berezovca. Vederea cadavrelor arse le-a arătat clar pentru prima oară că nu au nici o şansă de a supravieţui. Întâlnirea, noaptea, cu focul şi cu mirosul pătrunzător le-a distrus şi ultima fărâmă de dorinţă de viaţă: „Uşa vagonului se deschide cu scârţâit şi suntem orbiţi de roşeaţa flăcărilor unor focuri. Văd oameni zbătându-se cuprinşi de flăcări. Se simte miros pătrunzător de benzină. Oameni sunt arşi de vii” [186]. Majoritatea evreilor aruncaţi în rug erau morţi, dar unii doar păreau morţi, din cauza îngheţului; căldura focului îi reînvia pentru o scurtă vreme, înainte de a le lua definitiv viaţa [187].

Nu toate transporturile pe cale ferată s-au făcut în direcţia Berezovca. Un număr necunoscut au fost dirijate mai la nord, la Veselinovo, un târg germano-ucrainean relativ mare, care era controlat de unităţi speciale ale SS-ului local. Aceste unităţi îi forţaseră pe toţi locuitorii ucraineni să plece, aşa că oraşul devenise 100% german [188]. În ambele gări, jandarmi români furioşi aşteptau deportaţii, bătându-i cu bâte ca să se grăbească. Ordonau evreilor să ia cadavrele din tren şi să le aranjeze în stive, lucru pe care cu greu îl puteau face, pentru că ei înşişi erau pe jumătate îngheţaţi. „Descărcarea” nu avea loc chiar la staţia Berezovca, ci pe un câmp apropiat. La Berezovca şi la Veselinovo, convoaiele erau despărţite în mod arbitrar, fără vreo intenţie de a lăsa familiile împreună, şi trimise imediat în marş în direcţii diferite. Jandarmii nu puteau permite evreilor să rămână în gară, chiar dacă ar fi vrut, pentru că ar fi murit şi ei din cauza îngheţului, împreună cu evreii. Jandarmii se schimbau des, ca să nu fie afectaţi de frig.

Pe 17 ianuarie, la cinci zile de la începerea operaţiunii, Inspectorul Jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, a întocmit un raport privitor la stadiul ei şi l-a trimis administraţiei din Transnistria şi Inspectoratului General al Jandarmeriei de la Bucureşti. Documentul aruncă o lumină asupra aspectelor seci, formale, ale operaţiunii de deportare. Din cauza importanţei lui, îl vom prezenta în întregime:

”Am onoarea a vă comunica că începând din ziua de 12 ianuarie cr. a început evacuarea evreilor din Odessa.

Conform Ordonanţei date de Guvernământul Transnistriei, evreii ce urmează a fi evacuaţi se strâng în ghetouri, după ce fiecare trece pe la comisia de Evaluarea Averilor (bijuterii) şi schimbarea monedelor ce posedă în mărci germane R.K.K.S. Din ghetou se formează convoiuri de 1.500-2.000 de indivizi cari se îmbarcă în trenuriele germane şi se transportă în regiunea Mostovoi—Vasilievo, din judeţul Berezovca.

Din gara Berezovca se excortează în regiunea de clasare.

Până în prezent au fost evacuaţi 6.000, transportul continuându-se zilnic.

În comunele de plasare, li se găseşte cu foarte mare greutate loc de cartiruire, întrucât populaţia ucraineană nu-i primeşte, astfel că mulţi rămân o zi adăpostiţi în grajdurile colhozurilor. Din cauza gerului care coboară până la 20° precum şi din cauza lipsei de hrană, a vârstei şi stării lor şubrede, mulţi cad pe drum, unde îngheaţă.

Legiunea Berezovca este concentrată pentru această operaţiune, însă din cauza gerului mare excortele trebuiesc schimbate continuu.

Pe traseul ce se parcurge rămân cadavre care se îngroapă în şanţurile antitanc din acea regiune. Pentru îngroparea acestor cadavre oamenii din regiune se scot cu greutate căci caută pe cât posibil a se sustrage de la asemenea operaţiuni.

Cu mersul acestei operaţiuni vom ţine Inspectoratul General la curent” [189].

Inspectoratul Jandarmeriei a repetat cele de mai sus aproape cuvânt cu cuvânt în primul său raport despre operaţiunea de deportare, actualizând doar numărul deportaţilor: „Până la data de 22 ianuarie, un număr de 12.234 evrei au fost evacuaţi dintr-un total de aproximativ 40.000″, afirmă raportul [190]. Convoaiele deja parţial decimate au fost trimise în diferite direcţii. Un număr de aproximativ 4.000— 5.000 de evrei au fost duşi în lagărele din regatul morţii — la Bogdanovca, unde operaţiunea de lichidare se încheiase, dar incinerările erau la apogeu. Unii dintre evreii nou sosiţi din Odessa erau duşi direct la gropi, împuşcaţi şi arşi.

Totuşi, alţii au ajuns la Domanevca, unde Pădure conducea selecţia şi separa „specialiştii”. Zeci de mii de evrei din Odessa, care au fost aduşi în aceste două lagăre, în noiembrie 1941, fuseseră deja măcelăriţi. La Domanevca, operaţiunile de lichidare încă erau în curs, iar evreii din ultimele convoaie au avut aceeaşi soartă cu ceilalţi.

Câteva convoaie au fost direcţionate spre sovhozurile locale, care trecuseră în stăpânirea românească, aflate în acea parte a judeţului care nu era locuită de săteni germani (vezi mai jos). Majoritatea convoaielor erau trimise spre lagărele improvizate în satele cu etnici germani din judeţul Berezovca: Cihrin, Hulievca, Catusia, Suha-Verba, Gradovca, Bernadovca, Lisinovca, Rastadt şi altele. Marşul forţat al evreilor din Odessa spre aceste lagăre a fost programat intenţionat astfel încât rândurile lor să se rărească, sau, cum a declarat un supravieţuitor, să moară pe cât posibil cât mai mulţi de „moarte naturală” [191]. Convoaiele trimise înspre lagăre aflate la 18 kilometri de gara Berezovca au fost obligate să mărşăluiască în cerc trei zile, pe un pământ pustiu, îngheţat, acoperit cu zăpadă, până să ajungă la destinaţie, cu majoritatea adulţilor şi copiilor lăsaţi să îngheţe în câmp, pe drum. Toate convoaiele au fost jefuite de jandarmii care le păzeau, care au luat orice obiect cu o valoare aparentă. Le-au luat ultimele lucruri. „Am ajuns la Domanevca asemeni unor cerşetori” [192]. Din cauza frigului, actele de viol au fost mai rare, dar nu au încetat niciodată de tot.

În cele ce urmează, prezentăm o cronologie a transporturilor care au plecat din Odessa cu trenul, din gara Sortirovca (sau Sortirovocinaia):

 ancel transnistria 1

ancel transnistria 2

ancel transnistria 3

ancel transnistria 4

ancel transnistria 5

ancel transnistria 6

ancel transnistria 7

ancel transnistria 8

ancel transnistria 9

ancel transnistria 10

ancel transnistria 11

Note la tabel

(citatele complete se pot găsi în notele generale)

1. Cartea Neagră, III, nr. 134, p.220.

2. Ibid., nr. 135, p. 220.

3. Ibid., nr. 136, p. 221.

4. Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 204. Dintre toate transporturile, cel mai dureros a fost cel care a plecat pe 15 ianuarie. A constat în 1.090 bătrâni care au fost lăsaţi în ghetou, fără membri de familie, sau altcineva care să îi ajute să ajungă la tren sau să urce în vagon. Nu există alt raport despre acest transport din momentul în care a ajuns la Berezovca.

5. Ibid., p. 205.

6. Cartea Neagră, III, nr. 137, pp. 221-222.

7. Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 206.

8. Ibid., p. 205.

9. Arhivele Odessa, 2242-1-1486, pp. 8-11.

10. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, pp. 81-83.

11. Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 207.

12. Ibid., p. 84.

13. Ibid.

14. Cartea Neagră, III, nr. 138, p. 222.

15. Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 70.

16. Cartea Neagră, III, nr. 139, p. 223.

17.23 şi 24 ianuarie 1942, Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 209.

18. Ibid., p. 212.

19. Cartea Neagră, III, nr. 140, p. 223.

20. Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 210.

21 .Ibid., p. 211.

22. Arhivele Speciale din Moscova, 492—1 — 5, p. 89.

23. 31 ianuarie 1942 şi 1 februarie 1942, Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 214.

24. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 128.

25. Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 213.

26. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1—5, pp. 132-134.

27. Arhivele Odessa, 2242-1-1084, p. 114.

28. 29 şi 30 ianuarie, Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 213.

29. Telegramă din partea Inspectorului Ciurea către administraţia Transnistriei din Tiraspol, 29 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1084, p. 95.

30. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 138.

31. Raport comun al lui Velcescu şi Ciurea, 21 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 102.

32. Ancel, Documents, V, nr. 126, p. 214.

33. Ibid.

34. Statul Major de legătură a forţelor germane din Transnistria către guvernatorul Transnistriei, Alexianu, 1 februarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1084, p. 2.

35. Guvernatorul Transnistriei către comandantul Statului Major de legătură a Wehrmacht-ului în Transnistria, generalul von Rothkirch und Paten, 2 februarie 1942, ibid., p. 113. „Cărbunele furnizat pentru trenuri… nu este potrivit pentru locomotivele cu aburi.” Mai departe se declară că administraţia a informat şi pe comandantul Armatei a III-a despre acest obstacol apărut în calea deportării evreilor.

36. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, pp. 142-143.

37. 2, 3 şi 4 februarie 1942, Ancel, Documenls, V, nr. 134, p. 229.

38. Ibid.

39. Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 5.

40. Ibid., 2242-4c-29, p. 55.

41. Vezi mai sus, nota 37.

42. Cartea Neagră, III, nr. 141, p. 224.

43. 6, 7 şi 8 februarie 1942, Ancel, Documents, V, nr. 134, p. 230.

44. Ibid.

45. Ibid.

46. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, pp. 155-157.

47. 11, 12 şi 16 februarie 1942, Ancel, Documents, V, nr. 134, p. 231. Privitor la arestările din 12-13 februarie, vezi Cartea Neagră, III, nr. 142, pp. 224-225.

48. Ibid.

49. Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 52.

50. Ancel, Documents, V, nr. 134, p. 232.

51. 12-14 februarie 1942, ibid., nr. 134., pp. 231-233.

52. Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 191.

53. Ancel, Documents, V, nr. 133a, pp. 216, 228.

54. Ibid., nr. 134, p. 234.

55. Raport rezumativ privind încheierea operaţiunii de deportare, 16 februarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1487, pp. 130—132b. La procesul său, colonelul Velcescu a susţinut că numărul total al deportaţilor a fost de 23.000; că deportarea a început pe 5 ianuarie 1942, când el se afla în concediu în România; că s-a întors la Odessa pe sau în jur de 21 ianuarie 1942 şi că el „nu a iniţiat, nu a comandat şi nu a organizat această operaţiune de evacuare” (Dosarul Pântea, pp. 171-172).

56. Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 217.

57. Ancel, Documents, V, nr. 134, p. 235.

58. Ibid., p. 231.

59. Ibid., p. 236.

60. Ibid,, p. 237.

61. Serviciul Special de Informaţii (SSI) către Inspectoratul General al Jandarmeriei de la Bucureşti, document secret, 12 martie 1942, Arhivele Ministerului de Interne, Arhiva Operativă dosar 40010, voi. 10, p. 149 (localizat în USHMM, RG25004M, Rola 31).

62. Arhivele Odessa, 2242-1-1488, p. 77.

63. Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 242.

64. Raport secret al SSI Inspectoratul General al Jandarmeriei din Bucureşti, 7 aprilie 1942, Arhivele Ministerului de Interne (vezi nota 61, de mai sus), p. 150.

65. „Tifosul exantematic în Transnistria”, de medic maior doctor Tătăranu, Gheorghe, Directorul Sănătăţii în Guvernământul Transnistriei, pp. 4-5; localizat în Arhivele Nicolaev, 2178-1-424, pp. 4-5, 9-10.

66. Arhivele Odessa, 2242-1-1488, p. 77.

67. Ibid., 2242-1-1487, p. 100.

68. Ibid., p. 103.

69. Ibid., 2264-1c-40b, p. 30.

70. Ibid., p. 27.

Tabelul de mai sus oferă o privire de ansamblu asupra procesului prin care Odessa a devenit „Judenrein”, de la stadiul de planificare până la punerea în aplicare şi urmărirea lui. Vom examina acum un număr de probleme speciale care au apărut în timpul operaţiunii de deportare.

După cum am spus mai sus, comandantul Corpului 2 Armată, generalul Dăscălescu, era convins că bărbaţii evrei de vârsta încorporării reuşiseră să fugă din Odessa. În realitate, căutările efectuate de armată şi jandarmerie nu au descoperit bărbaţi evrei din simplul motiv că nu mai exista nici unul. În 16 martie 1942, Corpul 2 Armată emite ordinul special nr. 9, al cărui conţinut exact nu este cunoscut. Acesta cerea garnizoanei Odessa să vâneze evreii care nu se prezentaseră la deportare, mai ales bărbaţii evrei. Preşedintele Comisiei de deportare, colonelul Velcescu, care a primit o copie a ordinului, a cerut în scris să nu fie făcut responsabil cu punerea lui în aplicare, deoarece comisia urma să-şi înceteze funcţionarea la terminarea operaţiunii şi, oricum, nu era potrivit pentru o asemenea misiune [193]. Ordinul conţinea instrucţiuni pentru „a avea grijă de“ evreii prinşi; toţi evreii bărbaţi între 16 şi 48 de ani urmau să fie închişi în închisoarea centrală din Odessa, „întrucât pun în pericol ordinea şi siguranţa”, iar apoi transferaţi la un lagăr special de la Vapniarca, în centrul Transnistriei. Ceilalţi urmau a fi „triaţi” drept evrei sau neevrei; cei găsiţi evrei urmau să fie transportaţi la Berezovca, iar de acolo la o „nouă destinaţie”, adică în „regatul morţii” [194]. Câteva sute de bărbaţi evrei au fost într-adevăr transferaţi de la închisoare la lagărul de la Vapniarca; doar 27 dintre ei, care erau prea bolnavi pentru a fi transportaţi, au rămas. Ordinul emis de Corpul 2 Armată includea şi o directivă secretă privind executarea evreilor „găsiţi vinovaţi” [de evitarea internării în ghetou — J.A.] în timpul operaţiunii de verificare. Colonelul Velcescu i-a recomandat generalului Dăscălescu pe 11 aprilie 1942 ca „execuţia celor ce vor fi constataţi că sunt de naţionalitate evrei să se facă de către unul din Serviciile Pretoriale aflate în Garnizoana Odessa” [195]. Pe 15 mai 1942, de exemplu, administraţia din Transnistria a ordonat execuţia a 22 de evrei „condamnaţi” din Odessa. Execuţia a avut loc la închisoarea Oceacov [196]. Numărul bărbaţilor evrei apţi militar prinşi şi executaţi nu este cunoscut, dar este important să remarcăm faptul că armatei i s-a dat — sau şi-a luat singură dreptul — mână liberă pentru a trata aceşti fugari drept spioni şi a-i executa fără judecată.

A doua problemă care a apărut în timpul deportărilor a fost aceea a copiilor abandonaţi, al căror număr se mărea în ghetou cu fiecare transport. Nu există o mai convingătoare dovadă a amplorii tragediei pe care românii au adus-o pe capul acestei comunităţi de 100.000 de evrei decât prezenţa acestor copii. Dar copiii abandonaţi sunt şi o dovadă a distrugerii solidarităţii şi întrajutorării evreieşti şi a neputinţei indivizilor şi comunităţii de a face faţă unor forţe şi împrejurări care i-au copleşit.

Deja pe 13 februarie, colonelul Velcescu îl informa pe Alexianu că operaţiunea de deportare pierduse din amploare. Într-un efort final de găsire a celor câţiva evrei rămaşi ascunşi, au fost înfiinţate patrule ale jandarmeriei şi poliţiei. Chiar şi funcţionarii de la comisiile de confiscare au fost trimişi la vânătoare. În acest timp a fost desfiinţată şi garda ghetoului acum gol; gardienii au rămas pe loc doar la spital şi la structura care servise drept gheto-miniatură pentru evreii arestaţi în timpul căutărilor. Au fost menţinuţi gardieni şi în jurul clădirii, unde valorile evreilor prinşi recent erau încă înregistrate şi evaluate. S-au închis patru asemenea birouri de înregistrare, rămânând doar două, la intrarea în fostul gheto.

Spitalul ghetoului avea acum 338 internaţi care nu puteau fi deplasaţi, ca şi 98 de indivizi handicapaţi, 36 de femei lăuze, 10 femei pe cale să nască, 143 de bolnavi mental, 76 evrei capturaţi în timpul căutărilor şi diverse alte categorii, un total de 1.412 evrei. Aceştia includeau şi 211 copii bolnavi şi 268 copii abandonaţi; copiii bolnavi, notează raportul, erau şi abandonaţi. Toate celelalte „cazuri excepţionale” au dispărut sau au fost în cele din urmă deportate, pentru că nu există altă menţionare a lor în nici un document după martie 1942. Prin contrast, copiii abandonaţi au continuat să fie subiect de corespondenţă. În raportul citat mai sus, preşedintele comitetului de deportare, colonelul Velcescu, a propus o soluţie practică pentru problema copiilor:

”Copiii părăsiţi care se ridică la un număr de 479 şi sunt toţi până la vârsta de maximum 6-7 ani vor fi, în limitele posibilităţilor, evacuaţi cu diferite convoiuri ce vor mai pleca, dându-se la fiecare femeie validă câte 1 copil” [197].

O „femeie validă”, în definiţia prefectului de Odessa şi a preşedintelui comitetului de deportare, era o femeie relativ tânără, cu membre nedegerate, care nu-i căra pe părinţii ei îngheţaţi, care nu avea povara propriilor copii şi care nu-şi pierduse minţile. Asemenea femei nu puteau fi găsite, fie pentru că operaţiunea era pe sfârşite, fie pentru că nu exista nici o femeie în stare să îngrijească un copil în umbra morţii.

Velcescu a avansat o altă propunere, dovedind că nu cunoaşte nimic despre teoriile purităţii rasiale. El a sugerat „ca din ei să se dea spre creştere la familii de creştini din oraşul Odessa şi care vor face cerere, sau urmează a se organiza prin grija Primăriei un orfelinat; sau urmează a se transporta la Berezovca”. Guvernatorul Transnistriei, care era conştient că sudul Transnistriei trebuie făcut total Judenrein, a scris cu propria mână următorul răspuns la sugestia ca familii creştine să adopte copii evrei: „Nu se admite. Să se facă un orfelinat într-o comună din judeţul Berezovca” [198]. După cum vom vedea mai departe, aceasta însemna în termeni practici exterminarea lor. Guvernatorul a cerut şi ca vânătoarea de evrei ascunşi să se intensifice şi ca „să se aplice sancţiuni”. După cum am spus mai sus, majoritatea bărbaţilor capturaţi erau consideraţi spioni; erau „judecaţi” şi executaţi, în conformitate cu interpretarea dată de generalul Dăscălescu ordinului 23, ca bărbaţii evrei între 16 şi 48 de ani să fie omorâţi (vezi mai sus, nota 168).

