”REGATUL MORȚII” DIN TRANSNISTRIA (1941-1942)

 0001-8

PLANURI DE DEPORTARE SI EXTERMINARE

Pe 17 octombrie 1941, după căderea Odessei, Gustav Richter, reprezentantul lui Eichmann în România, a trimis un raport superiorilor săi, informând că Mareşalul Antonescu ordonase concentrarea şi exterminarea a 110.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina în două păduri, lângă Bug [1]. Richter aflase despre acest plan de la Radu Lecca, unul dintre directorii Serviciului Român de Securitate din acea vreme — „Siguranţa” — şi un vechi agent nazist. Acest document şi diferite ordine emise de către Antonescu şi Guvernul Român în Transnistria de-a lungul lunilor care au urmat, confirmă faptul că Antonescu însuşi a fost cel care a plănuit concentrarea şi exterminarea maselor de evrei.

Deşi planul nu a fost îndeplinit ad litteram, asemenea altor planuri şi ordine româneşti privindu-i pe evrei, obiectivele lui au fost atinse.

Aşa cum a confirmat la interogatoriu Mihai Antonescu, nu a fost nevoie ca nemţii să facă presiuni asupra lui Antonescu — Antonescu însuşi a fost cel care a dat ordinul de deportare a evreilor din Basarabia şi Bucovina. La sfârşitul lui august, Conducătorul a transmis personal ordinele privind trimiterea deportaţilor la Bug generalului Voiculescu, guvernatorul Basarabiei, şi profesorului Alexianu, guvernatorul Transnistriei. La începutul lui decembrie 1941, Antonescu i-a mustrat pe cei doi guvernatori, deoarece credea că aceştia nu reuşiseră să confişte aurul deportaţilor. El sublinia faptul că li se dăduse suficient timp să se pregătească pentru această operaţiune:

„Mareşalul Ion Antonescu: Slăbiciuni din toate părţile, şi din partea dumitale, Voiculescu, pentru că dumneata ştiai că am precizat această chestiune. Am precizat-o încă din luna august. Este adevărat ?

D. general C. Voiculescu, guvernatorul Basarabiei: Exact.

D. Mareşal Ion Antonescu, conducătorul Statului: V-am prevenit, şi pe dumneata, general Voiculescu, şi pe Alexianu, că intenţiunea mea este să duc pe evrei la Bug. În loc să mănânce pâinea din Ţara Românească, mai bine s-o mănânce pe cea de acolo. V-am spus să vă organizaţi pentru ca execuţiunea să fie perfectă. Execuţia a început în noiembrie. Noi din august până în noiembrie, am avut trei luni şi am organizat-o aşa cum am organizat-o. Aceeaşi problemă este şi pentru Bucovina” [2].

Decizia de a-i duce pe deportaţi la Bug a fost menţionată, în diferite ocazii, în ordinele şi în corespondenţa dintre guvernământul Transnistriei, administraţia centrală a jandarmeriei din guvernământ şi diferite comandamente militare din toată Transnistria. Planul românesc de a se debarasa de evreii din Basarabia şi Bucovina ducându-i în est, dincolo de Bug, şi apoi măcelărindu-i cu ajutorul naziştilor, nu a avut succes, din cauza lipsei de cooperare din partea autorităţilor militare de ocupaţie germană din Ucraina (vezi mai jos). Aşa cum am putut observa, doar o parte din evreii din Basarabia şi Bucovina au ajuns la Bug — convoaiele au fost trimise şi în alte direcţii.

O combinaţie de cauze de forţă majoră, incluzând situaţia din Odessa, epidemia de tifos exantematic şi existenţa unui număr mai mare de evrei locali decât anticipaseră românii, au dus la schimbări în plan. În locul exterminării a 110.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, noul plan cerea exterminarea tuturor evreilor locali din Transnistria de sud şi Odessa, împreună cu aproximativ 30.000 de evrei care fuseseră aduşi din Basarabia. Această operaţiune a transformat judeţul Golta şi împrejurimile lui într-un „Regat al morţii”, condus fără nici o restricţie de către un ofiţer cu rang relativ mic în jandarmerie, locotenent-colonelul Modest Isopescu, prefectul judeţului.

Planul general a suportat modificări în timpul lunilor noiembrie şi decembrie ca rezultat al mai multor factori neaşteptaţi. Izbucnirea epidemiei de tifos printre zecile de mii de deportaţi i-a transformat într-un pericol pentru spaţiul înconjurător. Era necesară prevenirea răspândirii epidemiei în unităţile armatei române staţionate în Transnistria şi în cele aflate în drum spre front — contagiunea trebuia prevenită cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii tuturor evreilor. De asemenea era necesară păstrarea unui coridor de rezervă, necontaminat cu tifos exantematic, în sudul Transnistriei, prin care să se poată face aprovizionarea armatei. Ura excesivă a lui Antonescu pentru evreii „ruşi”, care în ochii lui erau evrei şi comunişti în acelaşi timp, furia sa fără margini trezită de numărul intolerabil al pierderilor româneşti în asediul Odessei, şi izbucnirile sale antisemite privitoare la orice era legat de „pericolul” evreo-bolşevic, au fost de asemenea factori importanţi care au influenţat deciziile de a concentra şi extermina un număr atât de mare de evrei pe malurile de sud ale Bugului. Aceste halucinaţii antisemite nu erau simple stări de spirit precum au încercat istorici să le prezinte, ci, în închipuirea lui, ele erau fapte, formulate de mai multe ori în scris, şi care au devenit apoi liniile călăuzitoare ce au determinat politica românească în privinţa evreilor. În centrul obsesiei antisemite a lui Antonescu, din timpul verii lui 1941 (a mai avut manii şi în alte perioade), a stat dogma creştină din Evul Mediu care îi considera pe evrei ca demoni capabili să-şi schimbe forma după cum doresc. El credea că în cea mai recentă a lor încarnare, ca bolșevic-comunisti, evreii au reuşit să controleze si să înrobească marea naţiune rusă şi să o folosească în propriul lor scop pentru a conduce lumea. Evreul era învinovăţit pentru lupta îndârjită a armatei sovietice în Transnistria, în special la Odessa, şi pentru grelele pierderi suferite acolo de armata română. În ochii lui Antonescu, războiul din Rusia nu era un război împotriva naţiunilor slave, ci mai curând războiul lui Gog şi Magog, războiul împotriva demonului evreiesc. În acest război, ponderea contribuţiei economice a evreilor la economia României nu trebuia să aibă nici o importanţă — deci era necesară închiderea lor în lagăre pentru a-i neutraliza şi, în final, pentru a-i deporta şi extermina — inclusiv pe evreii din Regat. Victoria asupra evreilor însemna purificare, în sens creştin — i.e., atât spiritual cât şi fizic. Într-o directivă pe care a trimis-o de pe front lui Mihai Antonescu, pe 5 septembrie 1941, Antonescu scria, printre altele:

„Soldaţii după front au mari riscuri, de a fi răniţi sau omorâţi din cauza comisarilor evrei, care cu o perseverenţă diabolică împing pe ruşi din spate cu revolverul şi îi ţin să moară până la unul pe poziţie. Am aflat de acest fapt şi sunt revoltat.Toţi evreii să fie readuşi în lagăre, preferabil în cele din Basarabia, fiindcă de acolo îi voiu împinge în Transnistria, imediat ce mă voiu degaja de actualele griji. Trebuie să se înţeleagă de toţi, că nu este luptă cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor. În Tiraspol evreii erau purtaţi în lectice romane, şi toţi erau obligaţi să se descopere, de-i cunoşteau sau nu, când treceau pe lângă ei. Moldovenii noştri slujeau la ei numai pentru mâncare. Deci menajarea lor în interior, ar fi o slăbiciune care ne va putea compromite victoria. Ca să învingem trebuie să fim fermi într-o atitudine. Asta trebuie să o ştie toţi. Nu economicul primează în aceste momente ci viaţa naţiunii însăşi. Şi războiul în general şi luptele de la Odessa în special au făcut cu prisosinţă dovada că Satana este evreul. De aici enormele noastre pierderi. Fără comisarii evrei eram demult la Odessa.
Mareşal Antonescu” [3].

Asediul Odessei a început pe 18 august 1941, la patru zile după înconjurarea oraşului. Antonescu a insistat ca armata sa să captureze singură Odessa, fără participarea forţelor germane. La început a crezut că asediul va fi uşor, dar repede a devenit cât se poate de limpede că era prea dificil pentru armata română. Nu anticipase complexitatea sistemului de fortificare construit de autoritatea sovietică şi de populaţia oraşului, forţa artileriei ruseşti, pierderile uriaşe provocate de atâtea asalturi respinse, dârzenia soldaţilor şi apărătorilor oraşului de a lupta până la moarte.

La asediul Odessei au participat în final 21 de divizii, comandamentul românesc fiind obligat să-şi reîntărească constant trupele. Pe 24 septembrie, Antonescu a fost nevoit să ceară Wehrmacht-ului ajutor „terestru şi aerian”. Bombardamentele grele ale Forţelor Aeriene Germane, la care s-a adăugat o mică forţă terestră germană, sub comanda unui general dar în special pericolul ocupării Crimeei de către armata a 11-a germană au convins comandamentul sovietic să evacueze oraşul pe mare, în 16 octombrie 1941 [4].

Preţul plătit de armata română pentru capturarea oraşului a fost covârşitor, în cercurile militare la fel ca şi în multe cercuri mai largi, câmpurile din jurul oraşului erau numite „valea lacrimilor” armatei române [5].

Opinia publică şi reacţiile poporului şi opoziţiei referitoare la eşecul asediului românesc au surprins prin amploare şi spiritul critic. Ataşatul militar român la Berlin, înainte de a deveni ambasador, descria reacţiile:

„Publicul român a fost foarte îngrijorat după ce a aflat despre pierderile grele. Conducătorul însuşi era foarte supărat. Odessa îi produsese dezamăgiri atât de amare […] Toţi speraseră că acesta va fi un război mult mai uşor! Acum se dovedise că avea să fie foarte dificil şi lent. Războiul cerea sacrificii care erau de neimaginat [înainte]. Oamenii deveneau mai nerăbdători cu fiecare zi […] După căderea acestui oraş armata română ar trebui să se întoarcă acasă! […] „Ce caută armata română la Odessa ?“ şopteau vocile. România a intrat în acest război pentru a recâştiga Basarabia şi Bucovina. Slavă Domnului, acest lucru s-a întâmplat. Ce mai caută forţele române dincolo de Nistru […] Dacă germanilor le face plăcere, să-i lăsăm pe ei să lupte singuri împotriva ruşilor” [6].

Furia lui Antonescu a fost îndreptată mai întâi asupra evreilor din Rusia şi din România. Într-un răspuns dat liderului evreilor români Willy Filderman, scris în 19 octombrie 1941, Antonescu respingea rugămintea liderului evreilor de a opri deportarea evreilor la Bug, nefiind de acord cu ideea că deportarea însemna moartea unor oameni nevinovaţi doar pentru că sunt evrei. Antonescu i-a acuzat pe evreii din Basarabia că au atacat soldaţii români în timpul retragerii precipitate din vara lui 1940, că le-au făcut rău românilor şi armatei române în vara lui 1941 şi că au ars oraşele înainte de a se refugia împreună cu armata sovietică. De asemenea, îi învinovăţea pe evreii „ruşi” de grelele pierderi suferite de armata română la Odessa:

„…Aşa cum şi prizonierii ruşi au recunoscut (mărturisit), evreii voştri, transformaţi în Comisari sovietici, au folosit teroarea aşa cum nu s-a mai văzut niciodată, pentru a-i conduce pe soldaţii sovietici în Odessa şi în împrejurimi pentru a porni o baie de sânge fără sens, cu singurul scop de a ne cauza pierderi. În zona din jurul Mării Azov forţele noastre s-au retras temporar, lăsând în urmă numeroşi soldaţi şi ofiţeri răniţi. Când şi-au refăcut avantajul, au găsit răniţii[morţii] măcelăriţi într-un mod îngrozitor…ochii le fuseseră scoşi, limbile tăiate, nasul şi urechile.. .Dvs. domnule Filderman înţelegeţi ce se întâmplă? Sunteţi şocat? Sunteţi supărat? Întrebaţi-vă singur (Să vă întrebaţi pe dvs.) de ce evreii ruşi ne urăsc atât de mult, când noi n-am avut nici un conflict cu ei. Ura lor este (împărtăşită de) a tuturor evreilor, este (şi) a dvs. [7]

Guvernatorul Transnistriei, profesorul Alexianu, a relatat în timpul interogatoriului din 1946 că atunci când deportaţii au fost aduşi din Basarabia şi Bucovina, „ordinul era să nu-i lăsăm în Transnistria, ci să-i predăm germanilor la Bug“. Conform înţelegerii române din cadrul Acordului de la Tighina, Einsantzgruppe D, armata germană, sau ambele îi vor extermina pe cei 130.000 de evrei estimaţi din Basarabia şi Bucovina care supravieţuiseră primului val de execuţii.

Totuşi, atât după Gheorghe Alexianu, cât şi după prietenul său, Mihai Antonescu, exista o scăpare în plan. Primul convoi de 1000 de evrei au traversat Bugul lângă oraşul Pervomaisc (partea germană a oraşului Golta pe partea sudică a Bugului, vezi mai jos), şi a fost primit de comisarul german care a ordonat să fie ucişi. Ceea ce l-a neliniştit pe Alexianu, aşa cum reiese din propriile sale cuvinte, nu a fost omorârea evreilor, ci faptul că germanii nu i-au dat nici o „dovadă” pentru evreii pe care îi primiseră şi omorâseră: „Când am văzut că germanii n-au dat dovadă prefectului nostru (Isopescu), că i-au luat fără să am dispoziţia Mareşalului Antonescu am oprit toate convoaiele de evrei să rămână în satele în care se găsesc până ce se va decide de Mareşalu ce să facă cu aceşti evrei” [8]. După Alexianu, el chiar a trimis un raport scris Mareşalului, în care sublinia că germanii fuseseră cei care-i omorâseră pe aceşti evrei. Guvernământul transnistrian, pretindea el, nu fusese implicat în aceste acţiuni de exterminare, şi responsabilitatea sa s-a încheiat „cu aducerea evreilor, să le înlesnească hrana şi transportul lor“ pe drumul înspre Bug. Germanii nu au îndeplinit singuri acţiunile de exterminare, specifica Alexianu. Au recrutat ucraineni din cealaltă parte a Bugului, care purtau uniforme cu banderole pe braţe, pentru a-i omorî pe evrei pentru ei. „Germanii se săturaseră de-atâtea omoruri şi angajau ucraineni. Ei [sunt cei care] au omorât pe toţi evreii care erau acolo“ [9].

La procesul său, într-un efort de a plasa responsabilitatea pentru uciderea a cel puţin 110.000 de evrei pe seama germanilor, Alexianu credea că n-a mai rămas documentaţia care să poată permite o urmărire zi de zi a deciziilor luate de guvernământul român în Transnistria. Şi într-ade-văr, nu a mai existat nici un singur supravieţuitor dintre primii 1000 de evrei ce fuseseră predaţi germanilor. Sute de documente au rezistat totuşi, aducând lumină asupra motivelor şi deciziilor luate la Bucureşti şi Tiraspol în legătură cu masele de evrei pe care autorităţile române le-au concentrat în judeţul Golta, pe malurile Bugului, în timpul iernii 1941-1942.