Pe 20 februarie, guvernatorul i-a cerut prefectului de Berezovca, colonelul Leonida Pop, să înfiinţeze un orfelinat într-un sat oarecare, pentru că autorităţile din Odessa sunt pe cale să-i trimită [lui Pop] „479 copii părăsiţi de ai evreilor au fost evacuaţi în vârstă de maximum 6-7 ani” [199]. Prefectul a raportat administraţiei pe 27 februarie că, după consultarea cu comandantul legiunii de jandarmi, a decis să înfiinţeze un orfelinat în oraşul Mostovoi [200]. Oraşul, aflat pe şoseaua Berezovca-Domanevca, servea ca punct de tranzit pentru convoaiele de la Odessa şi din restul Transnistriei de Sud, în drumul lor spre lagărul morţii de pe Bug (pentru alte date despre lagărul de la Mostovoi, vezi mai departe). Autorităţile de la Odessa au tărăgănat problema până în aprilie 1942, deşi administraţia a emis două decizii de înfiinţare a orfelinatului [201]. În acest moment, prefectul de Berezovca a raportat administraţiei că a făcut pregătirile pentru primirea a 479 de copii evrei din Odessa, dar dorea să ştie cine va suporta costul întreţinerii lor [202]. Guvernatorul Alexianu a răspuns că toate cheltuielile vor fi pe seama administraţiei; totuşi, copiii urmau să aibă propria contribuţie: „Copiii internaţi în acel orfelinat vor fi puşi la lucru, în raport cu puterile fiecăruia” [203]. Un mare număr din aceşti copii aveau să ajungă însă în magazia părăginită de la Acmecetca, unde un Isopescu beat şi oaspeţii lui germani se vor amuza luminându-i noaptea cu lanternele, ca să le vadă feţele, acum supte de foame şi boală.

În Odessa, copiii evrei sau pe jumătate evrei abandonaţi care scăpaseră de deportare erau prinşi ocazional, mai ales de către poliţia locală. Conform directivelor citate mai sus, orice evreu capturat, după ce deportarea a încetat, era considerat a fi încălcat legea şi era trimis în faţa curţii marţiale din oraş. Dintr-un schimb de scrisori între prefectul de Odessa, colonelul Velcescu, şi administraţie, rezultă că curtea marţială a oraşului, care se ocupa de „problemă”, decisese să reţină „toţi copiii evrei sub vârsta de zece ani” în spitalul evreiesc din fostul gheto Slobodca, dar ar fi dorit să cunoască numărul total [204]. Prefectura chiar a primit o scrisoare de clarificare din partea procurorului militar din Odessa, locotenent-colonelul Soltan Chirilă, în care se spunea, printre altele: „copiii de jidani sub 10 ani nu se evacuează conform instrucţiunilor Guvernământului şi a luat măsuri, provizoriu a fi trimişi la Spitalul de Copii — Slobodca”, care nu era decât spitalul ghetoului acum pustiu [205].

Deportările au fost amânate de mai multe ori datorită unei probleme tehnice simple: calitatea inferioară a cărbunelui pentru motoarele locomotivelor. Cărbunele fusese iniţial transportat de la minele din Donbas sub regimul sovietic şi stocat în portul Odessa sub cerul liber. În timpul lunilor de lupte, portul a suferit mari distrugeri, ca rezultat al bombardamentelor româneşti şi germane, al minelor plasate de sovietici înainte de retragerea lor din octombrie 1941 şi al politicii pământului pârjolit aplicate de sovietici. Calitatea a fost compromisă şi mai mult de ploile torenţiale din toamnă şi de frigul iernii. Iarna rece din 1941-42 nu mai permitea trenurilor să se mişte, cauzând suspendarea deportărilor între 25 şi 29 ianuarie 1942. Deoarece portul, spre deosebire de oraş, era considerat zonă militară germană, guvernatorul a trimis o cerere scrisă comandantului cartierului general de legătură al Wehrmacht-ului, pentru a obţine din port cărbune de bună calitate „spre a evita suspendarea din această cauză, a operaţiunilor de evacuare a evreilor din Odessa”. Guvernatorul chiar a promis că germanilor li se va returna cărbunele „din stocul naţional”, în primăvară, după repararea podului peste Nistru de la Tighina [206].

Pe 31 ianuarie 1942, colonelul Velcescu a raportat guvernatorului prin telefon că personalul prefecturii obţinuse şi transportase „cu mijloacele sale o cantitate de 50 tone cărbuni”, iar deportarea evreilor a fost reluată. (Cărbune pentru deportare era deja disponibil pe 30 ianuarie, dar trenul folosit pentru deportarea evreilor era ocupat cu transportarea de grâu de la Berezovca la Odessa.) Restul de cărbune urma să fie obţinut „conform înţelegerii” cu germanii şi transferat direct la punctul de plecare a evreilor de Direcţia Căilor Ferate Române, care a preluat linia Odessa-Berezovca. În timpul acestei convorbiri, Velcescu a făcut o referire explicită la asistenţa Corpului Doi Armată la deportarea evreilor: „Am luat legătura cu Dl. Comandant M. U. Borcea pentru asigurarea regulată a transporturilor” [207].

În ciuda faptului că deportările fuseseră întrerupe recent din cauza slabei calităţi a cărbunelui, valul de frig care a lovit Odessa spre sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie 1942 era atât de intens, încât Inspectorul Ciurea în persoană a trimis de la Berezovca (unde aştepta transporturile trimise de comitetul de deportări de la Odessa) o cerere ca „în zilele prea friguroase să se suspende evacuarea evreilor” [208]. Jandarmilor le era greu să-şi îndeplinească obligaţiile la temperaturi de —35-C.

Deportarea evreilor din Odessa a generat şi alte probleme; vom cita doar câteva exemple ilustrative. Prima se referă la căsătoriile mixte şi la evreii-pe-jumătate — Mishclinge. Pe 16 martie 1942, Corpul Doi Armată a emis ordinul 9 (al cărui conţinut, am spus-o, nu se cunoaşte exact). Acest ordin secret impunea ca evreii capturaţi spre sfârşitul operaţiunii de deportare şi puţin după să fie trataţi drept „suspecţi” şi închişi la închisoarea centrală din Odessa. Acolo ei urmau a fi verificaţi (dacă sunt evrei) iar bărbaţii evrei urmau să fie omorâţi. Prin urmare, ordinul cerea înfiinţarea unei comisii de clasificare a suspecţilor (Comisiunea de triere a suspecţilor), care va efectua o „examinare de verificare a naţionalităţii evreieşti a deţinuţilor” [209]. Testele erau făcute la închisoare şi includeau o examinare a organelor genitale ale bărbaţilor, pentru a se vedea dacă au fost circumcişi. Majoritatea bărbaţilor evrei din Ucraina fuseseră circumcişi, deci şansele de scăpare erau practic nule.

Evreii căsătoriţi cu creştini erau deportaţi. Evreii care se convertiseră la creştinism erau consideraţi tot evrei şi erau deportaţi dacă se prezentau la unul din centrele de înregistrare; dacă nu se prezentau şi erau prinşi, soarta lor depindea de oricare dintre cele câteva servicii — poliţia, Siguranţa, municipalitatea etc. — ca şi de mărimea bacşişurilor pe care le puteau oferi.

Ca regulă, o dată ce un individ era deportat, nu mai avea voie să se întoarcă, chiar dacă era de mult convertit. În 1941-42, autorităţile româneşti ştiau că este imposibil să mai urmăreşti un deportat; în orice caz, marea majoritate a evreilor din Odessa fuseseră sau împuşcaţi, sau muriseră din alte cauze. De pildă, Rachel Untilov se convertise la creştinism în 1912 şi se căsătorise cu un rus pe nume Valentin Untilov. Ea a fost arestată şi trimisă în gheto, pe 18 februarie 1942, iar „pe 24 martie 1942 a fost trimisă în judeţul Berezovca; nimeni nu ştie exact unde”. Soţul ei a dovedit că ea se convertise cu mulţi ani în urmă şi a încercat să-i obţină eliberarea. El a adăugat că este bolnav şi singur, dar comandantul poliţiei din Odessa, colonelul Iulian Popovici, a scris în raportul său că conform prevederilor ordinului nr. 7 al Corpului Doi Armată [citat anterior], ea nu se mai poate întoarce la Odessa [210].

Copii cu un tată evreu erau şi ei deportaţi. Autorităţile româneşti de la Odessa au dat peste câteva cazuri de evrei care luptaseră în armata rusească pe pământul României în timpul primului război mondial şi fuseseră decoraţi de statul român pentru acte de bravură. Guvernatorul a prezentat aceste cazuri comitetului de deportare. Într-o telegramă trimisă comitetului, el spune că „nu face nici o excepţie pentru evreii care au fost decoraţi în campania din 1914-1918. şi în consecinţă veţi lua măsuri să fie evacuaţi absolut toţi evreii din Odessa” [211].

Alexianu a respins orice cerere specială privitoare la evreii care voiau să rămână în Odessa, oricare ar fi fost motivul; astfel, el a refuzat cererea unui profesor de medicină, dr. Israil Sribner, care reuşise cumva să aducă cererea în faţa Cabinetului Civil-Militar de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Secretarul general al biroului a trimis personal cererea lui Alexianu şi i-a dat mână liberă în problemă. Răspunsul lui Alexianu: profesorul evreu trebuie informat că cererea nu a ajuns la el. Către Cabinetul Primului Ministru, el a scris separat, două luni mai târziu: „Nu putem face excepţie pentru doctorul Sribner, pe lângă aceasta adăugându-se şi faptul că nu mai are pe cine îngriji şi cui da consultaţii, nemaifiind evrei în oraşul Odessa”. După care a remis cererea lui Velcescu [212].

Societatea Surdomuţilor din Odessa a supus şi ea o cerere în numele inginerului Iacov Rosmarin, el însuşi surdomut, pentru a-i permite să rămână în oraş, pe motiv că era un expert inegalabil în domeniul său. Nici măcar comandantul poliţiei din Odessa nu a ridicat obiecţii la cerere. Răspunsul guvernatorului a fost negativ [213].

Trebuie subliniat că în timpul ocupaţiei româneşti la Odessa, adică până în martie 1944, când controlul a fost preluat de germani pentru câteva săptămâni, dorinţa de a vedea că în oraş nu a mai rămas nici un evreu în viaţă nu a încetat nici un moment. Scopul acesta era împărtăşit de toate autorităţile româneşti şi, mai ales, de armata română, în mai 1943, de exemplu, Marele Stat Major a cerut o explicaţie de la Cabinetul Primului Ministru privitor la trei evrei care, fusese informat, erau folosiţi de municipalitatea din Odessa [214].

Prefectul de Odessa a persistat în a crede că mulţi evrei au reuşit să evite deportarea şi l-a abordat pe guvernator în privinţa aceasta. În iunie 1942, Alexianu a ordonat comandantului jandarmeriei din Transnistria să ia măsuri de descoperire şi deportare a acestora [215]. Siguranţa a raportat că la Balta s-au furişat evrei care au venit sau fugit din Odessa; se cerea ca „toţi evreii străini de localitate să fie imediat ridicaţi şi trimişi la un lagăr pe Bug“, adică în „regatul morţii” [216]. Comandamentul poliţiei din Odessa a considerat faptul că a capturat trei evrei demn de includerea în raportul cu realizările pe februarie 1943 [217].

Deportarea evreilor şi redeschiderea bisericilor erau considerate cei doi mari factori care întăresc regimul de ocupaţie românesc în Odessa. Conform biroului de contraspionaj al cartierului general, sărbătoarea de Paşte — sărbătorită liber în tradiţia greco-ortodoxă în primăvara lui 1942, a produs o impresie deosebit de favorabilă României. În rezumarea situaţiei de la Odessa, Cabinetul Militar al Conducătorului nota că bisericile „erau pline atât de adulţi cât şi de tineri, dintre care unii veneau la biserică întâia oară”.

Dar au existat unele probleme. Pe lângă multele acte de speculă ale negustorilor şi cetăţenilor români obişnuiţi, veniţi din România în căutare de căpătuială rapidă, au început să se întindă zvonuri rele despre victoriile armatei sovietice. Cei răspunzători de aceste zvonuri erau „jidanii camuflaţi”, care erau încă prezenţi în număr mare şi ţineau legătura cu elementele comuniste rămase în oraş în scop de sabotaj [218].

Agitaţia antievreiască a serviciilor de informaţii şi contraspionaj ale armatei, a Siguranţei în jandarmerie şi a administraţiei din Transnistria a continuat chiar după ce Odessa a fost golită de populaţia evreiască. Această incitare, care-i numea pe evrei responsabili de „propaganda comunistă în rândul populaţiei civile, al muncitorilor şi armatei” a generat o reacţie furioasă din partea lui Antonescu însuşi împotriva tuturor evreilor din România şi a tuturor localnicilor aflaţi sub control românesc. El a declarat că românii trebuie să fie avertizaţi împotriva conspiraţiei:

”Trebuie comentat prin presă şi radio şi îndemnată populaţia să nu se lase ameţită de criminali, în spatele cărora stau jidanii şi alti duşmani ai Neamului care doresc prăbuşirea Tării cu orice mijloc” [219].

O mai atentă examinare a diverselor declaraţii şi directive ale Conducătorului, înregistrate la şedinţele de guvern sau la alte întruniri, nu face decât să confirme impresia că evreii din Odessa se aflau pe un loc de cinste pe scara urii şi repulsiei faţă de evrei. Acesta a fost cazul şi după ce ei au fost deportaţi din oraş şi trimişi în tărâmul morţii din judeţul Berezovca. Operaţiunea de curăţire a Odessei de evrei a reuşit peste aşteptări, fără a ţine cont de prezenţa evreilor caraimi, care, după cum am spus, erau estimaţi la 1000 de familii, şi a altor mii de indivizi care au reuşit să rămână în Odessa cu acte false. Cu totul, dintr-un total de 40.000 de evrei au fost deportaţi 35.000, conform datelor doctorului Tătăranu din aprilie 1942 [220].

Ar fi de notat în acest context că Odessa vremii nu era un oraş atât de mare încât un evreu să-şi poată ascunde originile şi să se amestece cu restul populaţiei fără ca vecinii să ştie de el. Evreii au fost denunţaţi practic tot timpul ocupaţiei româneşti. Vecinii şi bunii samariteni dintre ruşi şi ucraineni care au salvat evrei au făcut-o mai ales prin ascunderea lor acasă la ei sau în alte locuri şi prin alimentarea lor. Şi aceasta este o dovadă a inabilităţii evreilor de a-şi ascunde identitatea cu acte false; a ostilităţii societăţii în mare; şi a eforturilor autorităţilor româneşti de a vâna toţi evreii din oraş. Nu fără motiv au scris Ehrenburg şi alţii în Cartea Neagră (1946) despre atmosfera din Odessa ca fiind dominată de incitarea antisemită a autorităţilor româneşti: „în asemenea situaţie, fiecare cuvânt de compătimire adresat evreilor, fiecare privire înduioşată, fiecare sorbitură de apă şi fiecare coajă de pâine întinsă unui copil evreu constituiau o primejdie mortală pentru un rus sau ucrainean” [221]. Copiii evrei de cam 10 ani care nu fuseseră circumcişi şi nu rămâneau în locurile lor de baştină aveau aparent şanse mari de supravieţuire; după încheierea operaţiunii de deportări, autorităţile româneşti au prins numeroşi copii circumcişi şi i-au trimis la spitalul din acum golitul gheto Slobodca.

„IMPORTUL” DE EVREI

Guvernământul Transnistriei s-a văzut forţat, chiar în timp ce făcea totul ca să se asigure că în Odessa nu a mai rămas nici un evreu, să aducă în oraş alţi evrei. Anomalia a apărut în parte datorită trebuinţii de a avea meşteşugari şi artizani evrei, de care oraşul ducea lipsă; dar, mai important, administraţia românească din Transnistria, la toate nivelurile, se obişnuise să se folosească de munca gratuită a sclavilor evrei pentru satisfacerea propriilor necesităţi. Chiar din vara lui 1942 —în vreme ce jandarmii, poliţia şi comisia de deportări se ocupau cu curăţirea podurilor şi pivniţelor din Odessa de evreii ascunşi — peste 50 de meşteşugari evrei de diverse meserii au fost „importaţi” în oraş. Prefecţii diverselor ghetouri din Transnistria au selectat pe cei mai buni în domeniile lor pentru a servi miile de funcţionari români, de militari şi poliţişti care se stabiliseră la Odessa. La sosirea lor, s-au înfiinţat ateliere de cizmari, dulgheri, croitori — de bărbaţi şi de damă — şi tinichigii, ca şi o frizerie, o clinică generală şi una stomatologică [222]. Un „gheto” special, a fost stabilit pentru noii veniţi. În fapt, era o pivniţă a unei clădiri mari în centrul Odessei, unde erau ţinuţi cu o gardă permanentă. Trăiau şi lucrau acolo în condiţii de închisoare, lucrând practic pentru nimic pentru stăpânii lor români. În ianuarie 1943, când un reprezentant al Centrului Evreiesc (Judenrat) a primit permisiunea de a vizita Transnistria, a văzut 31 de bărbaţi, 19 femei şi patru copii, majoritatea provenind din Cernăuţi, care făceau parte din această selectă forţă de muncă:

”Era un ghetou sui generis, în fapt un număr impozant de ateliere, instalate în subsolul, parterre-ul şi etajul unui imens imobil din bulevardul Hitler No. 8 (fosta Ekaterinskaya). Erau acolo ateliere de tâmplărie, mobilă, croitorie, cizmărie, cofetărie etc. etc., iar lucrătorii erau aleşi dintre evreii deportaţi, specialişti în aceste meserii. Ei lucrau pentru ofiţerii şi funcţionarii civili superiori ai Guvernământului şi familiile lor. Plata era numai simbolică, iar regimul era cel de închisoare” [223].