Important de notat este faptul că, în timpul procesului lui Antonescu şi a colaboratorilor săi, ţinut la Bucureşti, în aprilie-mai 1946, arhivele guvernământului transnistrian nu au fost accesibile Curţii deoarece fuseseră confiscate şi transferate în Uniunea Sovietică [10]. Prin urmare, materialul din arhive nu a putut fi invocat pentru a servi actului de acuzare împotriva criminalilor de război români. În procesul lui Isopescu şi al subordonaţilor săi din mai 1945, folosirea arhivelor guvernământului transnistrian a fost foarte limitată, deoarece fuseseră transferate în Uniunea Sovietică pe 2 februarie 1945. Unele documente au fost scoase din dosare fără să fie niciodată returnate în arhive.

Alexianu a încercat să ascundă faptul că însăşi decizia de a-i preda pe evrei guvernământului de ocupaţie germană în Ucraina însemna un consimţământ la exterminarea lor, el a încercat să ascundă şi un fapt adiţional — insistenţa germană de a ucide evreii fără să dea o dovadă nu a fost singurul motiv pentru concentrarea unui număr mare de evrei în districtul Golta. A fost tot o decizie românească independentă, nelegată de Germania, aceea de a deporta toţi evreii din sudul Transnistriei şi din judeţele Oceacov, Ovidopol, Tiraspol, Berezovca, Ananiev şi Odessa (oraşul şi judeţul) în aceste lagăre cu scopul de a crea o zonă necontaminată de evrei bolnavi de tifos exantematic, prin care liniile de aprovizionare să treacă spre front (vezi mai jos) şi să se asigure că Odessa, unde era Alexianu, va fi complet Judenrein (curăţită de evrei). Conform lui Alexianu:

„În privinţa asasinatelor de la Golta evreii care veniseră din Basarabia şi Bucovina ca şi o parte din evreii de la Odessa repartizaţi în satele din apropierea Bugului trebuiau ca să treacă Bugul în Ucraina şi să fie predaţi autorităţilor germane. Nici un evreu din Basarabia şi Bucovina nu trebuia să rămână în Transnistria şi erau numai în trecere prin Transnistria. Când prima coloană de evrei a ajuns în Golta şi a trecut Bugul în număr de 1000, mi s-a comunicat de prefectul judeţului lt.col. Isopescu Modest, că germanii i-a omorât imediat şi că nu dau dovadă autorităţilor române de primire în Ucraina a convoaielor de evrei. Cum timpul se stricase şi faţă de această situaţie ce intervenea am dat ordin să se oprească pe loc în satele în care se găseau toate coloanele de evrei până va hotărî Mareşalul Antonescu, căruia i-am comunicat acest lucru şi care a admis ca evreii să rămână în Transnistria, până se va stabili cu germanii modalitatea trecerii lor în Ucraina. Astfel au rămas în Transnistria cam 130.000 de evrei care au trecut în sarcina administraţiei şi care au rămas în viaţă. La Golta şi înjurul Goltei se găsea aglomerat un număr de evrei care se adunaseră pentru trecerea în Ucraina. Am luat măsuri ca să fie împărţiţi în satele mai îndepărtate de Bug pentru a nu jena operaţiile militare de acolo. Cred că la sfârşitul lui decembrie 1941, mi-a comunicat col. Isopescu că germanii care se găseau la Golta au executat pe toţi evreii care se găseau lângă Golta. Nu am întreprins nici o anchetă luând de bune cele relatate de subalternii mei.“ [11].

Este important de notat, aşa cum va fi arătat în continuare, că evreii concentraţi în lagărele de pe Bug nu mai erau dispersaţi prin sate, ci rămăseseră unde erau până când au fost executaţi. Au existat mai mulţi factori care au făcut posibil acest lucru. În primul rând, la sfârşitul lui 1941 frontul era departe, aşa că nu se mai dădeau lupte în Transnistria. În al doilea rând, în districtul Golta nu mai erau nici unităţi ale armatei germane, nici autorităţi civile germane, şi în final, toţi cei 130.000 de evrei menţionaţi de Alexianu în legătură cu Golta, au fost masacraţi, unii chiar incineraţi după ce au murit. Această informaţie asigură cadrul necesar pentru înţelegerea evenimentelor care au avut loc între octombrie 1941 şi martie 1942 în districtul Golta şi în împrejurimi, sub comanda autorităţilor române.

Guvernământul român din districtul Golta a fost stabilit la începutul lui octombrie 1941. Un locotenent-colonel din jandarmerie, Modest Isopescu, s-a aflat la conducerea judeţului de la început şi până la evacuarea judeţului. Isopescu se născuse în 1895 în satul Frescăuţi din judeţul Rădăuţi, în Bucovina. În perioada numirii sale, era un ofiţer activ al forţelor jandarmeriei, ce ajunseseră în Transnistria ca parte a forţelor de ocupaţie [12].

Pe 22 iunie 1941, în oraşul Tecuci, lui Isopescu i s-a dat comanda Batalionului Operativ nr. 5 al jandarmeriei, care era subordonat Armatei Române a IV-a. Ordinul de a „curăţa terenul” (ordinele secrete date jandarmeriei de a omorî evreii din zonele rurale din Basarabia şi Bucovina fără întârziere) a fost dat în secret fiecărui comandant de jandarmi. Batalionul lui Isopescu a intrat în Chişinău imediat după capturarea oraşului. Conform superiorului său, colonelul Tudose, care a fost numit comandant militar al Chişinăului şi era răspunzător şi de ghetou, Isopescu a dat dovadă de energie, „iniţiativă şi caracter în stabilirea liniştii şi securităţii” [13].

Batalionul lui Isopescu, care număra 100 de jandarmi pe camioane, a fost pus la dispoziţia diviziei germane nr. 72 „pentru a ajuta la curăţirea oraşului de partizani şi la asigurarea ordinii”. El însuşi, împreună cu forţele sale, a îndeplinit adevărate acte de eroism „căutând din casă în casă” şi chiar în pivniţele pline de şobolani, aşa de mult au muncit pentru a-şi captura inamicii. Aşa cum se stie, majoritatea „inamicilor” din Chişinău erau evreii locali [14]. Pe 15 august batalionul a fost trimis de către Cartierul General al jandarmeriei din Transnistria, la Balta, pentru a înfiinţa acolo primul post de jandarmerie. La sfârşitul lui septembrie, Isopescu era deja în Golta; din Golta a raportat Guvernului sau lui Alexianu că cei 1000 de evrei din Basarabia şi Bucovina din primul convoi ajuns la Bug au fost omorâţi de germani, cu ajutorul ucrainenilor înarmaţi care au traversat râul [15]. Alexianu a trimis ştirea numirii lui Isopescu ca prefect temporar: „Era ofiţer de jandarmi, şi din moment ce nu aveam (nici un) alt colonel, l-am lăsat acolo pe el ca prefect.” [16]. Numirea avea să intre în aplicare pe 7 octombrie şi pe 12 ale lunii. Isopescu a predat comanda asupra batalionului [17].