În aprilie 1943, guvernatorul Alexianu a autorizat Direcţia Industriei din administraţia Transnistriei să aducă la Odessa 40 de cizmari, trei meşteşugari pricepuţi în facerea de geamantane şi bunuri din piele şi încă trei croitori, mărind astfel numărul sclavilor evrei din ghetoul privat pentru români de la Odessa. Autoritatea a trimis un reprezentant special pentru a face turul ghetourilor şi a selecta personal lucrătorii [224]. După cum am scris mai sus, în mai 1943 Statul Major a „denunţat” administraţia că ar folosi trei evrei în munca de birou a municipalităţii şi a depus o plângere în chestiune la Cabinetul pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei de la Cabinetul Primului Ministru. Asistentul guvernatorului, Cercavschi, a explicat Cabinetului că cei trei erau folosiţi în departamentul de contabilitate al administraţiei şi că fuseseră aduşi de la ghetoul din Moghilev, cu aprobarea personală a guvernatorului, pentru a servi de contabili, fiind experţi în domeniu. „Locuiesc în ghetoul din strada Hitler nr. 6, masa o iau în ghetou… Supravegherea o face Legiunea 7 Mobilă de Jandarmi… şi sunt verificaţi în fiecare seară” [225].

În toamna lui 1943, atelierele au fost reorganizate. Unii dintre lucrătorii din gheto au fost duşi la Birzula şi înlocuiţi cu alţi evrei — „… încercaţi, de rafinament meşteşugăresc, de care avem nevoie şi pe cari, cu toată stăruinţa depusă, nu i-am aflat printre lucrătorii localnici… în aceste ateliere se va putea valorifica, sub directa noastră supraveghere, materia primă dată de industrie şi mai ales munca evreilor, cari vor fi selecţionaţi, din tot ce are Transnistria mai bun“ [226].

În septembrie 1943, la a doua aniversare a ocupării Odessei, Departamentul Cultural a cerut şi el autorizaţia de a face un tur al lagărelor din Transnistria, pentru a găsi „doisprezece culegători… lucrători specialişti” pentru a pregăti publicaţiile de limba română pe care guvernul voia să le scoată cu această ocazie. Alexianu a adăugat pe scrisoarea de aprobare o notă, în care spunea că „fără familie, doar soţie sau fii care pot lucra” vor primi permisiunea de a li se alătura la Odessa, pentru că, în general, meşteşugarii erau aduşi acolo singuri. Asistentul lui a instruit jandarmeria să „ia măsuri urgente pentru adecerea evreilor, găzduire şi pază” [227].

În noiembrie 1943, directorul Departamentului Muncă al administraţiei a informat jandarmeria că „un alt grup de lucrători evrei experţi” era pe cale să fie adus în oraş şi a statuat excepţiile de la politica administraţiei de Judenrein pe 1943: 12 zeţari aduşi din ghetoul de la Moghilev pentru tipografia administraţiei; 15 meşteşugari pentru atelierul administraţiei; şi 32 de cizmari de la Birzula pentru fabrica de încălţăminte de la Odessa [228]. Acei lucrători şi artizani care lucrau în afara ghetoului-din-ghetou erau escortaţi în zori de jandarmi până la locul lor de muncă, iar seara erau duşi înapoi. Ei trăiau într-o permanentă frică, crezând că românii sau germanii îi vor omorî în cele din urmă în momentul în care armata sovietică se va apropia de oraş. Din cât se ştie, din primul grup de 54 de lucrători, toţi au fost întorşi pe teritoriul românesc de administraţie, înainte ca germanii să preia controlul oraşului [229].

Pe 7 mai 1943, emisarul papal la Bucureşti, monseniorul Andrei Cassulo, a făcut o vizită la Odessa. S-a folosit de ocazie pentru a mulţumi guvernatorului Alexianu în numele Papei Pius XII pentru atenţia acordată necesităţilor religioase ale populaţiei şi ale prizonierilor de război din Transnistria [230].

JAFUL BUNURILOR EVREIEŞTI ÎN ODESSA

„Proprietatea evreiască este proprietate a statului român”, a proclamat Antonescu la şedinţa de cabinet din 13 noiembrie 1941, la care s-a discutat, printre altele, soarta proprietăţilor deportaţilor evrei din Basarabia [231]. Acest canon privind pe evreii din Basarabia, a căror cetăţenie românească nu a fost niciodată revocată legal, a fost aplicat mult mai riguros în privinţa evreilor din Transnistria şi Odessa — cetăţeni ai unui stat inamic, care nu se mai bucurau de nici o protecţie legală. Într-adevăr, administraţia din Transnistria a stipulat în 21 ianuarie 1942, într-o circulară trimisă prin cablu tuturor prefecţilor, că reprezentanţi ai Băncii Naţionale sunt în drum spre Transnistria şi că proprietăţile evreilor sunt proprietatea statului. Spus mai simplu, „totul aparţine statului” [232].

În acelaşi timp, s-au luat măsuri — deşi târzii — „pentru a evita transportul de lucruri prădate” din Transnistria în Basarabia şi mai departe. Pe 4 decembrie 1941, Cabinetul Militar al lui Antonescu a stipulat punctele de tranzit şi mecanismul de inspectare; de asemenea, a ordonat prefecţilor, care aveau autoritatea de a elibera permise de tranzit, să specifice în permisele de trecere „obiectele pe care le vor putea duce cu sine titularii autorizaţiilor” în ţară [233].

Faptul că s-a furat proprietatea evreiască la Odessa nu a fost un secret nici în timpul, nici după regimul lui Antonescu, dar adevărata dimensiune a acestui furt nu a fost relevată decât după deschiderea arhivelor care a urmat colapsului Uniunii Sovietice. Această lucrare se va concentra doar asupra unei mici părţi din documentaţia care a fost descoperită de autor, pentru că subiectul este mult prea vast pentru a fi tratat corespunzător aici.

În cazul Odessei, ca şi cu alte localităţi în care regimul lui Antonescu a „rezolvat” problema evreiască, este necesar să facem o distincţie între jaful premeditat, în numele statului român, şi jaful efectuat de personalul militar sau din administraţie, pentru a-şi umple propriile buzunare. Zecile de mii de evrei care au fost deportaţi pe jos de la Odessa în octombrie-noiembrie 1941 au fost jefuiţi de jandarmii şi poliţia locală pentru propriul beneficiu, iar bunurile lor nu au ajuns niciodată în subsolurile Băncii Naţionale a României. Lecţia a fost învăţată, iar al doilea val de deportări cu trenul, din ianuarie-martie 1942, a început abia după crearea a nu mai puţin de şapte comitete pentru înregistrarea şi confiscarea proprietăţilor (ale căror funcţiuni au inclus percheziţii corporale, iar în cazul femeilor şi verificări ginecologice). Este de notat că la şedinţa de cabinet de pe 16 decembrie 1941 Antonescu însuşi, care era obsedat de evreii din Odessa, i-a ordonat lui Alexianu să aibă grijă de înregistrarea bunurilor evreilor din oraş înainte de deportare.

Acest jaf organizat a fost efectuat cu ajutorul reprezentanţilor oficiali ai Băncii Naţionale a României si a Ministerului de Finanţe, sub ochii atenţi ai emisarilor cartierului general al armatei române. Este important să notăm că deportările nu au început decât după ce reprezentanţii BNR au sosit în oraş. Alexianu a trimis Cabinetului Primului Ministru pe 13 decembrie 1941 o telegramă în care raporta că „au sosit delegaţii BNR” [234]. Spre sfârşitul operaţiunii, el a informat pe toţi prefecţii ale căror zone nu fuseseră vizitate de reprezentanţii băncii că este necesar să sigileze, inventarieze şi să descrie „obiectele de valoare provenite de la populaţia evreiască” şi să le depună la Guvernământ [235]. Cartierul general a trimis special un ofiţer „pentru a supraveghea evacuarea evreilor din Odessa”, iar raportul acestuia, citat anterior, este cel mai de încredere şi mai cuprinzător document românesc disponibil în această privinţă. Ofiţerul notează în raportul său că, pe lângă confiscarea oficială de bunuri, evreii erau jefuiţi în gheto „de populaţia [rusească] şi chiar de militari [români]”.

O altă „inovaţie” a românilor la Odessa a fost includerea localnicilor în operaţiunea de jefuire — câte doi în fiecare din cele şapte comitete. Aceştia cunoşteau pe unii dintre evrei personal şi astfel le puteau estima „cheagul” şi cunoşteau şi diverse metode de ascundere a bunurilor valoroase. Aceasta le-a permis să recomande tipul cel mai potrivit de căutare — căutări la care au luat parte şi ei. Examinările ginecologice efectuate de moaşe pentru găsirea de obiecte valoroase erau la ordinea zilei; aceste căutări erau făcute oriunde românii au avut timpul să organizeze corespunzător deportările, inclusiv în Regat. Ofiţerul, care a fost impresionat de amplitudinea confiscărilor, a recomandat, printre altele, ca „să se facă o evaluare mai rezonabilă a obiectelor ce se ridică de la evrei” [236].

Proprietăţi evreieşti de altă natură erau apartamentele şi conţinutul lor, pe care evreii au fost obligaşi să le părăsească în timpul ambelor operaţiuni de deportare. Unele dintre bunurile din apartamente au fost furate de localnicii ruşi când evreilor li s-a ordonat să se mute în gheto. Pe 13 ianuarie, la o zi după începerea deportărilor cu trenul, primarul Pântea a emis ordinul nr. 18, în care stipula că apartamentele evreilor „eliberate în urma evacuării evreilor… trebuiesc închise de supraveghetorii caselor corespunzătoare, iar întregul avut păstrat în întregime” Proprietatea din case va fi prezervată „în întregime” până la emiterea unui ordin special în materie. Între timp, intendenţii şi administratorii clădirilor vor fi personal responsabili de efectuarea unui inventar precis al obiectelor abandonate. Aceia care nesocotesc acest ordin vor fi pedepsiţi conform legilor aplicabile pe timp de război [237]. Inutil să spunem, nici un ordin sau instrucţiune nu au oprit vreodată personalul, municipalităţii, poliţiei sau jandarmeriei să comită furturi sau alte acte ilegale când era vorba de proprietatea evreiască.

Municipalitatea a organizat comitete speciale, care să meargă din uşă în uşă şi să înregistreze bunurile lăsate în case. Acestea s-au străduit s-o facă chiar în momentul în care locatarii evrei erau arestaţi şi duşi în ghetou sau când părăseau singuri locuinţele, pentru a evita „hoţiile”, când se putea. Aceste comitete erau autorizate „să adune obiecte pentru spitale din casele evreilor trimişi la Slobodca”. Colonelul Velcescu a trimis guvernatorului o telegramă pentru a cere permisiunea de a confisca „asemenea obiecte” nu numai din casele deportaţilor, ci şi din cele ale evreilor care fugiseră cu armata sovietică (până atunci, comitetele de confiscare ale municipalităţii făceau pentru cele din urmă „inventare separate”). Prefectul a primit permisiunea cerută [238].

Este important să subliniem că cei însărcinaţi cu operaţiunea de deportare dădeau aceeaşi importanţă strămutării evreilor şi confiscării proprietăţilor lor, dovadă următoarea telegramă trimisă de inspectorul Ciurea la administraţie pe 25 ianuarie 1942:

”Raportăm că până în seara de 24 ianuarie au fost evacuaţi spre Berezovca cincisprezece mii şase sute treizeci evrei — comisiile adhoc pentru strângerea efectelor necesare, spitalelor vor începe lucrarea la 29 ianuarie timp de zece zile efectele vor fi centralizate în depozit central şi întrebuinţate stoc lipsă de kărbunii la trenurile de evacuare” [239].

Inspectorul Ciurea, care superviza deja operaţiunea de deportare în numele administraţiei, simţea şi nevoia de a supraveghea confiscarea bunurilor pentru spitale. Pe 13 februarie, el i-a trimis o telegramă lui Alexianu cum că până pe 11 februarie 1942 au fost deportaţi spre Berezovca sau mai departe 30.714 evrei; mai departe, el raporta că este „în curs de executare strângerea efectelor pentru spitale şi razii în oraş şi împrejurimi” [240]. Guvernatorul Alexianu a acceptat recomandarea lui Ciurea de mărire a efectivului de jandarmi şi i-a cerut colonelului Broşteanu să îndeplinească cererea, dat fiind faptul că comitetul de deportare „este în curs de strângerea evreilor şi efectelor pentru spitale [sublinierea autorului], precum şi executarea de razii în oraş pentru descoperirea celor ce se ascund [241]. Pentru cei care se ocupau cu deportarea, evreii şi efectele lor erau acelaşi lucru.

Eforturile de rechiziţionare de paturi şi de alte obiecte pentru spitale au fost încununate de succes, iar la începutul lui martie se raporta că au fost strânse 1500 de paturi, care vor folosi la înfiinţarea a şase spitale [242]. Pentru a ne face o idee despre întinderea operaţiunii, trebuie să ne imaginăm în câte case de evrei deportaţi au fost nevoite să intre comitetele speciale pentru a găsi 1500 de paturi potrivite.

Serviciul de sănătate al administraţiei (direcţia sanitară), condus de doctorul Tătăranu, a cerut şi 35 de maşini de cusut „din cele ce se vor găsi în casele evreilor ce au plecat din Odessa”; cererea a fost aprobată [243]. Este interesant de remarcat cuvintele alese de consilierul pentru igienă, dr. Niculescu, în cererea sa. Stânjenit de cuvintele „deportare” şi „confiscare”, acesta vorbea de „evreii care au plecat” din Odessa, folosind un verb care are înţelesul de plecare voluntară spre un alt loc. Membrii administraţiei româneşti din Bucovina şi Moldova de Nord s-au trezit într-o problemă semantică asemănătoare; psihologic, le era dificil să admită că participau la o operaţiune de exterminare şi jefuire a evreilor.

Lista celor care au emis pretenţii la apartamentele şi bunurile evreilor era lungă. Mai întâi au înaintat cererile oficialii administraţiei şi ai municipalităţii, veniţi cu miile din România. În timp ce deportaţii erau încă pe drum, prefectul judeţului Odessa, colonelul Velcescu, a trimis lui Alexianu (aflat încă la Tiraspol) o telegramă, întrebând „în principiu locuinţele rămase libere în urma evacuării evreilor pot fi date în folosinţă funcţionarilor publici veniţi din ţară”. Guvernatorul a autorizat comitetul central de deportare, care era deja implicat în furtul de valori ale evreilor, să distribuie apartamentele — dar numai „după inventariere şi ridicarea lucrurilor. Locuinţele să fie cercetate”, spune guvernatorul, adăugând că funcţionarilor civili ar trebui să li se dea doar nişte apartamente modeste. „Să se dea funcţionarilor locuinţe absolut modeste. Cele bune să fie păstrate pentru nevoile Statului” [244]. Trebuie remarcat că abordarea întregii probleme a apartamentelor evreieşti se baza pe presupunerea că România va rămâne la Odessa „două milioane de ani”, cum îi spusese Antonescu lui Alexianu.

Şeful Oficiului Central de Evacuare a Evreilor (numele oficial al comitetului de deportare), care, un timp, a avut şi răspunderea pentru toate proprietăţile evreieşti rămase în Odessa, a fost solicitat de germani să împartă şi cu ei prada. Pe 4 februarie 1942, el a trimis la Tiraspol următoarea telegramă guvernatorului Alexianu:

”Autorităţile militare şi civile germane cer insistent să li se dea din casele evreieşti evacuate diferite feluri de mobilă necesară locuinţelor şi birourile lor. Rog să binevoiţi a ordona dacă se pot elibera cu forme legale” [245].

În aceeaşi zi, guvernatorul răspunde că germanilor ar trebui să li se dea „piese” din mobilele găsite în casele evreilor evacuaţi şi că transferul bunurilor ar trebui înregistrat „cu îndeplinirea formelor legale” [246]. Germanii nu s-au mulţumit cu mobila furnizată lor „legal” de depozitele municipalităţii. Echipe de germani localnici, întărite cu ruşi, au preluat la discreţie casele evreieşti — situaţie care a dus la ciocniri de interese între cei doi aliaţi şi a făcut necesară apariţia unui fel de aranjament în domeniu.

Este necesar, în acest context, să stabilim o distincţie între armata germană şi etnicii germani localnici, care se organizaseră în bande naziste. Soldaţii germani staţionaţi în Odessa, ca şi cei care treceau pe acolo, începuseră să pună mâna pe bunurile evreieşti şi ne-evreieşti încă din noiembrie-decembrie 1941. La cererea guvernatorului Alexianu, cartierul general al misiunii de legătură a Wehrmacht-ului în Transnistria a emis un „nou regulament” pentru furnizarea de mobilă armatei germane. Pe 12 decembrie, biroul Wehrmacht-ului de la Tiraspol a informat municipalitatea din Odessa că, de acum, îi este interzis personalului militar să depună cereri personale la Primărie din proprie iniţiativă, pentru mobilă sau alte tipuri de obiecte casnice. În viitor, spunea scrisoarea, asemenea cereri vor fi depuse la comandamentul german local (Standortkomandatur), care va face la rândul său o cerere oficială către municipalitate, după ce va obţine necesarele autorizaţii. (Această nouă procedură a confirmat faptul că toate proprietăţile ce nu se aflau în stăpânirea privată erau păstrate de români în depozitele municipalităţii.) O scrisoare specială pe această temă a fost trimisă şi guvernatorului Transnistriei, pentru a-i satisface orgoliul [247]. Alexianu a emis o circulară către toţi prefecţii din Transnistria, stipulând că, în viitor, nici un fel de „mobilă casnică” sau alte bunuri nu vor fi predate personalului militar decât dacă unităţile însele, sau comandamentele din diverse localităţi, le vor solicita şi îşi vor asuma şi responsabilitatea pentru distribuirea lor [248].

Dar aceasta nu a pus capăt conflictului între români şi germani asupra proprietăţilor evreieşti şi a distribuirii lor. Problema a ajuns în cele din urmă la Cabinetul Militar al Conducătorului şi a fost preluată de Mihai Antonescu personal. Cartierul general al armatei române l-a informat pe Conducător spre sfârşitul lui Decembrie că „organizaţia Grupului etnic german din Odessa, fără a lua în seamă ordinele autorităţilor române, eliberează autorizaţii de cartiruire populaţiei germane, care-şi aleg locuinţe după plac”. Aceştia soseau cu escortă germană şi preluau apartamentele, uneori aruncând afară oameni care locuiau deja acolo cu permisiunea autorităţilor române [249].

Când era vorba de proprietăţi evreieşti din Odessa, nu s-a admis nici un compromis. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a contactat Misiunea militară germană din Bucureşti, iar Alexianu l-a informat pe oberfuhrerul Hoffmeyer, care se aşezase cu reşedinţa în oraşul german Landau din judeţul Berezovca, că problema este în mâinile vice-prim ministrului şi ale Misiunii militare germane; între timp, a cerut el, nu are Hoffmeyer amabilitatea de a ordona oamenilor săi din Odessa să înainteze cererile de apartamente Guvernământului şi să se abţină de a mai înhăţa unilateral proprietăţi ? [250].