În ciuda numirii sale, Isopescu a rămas în mod oficial ofiţer de jandarmerie până la 31 decembrie 1942, când comandantul general al jandarmeriei, generalul Constantin Vasiliu, i-a aprobat retragerea [18]. În pofida importantelor sale succese în realizarea politicilor antisemite ale guvernământului lui Antonescu, şi probabil tocmai din cauza acestor reuşite, Isopescu nu a fost promovat (înaintat în grad), şi asemenea colegului său Adolf Eichmann, care a avut o poziţie şi activitate similară, a rămas cu un grad relativ mic, de locotenent-colonel. Pe 6 noiembrie 1941, Isopescu i-a cerut lui Alexianu să aprobe o schimbare a numelui districtului din Krivoie Ozero în Golta, şi să transfere „capitala” în oraşul Golta, deşi oraşul acesta era chiar pe Bug. Acest nume, scria Isopescu, e mai potrivit, mai acceptabil pentru locuitori şi „mai uşor de folosit”. În afară de asta, numele şi reputaţia Goltei erau binecunoscute (sub ţari) datorită berii sale bune [19]. Krivoie Ozero, târg evreiesc ales de Statul Major al armatei şi de guvernământul transnistrian să servească drept capitală a districtului, conform lui Isopescu, fusese distrus de bolşevici şi era departe de liniile de cale ferată. Nevrând să locuiască într-un oraş cu „nume bolşevic”, Isopescu a cerut să se mute în Pervomaisc (în ruseşte „1 Mai”), care cuprindea zona ambelor maluri ale Bugului şi era compus din 3 oraşe (Golta, Olviopol şi Bogopol). Cererea sa de schimbare a numelui oraşului a fost aprobată, şi a reinstaurat numele care fusese folosit pe vremea ţarilor. Pe 28 octombrie, oficialii români şi germani au împărţit oraşul între ei, Bugul servind drept graniţă între cele 2 sectoare. Divizarea a dus la stabilirea de contacte permanente şi întâlniri cu comisarii germani, şi la vizite reciproce, la înflorirea comerţului local şi la petreceri comune de sărbătorile româneşti, naziste şi creştine. Pe 4 noiembrie 1941, Isopescu a cerut permisiunea guvernământului de a-şi aduce soţia, Petiţia, în Transnistria. Pe vremea aceea, ea trăia într-un apartament închiriat din Cernăuţi, „într-o cameră”, deoarece apartamentul ei fusese rechiziţionat de Stat „pe motiv că aparţinuse unui evreu” [20]. Aceasta este confirmarea faptului că soţia sa luase un apartament care aparţinuse evreilor — legile de românizare transferau în mod automat dreptul de proprietate asupra tuturor proprietăţilor evreieşti statului român, ca „proprietate de stat”. Spre deosebire de tot celălalt personal din micul său regat şi, probabil, în contrast cu toţi ceilalţi prefecţi, Isopescu credea în durata ocupaţiei româneşti în Transnistria, aşa-zisa guvernare de „două milioane de ani”, ca să folosim chiar vorbele lui Antonescu, şi socotea noua casă de pe malurile Bugului drept locuinţă permanentă. Prin urmare „şi-a procurat”, în circumstanţe dubioase, o casă mare lângă prefectură, şi apoi şi-a adus şi soţia [21].

După un timp a publicat şi un ziar (aparent un săptămânal) numit „Veşti de la Bug”, şi a pus pe picioare chiar şi o trupă de teatru (în limba ucraineană) care s-a produs în teatrul local, pe 15 octombrie 1941. Asemenea altor prefecţi, el a adoptat măsuri de promovare a agriculturii şi a dat nume româneşti mai multor ferme de stat, inclusiv „Bucovina”, numele judeţului în care se născuse, „Mareşalul Antonescu” şi „Duca-Vodă” (numele principelui Valahiei care a domnit la sfârşitul secolului al XVII-lea). Aceste ferme au devenit, mai târziu, şi morminte comune pentru evreii care nu fuseseră împuşcaţi imediat. Pe 8 noiembrie, Isopescu a organizat un serviciu divin în onoarea Regelui Mihai cu ocazia sărbătorii de Sf. Mihail şi Gavril. Aranjase ca rugăciunile să aibă loc în biserica ortodoxă din Golta şi îl invitase chiar şi pe comisarul german şi pe ofiţerii săi din Pervomaisc, să ia parte la ceremonie [22].

Pe 20 noiembrie, Isopescu a putut să-şi informeze subordonaţii că guvernământul transnistrian le aprobase funcţionarilor care veneau din Regat „o vizită acasă“ de 10 zile de Crăciun şi Anul Nou. Aceştia au plecat în două grupuri mici, primul pe 15 decembrie şi al doilea pe 30 decembrie.

Judeţul Golta, cel mai îndepărtat de graniţa românească de pe Nistru, era o regiune cu o populaţie rărită, cu mai multe oraşe şi mai multe sate destul de izolate (în mare parte mici). Conform recensămintelor Institutului de Statistică, la sfârşitul lui 1941 populaţia judeţului se ridica la 142.931 de locuitori [23].

Isopescu l-a ales pe Aristide Pădure, un ofiţer de Siguranţă din Bucureşti, să-i fie adjunct. Şi în Bucureşti, Pădure se ocupa cu problemele evreieşti. Pe 5 ianuarie 1941 el a intrat cu forţa în casa lui Filderman şi i-a confiscat toată corespondenţa pe care a găsit-o, legată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti, de emigraţia evreiască şi de organizaţiile evreieşti în general [24]. În timpul acestei descinderi el era acompaniat de legionari înarmaţi care au vrut să confişte plângerile prin care liderul evreilor supunea atenţiei lui Antonescu crimele legionarilor şi „promisiunile” pe care Conducătorul le făcuse evreilor. Isopescu i-a încredinţat lui Pădure, un caporal de 24 de ani (născut în 1917), întreaga răspundere asupra vieţii evreilor din judeţ, şi acesta a fost judeţul în care au fost exterminaţi evreii din sudul Transnistriei [25].

Pădure şi-a început activitatea din prima zi a sosirii prefectului în judeţ şi, la sfârşitul lui octombrie, a fost numit oficial subprefect în afară de rolul său de expert în politica evreiască. Corupt, un antisemit recunoscut şi un om violent, subprefectul nu avea nici o calitate sau vreun talent special, dar a fost considerat ca omul potrivit pentru rolul încredinţat. Mulţi avocaţi şi funcţionari guvernamentali cu vechime îşi depuseseră candidatura pentru funcţiile de răspundere şi bine plătite din judeţul Golta. Isopescu a trimis o cerere guvernului transnistrian pentru a aproba angajarea acestor oameni, şi a cerut ca răspunsul să-i fie trimis printr-o telegramă. În eventualitatea că cererea sa i-ar fi fost aprobată, el a cerut ca noii angajaţi să fie sunaţi şi chemaţi să vină la Golta [26]. Pădure, la fel ca şi prefectul, credea în viitorul Goltei, şi şi-a „procurat” o casă, cu toate că nu era căsătorit. La sfârşitul lui octombrie şi începului lui noiembrie 1941, jandarmeria s-a instalat din post în post în „Regatul morţii”, în raionul Domanevca, locul lagărelor morţii. Pe 27 octombrie, prefectul i-a ordonat sergentului-major Constantin Plevan, comandantul plutonului nr. 3, să-i raporteze (ce se întâmplă în) raionul Domanevca. Unitatea sa de 40 de jandarmi s-a echipat pentru a ajunge în satul Seneva, aflat la aproximativ 15 km la sud de Golta, şi au ajuns în sat după un marş epuizant de 3 ore. Erau incapabili să meargă mai departe din cauza ploii torenţiale care îi udase pe jandarmi „până la piele”, şi din cauza cailor şi a căruţelor care „abia se mai mişcau”. A doua zi, pe 30 octombrie, la ora 8.00 dimineaţa s-au echipat pentru următorul popas, satul Karlovca (Karliovca), unde au ajuns la ora 6.00 seara. Nu au putut merge în continuare „din nou din cauza ploii”. Ziua următoare, pe 1 noiembrie, jandarmii au trebuit să se odihnească, să se bărbierească, să-şi usuce uniformele şi pantofii şi să-şi cureţe armele. Pe 2 noiembrie, unitatea s-a împărţit în subunităţi. Sergentul-major Vasile Iorgulescu împreună cu 8 jandarmi au fost trimişi la Acmecetca, la un pod peste Bug; alt sergent major şi 8 jandarmi au fost trimişi la Marinovca; caporalul Dumitru Antoniu şi un alt jandarm, la Nicolaevca; sergentul Ducu Voicu şi alt jandarm, la Karlovca; şi caporalul Constantin Leonte şi un alt jandarm, la Alexandrovca. Toţi laolaltă numărau 40 de jandarmi, dintre care doi erau reangajaţi — 29 s-au răspândit în sate, 10 au rămas în Domanevca, capitala raionului, ca întăriri, şi unul s-a îmbolnăvit şi a fost trimis la spital. „Dacă am fi avut mai mulţi jandarmi, i-am fi trimis în alte sate, dar nu avem”, a raportat comandantul.