În iunie 1942, clădirea care adăpostea Teatrul Evreiesc din Odessa a devenit Casa Germană (Deutsches Haus), cămin şi loc de recreere pentru germanii aflaţi în vizită, în urma unei înţelegeri semnate de Alexianu şi oberfuhrerul Hoffmeyer, comandant al escadroanelor morţii ale etnicilor germani, numite VoMi (vezi în cele ce urmează). Alexianu a fost invitat de comandamentul lui Sonderkomman-do SS să participe la inaugurarea Casei Germane, pe 14 iunie 1942. Cu câteva zile înainte, el aprobase furnizarea de mobile, saltele, lămpi etc. „din depozitele municipale” pentru locuinţele subofiţerilor germani [251]. Un al doilea acord Alexianu-Hoffmeyer, din august 1942, le permitea etnicilor germani să ocupe apartamentele evreilor „care au plecat”, în schimbul plăţii către autorităţile româneşti a mobilei. În Odessa erau mai multe apartamente evreieşti libere decât candidaţi români să le ocupe. În octombrie 1942, s-a anunţat că un comitet mixt româno-german va examina, înregistra şi distribui proprietăţile confiscate sau furate din Odessa [252].

Problema majoră legată de furtul organizat atât al bunurilor, cât şi al conţinutului apartamentelor, era lipsa de mijloace de transport al mobilei sau al altor proprietăţi luate din casele evreilor. Pe 20 ianuarie, în culmea deportărilor şi a vremii rele, inspectorul Ciurea — care făcea naveta între Odessa şi Berezovca — i-a trimis guvernatorului o telegramă cum că nu are mijloace de transport la dispoziţie: „Suntem literalmente lipsiţi [de] mijloace de transport. Ghetoul Slobodca este situat [la] cinci km [de] circumscripţiile de evacuare în largul oraşului. Controlul nostru rămâne inoperant şi iluzorie fără vehicule” [253]. Prefectul Velcescu — care avea responsabilitatea globală a administrării judeţului, de conducere a comitetului de deportare şi de colectare a bunurilor luate de la evrei — a ordonat Direcţiei de transport al prefecturii să furnizeze armatei benzină. De partea ei, armata a trimis camioane militare pentru transportul proprietăţilor evreieşti. Un sublocotenent de la Batalionul 7 Pionieri a semnat o chitanţă pentru benzina primită de la garajul prefecturii, una dintre zecile găsite în dosarele departamentului de transporturi: „Bon de primire a 120 litri de benzină şi 10 litri ulei pentru două camioane alocate Raionului doi… pentru transportul de bunuri abandonate în apartamentele evreilor”. Altă chitanţă, şi ea cu ştampila prefecturii, confirmă că s-au primit 50 de litri de benzină pentru „transportul de bunuri colectate din casele evreilor din Raionul trei”. O altă chitanţă pentru 100 de litri de benzină confirmă că aceasta a fost folosită pentru „transportul obiectelor strânse pentru spitalele militare din casele evreilor evacuaţi“ [sublinierea din citatul de mai sus aparţine autorului] [254].

Comitetul de deportare din Odessa era responsabil şi pentru colectarea prăzii de război în judeţul întreg, mai ales de la evreii deportaţi în marş în februarie-martie 1942. Şi într-adevăr a luat măsura de a trimite instrucţiuni tuturor pretorilor privind metodele adecvate de jefuire a proprietăţilor şi de organizare a convoaielor. Conform acestor indicaţii, care purtau semnătura lui Velcescu, prima măsură era localizarea şi înregistrarea tuturor evreilor, „ indiferent de vârstă” şi pregătirea unui proces-verbal „în triplu exemplar procedând la ridicarea obiectelor de valoare ce se găsesc asupra lor. Aceste obiecte urmau să fie confiscate şi depozitate la comandamentul judeţean „până la venirea delegatului Băncii Naţionale a României… Veţi lăsa asupra lor numai cele prevăzute în Ordonanţa nr. 35″, adică practic nimic. Evreilor trebuia să li se spună că vor primi compensaţii pentru proprietatea confiscată. Următorul pas era ca pretorul să anunţe prefectura că obiectele au fost colectate, pentru a vedea dacă reprezentantul BNR poate veni ca să plătească evreilor compensaţiile pentru valorile confiscate, (în realitate, nici un convoi nu a fost întârziat pentru a aştepta sosirea vreunui reprezentant al BNR, care, oricum, ar fi plătit doar suma standard în RKKS pentru bijuterii şi alte valori. Pretorul, jandarmii şi soldaţii care păzeau convoaiele împărţeau bunurile şi furau pentru ei, ca şi pentru B.N.R.

La percheziţii participau entuziast şi vecinii ucraineni ai evreilor, care primeau şi ei o parte din pradă. După ce toţi evreii erau înregistraţi, jefuiţi şi adunaţi „cu obiectele ce pot duce cu ei”, convoiul se forma, era pus sub pază militară şi dus la Berezovca pe picioare sau în căruţe închiriate de evrei [255].

O evreică care a fost arestată în timpul deportărilor sub bănuiala că ar avea acte false a fost salvată ca urmare a intervenţiei primarului Pântea. La procesul lui Velcescu de la Bucureşti, din 1950, ea a depus mărturie că fusese dusă într-una din clădirile prefecturii, iar nu în beciurile comandamentului poliţiei, şi fusese în măsură să asculte rapoartele verbale ale şefilor comisiilor locale de deportare către şeful comisiei centrale, colonelul Velcescu:

”Raportau bijuteriile jefuite de la populaţie, numărul copiilor, bătrânilor şi femeilor ce erau internaţi în gheto, cât şi a celor deportaţi. Pentru bijuterii, evreii trebuiau să fie despăgubiţi cu bani, dar aceasta nu s-a făcut” [256].

Administraţia din Transnistria, ale cărei direcţii corespunzătoare au început să fie mutate de la Tiraspol la Odessa din februarie 1942, coordona şi operaţiunea de jaf pe întreaga regiune a Transnistriei. De aici au pornit instrucţiunile de a-i jefui pe evrei în beneficiul statului şi al BNR şi aici se îndreptau rapoartele despre succesele în îndeplinirea operaţiunii. Dosarele administraţiei privind subiectul s-au păstrat integral. Totuşi, subiectul va fi analizat aici doar pe scurt, nefiind scopul principal al cercetărilor noastre.

În timpul operaţiunii de colectare, administraţia din Transnistria a dedicat două şedinţe speciale subiectului „inventarierea obiectelor de valoare provenite de la evrei” [257]. În general, jaful obiectelor de valoare ale evreilor era considerat atât de important, încât şi instrucţiunile importante şi rapoartele prefecţilor se transmiteau prin cablu; aceasta însemna că guvernatorul putea întocmi statistici şi putea raporta la Bucureşti realizările administraţiei cât mai curând posibil. Prezentăm două asemenea telegrame, pentru ilustrare:

Pe 26 martie, prefectul de Moghilev, colonelul Băleanu, a raportat că „obiectele de valoare provenite de la evrei s-au depus la preturi şi prefectură” [258]. (Pe vremea aceea, judeţul său conţinea cea mai mare concentraţie de evrei din Basarabia şi Bucovina.) Prefectul Băleanu a fost demis la scurt timp după aceea, pentru afacerile pe care le făcea cu cei care profitau de pe urma evreilor.

A doua telegramă a fost trimisă de prefectul judeţului Dubăsari: „Am onoarea a vă raporta că la prefectura şi raioanele din judeţul nostru nu se găsesc depozitate obiecte de valoare provenite de la populaţia evreiască — care de altfel nu se mai află pe teritoriul judeţului nostru” [259]. Exterminarea evreilor din judeţ de către Einsatzgruppe D, cuplată cu deportarea supravieţuitorilor în „regatul morţii” de către jandarmii români însemna că nu mai existau în judeţ evrei — fapt confirmat de operaţiunea de „confiscare” iniţiată de guvernul român.

Faptul că jaful proprietăţilor evreieşti din Odessa şi Transnistria a fost ordonat de Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost consemnat de guvernatorul Transnistriei în cel puţin o ocazie. Un adevărat tezaur, incluzând „bijuterii, piese de aur, inele cu briliante, diamante, safire, blănuri ale evreilor supuşi evacuării” din Odessa a fost descoperit în posesia unei românce. Aceasta a fost arestată şi depusă la închisoarea oraşului, unde a murit de tifos. Guvernatorul Alexianu a ordonat ca întreaga casetă să fie trimisă direct Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din Bucureşti [260].

Unele din proprietăţile evreieşti din Odessa au fost predate Consiliului de Patronaj, condus de doamna Antonescu, care s-a folosit de ele pentru acţiuni caritabile în România. Alexianu a devenit protejatul ei, în virtutea „generozităţii” sale cu proprietăţile evreieşti şi ne-evreieşti transferate instituţiilor ei. Consiliul de Patronaj, a declarat Alexianu la interogatoriu, în 1945, „nu s-au făcut presiuni, dar cereau să furnizăm [bunuri]. Am furnizat şi totul s-a înregistrat… de fapt, Consiliul de Patronaj nu a plătit nimic”. Societatea a deschis o filială la Odessa, înfiinţând şcoli, un orfelinat şi instituţii de binefacere pentru românii din oraş şi pentru cei consideraţi a avea sânge românesc [261]. Sprijinul doamnei Antonescu l-a ţinut pe Alexianu la putere până în ianuarie 1944, în ciuda mulţilor săi inamici din armată şi din guvern.

O mişcare necugetată a municipalităţii din Odessa din vara lui 1942, ilustrând atât lăcomia cât şi tradiţionalele deficienţe ale birocraţiei româneşti, a generat un val de proteste în rândul populaţiei ruseşti din oraş. Întreaga problemă, iscată în jurul bunurilor evreieşti furate, a fost descrisă într-un raport al serviciului de informaţii al Armatei a IV-a (serviciul care supraveghea orice, dar se concentra în special pe problemele care implicau evreii). Documentul aminteşte de nemulţumirea din rândul populaţiei ruseşti la decizia municipalităţii de a efectua un inventar al tuturor bunurilor „rămase de la evrei care în prezent se găsesc în posesia populaţiei, să fie înregistrate a doua oară, fixându-se un preţ pentru fiecare obiect în parte”. Municipalitatea, care era o instituţie românească transplantată, se vedea pe sine moştenitorul legal al proprietăţilor evreieşti. Astfel, ea voia să „vândă înapoi” ruşilor ceea ce ei luaseră deja fără „compensaţii” către posesorul legal — regimul român. În acest scop, municipalitatea a înfiinţat iar comisii, constând în localnici ruşi, „care umblă din casă în casă înregistrând toate obiectele, atât mobilier cât şi îmbrăcăminte, dacă proprietarul nu posedă acte pe ele”. Deoarece majoritatea localnicilor nu aveau asemenea acte, toate bunurile lor au fost înregistrate şi acum trebuiau răscumpărate de la municipalitate: „Dacă în locuinţele lor se găsesc două rânduri de haine sau pantofi, un rând din acestea le înregistrează, spunându-se că sunt de la evrei” [262].

Această atitudine din partea municipalităţii a trezit un larg resentiment în rândurile populaţiei ruseşti, deşi majoritatea participaseră într-adevăr la jafuri şi furturi şi profitaseră de nenorocirea căzută peste evrei. Dar municipalitatea nu a abandonat planul. Primarul Pântea s-a modelat în mod fericit programului de jaf al guvernului său şi nu mai era chinuit de puseurile de conştiinţă dinainte. Acum, el a trimis un scurt raport special către administraţie privind decizia sa de a pretinde cel puţin o parte din bunurile evreieşti — care, prin definiţie, aparţineau statului român — sau de a cere o compensaţie pentru cei care o furaseră primii:

”Direcţia Inventarului, inventariază toată averea rămasă de la evreii şi comuniştii refugiaţi, care avere a fost sustrasă de cetăţenii localnici.

Comisiunile de inventariere ale Primăriei, au constatat că măcar parte din localnici, fiind vicioşi, nu s-au supus obligaţiunilor impuse de ordonanţa noastră No. 13 din 16/XII—1941. Nu au declarat averea ce le-a rămas în locuinţe, de pe urma evreilor şi comuniştilor refugiaţi.

Astfel, Comisiunile verificând din locuinţă în locuinţă şi constatând, cu martori, că averea a aparţinut refugiaţilor, se ridică şi se transportă la Direcţia Inventarului, dacă este de valoare, dacă nu, se predă în custodia — cu forme legale — persoanei la care s-a găsit, dacă prezintă garanţii morale” [263].

Evident, aceste confiscări nu puteau duce decât la nemulţumiri. Dar au umplut buzunarele funcţionarilor municipali, membrilor comisiilor care au alergat din uşă în uşă, Direcţiei Inventarului, Comisiei speciale de apel care se ocupa de plângeri, Magistratul de la Parchetul Militar al Curţii Marţiale din oraş etc. Şi a oferit tuturor venituri şi alte beneficii până aproximativ în primăvara lui 1943, când operaţiunea s-a terminat, nemaifiind bunuri de împărţit, re-împărţit sau ascuns.

După catastrofa de la Stalingrad de la începutul lui 1943, a apărut o situaţie unică legată de proprietăţile evreieşti — anume problema numeroaselor piane confiscate, mai ales din casele evreilor. Multe dintre aceste piane, foarte preţuite pe vremea aceea, au fost transferate în depozitele municipalităţii. Altele au rămas în casele care au fost repartizate funcţionarilor civili, personalului militar şi jandarmilor, iar un număr necunoscut a apărut pe piaţa neagră, pe care se negociau bunuri furate. Din cauza mărimii „obiectelor”, era imposibil să fie transportate în ţară. La începutul lui 1943, s-au exercitat presiuni pentru permiterea transferului acestor piane în România, iar în martie acelaşi an, guvernatorul a anunţat o decizie care permitea oficialilor români, ofiţerilor şi subofiţerilor armatei să cumpere piane în Transnistria şi să le „transporte în Ţară”. S-a înfiinţat un nou comitet al municipalităţii din Odessa, doar în scopul de a elibera autorizaţiile necesare [264]. În mai 1943, frontul apropiindu-se tot mai mult, guvernatorul a simţit nevoia de a înfiinţa un comitet pentru clasificarea şi evaluarea pianelor în fiecare judeţ [265]. Problema pianelor în sine este de mai mică importanţă şi este amintită aici dor pentru a ilustra preocuparea românilor pentru proprietatea furată de la evrei şi de la alţii. În timpul interogatoriului de după război, Alexianu a făcut referire la furtul bunurilor evreieşti atât de personalul administrativ, cât şi de militarii de rang înalt, dar a subliniat că mareşalul Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a preveni asemenea întâmplări:

”Din nenorocire neamul nostru are înclinări pentru aceste lucruri. Când un prefect al meu îl găsesc făcând contrabandă şi este primul caz când un Guvernator a trimis un colonel în judecată, l-a destituit, fiind condamnat la 8 ani închisoare. Am avut contrabande la punctele de trecere şi într-o parte şi întralta. Ca să legitimez această situaţie de a nu se mai fura, am instituit birouri de vânzare fiindcă nu aveam convingerea că oamenii cumpără lucrurile ci le fură. Când am controlat am văzut că erau lucruri furate din casele evreilor, cari fuseseră omorâţi şi din alte părţi. Pianele care au fost aduse, cu maşini militare care nu erau controlate. Nu putea schimba o Ţară de la o zi la alta şi un singur om să facă tot” [266].

Aproximativ prin septembrie 1943, Statul Major a emis ordine secrete speciale privitoare la demontarea fabricilor şi la transferul capturilor de război — resurse naturale, materii prime, produse, animale — în România. În acest scop, au fost înfiinţate batalioanele de capturi care foloseau şi evrei veniţi din România. Comisia pentru Capturi de Război, care coordona aceste batalioane, era condusă de generalul Picki Vasiliu, ministru adjunct de interne şi comandant al jandarmeriei. Au fost transferate în România, printre altele, tramvaiele din Odessa şi costumele de la compania de operă a oraşului [267].

În general, se poate spune că diversele operaţiuni de lichidare îndreptate împotriva evreilor din Odessa şi deportarea a 65.000 dintre aceştia au dus la o revigorare a vieţii economice a oraşului. Reducerea numărului de locuitori, eliminarea unui element productiv de pe scena economică, au dus la descreşterea nivelului şomajului. Condiţiile de trai s-au îmbunătăţit, lumea era mai mulţumită, mai ales după ce au aflat despre politica brutală a germanilor în alte părţi ale Ucrainei. S-au găsit unii care să numească noul „miracol” economic al Odessei un nou NEP (referire la „noua politică economică” proclamată de Lenin în 1922, care a dus la o revigorare a vieţii economice în Uniunea Sovietică, prin abandonarea temporară a politicii de control strict al statului asupra pământului arabil şi mijloacelor de producţie) [268]. Peste tot în oraş au apărut magazine care vindeau bunuri evreieşti furate de localnici sau de români cu sprijinul localnicilor. Aurul — sub formă de monede, bijuterii şi diverse alte obiecte — schimba mâinile. Guvernul de la Bucureşti, dorind să „returneze” preţiosul metal — din care majoritatea fusese proprietate evreiască — în cuferele statului, chiar s-a lansat într-o acţiune de cumpărare a aurului de pe piaţa neagră [269].

Legătura dintre „înflorirea” Odessei şi exterminarea evreilor era o temă foarte dragă presei controlate de guvern din România şi din oraş. În tot timpul scurtei sale existenţe, aceasta a avut o tendinţă antisemită clară şi nu a încetat să incite populaţia împotriva evreilor — chiar dacă nu mai existau evrei în oraş. Toate ziarele şi celelalte publicaţii în rusă, ucraineană şi română, radioul local şi însuşi aparatul de cenzură se supuneau Direcţiei Culturii al guvernământului transnistrean, condus de binecunoscutul sociolog român şi cunoscut legionar Traian Herseni. Ceea ce urmează este un extras dintr-un articol antisemit care a apărut în presa de limbă română din Odessa:

”Odessa impresiona pe vizitatorii săi, cu mirosul de pelinci jidoveşti, murdare.

Oraşul era plin de un zumzet de parcă ar fi un cuib de viespi. S-ar fi crezut că, oraşul era locuit numai de jidani, care alergau pe străzi, se înghesuiau la magazine, formând turme întregi, în faţa porţilor.

Evreicele umblau pe străzi cu părul vâlvoi, în rochii murdare îmbrăcate pe dos. Bărbaţii umblau cu cămaşa eşită din pantaloni, şi cravata într-o parte.

Jargonul jidănesc a devenit limba oficială. Teatrele s-au închis, viaţa culturală a încetat complet.

Iată că în oraş au intrat armatele Române, iar în urma lor administraţia românească. Şi ghivoltul evreesc a încetat. Odessa a început să-şi cicatrizeze rănile şi să se curăţe de murdăria acumulată în timpul multor ani.

Mirosul respingător specific din curţile evreeşti a dispărut cu timpul. Odessa s-a trezit către o viaţă nouă, plină de speranţe luminoase” [270].