Prima grijă, aşa cum a fost menţionată în raport, a fost de a verifica situaţia fermelor colective (colhozuri) şi de a face inventarul produselor agricole din depozite. Încă înainte de a se face acest lucru, prefectul Isopescu a repartizat din nou jandarmii după cum urmează: 9 în Acmecetca, 5 în Bogdanovca, 5 în Marinovca şi restul în Domanevca. Totuşi, pretorul raionului, Mănescu, a modificat repartizarea. Isopescu a ordonat să se întrerupă măcinarea făinii pentru populaţie şi să se oprească împărţirea proprietăţii colhozurilor. A ordonat să fie îngropaţi cartofii de la colhozuri, iar varza să fie păstrată până când va putea fi trimisă cu vagoanele, la Golta. Mai mult, el a ordonat jandarmilor să trimită patrule cu căruţe în toate satele din raion [27].

Jandarmii români erau puţini, izolaţi şi împrăştiaţi pe o zonă mare, şi voluntarii locali îi ajutau să completeze golurile. În al doilea raport, comandantul raionului Domanevca se plânge că este copleşit de muncă — în multe locuri era singurul reprezentant al guvernământului român şi, ca atare, acţiona ca pretor, judecător, agronom etc. Sătenii ucraineni veneau la el zilnic să-i ceară înapoierea proprietăţilor care le-au fost confiscate în urmă cu 10-12 ani de regimul sovietic. Se plângea că nu are jandarmi reangajaţi pe care să-i poată trimite în patrulare: „Trebuie să fie acordate… permisiunea… de a răspunde de prizonieri (care fuseseră eliberaţi)… de a da ordine patrulelor, de a trimite patrule de teren, de a comanda unitatea, de a menţine disciplina. Cine va face toate aceste lucruri, când noi suntem singuri şi avem un deficit (de oameni)?“ [28]. Important de notat este că primele luni la dispoziţia prefectului s-a aflat doar o companie de jandarmi, în comparaţie cu 4-5 companii postate în alte judeţe. În această perioadă, în care jandarmii erau atât de puţini, prefectura a fost asistată de serviciile armatei. Regimentul de infanterie nr. 20 (dorobanţi) al Diviziei a 4-a a fost instalat în regiune, şi o unitate de-a sa a fost incartiruită în satul românesc Lubaşevca (sau Liuvaşevca), lângă lagărul Vazdovca (ori Văsdovca, Gvozdovca, Grozdovca). Una din companiile acestei unităţi a fost trimisă să menţină ordinea şi securitatea la Golta. Guvernatorul chiar i-a investit pe aceşti soldaţi cu îndatoririle jandarmeriei, în sate şi în păzirea graniţelor de pe Bug [29]. La sosirea lor în district şi în special în satele care serveau drept puncte de concentrare pentru zeci de mii de evrei, jandarmii din legiunea Golta au înfiinţat posturile de jandarmerie în regiunea vecină Berezovca, de unde au condus mai departe convoaiele de evrei deportaţi din districtul Oceacov, Odessa şi chiar Berezovca. Aceşti jandarmi erau şi ei puţin la număr, şi marea parte a personalului care a acompaniat convoaiele fusese recrutată dintre românii locali din judeţele Dubăsari şi Tiraspol, de lângă Nistru, sau dintre românii din judeţul Odessa. Aceşti români din Transnistria, aşa cum au relatat puţinii supravieţuitori, erau deosebit de cruzi şi sângeroşi.

Evreii din judeţul Berezovca, a decis guvernatorul Alexianu, „urmează să fie plasaţi numai în regiunea Bogdanovca” (de fapt în raionul Domanevca, din moment ce raionul Bogdanovca nu exista) din judeţul Golta. Când Isopescu a încercat mai târziu să oprească inundarea judeţului cu evrei, Alexianu i-a ordonat să se descurce cu recepţia (primirea) lor „să fie primiţi şi plasaţi în suszisa regiune” [30].

Comandantul Companiei a III-a a legiunii de jandarmi Berezovca a dat fiecărui comandant de convoi un formular standard cu scrisul său de mână, cu semnătura sa şi cu en tete-ul oficial al unităţii, ordonând primarului satului Bogdanovca să primească convoiul.

„în conformitate cu Ordinul N° 6769/941 al Marelui Cartier general şi ordinul rezolutiv al domnului guvernator al Transnistriei, vi se înaintează prin serviciile de transferare un număr de… evrei bărbaţi, femei şi copii pentru a fi internaţi în zona de internare a acelei comune.

Aceşti evrei se încartiruiesc prin grija autorităţilor comunale care îi vor supraveghea să nu părăsească localitatea şi vor fi întrebuinţaţi la diferite munci în schimbul hranei dacă nu au mijloace proprii” [31].

Spaţiul unde ar fi trebuit să fie scris numărul evreilor din convoi a fost lăsat necompletat (alb), de vreme ce era imposibil de ştiut câţi vor ajunge la destinaţie, şi nimeni nu era cu adevărat interesat să ştie exact câţi au pornit la drum. Problema era că, uneori, doar comandantul de convoi ştia să citească şi să scrie în româneşte, în timp ce escorta, români din partea locului ştiau româneşte dar nu cunoşteau alfabetul latin [32].

Un ordin de transfer care s-a păstrat indică cu claritate faptul că operaţiunea ce a implicat transferul convoaielor şi detenţia evreilor în lagărele morţii din judeţul Golta a fost organizată de Statul Major al armatei şi de guvernământul transnistrian, şi că statul român şi-a declinat orice răspundere cu privire la soarta lor. Evreii aduşi în convoaie nu au găsit nici un adăpost şi nici hrană; scopul deplasării era exterminarea „naturală” a evreilor, fără folosirea plutoanelor de execuţie asemeni celor întrebuinţate de nazişti. Guvernământul român nu avea infrastructura necesară pentru execuţiile în masă, şi la acel moment, guvernatorul şi personalul său din Tiraspol sperau că germanii vor face „munca neagră”, şi că ei îi vor conduce pe evrei dincolo de Bug.

Guvernământul transnistrian i-a ordonat lui Isopescu să concentreze convoaiele de evrei care veneau din est şi sud în Bogdanovca şi în împrejurimi, în raionul Domanevca. Isopescu a decis să îndrepte convoaiele chiar înspre satul Bogdanovca. Comandantul jandarmeriei din Transnistria, Emil Broşteanu, comenta pe 13 decembrie că aceasta a fost o greşeală, deoarece a provocat o mare supraaglomerare. Autorităţile „s-au referit la regiunea Bogdanovca şi nu doar la satul Bogdanovca”, nota Broşteanu [33].

Evoluţia evenimentelor care au dus la concentrarea a apoximativ 100.000 de evrei doar în judeţul Golta, până când germanii vor fi de acord să-i ia, să-i măcelărească şi să dea o „dovadă” prefectului Isopescu, a fost rezultatul eşecului planificării Statului Major al armatei române, indiferenţa faţă de soarta evreilor, şi a deciziei luate ad hoc de către Isopescu în efortul de a găsi o soluţie unei mase atât de mari de oameni, care, în ochii lui, încetaseră să mai fie umani.

La începutul lui octombrie evreii din judeţ fuseseră închişi în mai multe lagăre improvizate în regiune, alături de evreii care fuseseră deportaţi din Basarabia, via Rezina. În Bogdanovca prefectul avea la dispoziţie 1.500 de evrei, pe care intenţiona să-i transfere în Ucraina aflată sub ocupaţie germană după ce primele transporturi fuseseră masacrate. Alexian minţise la interogatoriu. Nu 1.000 de evrei au fost predaţi nemţilor ci 14.500, în două transporturi şi ei au fost imediat împuşcaţi, după ce au trecut Bugul. Mai erau alţi 1.500 de evrei în Krivoie Ozero, în timp ce în Bogdanovca, conform unei estimări a prefectului, erau deja aproximativ 15.000 de evrei, dintre care unii deportaţi din Basarabia [34]. Conform chiar comandantului unităţii militare postate în Krivoie Ozero, în acel moment, capitală a judeţului, condiţiile erau în acest lagăr groaznice şi lagărul fusese stabilit intenţionat în acest sat românesc. Locotenentul Nicolae Vasilescu i-a scris prefectului că „e o nenorocire ce e acolo”. Este important de notat că atât înainte, cât şi după sosirea jandarmilor, armata s-a confruntat cu probleme de ordine şi securitate deoarece, aşa cum s-a menţionat mai sus, jandarmii erau izolaţi şi puţini ca număr.