Cimitirul evreiesc din Odessa, ca şi numeroase cimitire chiar din România, a fost distrus. Capitelurile de marmură, multe din ele bogat ornate, au fost folosite pentru înfrumuseţarea pereţilor şi podelelor din instituţiile municipalităţii şi administraţiei din oraş [271]. „Valorificarea” cimitirului (adică scoaterea din pământ a pietrelor de mormânt) a fost iniţial efectuată de municipalitate, dar administraţia şi-a exprimat nemulţumirea faţă de ritmul lent şi lipsa de eficienţă în muncă. La ordinele guvernatorului Alexianu, Direcţia Muncii din administraţie a propus municipalităţii intensificarea şi accelerarea lucrului cu ajutorul a 300-400 de deţinuţi de război din lagărul de muncă din oraş, înfiinţat chiar lângă cimitir. Lagărul conţinea localnici din Odessa şi din împrejurimi care călcaseră diverse ordine ale administraţiei şi fuseseră condamnaţi pe perioade scurte. Iată liniile directoare al propunerii administraţiei către municipalitate:

”Exploatarea cimitirului evreiesc se face în mod cu totul primitiv şi numai în măsura în care această exploatare este necesară ca să acopere salariile celor 87 funcţionari, deci nu este întreprindere productivă. Astfel nu se exploatează decât lemnul şi marmura, restul rămânând pe loc.

În felul acesta terenul va deveni cu timpul impropriu pentru orice întrebuinţare, iar curăţirea lui va necesita sume cari nu se vor mai putea acoperi. În plus, astăzi cimitirul nu este păzit şi de aceea a devenit o sursă de material pentru ateliere particulare.

Posibilităţile noastre se racordă perfect la situaţia locală şi anume:

a. Avem pază militară a lagărului care poate îngloba şi cimitirul.

b. Avem braţele de muncă necesare (300—400 zilnic) pe care le putem folosi în chip raţional prin demontarea, sortarea şi depozitarea materialelor cu grijă, iar terenul pe măsura curăţirii folosind fermei lagărului.

Faţă de această situaţie şi conform ordinului Domnului Guvernator care a ţinut seama de faptul că la lagărul nostru de muncă avem braţe de muncă disponibile şi paza necesară pentru ca terenul să fie exploatat în mod raţional pentru a fi folosit de noi” [272].

Oferta era greu de refuzat. Demontarea cimitirului a fost transferată administraţiei, iar organizarea eficientă a lucrului, ajutată de sute de deţinuţi, a dus la o creştere a ofertei de marmură şi de alte materii prime aflate în cimitir. Dar în toamna-iarna lui 1943 până şi administraţia Transnistriei înţelegea că Odessa este un episod trecător în istoria României, iar capitelurile de marmură au fost trecute pe lista materiilor prime ce urmau să fie transportate în ţară. Mii de pietre tombale au fost îmbarcate pentru România şi vândute furnizorilor şi sculptorilor. În februarie 1944, evrei care lucrau la o fabrică din Bucureşti au descoperit 38 de fragmente de marmură, totalizând 831 metri cubi. Printre ele se afla şi piatra tombală a unui cunoscut poet ebraic, Shimon Frug; a fost răscumpărată de comunitatea evreiască din Bucureşti [273].

La interogatoriul dinaintea procesului, Alexianu a fost întrebat cum au ajuns pietrele de mormânt să fie captură de război şi să fie transportate în România pe calea ferată:

”Nu erau capturi de războiu. Nu mai eram în Transnistria, am auzit că s-au adus, nu m-am interesat de acest lucru. S-au cumpărat de la Primăria Odessa pietrele funerare. Odessa era un oraş foarte bogat şi sovieticii n-au vrut să mai lase la cimitir aceste pietre funerare, se strânsese marmora şi era întrebuinţată la repararea altor lucrări” [274].

În răspunsul său, Alexianu a încercat să ascundă rolul său în profanarea cimitirelor, pe motiv că sovieticii fuseseră primii care mutaseră pietrele de mormânt. Doar mai târziu, a susţinut el, când el nu mai era în Transnistria, fusese marmura vândută şi transportată în direcţii necunoscute. Propunerea de „intensificare” a operaţiunii fusese făcută după instrucţiunile lui, în octombrie 1943, iar marmura fusese transportată în România în timpul mandatului lui de guvernator. Documentaţia legată de implicarea lui directă în „folosirea eficientă” a pietrelor tombale nu a fost disponibilă acuzării la procesul lui, pentru că toate arhivele administraţiei din Transnistria fuseseră mai înainte transferate în Uniunea Sovietică. Investigatorii s-au concentrat asupra soartei bunurilor evreieşti în general — valori, bijuterii, inele de aur, ceasuri, cercei, brăţări, verighete — jefuite de la evreii din Odessa şi Transnistria:

”S.: Când populaţia evreiască a fost evacuată din Odessa s-a dat o dispoziţie ca în 24 ore populaţia trebuie să depună toate lucrurile de preţ. Ce s-a făcut cu aceste bunuri ?

Alex.: Tot ce s-a luat în primire se află la Banca Naţională.

S.: Există o lege internaţională care prevede anumite reguli de purtare a războiului pe teritoriu străin.

Alex.: Cred că s-a ţinut seama de convenţie cu excepţia populaţiei evreieşti.

S.: Această populaţie făcea parte din statul sovietic.

Alex.: Incontestabil că da, eu vă spun că populaţia evreiască a fost scoasă din legea internaţională” [275].

Soarta evreilor din Odessa a fost hotărâtă de Ion Antonescu şi de autorităţile române existente în oraş — civile şi militare deopotrivă. Deciziile lor au izvorât dintr-o ură adâncă faţă de evrei şi din identificarea acestora cu comunismul şi cu inamicii statului român. Evreii din Odessa au devenit ţapii ispăşitori ai umilitoarei înfrângeri suferite de armata română la asediul Odessei şi pentru pierderile intolerabile şi disproporţionate suferite în acea bătălie. Din momentul în care naziştii au păşit în Uniunea Sovietică, prezenţa lor a avut drept efect eliberarea românilor de toate „complexele” şi „constrângerile” latente ale omeniei; pe acest fundal s-au îmbarcat românii în campania lor de ripostă. Ca într-un ecou al unui pasaj biblic: „L-ai ucis [pe Navot] şi ai şi moştenit [averea lui] ?“, românii nu s-au mulţumit cu asasinarea evreilor din Odessa şi sudul Transnistriei, ci i-au şi jefuit de ceea ce aveau.

NOTE:

[1]. Zeci, poate sute de asemenea verdicte au fost emise de tribunalele speciale, care au condamnat evreii la moarte sub diverse acuzaţii după izbucnirea războiului. Documentaţia revelatoare se găseşte în arhivele judeţene ale partidului comunist din Odessa. Acest subiect nu este tratat în volumul de faţă. Partinii Arhiv Odescovo obkoma Kompartii Ukraini, Fond II.

[2]. Alexander Dallin, Odessa, 1941-1945: A Case Study of Soviet Territory under Foreign Rule, Santa Monica, California, 1957 (de aici încolo, Dallin, Odessa), p. 42.

[3]. Ibid., pp. 44, 71-72.

[4]. Extras dintr-o scrisoare trimisă de ministrul de externe sovietic Molotov, pe 6 ianuarie 1942, tuturor ambasadelor din Moscova, Matatias Carp, Cartea Neagră, Bucureşti, 1947, III, nr. 117, p. 207.

[5]. Comandor dr. Jipa Rotaru et al., …Mareşalul Ion Antonescu, Am făcut războiul sfânt împotriva bolşevismului, Editura Cogito, Oradea, 1994, p. 177.

[6]. Dallin, Odessa, p. 76. Conform declaraţiei unuia dintre evrei, „noaptea a trecut în linişte”. David Starodinski, Odesskoe Getto, Vospominaniia, tpp. „Haiteh”, Odessa, 1991 (de aici încolo, Starodinskii, Odesskoe Getto), p. 7. După altă sursă, noaptea de 16/17 octombrie a fost una îngrozitoare pentru evreii care nu au reuşit să fugă. Zeci de medici evrei au fost executaţi în noaptea aceea. Ehrenburg, pp. 94-95. În mai 1943, autorităţile române din Odessa au anunţat că au descoperii o groapă comună la Tatarca, un sat în apropiere de Odessa. Ele au susţinut că victimele fuseseră omorâte de sovietici în 1939, dar Dallin crede că este probabil o groapă comună a evreilor omorâţi de soldaţii români. În cele din urmă, românii nu au transformat „descoperirea” în armă de propagandă (cum a fost cazul cu Katinul) şi au preferai să facă uitat subiectul. Dallin, Odessa, pp. 39-40.

[7]. Ehrenburg, p. 95. Vezi lista numelor unora dintre medicii evrei executaţi sau care s-au sinucis.

[8]. Ibid., p. 95.

[9]. Telegrama secretă dintre Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Statul Major al Armatei a IV-a, 17 octombrie 1941, 20:30. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond MApN, Armata a IV-a, Rola nr. 20/3, p. 684. Colecţia se află în US Holocaust Memorial Museum Archives din Washington, reper USHMM-MstM, RG 25003M, Rola 12, Fond Armata a IV-a, dosar 870 (de aici încolo Arhivele Ministerului Apărării).

[10]. Dallin, Odessa, p. 310.

[11]. Chiar şi istoricul germano-american Dallin a descris operaţiunea efectuată de români împotriva evreilor ca un „regim de teroare”, dar a rămas cu impresia eronată că acesta a durat „nu mai mult de zece zile”. Ibid., p. 77.

[12]. Procesul Marei Trădări Naţionale, Bucureşti, 1946 (de aici înainte, Procesul), p. 247.

[13]. Dallin, Odessa, p.77.

[14]. Vezi lista numelor celor omorâţi sau răniţi şi cifrele pierderilor (se pare că nu definitive), 24 octombrie 1941, Arhivele Ministerului Apărării, pp. 673-679.

[15]. Circulară datată 22 septembrie 1941 emisă de la Comandamentul Poliţiei din Transnistria (purtând şi semnătura lui Alexianu). Arhivele Odessa, 2242-1-1067.

[16]. Copie autentificată (autentificată de tribunal în 1945) a unui memorandum al lui G. Pântea către Ion Antonescu, privitor la actele arbitrare de răzbunare împotriva evreilor din Odessa, nedatată [începutul lui noiembrie]. Din dosarele apărării de la procesul lui Pântea şi din documentele autentificate prezentate curţii în 1952 şi 1956 de Gherman Pântea (de aici înainte, dosarul Pântea), USHMM Archives, Washington, D.C. Găsibil sub USHMM/Romanian Information Service, RG 25004 UM, Reel 30, pp. 199-200.

[17]. Telegramă de la generalul Trestioreanu către Armata a IV-a, 22 octombrie 1941, Cartea Neagră, III, p. 208; Arhivele Ministerului Apărării, p. 631.

[18]. Telegramă de la Cabinetul Militar către Statul Major al Armatei a IV-a, semnată de şeful de Cabinet, colonelul Davidescu, 22 octombrie 1941, 10:40 [?], Arhivele Ministerului Apărării, p. 634.

[19]. Telegramă de la generalul Iacobici către Cabinetul Militar al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, 22 octombrie 1941, 23:30, ibid., p. 633.

[20]. Telegramă de la colonelul Stănculescu către generalul Tătăranu, şef de Stat Major al Armatei a IV-a, 23 octombrie 1941, 7:45, ibid., pp. 651-653.

[21]. Armata a IV-a către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 23 octombrie 1941, 23:00, ibid., p. 640.

[22]. Telegramă de la colonelul Stănculescu pentru generalul Tătăranu, 23 octombrie 1941, ibid., 12:10, pp. 654-656.

[23]. Ordinul original, ca şi alte câteva importante documente ce par să conţină numărul evreilor omorâţi în atrocităţile de la Dalnic, au fost scoase din dosarul original de la Ministerul Apărării de către Securitate între 1958 şi 1962, şi nu au fost returnate, după cum este notat chiar în dosarul respectiv, care constă într-un total de şapte pagini. Vezi ibid., p. 622, 629. Conţinutul ordinului lui Antonescu este cunoscut pentru că a fost prezentat de acuzare la procesul lui din mai 1946 (cu unele ştersături) şi a fost publicat şi de M. Carp în Cartea. Neagră, III, nr. 120, pp. 208-209; Procesul, pp. 285-286. Fiecare ordin are două numere: unul dat de expeditor, iar al doilea dat de destinatar. De exemplu, ordinul nr. 561 al lui Antonescu, datat 22 octombrie 1941, 20:00 (sau 20:40), în care ordonă măsuri drastice de represalii, a primit la Statul Major al Armatei a IV-a numărul 302.816 şi a fost referenţiat prin acest număr în rapoartele interne dintre unităţile armatei. Ibid., p. 634.

[24]. Confirmare de la generalul Trestioreanu că a primit şi a îndeplinit ordinul, 25 octombrie 1941, Dosarul Pântea, pp. 30-31.

[25]. Colonelul Stănculescu pentru generalul Tătăranu, telegrama nr. 302.865, 23 octombrie 1941, 13:55. Arhivele Ministerului Apărării, pp. 658-659. Generalul Macici s-a prezentat la generalul Ghineraru, pentru transferul oficial al comenzii. La orele 13:00 în ruine fusese găsit cadavrul generalului Glogojanu.

[26]. Raport semnat de comandantul Armatei a IV-a, generalul Iacobici, pentru Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 23 octombrie 1941, 13:45, ibid., pp. 662-663. O telegramă cu o formulare similară a fost trimisă de generalul Iacobici la 13:44 Marelui Cartier General de la Tighina, ibid., pp. 664-665 (nr. 302.861).

[27]. Raport semnat de generalul Iacobici, către Cabinetul Militar al Preşedinţiei Consiluilui de Miniştri, 23 octombrie 1941, 16:45 (trimis sub formă de telegramă), ibid., p. 628.

[28]. Ibid.

[29]. Armata a IV-a către Marele Stat Major, adresată generalului Nicolae Mazarini. Nr. 302.890, 24 octombrie 1941, 1:45, Ibid,, p. 670. Generalul Iacobici era de origine germană din partea mamei. Şi-a început cariera în armata austriacă înainte de primul război mondial şi a servit în aceasta în timpul războiului, Iuliu Maniu spunea despre el: „jumătate german prin sânge, el este german complet prin educaţie”. Raportat de şeful SSI, Cristescu asupra poziţiei şi activităţilor opoziţiei şi al lui Iuliu Maniu, mai 1943. C.I. Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de întregire, Veneţia, 1988, vol. II, nr. 30, p. 313.

[30]. Gherman Pântea s-a născut în 1894 într-un sat românesc din judeţul Bălţi, sub stăpânire rusească şi a servit în armata rusă. În timpul administraţiei româneşti din Basarabia, a fost de două ori primar al Chişinăului. A fost ales de Antonescu să fie primar al Odessei pe 6 august 1941 (înainte de ocuparea oraşului), în ciuda faptului că Antonescu nu îl cunoştea personal. Pântea a sosit în Odessa pe 18 octombrie 1941. Preluat din declaraţia sub jurământ a lui Pântea pentru instantă pe 22 iunie 1950, ibid., p. 156.

[31]. Memorandum al lui Pântea pentru Antonescu, Dosarul Pântea, p. 199b.

[32]. Preluat din depoziţia soldatului Alexe Menguţă, la procesul primului grup de criminali de război, 1945. Rolul Diviziei 10 în acţiunile criminale a fost amintit la proces. Actul de acuzare, rechizitoriile şi replica acuzării în procesul primului lot de criminali de război (de aici încolo, Rechizitoriul), Bucureşti, Editura „Apărării Patriotice”, 1945, pp. 52-53.

[33]. Ehrenburg, p. 96. Conform mărturiei lui, sute de evrei au fost aruncaţi într-o groapă comună în apropierea mării, pe drumul Novo Arkadiiskaia, care duce la faimoasele staţiuni ale Odessei.

[34]. Depoziţie a ziaristului Elefterie Negel în faţa instanţei din Bucureşti care l-a judecat pe Pântea. Dosarul Pântea (vezi nota 16 de mai sus), p. 103.

[35]. Memorandum de la Pântea pentru Antonescu, ibid., pp. 199b— 200.

[36]. Rechizitoriul, p. 48. Dallin se referă la miile de evrei care au fost omorâţi în şanţurile antitanc. Dallin, Odessa, p. 77.

[37]. Ordin nr. 563 (302.858) datat 24 octombrie 1941 (fără oră), în scrisul de mână al decriptorului, Arhivele Ministerului Apărării, p. 688.

[38]. Schimbul de telegrame între căpitanul Ivănescu şi un căpitan neidentificat de la Cabinetul Militar al lui Antonescu din Bucureşti, nedatat, ibid., pp. 691-692.

[39]. Statul Major al Armatei a IV-a către generalul Tătăranu, 24 octombrie 1941, (fără oră), ibid., p. 692.

[40]. Cabinetul Militar către Armata a IV-a, 27 octombrie 1941, 10:00, ibid., p. 692.

[41]. Armata a IV-a pentru Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Militar, 27 octombrie 1941, 21:00, ibid,, p. 693. Telegramă semnată de (col.) Dumitru Tudose, se pare, primul comandant al oraşului Chişinău şi al ghetoului.

[42]. Procesul, p. 286.

[43]. Mandat de arestare pentru locotenentul-major Eustaţiu Mirculescu, comandant de pluton, Batalionul 10 mitraliere, care a participat la operaţiunea de lichidare îndreptată împotriva civililor nevinovaţi din Odessa: „Plutonul comandat de acuzat avea misiunea de a transporta victimele de la închisoarea centrală locală la lagărul unde se găseau situate magaziile incendiate şi de a face poza în afara lagărului la distanţa de circa 50 m de aceste magazii, în timpul cât dura masacrul, pentru ca nimeni din afară să nu se poată apropia.” 10 mai 1948, Ancel, Documents, VI, nr. 26 (de aici încolo, mandat arestare), p. 282.

[44]. Procesul, p. 287

[45]. Ibid.

[46]. Mandat arestare, p. 281.

[48]. Extras din depoziţia sublocotenentului în rezervă Alexe Neacşu de la Regimentul 23 infanterie, Cartea Neagră, III, nr. 122, pp. 210-211. Această depoziţie a fost folosită de acuzare la procesul lui Antonescu şi al guvernului său din mai 1946. Procurorul Vasile Stoican a folosit un extras din această depoziţie (referirea la un băieţel evreu de 4 sau 5 ani căruia i s-au „oferit“ încă 5-10 minute de viaţă, când soldaţii români au refuzat să tragă în el) pentru a ajunge la o concluzie surprinzătoare: „Acesta este poporul român — un popor care nu vrea să tragă într-un copil”. Sala, remarcă grefierul, a izbucnit în aplauze puternice. Conform procurorului, vina nu trebuie aruncată asupra poporului: „Câteva bestii, câţiva executanţi, câteva unelte ale lor şi ale hitlerismului. Ei care au ordonat, ofiţerii au executat, aceştia sunt uneltele hitleriste, aceştia sunt singurii criminali, nu şi poporul român [subliniere în original]”. Procesul, p. 288.

[49]. Rechizitoriul, p. 53.

[50]. Citat din Dallin, Odessa, p. 77. Vezi şi pp. 310, 330-331. Raportul ofiţerului Rodler de la Abwehr (Abwehrstelle Rumanien, „Bericht uber Wahrnehmungen in Odessa“, November 4, 1941; National Archives of the USA, Record Group 242, T501, reel 278), găsibil şi pe colecţia de microfilme Yad Vashem. A fost examinată şi de autor. Raportul conţine informaţii importante despre încarcerarea evreilor în închisoarea oraşului, despre spânzurările de pe străzi şi altele. În ce priveşte operaţia de la Dalnic, ofiţerul Abwehr a greşit localizarea, pentru că, se pare, nu s-a mai obosit să verifice în persoană unde au fost omorâţi evreii. Din câte ştie autorul, nu au existat două incinte separate cu arderea evreilor (unul la Dalnic şi altul în port) iar numărul evreilor arşi în magazii a fost de 22.000. Unii dintre aceştia au fost împuşcaţi înainte de masacru.

[51]. Vezi raportul Comitetului Special sovietic, datat 13 iunie 1944, care a examinat crimele germanilor şi românilor în timpul ocupaţiei oraşului şi judeţului Odessa. Raportul a fost prezentat la procesele criminalilor de război nazişti de la Nurnberg (de aici încolo, documentele Nurnberg). Tribunalul Militar International, document USSR-47. Vezi şi: A.J. Borisov, Odessa gorod geroi, Voenizdat Moskva, 1954.

[52]. Odesskii Oblastnoi Komitet (Obkom) Kompartii Ukraini, Dokladnaia Zapiska…, 31 decembrie 1944, Părtinii arhiv Odesskovo obkoma Kompartii Ukraini, Fond II, Opis 11, delo 52, p. 22 (Partidul Comunist din Ucraina, Raportul Comitetului Regional Odessa [Obkom], înregistrare finală şi date generale despre Comisia Regională către Comisia Extraordinară de Stat pentru Pagubele şi Victimele Ocupaţiei Fasciste în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1944), 31 decembrie 1944, Arhivele Partidului Comunist din Odessa, colecţia nr. 2, opis nr. 2, dosar 52, p. 22 (de aici încolo, raportul Obkom).

[53]. Transcriere a interogatoriului generalului Pantazi, 18 aprilie 1946, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 45, p. 218.

[54]. Rechizitoriul, pp. 51-53.

[55]. Ibid,, p. 52.

[56]. Ibid,, p. 53-54.

[57]. Procesul, p. 64—65.

[58]. Ibid., p. 289.

[59]. Raportul nr. 213 al Siguranţei, Comandamentul Poliţiei Odessa, Arhivele Odessa, 2242-4c-4, p. 78.

[60]. Aceste scrisori, prin care vecinii şi alţii îi denunţau pe evrei, sunt prea numeroase pentru a fi citate individual. Ele pot fi găsite în dosarele colecţiei 2242, opis 1, în special în dosarele care acoperă perioada din noiembrie 1941 până în decembrie 1942. Mulţi ruşi „albi“ care au fugit în România ori s-au ascuns în timpul regimului sovietic şi-au dat în vileag adevărata identitate şi au cerut ca guvernatorul sau municipalitatea să le returneze proprietăţile — inclusiv case, pământ, fabrici etc.

[61]. Vezi nota 59 de mai sus, p. 79.

[62]. Raport al guvernatorului Alexianu pentru Mareşalul Antonescu, privitor la vizita sa la Odessa, 7 noiembrie 1941 (de aici înainte, Raportul Alexianu din 7 noiembrie 1941), Arhivele Odessa, 2242-1-671, p. 120.

[63]. Ehrenburg, pp. 97-98. Pentru condiţiile din ghetoul Odessei, vezi şi amintirile lui Starodinski, evreu născut în Odessa, deportat în lagărul de la Domanevca pe 8 februarie 1942. Starodinski, The Odessa Ghetto, pp. 20-35.

[64]. Raportul Alexianu din 7 noiembrie 1941, pp. 122-123.

[65]. Vezi comentariile lui Dallin la atitudinea populaţiei locale din Odessa faţă de evrei. Dallin, Odessa, pp. 314-315.

[66]. Raportul Alexianu din 11 decembrie 1941 către Antonescu (de aici înainte, Raportul Alexianu din 11 decembrie 1941), Arhivele Odessa, 2242-1-677, p. 197.

[67]. La întrunire au participat: Mihai Antonescu; ministrul de interne Dumitru Popescu; ministrul de finanţe, generalul Nicolae Stoenescu şi câţiva profesori universitari aflaţi în guvern: Petre Tomescu, fost membru al Senatului din partea Partidului Naţional-Liberal şi în prezent ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale; profesorul Enric Oteteleşianu, ministru al culturii şi cultelor; guvernatorul Transnistriei, profesorul Alexianu; lectorul universitar Ovidiu Vlădescu, secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, fost membru al Partidului Naţional-Liberal; profesorul inginer Constantin Buşilă, influent membru al aparatului financiar al Partidului Liberal şi actual ministru al lucrărilor publice şi transporturilor; generalul (în retragere) Ion Sichitiu, fost membru al Comitetului Executiv al Partidului Naţional-Ţărănesc în anii ’30; şi Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai extraordinari gânditori ai anilor ’30 şi un proeminent expert financiar, actual adjunct al ministrului de finanţe. Printre ceilalţi participanţi se numărau guvernatorul Basarabiei şi al Bucovinei. Pentru stenograma şedinţei de consiliu din 13 noiembrie 1941, vezi Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 78, pp. 221—222 (de aici încolo, Şedinţa de cabinet din 13 noiembrie 1941). Vezi şi extrase din această şedinţă legată de Odessa şi Transnistria, ibid., volum 24, p. 25.

[68]. Ibid. Faptul că întreg teritoriul Transnistriei a fost pus sub administraţie românească, după cum a anunţat Antonescu la şedinţă, este semnificativ, pentru că şi Alexianu şi Antonescu au susţinut mai târziu (la interogatorii şi la procesul din 1946) că administraţia românească nu s-a întins asupra Transnistriei întregi — mai ales asupra judeţelor Golta şi Berezovca — decât din februarie 1942. Au argumentat că tot ce s-a întâmplat acolo a fost opera germanilor (vezi mai departe).

[69]. Ibid., p. 224.

[70]. Ibid. pp. 224-225. Alt subiect tratat pe scurt la şedinţă a fost problema reaşezării în Transnistria a românilor răspândiţi prin Rusia şi Ucraina.

[71]. Citat din Dallin, Odessa, pp. 311-312.

[72]. Declaraţie sub jurământ a lui Victor Ionescu, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, depusă în faţa Tribunalului Poporului pentru Judecarea Crimelor de Război, 31 august 1945, Bucureşti, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, pp. 117-118 (de aici încolo, Depoziţia Victor Ionescu).

[73]. Transcriere după interogatoriul lui E. Cristescu, nedatată [august 1945 ), ibid., p. 5.

[74]. Instrucţiuni către SSI privind păstrarea ordinii şi securităţii în Transnistria, nedatate [septembrie 1941], Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, p. 157 (de aici încolo, Instrucţiuni SSI). Localizat la Arhivele USHMM: USHMM/RG 25004M, reel 31. Remarcaţi că ordinul respectiv, legat de instrucţiunile SSI, a fost păstrat în dosarele Jandarmeriei, care a primit şi ea o copie. Documentul nu provine din arhivele SSI, pentru că acestea au dispărut.

[75]. „Instrucţiuni pentru administrarea regiunii Transnistria” şi „Instrucţiuni temporare pentru inspectoratele de jandarmerie în regiunea Transnistria”, 19 august 1941, Arhivele Centrele de Stat nr. 1. (Ossobi), Moscova, colecţia 492, opis 1, dosar 5, pp. 437-441 (Ţentralnii gosudarlsveni Archiv, no. 1 GAU Moskva; de aici înainte Arhivele Speciale din Moscova).

[76]. Instrucţiuni SSI, p. 158.

[77]. Ordin de înfiinţare a unui centru de contraspionaj în Transnistria, trimis de Inspectorul General al Jandarmeriei, nedatat [septembrie 1941], Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, p. 160. Acest ordin a fost descoperit şi în dosarele inspectoratelor de jandarmerie, nu şi în arhivele SSI.

[78]. Mandat de arestare pentru şefii regimului Antonescu, inclusiv Cristescu, Bucureşti, aprilie 1946; dosarul interogatoriului lui Eugen Cristescu, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 49, p. 142 (de aici încolo, Dosarul interogatoriului lui Cristescu).

[79]. Ibid,, p. 143. Rod el şi Stranski aveau sediul în fosta ambasadă poloneză din Bucureşti, Aleea Alexandru, nr. 23.

[80]. Memorandum privind supravegherea activităţilor SSI şi a bugetului de către Ministerul de Interne, 9 septembrie 1944, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, p. 153.

[81]. Dosarul interogatoriului lui Cristescu (vezi nota 59 de mai sus), p. 144.

[82]. Ministru] Transporturilor, Constantin Buşilă, a afirmat la procesul său că „problema deportărilor a fost discutată mai înainte într-un forum restrâns” şi nu la o şedinţă de consiliu. Ministrul Sănătăţii, Petre Tomescu, a făcut aceeaşi afirmaţie. Procesul, pp. 135, 141.

[83]. Ordin de zi, emis de Statul Major al Armatei a IV-a, 30 iunie 1941, Cartea Neagră, III, p. 46.

[84]. Nota 54 de mai sus, pp. 5-6.

[85]. Depoziţia Victor Ionescu, p. 5. Conform depoziţiei unui martor al acuzării, acesta [Victor Ionescu] (fost membru al Siguranţei) fusese şef de secţie în biroul lui Borcescu şi era „foarte activ… un om care-şi îndeplinea fanatic misiunile, fără să ţină cont de nimic”. Mărturie sub stare de jurământ a avocatului Florin Begnescu, membru SSI, 22 august 1945, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, p. 112 (de aici încolo, Mărturia lui Begnescu).

[86]. Depoziţia sub stare de jurământ a lui Eugen Cristescu, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 4, p. 319.

[87]. Mărturia lui Begnescu, p. 112.

[88]. Depoziţia lui Traian Borcescu, comandant al Biroului 2 al SSI, privitor la activităţile „grupului operativ” la Odessa, 24 septembrie 1945, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, p. 122.

[89]. Raport informativ nr. 1766 bis, emis de Eşalonul 1 al SSI, 12 octombrie 1941, Arhivele Speciale din Moscova, 490-1-2, p. 40.

[90]. Raport informativ nr. 1810, 12 octombrie 1941, ibid., p. 39.

[91]. Raport informativ nr. 1819,13 octombrie 1941, ibid., p. 66.

[92]. Raport informativ, ibid., 492-1-25, p. 45. Această statistică, fiind făcută pe bază de declaraţii individuale, nu ni s-a părut destul de serioasă şi atunci am luat măsura să se facă o a doua statistică de către Primăria Municipiului Odessa, prin îngrijitorii de imobile, care sub răspunderea lor personală, au trebuit să declare pe toţi evreii care locuiesc în imobile. După această statistică, care nu era încă complet încheiată, numărul total al evreilor care locuiesc în Odessa este de aproximativ 100.000.

[93]. Raport SSI asupra „Curentului antisemitic din armata sovietică”, 3 februarie 1942, ibid., 492-1-3, pp. 19-21.

[94]. Directivă de la Cabinetul Militar al Conducătorului către guvernatorul Alexianu, 19 noiembrie 1941, ibid., 492-1-5, p. 7. Subiectul în chestiune era un fost ofiţer sovietic (ucrainean) care se bucura de protecţia misiunii de legătură germane. SSI îl suspecta, motiv suficient pentru a fi împuşcat. În privinţa „suspecţilor” evrei, nu apăreau asemenea probleme.

[95]. Raportul lui Cristescu asupra activităţilor emisarului SSI la Kri-voi Rog. Era inclusă lista militarilor arestaţi, cu comentarii asupra celor executaţi. În dreptul majorităţii numelor evreieşti este scris: evreu ulterior executat. Ibid., 492-1-3, pp. 1-10.

[96]. Telegrama nr. 721, de la Cristescu către Antonescu, datată 25 ianuarie 1942, ibid., 492-1-5, p. 131.

[97]. Telegramă din partea Armatei a III-a către Cabinetul Militar privitor la cei 1600 de „notabili” comunişti şi membri NKVD din Odessa, 27 februarie 1942; şi autorizaţia lui Antonescu de a-i deplasa de la Odessa la Vapniarca, 4 martie 1942, ibid., 492-1-17, pp. 26-27.

[98]. Propuneri SSI pentru folosirea gazelor toxice în catacombele Odessei, raport al Biroului 2 al Statului Major, 24 martie 1942, ibid., 492-1-5, p. 281.

[99]. Raport al lui Cristescu către Antonescu, datat 25 februarie 1942, ibid., p. 195.

[100]. Ibid., p. 194.

[101]. Raport SSI pentru Antonescu, datat 9 iunie 1942, ibid., p. 336.

[102]. Memorandum intern al Cabinetului Militar al lui Antonescu, conţinând propunerile SSI, 30 iunie 1941, ibid., pp. 334-339.

[103]. Instrucţiuni de la Statul Major pentru Armata a IV-a, privind „continuarea lichidării partizanilor din judeţul Odessa”, 9 iulie 1942, ibid., pp. 328-329; raport SSI privind „Activitatea subversivă şi [rolul] partizani în Transnistria şi în alte zone ocupate ale Uniunii Sovietice”, care include propuneri de eradicare a partizanilor şi a susţinătorilor lor, aprilie 1942, ibid., 492-1 — 17, pp. 55-72.

[104]. Cabinetul Militar către SSI, 11 aprilie 1942, ibid., 492-1-5, p. 240. Comandamentul suprem al Wehrmacht-ului (OKW) nu a obiectat la folosirea bombelor fumigene, dar a remarcat că nu este în măsură să furnizeze forţe care să-i asiste pe români. Ibid., pp. 292-293. Un expert în gaze al armatei germane, căpitanul Fokle, care a venit să-i ajute pe români şi să le inspecteze pregătirile, nu a fost de acord cu propunerea SSI de trecere la un gaz toxic. „În ce priveşte folosirea gazelor, căpitanul Fokle şi-a exprimat rezerve categorice, subliniind că o asemenea decizie nu poate fi luată decât de cele mai înalte foruri ale armatei germane. 31 martie 1942, ibid., 492-1-5, p. 286. La interogatoriu, Cristescu a susţinut că armata şi „anumite servicii de informaţii” din Odessa au sugerat eliminarea partizanilor prin folosirea gazelor. Wehrmacht-ul ar fi trimis un colonel, care a sugerat soluţia gazelor. „Deoarece am înţeles că este împotriva principiilor legilor internaţionale…, l-am informat pe colonelul german că nu pot fi de acord cu o asemenea acţiune”. Din acest motiv, susţine el, chiar a cerut şi a obţinut acordul lui Mihai Antonescu. Cristescu minţea, pentru că el însuşi, cu SSI-ul propusese folosirea gazelor toxice, în timp ce Ion Antonescu şi expertul german se opuneau. Acuzarea nu avea acces la dosarele Cabinetului Militar, acestea fiind, cum am spus, la Moscova. În plus, documentele SSI asupra subiectului dispăruseră. Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 9, dosarul interogatoriului lui Cristescu, pp. 6-7

[105]. Raport SSI către Cabinetul Militar cu privire la începerea operaţiunilor, 13 mai 1942, Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 298; raport SSI asupra operaţiunii de injectare de fum în catacombe, 16 mai 1942, ibid., p. 301; raport SSI cu privire la pierderile suferite în timpul operaţiunii, 16 mai 1942, ibid., p. 313.

[106]. Raport secret al lui Cristescu privind planurile Partidului Comunist de înfăptuire a unor acte de terorism, mai 1942, ibid., 492-1-17, p. 38.

[107]. Raport al Direcţiunii Generale a Poliţiei, datat 27 octombrie 1941, Arhivele Speciale din Moscova, 490-1-2, p. 12.

[108]. Raport al ambasadorului Franţei [Vichy] în România către Ministrul de Externe, 10 noiembrie 1941, Ancel, Documents, III, nr. 229, p. 376.

[109]. Raport al Siguranţei pentru luna octombrie privind „zvonuri şi informaţii false”, Arhivele Speciale din Moscova, 490-1-2, pp. 1-10.

[110] Primarul Pântea către guvernatorul Alexianu, 3 decembrie 1941, Dosarul Pântea, p. 122.

[111]. Primarul Pântea către guvernatorul Alexianu, 20 ianuarie 1942, ibid., p. 123. Dallin, Odessa, pp. 20, 85-86, 342-343. Scrisoare a lui Pântea către Antonescu, Dosarul Pântea, p. 33.

[112]. Cei prezenţi la şedinţă includeau pe: Mihai Antonescu; ministrul de interne D. Popescu; ministrul de finanţe, generalul N. Stoianescu; ministrul agriculturii, generalul Ion Sichitiu; ministrul de justiţie, C. Stoicescu; ministrul sănătăţii şi muncii, profesorul Tomescu; ministrul economici naţionale, Ion Marinescu; ministrul lucrărilor publice, profesorul C. Ruşilă; ministrul culturii naţionale şi cultelor, profesorul (emerit) I. Petrovici; ministrul subsecretar de stat al agriculturii, A. Pană; ministrul subsecretar de stat al apărării, generalul Pantazi; ministrul subsecretar de stat la finanţe, dr. Mircea Vulcăncscu; ministrul subsecretar de stat la interne, generalul I. Popescu; ministrul subsecretar de stat pentru muncă şi sănătate, dr. C. Dănulescu; subsecretarul pentru românizare, Titus Drăguş; guvernatorul Voiculescu al Basarabiei, guvernatorul Calotescu al Bucovinei; prof. Alexianu, guvernator al Transnistriei; Eugen Cristescu, şeful SSI; alţii. Pentru transcrierea şedinţei de Consiliu din 16 decembrie 1941, vezi Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 78, pp. 358-359 (de aici încolo, Şedinţa de Consiliu din 16 decembrie 1941). Vezi şi porţiuni ale acestei şedinţe legate de Odessa şi Transnistria, ibid., volumul 24, p. 32. Cele două surse se completează reciproc: prima stenogramă conţine întreaga desfăşurare a şedinţei de consiliu şi relatează în principal despre răspunderea lui Antonescu privind deciziile legale de evreii din Transnistria şi Odessa, în timp ce a doua se concentrează pe responsabilitatea lui Alexianu.