Comandantul Vasilescu, necunoscând intenţiile guvernământului, s-a gândit că ar fi posibil să trimită câte 500 de evrei în satele din Zonă. În opinia sa, totuşi, sătenii ar putea să nu-i accepte, pentru că „evreii erau groaznic de murdari şi mor cu sutele în fiecare zi. Noroc că este frig”, comandantul a rezumat situaţia, „altfel s-ar începe o molimă, de ar nenoroci toată regiunea” [35]. Isopescu a propus ca armata să-i transfere pe aceşti evrei în grajdurile de vite ale unei ferme de stat, la 15 km de Crivoi Ozero: „Cercetaţi-i personal, şi bagă-i acolo” [36], i-a ordonat prefectul fără ca măcar să indice numele satului. Înainte ca transferul să fie îndeplinit, Isopescu i-a ordonat ofiţerului însărcinat cu lagărele evreieşti să-i trimită, pe jos, „80 de jidani valizi, care hrăniţi pot lucra”, pentru restaurarea Goltei. Voia în special zidari, lemnari, tâmplari, tâmplari de mobilă, mecanici, lăcătuşi, croitori, cojocari, două lingerese, două croitorese, trei spălătorese şi trei salahori voinici [37]. Acest număr a crescut la 300 de meseriaşi, care erau despărţiţi de familiile lor şi aduşi în Golta. Aceşti lucrători au fost cazaţi într-o clădire de culoare roşie şi declarată ghetou, şi trebuiau să stea la dispoziţia lui Isopescu, a ofiţerilor săi şi a soţiilor acestora. Comandantul armatei din Crivoi Ozero i-a trimis 20 de meseriaşi corespunzători deîndată şi i-a promis să-i trimită pe ceilalţi a doua zi, pe 18 octombrie 1941 [38].

După ce s-a stabilit în Pervomaisc, i.e. Golta, Isopescu şi-a dat seama că nu existau deloc meseriaşi printre ucraineni. Prin urmare, pe 27 octombrie 1941 s-a adresat comandantului batalionului de armată, maiorul Georgescu, cerându-i să-i trimită 100 de meseriaşi evrei dintre cei din lagărele raionului Vradievca. I-a indicat şi meseriaşii de care avea nevoie, adăugând electricieni la lista sa de mai înainte. Aşa cum ceruse, lucrătorii au fost aduşi la prefectură, însoţiţi de doi soldaţi [39].

Este important de subliniat că unităţile armatei române, împrăştiate în judeţul Golta, la fel ca în toate celelalte judeţe din Transnistria, au fost răspunzătoare de soarta evreilor pe perioada de la sosirea convoaielor şi până la instalarea jandarmilor. În multe locuri au continuat să răspundă de soarta evreilor chiar şi după aceea, din cauza numărului redus al jandarmilor şi a lipsei de ordine clare ale guvernământului către autorităţile civile, privitoare la politica faţă de evrei. Armata a întemeiat o poliţie ucraineană în sate menţinându-i pe poliţişti ce fuseseră înarmaţi înainte de germani, şi comandamentele militare din judeţ le-au permis să poarte în continuare armele. Cu ajutorul acestor poliţişti, soldaţii români „au curăţat” satele judeţului de evreii locali. La 16 octombrie 1941, comandamentul militar din Krivoie Ozero a raportat prefectului că evrei locali „au mai rămas, totuşi, în 15 din cele 380 de sate din judeţ” [40].

Comandanţii militari din judeţ erau din ce în ce mai îngrijoraţi de grămezile de cadavre neîngropate care se acumulau pe drumuri şi pe câmpuri, şi de pericolul răspândirii bolilor contagioase în urma concentrării evreilor în lagărele improvizate care fuseseră ridicate pe traseul deportării spre Bug. Comandantul Regimentului de infanterie nr. 20 i-a cerut prefectului să ia măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. Prefectul i-a răspuns imediat, pe 2 noiembrie 1941, spunând că până în acea zi „prefectura nu primise nici un ordin privind lagărele de jidani şi prefectura nu era răspunzătoare de paza lor” [41]. La începutul lui noiembrie cel mai mare lagăr de jidani era în satul românesc Vazdovca, cu aproximativ 15.000 de evrei. La cererea guvernământului, a unor soldaţi postaţi în sat şi a primarului satului, Isopescu a luat o decizie: „Am dat ordin ca jidanii din Vazdovca să fie transferaţi la Bogdanovca, pe malul Bugului”. Mai mult, a cerut Diviziei nr. 4 ca, pe lângă datoriile sale obişnuite de menţinere a ordinii şi securităţii în district, să lase soldaţi la dispoziţia prefecturii în scopul escortării evreilor din lagăr spre Bogdanovca”. „În privinţa îngropării cadavrelor jidanilor, am dat ordin primarului chiar prin delegatul Dvoas-tră“ [42]. Aşa cum a fost menţionat mai înainte, problema acestor cadavre împrăştiate peste tot fusese ridicată de comandantul Diviziei nr. 20, care se temea pentru sănătatea soldaţilor săi.

Aceste probleme nu au fost rezolvate, şi primarul satului Vazdovca i-a raportat lui Isopescu faptul că armata nu a repartizat soldaţi să ajute la operaţiunea de transfer. Prefectul s-a adresat încă o dată comandantului regimentului, implorându-l să-l ajute „astfel încât să putem scăpa de ei”, i.e. de evrei. El a cerut un pluton de soldaţi (aproximativ 30), sub comanda unui ofiţer sau subofiţer „destoinici” care să-ţi însoţească pe evrei până la Bogdavovca „să nu mai stea într-o regiune românească şi aproape de trupele noastre fiind un permanent pericol de infecţie”. Prefectul a mai avut o cerere: „Totodată vă rugăm a da ordine aferente categorice escortei, în cazul că veţi binevoi a răspunde la apelul nostru, ca jidanii care vor muri în cursul transportului, să nu-i lase neîngropaţi iar dacă nu au vreme să-i îngroape să dea ordin primarilor prin localităţile prin care trece, ca aceştia să formeze echipe şi să-i îngroape adânc în pământ” [43].

Aşa cum vom vedea în continuare, accentul pus pe „în pământ” nu a fost o greşeală sau o eroare lingvistică — sătenii sau poliţia locală recrutaţi pentru acest tip de muncă, de obicei nu săpau adânc şi abia acopereau trupurile, practică ce a fost descoperită după aceea.

Şi în Golta, noua „capitală” a lui Isopescu, prefectul avea dificultăţi cu evreii. A transferat 1.500 de evrei din capitala de pe Bug, unii din Basarabia şi alţii din zonă, pe care i-a închis în fosta capitală, Crivoi Ozero. Doar 800 dintre aceşti evrei au ajuns în noul lagăr; restul fuseseră deja masacraţi sau omorâţi în timpul transferului. Isopescu, care încă mai spera că germanii vor fi de acord să accepte toţi evreii din judeţ, a vrut să aibă un transport „gata de plecare”.

Jandarmii au înfiinţat un lagăr improvizat în Golta chiar lângă clădirea birourilor municipale, iar primarul, un german local pe nume Michail Frolich, care fusese numit de comisarul german de peste Bug pe când era încă primar al oraşului unit — Pervomaisc, i s-a plâns lui Isopescu că trăiesc în condiţii epidemice şi neigienice şi mulţi dintre ei mor în fiecare zi, iar cadavrele sunt îngropate în curte şi uneori nici măcar nu sunt acoperite cu pământ. Primarul Frolich sublinia că această situaţie pune în pericol sănătatea personalului armatei. Prin urmare, el cerea ca jidanii să fie transferaţi altundeva, iar cadavrele să fie îngropate mai adânc sub pământ „salvând populaţia” [44]. Prefectul a predat imediat această problemă sublocotenentului Bivolaru, comandantul unei mici unităţi de jandarmi, care a fost pusă la dispoziţia sa, la Golta.