[113]. Raport cuprinzător al lui Alexianu către Antonescu asupra situaţiei din Transnistria. Tiraspol, 11 decembrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-677, pp. 196-198 (de aici încolo, Raportul lui Alexianu din 11 decembrie 1941).

[114]. Şedinţa de Consiliu din 16 decembrie 1941, p. 66.

[115]. Ibid., pp. 358-359.

[116]. Şedinţa de consiliu din 16 decembrie 1941, p. 34. Vezi şi: Procesul, p. 148.

[117]. Instrucţiuni emise de Stalul Major, 28 decembrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 8.

[118]. Ordin nr. 2, emis de comandantul militar al oraşului Odessa, general Ghineraru, 15 noiembrie 1941, ibid., 2242-1-277.

[119]. Cerere a oficiului de studii către Alexianu, cu adnotările lui olografe pe document, 2 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 1.

[120]. Ordonanţa nr. 35, semnată de guvernator, 2 ianuarie 1942, ibid.

[121]. Instrucţiuni pentru evacuarea, populaţiei evreieşti din Municipiul Odessa şi împrejurimi, semnate de Alexianu, nedatate [2 ianuarie 1942], ibid., pp. 43-45.

[122]. Alexianu către comandamentul Armatei a III-a, 10 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 29.

[123]. Raport al legiunii de jandarmi câtre prefectura judeţeană, 31 ianuarie 1942, ibid. 2361-1-39, p. 15.

[124]. Vezi instrucţiunile de evacuare şi nota însoţitoare (pe un bileţel), trimisă pretorului raionului Ivanovca, 3 februarie 1942, Arhivele Odessa, 2359-1-22, pp. 109-110.

[125]. Circulară emisă de Biroul pentru Evacuarea Evreilor, semnată de colonelul Velcescu, trimisă pretorului raionului Ivanovca, 15 februarie 1942, ibid., 2352-1-22, p. 87; şi pretorului raionului Antono-Codincevo din 16 februarie 1942, YVA, Romanian collection, 0-11/48.

[126]. Instrucţiuni pentru pretor privind evacuarea; vezi nota 124 de mai sus.

[127]. Şedinţa de consiliu din 16 decembrie 1941, p. 81.

[128]. Arhivele Ministerului de Externe, Colecţia centrală, problema nr. 33 (problema evreiască), volumul 21, p. 161. Localizată în USHMM, RG 25006M, Reel 11.

[129]. Depoziţie sub prestaţie de jurământ a colonelului Petală, datată 18 august 1945, Dosarul Pântea (vezi nota 16 de mai sus), p. 110.

[130]. Depoziţie sub prestaţie de jurământ a colonelului Petală, datată 21 august 1945, ibid., p. 111.

[131]. Memorandum nr. 1, citat în mandatul de arestare pentru membrii Comitetului de Evacuare, emis de tribunalul din Bucureşti în 1945, ibid., pp. 111-112.

[132]. Ordin nr. 7, datat 10 ianuarie 1942, copie inclusă în Dosarul Pântea, pp. 106-107.

[133]. Rezoluţia nr. 66, datată 3 ianuarie 1942, ibid., pp. 36-37.

[134]. Depoziţie sub prestare de jurământ a lui Soltan Chirilă, procuror militar şi membru al Comitetului de Apel, 4 iunie 1951, ibid., pp. 114-115.

[135]. Depoziţie sub prestare de jurământ a prefectului Matei Velcescu, 1 aprilie 1950, ibid., pp. 171-173.

[136]. Apelul lui Pântea către Alexianu, 20 ianuarie 1942, ibid. pp. 37-38.

[137]. Ibid., p. 38. Pântea i-a salvat pe inginerul Iuliu Brodeschi şi pe soţia acestuia de deportare. Vezi mai sus, nota 120.

[138]. Extras din interogatoriul colonelului Matei Velcescu, prefect al judeţului Odessa, 14 decembrie 1950, ibid,, p. 39.

[139]. Dallin, Odessa, p. 308.

[140]. Comandantul poliţiei Odessa către administraţie, 24 ianuarie 1942, Arhivele Municipale Odessa, 2242-1-1486, p. 105.

[141]. Comandantul poliţiei Odessa către administraţia Transnistrici, 27 ianuarie 1942, Arhivele Municipale Odessa, 2242-1-1486, p. 89.

[142]. Telegramă de la administraţie către comandantul poliţiei Odessa, privindu-i pe karaiţi, 29 ianuarie 1942, ibid., p. 88.

[143]. Telegramă de la administraţie către comandantul poliţiei Odessa, privindu-i pe karaiţi, 1 februarie 1942, ibid. p. 104. Faptul că Alexianu a emis autorizaţia ca răspuns la cererea comandantului poliţiei Odessa slăbeşte afirmaţia lui Pântea că el ar fi intervenit pentru karaiţi şi că aceştia au rămas în oraş datorită lui.

[144]. Mărturia inginerului Iuliu Brodeschi, 25 iulie 1956, ibid., p. 40. Aparent, mărturia lui Brodeschi a fost motivată de dorinţa de a-şi salva binefăcătorul şi de exprimarea recunoştinţei faţă de primar pentru salvarea lui şi a soţiei de la moarte sigură. Numeroşi alţi martori au arătat că atitudinea generală a Comisiei — şi a preşedintelui, în special — era aspră, inumană. Velcescu a fost prezentat ca acţionând cu o incredibilă lipsă de sentimente. Avea în minte un singur lucru, să crească numărul de evrei deportaţi. Mărturia lui Andrei Dumitrescu, 28 martie 1950, ibid., p. 175. O evreică a depus mărturie că Comitetul a refuzat apelurile multor creştini care se născuseră evrei sau erau suspectaţi de a fi evrei. Aceştia au lost deportaţi din oraş şi împuşcaţi pe drum. Depoziţia Clarei Bogopolski, 13 iunie 1950, ibid. p. 177. Conform lui Dallin, cam 10.000 de evrei au reuşit să rămână în oraş, incluzându-i şi pe caraimi; această estimare ne pare acum exagerată.

[145]. Notă a oficiilor administraţiei care arata că mesajul a fost transmis Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, 9 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 28.

[146]. Telegramă către administraţia Transnistriei, semnată de secretarul general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ovidiu Vlădescu, 10 ianuarie 1942, ibid., p. 37.

[147]. Telegramă a inspectorului general Ciurea către administraţia de la Tiraspol, 13 ianuarie 1942, ibid., p. 33.

[148]. Memorandum al municipalităţii Odessa privind afişarea Ordonanţei 35, 12 ianuarie 1942, ibid., p. 51.

[149]. Primarul Pântea către administraţia de la Tiraspol, 17 ianuarie 1942, ibid., p. 50.

[150]. Două telegrame de la inspectorul general Ciurea către administraţia Transnistriei, datate 5 şi 16 ianuarie 1942, ibid., pp. 44-45.

[151]. Telegramă de la colonelul Petală către administraţia Transnistriei, 12 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 35.

[152]. Secţia a II-a a M.St.M., raport informativ săptămânal, 28 decembrie 1941-4 ianuarie 1942, Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 59.

[153]. Raport nr. 10 al Siguranţei, 10 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1084, p. 59.

[154]. Raport nr. 11 al Siguranţei, 11 ianuarie 1942, ibid,, 2242-4c-29, p. 15.

[155]. Secţia a II-a a M.St.M., raport informativ săptămânal, 11 ianuarie 1942, Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 75.

[156]. Secţia a II-a a M.St.M., raport informativ săptămânal, 12-18 ianuarie 1942, ibid., p. 82.

[157]. Secţia a II-a a M.St.M., raport informativ săptămânal, 19-26 ianuarie 1942, ibid,, p. 134.

[158]. Memorandum al Biroului 2 către Cabinetul Militar privind situaţia din Odessa, 20 ianuarie 1942, ibid., p. 84.

[159]. Raport al Inspectorului Jandarmeriei Transnistria, colonel Mihai Petală, privind sosirea si plasarea jandarmilor în regiune, 3 decembrie 1941, p. 8.

[160]. Memorandum personal şi confidenţial (nr. 16) de la administraţia Transnistriei către Cabinetul Civilo-Militar al Conducătorului, 13 ianuarie 1942, Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, pp. 86, 87.

[161]. Cabinetul Militar al Conducătorului către Ministrul de Interne, generalul Popescu, 6 februarie 1942, ibid., p. 145.

[162]. Vezi nota 160 de mai sus, p. 87.

[163]. Secţia a II-a a Statului Major, raport informativ săptămânal, 15—22 februarie 1942, ibid., p. 186.

[164]. Raport al SSI către Cabinetul Militar al Mareşalului, 26 ianuarie 1942, ibid., p. 89; acelaşi, datat 29 ianuarie 1942, ibid., p. 128.

[165]. Secţia a II-a a M.St.M., raport informativ săptămânal, 19-26 ianuarie 1942, ibid., p. 133.

[166]. Raport SSI către Cabinetul Militar, datat 31 ianuarie 1942, cu comentarii olografe ale lui Davidescu, ibid., p. 138; vezi şi un alt raport din aceeaşi săptămână pe acelaşi subiect; Biroul 2 al Statului Major, raport informativ săptămânal, 26 ianuarie-1 februarie 1942, ibid. pp. 141-143.

[167]. Secţia a II-a a M.St.M., raport informativ săptămânal, 2-8 februarie 1942, ibid., p. 157.

[168]. Generalul Dăscălescu, comandantul Corpului Doi Armată, către administraţia Transnistriei, 21 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, p. 93.

[169]. Comunicat nr. 974 al Detaşamentului SSI din Odessa către administraţia Transnistriei, 23 ianuarie 1942, ibid., p. 112; instrucţiuni emise de guvernator către comandantul poliţiei din oraş privind înlocuirea portarilor şi intendenţilor, 4 februarie 1942, ibid., p. 111.

[170]. Mărturia lui Milea Morduhovici, 31 august 1985, în posesiunea autorului [se va preda la Yad Vashem]. Descrierea drumului pe jos de la Dalnic la Bogdanovca în octombrie-noiembrie 1941 se bazează pe relatarea singurului martor pe care autorul a putut să-l localizeze (De aici încolo, Mărturia Morduhovici). Documentele româneşti ale timpului îi confirmă versiunea asupra evenimentelor (vezi mai jos).

[171]. Raport al comandantului legiunii de jandarmerie din judeţul Berezovca către prefectul de judeţ, 31 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2361-1-39, p. 15.

[172]. Mărturia Morduhovici. Aceasta a contactat tifos în lagărul Bogdanovca şi, în stare de totală ameţeală, a fugit spre Odessa. A reuşit să ajungă acasă şi s-a însănătoşit cu ajutorul unei doctoriţe rusoaice. Morduhovici a fost apoi deportată pentru a doua oară, cu trenul, împreună cu familia, în februarie 1942.

[173]. Raport al lui Isopescu către Alexianu, datat 13 noiembrie 1941 (vezi mai sus: „Regatul morţii”, nota 55).

[174] .Ibid.

[175]. Copie autentificată a raportului medicului militar, locotenent dr. P. Nedelescu, 17 noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178—1 — 12.

[176]. Raport al Inspectoratului Jandarmeriei Transnistria, o sinteză a activităţilor pe perioada 15 decembrie 1941-15 ianuarie 1942, Ancel, Documents, V, nr. 133a, p. 216 (de aici încolo, Raport rezumativ 15 ianuarie 1942).

[177]. Mărturia sub prestare de jurământ a lui Matei Velcescu, 1 aprilie 1950, Dosarul Pântea, p. 171.

[178]. Starodinski, Odesskoe Ghetto, p. 35. În vagonul lui se mai afla şi o rusoaică ce nu voia să se despartă de fiul ei de 10 ani; acesta era considerat evreu, pentru că răposatul ei soţ fusese evreu. Alt martor a declarat ca în vagon erau „atât de mulţi oameni, încât nu pot să stea decât nemişcaţi strâns lipiţi unii în alţii”. Ehrenburg, p. 98.

[179]. Depoziţie sub prestare de jurământ a viceprimarului Constantin Vidraşcu, 17 iunie 1950, Dosarul Pântea, p. 84.

[180]. Mărturie a unei evreice din Odessa, Clara Bogopolski, 13 iunie 1950. Bogopolski a declarat că temperaturile scăzuseră în timpul deportării până la -40-C. Dosarul Pântea, p. 177.

[181]. Extras din mărturia scrisă, sub jurământ, a dr. Gheorghe Solcănescu, predată în 1951, ibid,, pp. 115-116.

[182]. Din rechizitoriul împotriva lui Matei Velcescu, 1951, ibid., p. 113

[183]. Locotenent V. Luduşanu, „Trenul-Dric”, Curierul Israelit, 12 noiembrie 1944.

[184]. Raport al emisarului Marelui Stat Major, maiorul Apostolescu, „trimis de Statul Major a supraveghea evacuarea evreilor din Odessa”, cu o scrisoare însoţitoare, trimisă şefului de Stat Major al Armatei a III-a, colonelul Dumitrescu Polichron, 18 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, pp. 8-11 (de aici încolo, Raportul trimisului Marelui Stat Major).

[185]. Ehrenburg, pp. 98-99. Autorii au citat o scrisoare primită de la un supravieţuitor din tren, dar nu-i dau numele.

[186]. Ehrenburg, citând un alt martor, ibid., p. 100.

[187]. Adjutantul ofiţerului român citat mai sus i-a spus că printre evreii care au fost arşi în prima noapte erau unii care fuseseră încă în viaţă (vezi nota 183 de mai sus).

[188]. Comandantul Statului Major de legătură a Wehrmacht-ului în Transnistria către comandamentul Armatei [române] a III-a din Tiraspol, 20 martie 1942, Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 262.

[189]. Raport nr. 76, datat 17 ianuarie 1942, de la comandantul jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, Ancel, Documents, V, nr. 129, p. 222.

[190]. Vezi nota 176 de mai sus.

[191]. Ehrenburg, p. 99.

[192]. Ibid., p. 98.

[193]. Preşedintele Biroului Central de Evacuare a Evreilor şi prefect de Odessa, colonelul Velcescu, către administraţia Transnistriei de la Tiraspol. Raport asupra încheierii operaţiunii de deportare, 11 aprilie 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 100.

[194]. Instrucţiuni ale comandantului Corpului 2 Armată, generalul Dăscălescu, pentru prefectura judeţului Odessa, privind tratamentul evreilor prinşi şi închişi în închisoarea centrală din Odessa, 25 martie 1942, ibid., 2242-1-1488, p. 78.

[195]. Preşedintele Biroului Central de Evacuare a Evreilor şi prefect de Odessa, colonelul Velcescu, către Corpul 2 Armată, 11 aprilie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 101.

[196]. Înregistrare a ordinului în dosarul de la oficiul principal al administraţiei, 15 mai 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 107. Prefectul de Odessa a raportat pe 10 aprilie 1942 că în închisoarea centrală mai erau 155 de evrei, din care 22 condamnaţi [la moarte], ibid,, 2242-1-1488, p. 77.

[197]. Raport rezumativ al Biroului Central de Evacuare (Comisia de deportare), 13 februarie 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 132b.

[198]. Ibid.

[199]. Direcţiunea Administraţiei a guvernământului către prefectul din Berezovca, 20 februarie 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 130.

[200]. Prefectul din Berezovca către Direcţiunea Administraţiei a guvernământului Transnistriei, 27 februarie 1942, ibid., p. 129.

[201]. Înregistrarea în dosarele administraţiei a două ordine venite de la Cabinetul guvernatorului Transnistriei, privind înfiinţarea unui orfelinat, datate 10 martie 1942 şi 14 aprilie 1942, ibid., 2242-1-1486, pp. 42, 222.

[202]. Prefectul de Berezovca către Direcţiunea Administraţiei a guvernământului, 9 aprilie 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 127.

[203]. Guvernatorul Transnistriei către prefectul de Berezovca, 21 aprilie 1942, ibid., p. 126.

[204]. Prefectul Odessei către administraţie, 13 iulie 1942: administraţia către prefectul de Odessa, 29 iulie 1942, ibid., 2242-1-1489, pp. 105-106.

[205]. Procurorul militar Chirilă către prefectura Odessei, 28 iulie 1942, ibid., p. 107.

[206]. Guvernatorul Transnistriei către comandantul Statului Major de legătură a Wehrmacht-ului în Transnistria, generalul von Rothkirch und Paten, 2 februarie 1942, ibid., 2242-1-1084, p. 113.

[207]. Mesaj transmis telefonic din partea prefectului Velcescu guvernatorului Alexianu, 31 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 102.

[208]. Inspectorul Ciurea către comitetul de deportare, 3 februarie 1942, ibid., p. 5.

[209]. Ordinul nr. 9 a fost emis de unitatea militară cu numele de cod U.M. Pandurul. În scrisoarea către unitate, şeful comisiei de deportare (Velcescu) a rezumat principalele puncte ale ordinului, ca fiind puse în practică de el.

[210]. Siguranţa din Odessa către administraţia Transnistriei, 15 aprilie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1487, pp. 134-135.

[211]. Telegramă din partea guvernatorului de la Tiraspol către comitetul de deportare din Odessa, 15 februarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 131.

[212]. Preşedinţia Consiliului de Miniştri către Alexianu, în privinţa profesorului Sribner, 27 martie 1942, ibid., 2242-1-1488, p. 15, răspuns al guvernatorului la scrisoare, 22 mai 1942, ibid., p. 12.

[213]. Comunicat al comandantului poliţiei din Odessa în privinţa inginerului evreu Rosmarin, datat 20 ianuarie 1942; răspunsul guvernatorului, 9 februarie 1942, ibid., 2242-1-1486, pp. 144-145.

[214]. Cabinetul Civilo-Militar pentru Administraţia Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei în cadrul Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, către guvernatorul Transnistriei, 6 mai 1943, ibid., 2264-lc-406, p. 30.

[215]. Guvernatorul Transnistriei către comandantul Jandarmeriei Transnistria, colonelul Iliescu, 16 iunie 1942, ibid., 2242-1-1488, p. 134.

[216]. Raport secret nr. 22 al Siguranţei, datat 16 aprilie 1942, ibid., 2358-1c-10, p. 151.

[217]. Raport al comandamentului poliţiei din Odessa, 5 februarie 1943, ibid., 2242-4c-37a, p. 21.

[218]. Raport al Biroului Doi al Cabinetului Militar al Conducătorului privind starea de spirit dominantă în Odessa şi dificultăţile întâmpinate de Departamentul de Propagandă al garnizoanei staţionate în oraş, 22 aprilie 1942, Arhivele Speciale din Moscova, 492-1-5, p. 269. Vezi şi: raport informativ a Biroului Doi al Statului Major, pe 30 martie-5 aprilie 1942, privind situaţia din Odessa, ibid., pp. 267-269.

[219]. Ordin al lui Antonescu către Ministerul Propagandei Naţionale, cu semnătura şefului Cabinetului Militar, colonelul Davidescu, 10 martie 1942, ibid., 492-1-17, p. 31.

[220]. Raport special al dr. Tătăranu asupra epidemiei de tifos în Transnistria, Tiraspol, aprilie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-424, p. 9. „Tifosul exantematic în Transnistria” de medic maior doctor Gheorghe Tătăranu, Directorul Sănătăţii în Guvernământul Transnistriei.

[221]. Ehrenburg, pp. 105-106. Cartea descrie câteva cazuri în care evreii au fost salvaţi de ruşi şi ucraineni la Odessa, de fiecare dată prin ascundere şi ajutându-i să treacă la partizani, ibid., 106-107.

[222]. Dora Litani, „Distrugerea evreilor din Odessa, în lumina documentelor româneşti”, Yad Vashem Studies, VI, 1967.

[223]. Fred Saraga, „Însemnări fragmentare”, Sliha, Tel Aviv, nr. 9, 31 mai 1956.

[224]. Direcţia Industriei al administraţiei Transnistriei către Direcţia Muncii, 15 aprilie 1943, Arhivele Odessa, 2242-1-1496, p. 322.

[225]. Administraţia Transnistriei către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 28 mai 1943, ibid., 2264-1c-40b, p. 27.

[226]. Directorul Direcţiei Muncii din administraţie (arhitect Constantin Sidorovici) către guvernatorul Alexianu, 28 septembrie 1943, ibid., 2242-1-1503, p. 227.

[227]. Directorul Culturii, Prof. S. Pamfil către administraţie, 27 septembrie 1943, ibid., p. 5.

[228]. Direcţia Muncii din administraţie către Inspectoratul Jandarmeriei din Transnistria, 5 noiembrie 1943, ibid., p. 214.

[229]. Vezi nota 222 de mai sus, p. 129.

[230]. Dallin, Odessa, p. 228.

[231]. Transcriere a şedinţei de consiliu din 13 noiembrie 1941. Vezi nota 67 de mai sus, p. 369.

[232]. Vezi „Regatul morţii”, nota 59.

[233]. Circulară secretă emisă de guvernatorul Alexianu prefecţilor, 4 decembrie 1941, arhivele Odessa, 2358-1c—10, p. 10.

[234]. Telegramă de la guvernatorul Alexianu către Cabinetul Civilo-Militar, 13 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 36.

[235]. Telegramă de la secretarul general al guvernământului către prefecţii din Transnistria, 25 februarie 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 96.

[236]. Raport al trimisului Marelui Stat Major, p. 11.

[237]. Ordinul nr. 18, datat 13 ianuarie 1942, emis de primarul Pântea, Arhivele Odessa, 2242-1-1486, pp. 12-13.

[238]. Telegramă de la colonelul Velcescu către guvernatorul Alexianu, 3 februarie 1942, ibid., p. 138; autorizaţia guvernatorului, 8 februarie 1942, ibid., p. 137.

[239]. Telegramă a inspectorului Ciurea către administraţie, 29 ianuarie 1942, ibid., p. 95.

[240]. Telegramă de la inspectorul Ciurea către administraţia Transnistriei din Tiraspol, 13 februarie 1942, ibid., p. 138.

[241]. Guvernatorul Alexianu către comandantul Jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, 18 februarie 1942, ibid,, p. 217.

[242]. Înregistrarea deciziei guvernatorului în privinţa „celor 1500 de paturi confiscate de la evrei”, 29 martie 1942, ibid., p. 304; comitetul de deportare către administraţia Transnistriei din Tiraspol, privind colectarea celor 1500 de paturi, 26 martie 1942,ibid., 2242-1-1487, p. 84; decizia guvernatorului de a transfera Autorităţii Muncii „1500 din paturile confiscate de la evrei” în scopul înfiinţării a şase spitale, confirmare indirectă a faptului că numărul de paturi confiscate a fost mult mai mare decât 1500, 10 aprilie 1942, ibid,, p. 83.

[243]. Consilierul pentru igienă, dr. Petre Niculescu, către guvernator, 23 februarie 1942, ibid., 2242-1-267, p. 6.

[244]. Telegramă de la prefectul judeţului Odessa către guvernatorul Alexianu, 29 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 117; răspunsul guvernatorului, 5 februarie 1942, ibid., p. 116.

[245]. Telegramă de la colonelul Velcescu către guvernatorul Alexianu, la Tiraspol, 4 februarie 1942, ibid., p. 115.

[246]. Telegramă de la guvernator către prefectul judeţului Odessa, 4 februarie 1942, ibid., p. 114.

[247]. Comandamentul de legătură a Wehrmacht-ului la Tiraspol către municipalitatea din Odessa, 12 decembrie 1941, ibid., 2242-1-1084, p. 54; Comandamentul de legătură către Alexianu, 13 decembrie 1941, ibid., p. 53.

[248]. Guvernatorul Alexianu către Comandamentul de legătură a Wehrmacht-ului în Transnistria, 16 ianuarie 1942, ibid., p. 52.

[249]. Cabinetul Militar către vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu, 30 decembrie 1941, ibid,, p. 101; Preşedinţia Consiliului de Miniştri către guvernatorul Transnistriei în aceeaşi privinţă, 15 ianuarie 1942, ibid., p. 100.

[250]. Cerere din partea secretarului general al guvernământului Cercavschi, către comandantul VoMi, Oberfuhrer Hoffmeyer, Landau, 26 ianuarie 1943, ibid., p. 99.

[251]. Invitaţie în numele comandantului Sonderkommando SS din Odessa către guvernatorul Alexianu, 6 iunie 1942, ibid., 2242-1-1087, p. 47; ordin al guvernatorului către municipalitatea din Odessa pentru punerea la dispoziţie a echipamentului din depozitele municipale, 1 iunie 1942, ibid., p. 14.

[252]. Dallin, Odessa, p. 314.

[253]. Telegramă de la inspectorul Ciurea către administraţia Transnistriei din Tiraspol, 20 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 54.

[254]. Bucată de hârtie semnată de un sublocotenent de la batalionul 7 pionieri, 17 martie 1942, ibid., 2359c-1c-438c, p. 40. (Litera „c“ adăugată de arhivele din Odessa înseamnă colecţia sau o secţiune a colecţiei, sau că un anume dosar este confidenţial, conform autorităţilor sovietice. În acest caz, confidenţială devenea întreaga colecţie, nu numai dosarul, inclusiv dosarul cu cifrele privind jaful bunurilor evreieşti din Odessa, care a fost desemnat tot secret de autorităţile sovietice.) Vezi şi alte recipise, datate 31 ianuarie 1941 şi 17 februarie 1942, ibid,, pp. 40b, 61, 62. Una dintre ele confirmă transferul a 30 de litri de benzină „necesare comisiei [de deportare] Raionului patru pentru adunarea obiectelor evreieşti 11, 13 februarie 1942, ibid., p. 66.

[255]. Circulară de la Oficiul Central de Evacuare a Evreilor din Odessa, către şefii de raioane din judeţul Odessa, semnată de Velcescu, februarie 1942, ibid., 2359-1-22, p. 111.

[256]. Declaraţie scrisă sub depunere de jurământ de Clara Bogopolski la procesul lui Velcescu, Bucureşti, 13 iunie 1950, Dosarul Pântea, p. 177.

[257]. Punctele de pe agenda guvernatorului privind bunurile evreieşti au fost discutate de administraţie în datele de: 2 martie 1942; 11 martie 1942; 8 aprilie 1942; 16 aprilie 1942. Ibid., 2242-1-1486, pp. 241, 254, 800; 2342-1-1487, p. 87.

[258]. Telegramă de la prefectul de Moghilev către administraţia de la Tiraspol, 26 martie 1942, Arhivele Odessa, 2242-1-1487, p. 12.

[259]. Prefectul de Dubăsari către administraţia Transnistriei la Tiraspol, 28 februarie 1942, ibid., 2242-1-1486, p. 281.

[260]. Ordin de la guvernator către comandantul poliţiei din Odessa pentru transferarea obiectelor către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 30 mai 1942, ibid., 2242-1-1488, p. 50; descrierea obiectelor descoperite asupra româncei, 22 aprilie 1942, ibid,, p. 40; cererea familiei ei de a fi eliberată, fiind româncă prin naştere, 24 aprilie 1942, ibid., pp. 49—49b; notificarea morţii ei, şi cererea inspectorului Ciurea către guvernator de a decide ce să se facă cu tezaurul, 12 mai 1942, ibid., p. 52.

[261]. Transcriere a interogatoriului lui Alexianu, Arhivele Ministerului de Interne, dosar 40010, volum 43, p. 226; rezoluţia nr. 584 a primarului Pântea privind reorganizarea administraţiei municipale, 27 mai 1943, Arhivele Odessa, 2361-1-46.

[262]. Raport informativ către biroul pretorului de la comandamentul militar al Odessei, 28 august 1942, ibid., 2242-4-29, p. 157.

[263]. Primarul Pântea către Direcţiunea Administrativă a guvernământului Transnistriei, 7 octombrie 1942, ibid., p. 159.

[264]. Rezoluţia nr. 876 a primarului Pântea, 2 martie 1943, ibid., 2356-1c-51, p. 151.

[265]. Rezoluţia nr. 2055 a administraţiei Transnistriei, mai 1943, ibid., 2357-1c-47, p. 278.

[266]. Transcriere a interogatoriului lui Alexianu, 14 aprilie 1946, Arhivele Ministerului de Interne dosar 40010, volum 43, p. 228. Dosarele se află la USHMM Archives Washington, sub US14MM, RG 25004, reel 34.

[267]. Ibid., p. 287. „Furtul” de proprietăţi sovietice din Transnistria nu a fost tratat aici, pentru că există un număr de probleme nerezolvate între România şi fosta Uniune Sovietică (pe care românii le aduc deseori în discuţie): jaful proprietăţilor româneşti din Basarabia şi Bucovina, în timpul anexării forţate a acestor ţinuturi româneşti în iunie 1940; jaful ulterior al armatei sovietice în România şi uriaşele despăgubiri de război impuse României de termenii armistiţiului şi tratatelor de pace. Evreii au fost jefuiţi de statul român şi de oameni pentru simplul motiv că erau evrei.

[268]. Dallin, Odessa, pp. 141, 189.

[269]. Ibid., p. 175.

[270]. „Odessa de ieri şi de astăzi”, Gazeta Odessei, (Organ săptămânal al Municipiului Odessa, 17 ianuarie 1943, copie în Ancel, Documents, IV, nr. 229, p. 429.

[271]. Cerere din partea Direcţiunii Sănătate al administraţiei către municipalitatea Odessei pentru furnizarea a 100 metri pătraţi de marmură din cimitirul evreiesc, cu care să se pavoazeze faţada spitalului românesc al oraşului, 25 august 1943, Arhivele Odessa, 2242-1-19, p. 54.

[272]. Directorul Direcţiei Muncii în administraţie, arhitectul Constantin Sidorovici, către municipalitatea Odessei, 14 octombrie 1943, ibid., 2242-1 -1502, p. 76.

[273]. H. Zaidman, „Istoria unei pietre funerare”, Revista Cultului Mozaic, Bucureşti, 1 februarie 1967.

[274]. Transcriere a interogatoriului lui Alexianu; vezi nota 266 de mai sus, p. 246.

[275]. Ibid.

Sursă: Jean Ancel, ”Transnistria”, București, 1998.

A se vedea și:
ROMÂNIA ȘI GUVERNĂMÎNTUL TRANSNISTRIEI (1941-1944)
https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2015/12/08/regatul-mortii-din-transnistria-1941-1942/

CUM AU FOST MÎNAȚI EVREII ÎN TRANSNISTRIA (1941)
https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2015/12/02/cum-au-fost-minati-evreii-in-transnistria-1941/

”REGATUL MORȚII” DIN TRANSNISTRIA (1941-1942)
https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2015/12/08/regatul-mortii-din-transnistria-1941-1942/

Anunțuri

6 gânduri despre „FĂRĂDELEGILE SĂVÎRȘITE DE CĂTRE ADMINISTRAȚIA ROMÂNEASCĂ FAȚĂ DE EVREI LA ODESSA (1941-1942)

  1. Acolo, la Odesa a izbucnit din străfunduri ura seculară, în special a moldovenilor, pentru toate nelegiuirile pe care le-a suferit acest neam de-a lungul ultimelor dor două decole de cînd au năvălit aceste pupulaţii noade pe pămînturile Moldovei lui Ştefan cel Mare. Ea a culminat cu umilinţa pe care a suferit-o armata română în retragerea din 1940 din partea acelei populaţii parşive pe care am ocrotit-o şi hrănit-o de cînd a apărut pe meleagurile noastre.
    Din păcare, pe lîngă cei vinovaţi şi ostili neamului românesc au avut de suferit şi locuitorii Odesei, mare parte dintre ei fiind izraeliţi care nu a au avut nimic de-a face cu pământurile Moldovei.

    • Și care au fost concret aceste nelegiuiri? Numai nu-mi aduceți dovezi de felul ”HOLOCAUSTUL (GENOCIDUL) EVREILOR IMPOTRIVA ROMANILOR”, aberații pe care le folosiți, se vede, din lipsă de argumente.
      Unde vedeți aici genocid:

      Acum citiți următoarele. Asta da că poate fi numit genocid:

      A. În 1940 se notau în România Mare circa 800 000 de evrei, din care:

      1. Evrei-români rămași în viață în 1945: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 410 000
      2. Evrei-români masacrați în Transilvania de Nord (cedată Ungariei – guvernul Szálasi). . .135 000
      3. Evrei-români dispăruți, uciși sau transmutați înainte de intrarea trupelor române . . . . .100 000
      4. Evrei-români masacrați sub guvernul Antonescu (800 000 minus 645 000) . . . . . . . . .155 000

      B. Evrei-ucrainieni din Transnistria aflată sub ocupația Armatei Române: . . . . . . . . . 135 000

      Dintre care

      1. Rămași în viață: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20 000
      2. Masacrați sub guvernul Antonescu: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .115 000

      C. Numărul total al evreilor uciși sub guvernul Antonescu: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 270 000

      După Al doilea Război Mondial exodul evreilor către Israel (într-o măsură mai redusă și către Occident) a dus la dispariția aproape totală a acestora în România:

      -în 1945 au fost 410.000 evrei,
      -în 1961 225.000 evrei,
      -în 1968 100.000 evrei,
      -la începutul sec. XXI numărul lor nu depășea 7.000 persoane.

      https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_evreilor_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia#Date_demografice

      Iată că acum evreii au dispărut practic din România. Dușmanii nu vă mai încurcă. A coborît în sfîrșit raiul multașteptat peste români?
      Nu a coborît și nici nu va coborî pînă cînd românii nu vor mai căuta vinovați în alții pentru toate năpastele lor și vor începe să fie stăpîni adevărați peste propria soartă.

    • Dle Judex, vă rog, nu inundați comentariile cu tot felul de spam, unul mai fantasmagoric ca altul.

      Doar o minte tulburată poate lua în serios asemenea ”argumente”.

      Consider că m-aș autoinsulta, dacă aș reacționa la așa ”materiale”.

      Fără supărare, pe viitor toate scârboșeniile de acest gen luate de pe la gunoiștele naționaliste românești și publicate la mine pe blog vor fi din nou aruncate acolo unde li-i locul, adică la gunoi.

      • Înţeleg că nu vă convin adevărurile luate în baza documentelor autentice, dar nu am ce vă vă face. Dacă e să vorbim de scîrboşenii, acelea sunt vehiculate de cei ce vorbesc de genocidul a 400.000 de evrei dispăruţi pentru care s-ar face vinovată România. Jalnic, d-le Obidin!

        În fond, e dreptul dvs. să ştergeţi ce doriţi şi să reţineţi ce vă convine. Dar dacă vreţi să fiţi crezut, atunci să eliminaţi exagerările, să răspundeţi cu argumente plauzibile, documentate, iar nu cu aiureli, că acestea nu fac cinste d-le Obidin.

        V-am dat o listă cu indiviztii, duşmani înrăiţi ai neamului românesc care au distrus România după debarcarea acestora din furgoanele sovietice de ocupaţie, cu nume autentice, care se găsesc în arhivele de la Bucureşti. Dacă le găsiţi ca scîrboşenii, nu sunt românii de vină, ci cei ce i-au instruit şi trimis. Pe aceste scîrboşenii nu puteam să-i lichidăm, că aveam armata de ocupaţie pe cap.

      • Dle Judex, aveți puțină răbdare, pînă voi publica un articol scris de Ancel cu statistica amănunțită a evreilor uciși de regimul lui Antonescu.
        Material este destul, peste 30 de pagini, așa că veți avea posibilitate din belșug cu calculatorul în mînă să-i demascați pe manipulatorii evrei.

        Cît privește lista cu evrei, ce-i cu acești oameni, concret cum a contribuit fiecare din ei la ”holocaustul românilor”?
        Ce concluzie trebuie să tragem din această listă?

        Iată ce zice istoricul Giurescu Dinu:
        ”Efectivele Partidului: după evidenţele Siguranţei Statului, Partidul Comunist din România avea, în timpul războiului, între 796 şi 918 membri înregistraţi. După ieşirea din ilegalitate, a pornit cursa pentru primirea de noi membri, fără de care P.C.R. nu putea deveni partid de guvernământ. Evoluţia a fost următoarea: aprilie 1945 – 42.653; octombrie 1945 (Conferinţa Naţională P.C.R.) – 256.863; iunie 1946 – 717.490; decembrie 1947 – 799.351. După înghiţirea Partidului Social Democrat: Congresul I P.M.R. (VI P.C.R.), februarie 1948 – 1.057.428; Congresul II P.M.R. (VII P.C.R.), decembrie 1955 – 595.398; Congresul III P.M.R. (VIII P.C.R.), iunie 1960 – 834.595; decembrie 1964 – 1.377.847. După succesive verificări şi epurări, efectivele P.M.R. scad, în 1955, cu 42% (faţă de februarie 1948), pentru ca, în decembrie 1964, să sporească cu 230% (faţă de decembrie 1955). Sub Nicolae Ceauşescu, creşterea a fost şi mai accentuată. Astfel: Congresul al IX-lea (19-24 iulie 1965) – 1.454.727; Congresul al X-lea (6-12 august 1969) – 1.983.790; Congresul al XI-lea (25-28 noiembrie 1974) – „aproape 2.480.000″; Congresul al XII-lea (19-23 noiembrie 1979) – „peste 2.930.000″; Congresul al XIII-lea (19-22 noiembrie 1984) – 3.400.000; Congresul al XIV-lea (20-24 noiembrie 1989) – 3.831.000. Între 1965 şi 1989, efectivele sporesc cu 263% sau 2.376.273 persoane”.
        http://www.revistaclipa.com/2583/2009/12/repere-academice/ce-a-fost-partidul-comunist-roman
        Toată această lume erau evrei? Nu erați și dvs printre ei?

        Mai citiți și aici:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s