„Luaţi măsuri ca jidanii morţi să fie îngropaţi la 2 m sub pământ. Cei îngropaţi la [o adâncime de] jumătate de metru se vor reîngropa adânc. Toţi jidanii bolnavi, bătrâni şi copii se vor trimite la Bogdanovca chiar mâine, 5 noiembrie. Restul se vor trimite în clădirea mare roşie” [45].

Acest ordin confirmă faptul că, încă de la începutul lui noiembrie, lagărul Bogdanovca se transformase într-un lagăr al morţii, către care erau îndreptaţi evreii care nu mai puteau munci sau muribunzii constituind destinaţia finală. Nici acolo nu au fost luate măsuri pentru „tratamentul” final, sau chiar pentru îngropare. În acelaşi timp, ca răspuns la apelul germanilor, guvernământul transnistrian a acţionat în privinţa problemei cadavrelor, şi pe 6 noiembrie a trimis telegrame birourilor prefecţilor din Berezovca şi Golta „luaţi urgente măsuri pentru îngroparea cadavrelor rămase în urma luptelor sau din alte cauze. Aceasta în interesul sănătăţii publice” [46].

În pofida problemelor numeroase cu care se confrunta, Isopescu şi-a găsit timp să emită directive scrise de mână sublocotenentului Bivolaru privind modul în care urma să-i strângă pe meseriaţii evrei pe care ordonase să-i adune la Golta. A ordonat ca meseriaşii „care sunt apţi de muncă” să fie izolaţi de toţi ceilalţi şi transferaţi într-o casă cu geamuri sau scânduri la ferestre, şi chiar să o încălzească.

„Luaţi măsuri ca în cursul zilei de astăzi jidanii aduşi pentru lucru să fie triaţi astfel:

1) Cei capabili de lucru, în special meseriaşii vor fi băgaţi într-o casă pe cât se poate de confortabilă, ferestrele cu geamuri sau scânduri, făcându-li-se şi foc. Vă veţi îngriji şi de hrana lor ca să poată trăi aşa fel ca să fie capabili de eforturi. Săptămânal, vor face baie şi li se vor dezinfecta efectele.

2) Cei incapabili de lucru precum şi bătrânii, femeile slabe şi copiii se vor trimite la Bogdanovca, unde se vor preda Postului fix de jandarmi de la pod care-i va încartirui la sovhoz sub paza poliţiei comunale. Cei bolnavi şi incapabili de a face drumul pe jos vor fi transferaţi cu căruţe de rechiziţie. Transportul va începe mâine, ora 7 dimineaţa, sub escorta de 2 jandarmi destoinici şi 6 poliţişti civili. Eventualii morţi se vor înmormânta tot la 2 m adâncime, în care scop se vor lua hârleţe — faceţi responsabili escorta de îngroparea lor căci mulţi sunt bolnavi de dezinterie şi tifos.

Jandarmii şi poliţiştii nu se vor atinge de ei pentru a nu se infesta. La noapte dorm separaţi cei ce rămân de cei ce pleacă” [47].

Ceea ce se ascunde în spatele acestei selecţii este că mulţi dintre meseriaşii care fuseseră aduşi din lagăr la Golta au refuzat să fie separaţi de soţiile şi copiii lor. Jandarmii sau soldaţii care îi aleseseră nu au fost în stare să-i despartă; nici chiar ameninţarea că îi vor împuşca pe toţi nu a avut efect, în unele cazuri, jandarmii au fost „convinşi”, prin mită, să le permită lucrătorilor să îşi ia cu ei şi familiile. Mulţi erau bolnavi de tifos şi de alte boli când au ajuns, iar până pe 5 noiembrie 1941 nu li s-a asigurat nici un adăpost, lăsându-i să doarmă afară, în temperaturi de —10 grade şi mai mici. Isopescu avea nevoie de aceşti meseriaşi şi numai această nevoie explică „preocuparea” sa pentru cei care încă mai erau apţi de muncă.

În ziua în care s-a hotărât să facă o selecţie la Golta, a dat instrucţiuni referitoare la viaţa evreilor din lagărul Bogdanovca, care fusese ales ca loc pentru concentrarea convoaielor şi a rămăşiţelor convoaielor până când evreii vor putea fi deportaţi peste Bug. Comandantul plutonului nr. 3 al jandarmeriei din Bogdanovca, cu un total de 10 jandarmi, din care unii formau un post fix pe pod, în timp ce ceilalţi lucrau în birourile fermei de stat (care fusese transformată în lagăr), i-a raportat prefectului că evreii din „ghettoul” din Bogdanovca nu au din ce să trăiască şi nu au nici bani cu care să-şi cumpere mâncare de la fermieri. „Din ce fond şi mijloace pot fi hrăniţi evreii din ghetou ?“ Isopescu a lămurit într-o scrisoare faptul că problema, aşa cum a descris-o sergentul major, nu era atât de gravă: „Cei ce nu muncesc nici nu au nevoie de multă mâncare. Deci li se va da colhozului sau de cel la care muncesc ceilalţi” [48].

Isopescu fie a făcut o greşeală, fie a omis faptul că proprietatea asupra sovhozurilor fusese transferată guvernământului românesc de ocupaţie din Transnistria. De vreme ce lagărul Bogdanovca fusese aşezat în cocinele de porci aparţinând unui sovhoz, produsele acestuia puteau fi distribuite evreilor doar cu permisiunea, dată sub formă de ordin, a autorităţilor. Şi, contrar implicaţiei din răspunsul lui Isopescu — „Evreii care nu muncesc nu au nevoie de mâncare” — căci doar unii dintre evrei erau luaţi să muncească — toţi evreii din Bogdanovca fuseseră înghesuiţi în cocine şi ţarcuri aşteptând să fie predaţi germanilor. În esenţă, răspunsul lui Isopescu legitima înfometarea evreilor, iar jandarmii, din moment ce nu erau responsabili pentru luarea deciziei, au înţeles intenţia lui Isopescu.

Comandantul jandarmeriei din Bogdanovca i-a relatat prefectului şi despre faptele violente ale poliţiştilor ucraineni înarmaţi din raion, raportând că era imposibil să-i stăpânească. Pe 11 noiembrie 1941, sergentul major Pelivan i-a raportat lui Isopescu că arestase 7 poliţişti ucraineni deoarece jefuiseră şi uciseseră vreo „60-70 de jidani”. Pelivan i-a înmânat chiar personal lui Isopescu „corpurile delicte în valoare de milioane” [49]. Ca urmare a actelor violente ale poliţiştilor din sate, incluzând jaful, violul şi uciderea evreilor şi chiar a ucrainenilor drept răzbunare pentru faptele comise sub guvernarea sovietică, Isopescu a început să reducă Poliţia ucraineană înfiinţată încă înaintea sosirii lui în judeţ, în acest efort a fost asistat de câţiva jandarmi aflaţi la dispoziţia sa şi de soldaţii din divizia nr. 20, şi a raportat guvernământului progresele sale: „Poliţia în comunele rurale, organizate de nemţi, la început şi înarmată de ei, a început să comită abuzuri. Prin companie de jandarmi suntem în curs de revizuire, înlocuire şi dezarmarea acelora care nu prezintă încredere” [50]. Dar nu numai poliţiştii ucraineni dădeau semne grave de indisciplină şi nu numai ei atacau evreii din convoaie, îi ucideau, îi tâlhăreau şi abuzau de femeile evreice. Chiar şi jandarmii au simţit că ajunseseră într-un loc în care totul era permis: „se îmbată, se bat cu civilii, trag focuri de armă noaptea… confiscau lucruri, etc.” [51].

Mulţi jandarmi, în frunte cu ofiţerii lor, nu au putut rezista tentaţiei mari de a percheziţiona şi a prăda convoaiele de evrei ce traversau judeţul. Un conflict aprins de prerogative a izbucnit între Isopescu, încă locotenent-colonel de jandarmi şi comandant al jandarmeriei din district, care primise doar temporar numirea ca prefect, şi locotenentul Georgescu, comandantul companiei de jandarmi din Golta. Posibilitatea de a-i prăda pe evrei după sosirea lor, de a le lua banii şi bijuteriile, l-a înnebunit pe Georgescu. Mai întâi a confiscat porumbul colhozurilor, şi apoi şi-a însuşit taxele plătite de ucraineni pentru a traversa podul peste Bug. A refuzat să-i predea ştampila companiei de jandarmi lui Isopescu şi, cu ajutorul şi cooperarea poliţiştilor ucraineni din raionul Domanevca, a jefuit sute de evrei, mulţi dintre ei fiind omorâţi imediat după aceea. Isopescu i-a cerut să înapoieze toată prada, însă Georgescu a fugit peste Nistru „cu toţi banii şi bijuteriile şi cu ştampila companiei” [52].

Comandantul jandarmeriei din raionul Domanevca, sergentul-major Pelivan, a arestat 7 poliţişti ucraineni implicaţi în jefuirea şi uciderea a 70 de evrei. A confiscat bunurile furate, sau cel puţin unele dintre ele, şi le-a trimis la Golta. Locotenentul Georgescu i-a eliberat rapid pe poliţişti, care au dispărut imediat. Acesta a luat „banii, toate bijuteriile în valoare de milioane şi cu ştampila Companiei”, şi nu a raportat nimic prefectului. Când Isopescu a aflat despre averea pe care o acumulase ofiţerul, i-a cerut lui Georgescu să i-o predea lui. Susţinând că trimisese captura către birourile batalionului de jandarmerie (la Balta), Georgescu a fugit peste Nistru cu banii şi bijuteriile. Când Isopescu a aflat despre fuga lui, a trimis o telegramă cerând arestarea locotenentului pe Nistru „fiind sigur că a luat-o spre ţară ca să dosească banii şi bijuteriile iar ştampila şi-a luat-o spre a-şi fabrica acte” [53].

Acest lucru s-a întâmplat în timpul primelor 2 săptămâni din noiembrie, înainte de venirea convoaielor mari, de peste 40.000 de evrei. Bazându-se pe experienţa sa, Isopescu a emis un ordin tuturor pretorilor din raion, făcându-i răspunzători pentru acţiunile de jaf ale jandarmilor şi poliţiei ucrainene:

„Având în vedere că la majoritatea locuitorilor din primul lagăr evreiesc se găsesc mulţi bani româneşti proveniţi din jaf sau diferite schimburi, având în vedere ordinul dat de onor guvernământul Transnistriei, că pe teritoriul acestei provincii leul nu are putere circulatorie.

Vă rugăm ca, imediat, împreună cu organele jandarmeriei şi a poliţiei, să procedaţi la strângerea tuturor acestor bani şi inventariaţi să fie depuşi la Prefectură” [54].

Jandarmii, poliţia ucraineană şi civilii ucraineni nu au fost singurii care au jefuit convoaie sau lagăre inclusiv în Vazdovca, Bogdanovca şi Domanevca, tâlhărind, violând şi ucigând evrei. Un grup de soldaţi români, conduşi de soldatul de clasa I Vasile Marin, din Regimentul 37 de infanterie, au dezertat din unitate, s-au stabilit în satul Vazdovca, un sat românesc şi locul unui lagăr de tranzit, şi timp de 75 de zile au jefuit, au omorât şi au violat. Statul Major din Crivoi Ozero a raportat că existau 2 bande de dezertori care operau în zonă, fiecare compusă din 5 soldaţi [55]. Conform spuselor lui Isopescu în raportul său adresat Curţii Militare din Tiraspol, doar la mijlocul lui decembrie jandarmii, ajutaţi de soldaţii din zonă, au reuşit să-i aresteze şi să le confişte bijuteriile şi banii proveniţi din jefuirea evreilor din lagărul de acolo [56]. Când, în sfârşit au fost prinşi, 3 dintre dezertori au fost spitalizaţi cu tifos. Dezertorii, împreună cu 4 plicuri mari pline cu bijuterii şi bani, au fost trimişi tribunalului militar din Tiraspol pe 23 decembrie 1941 [57].

La mijlocul lui noiembrie, prefectul Isopescu s-a confruntat cu „coşmarul evreiesc”, căruia nu ştia cum să-i facă faţă — i.e. iminenta sosire a încă zeci de mii de evrei, chiar înainte de a se descurca cu problema îngropării a sute de cadavre ale evreilor care fuseseră masacraţi sau împuşcaţi. Pe 13 noiembrie 1941, Isopescu a conceput personal, un raport confidenţial scris de mână (nu cu maşina) către Alexianu, în care descria situaţia din regatul său. Acest raport este dovada că el înţelesese deja că regatul său avea să devină „regatul morţii”. Datorită importanţei sale, vom cita acest document în întregime:

„Am onoarea a raporta,

La luarea în primire a judeţului am aflat mai multe colonii jidoveşti din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimişi de peste Nistru.

În comuna Vazdovca din raionul Liubaşevca comuna românească se adunaseră vreo 15.000, iar în Crivoi Ozero şi Bogdanovca câte circa 1.500.

În cei din Vazdovca a dat tifosul şi au murit vreo 8.000, cu toţi cei morţi de foame.

Regt. Inf. cantonat acolo, Primarul comunei disperat a cerut voie să-i transfere în altă parte fiind un veşnic pericol de infecţie. Am intervenit oficial la Rgt. 20 Inf. să dea garda necesară pentru ca populaţia civilă să nu mai poată lua contact cu ei, precum şi ca să-i transporte la Bogdanovca, comuna situată pe malul Bugului, cu intenţiunea de a-i trimite peste de Bug.

Tot la Bogdanovca au fost trimişi şi cei de la Krivoi Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale sovhozului.

Până însă să sosească transportul de jidani de la Vazdovca au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9.000 jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11.000 jidani plasaţi în grajdurile sovhozului, unde nu încăpeau 7.000 porci. Astăzi a venit Primarul cu şeful de sovhoz disperaţi căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40.000 din direcţia Odessa. Cum sovhozul nu mai poate găzdui pe toţi, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar Poliţia cu jandarmii nu pripidesc a dirija înmormântările şi cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune.

Puterea de muncă nu au, căci din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alţi 50 sunt pe moarte deşi sunt relativ bine îngrijiţi.

Majoritatea sunt tuberculoşi, suferă de dizenterie şi tifos. Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordinele urgente ca să nu ni se mai trimite jidani în această regiune. Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, aşa că în curând vom avea aerul complet curat. Rog, însă, ca să nu ni se mai infecteze prin noi convoiuri de jidani” [57].

Cuvintele prefectului indică cu claritate faptul că în ajunul „bombardamentului” asupra Bogdanovcăi şi asupra regatului morţii cu zeci de mii de evrei, respectiv înainte de sosirea transporturilor de 40 000 de evrei, în judeţ erau deja 28 000 de evrei, dintre care 18 000 erau în viaţă şi alţi 10 000 erau cadavre, multe nu erau îngropate sau erau îngropate din întâmplare. Supraaglomerarea din lagărele existente îşi atinsese deja punctul maxim, majoritatea evreilor erau bolnavi de tifos şi tuberculoză şi, aşa cum vom vedea în continuare, 500 de evrei mureau în fiecare zi în Bogdanovca. Atât Isopescu, cât şi Alexianu încă sperau ca germanii să fie de acord să-i ia pe evrei şi să-i extermine în partea lor. Speranţa într-o soluţionare germană a problemei a fost subliniată de Alexianu însuşi în raportul său către Antonescu, din 12 noiembrie 1941. Conform acestui raport, pe 12 noiembrie mai multe transporturi de evrei fuseseră deja trimise Reichskommissarriat-ului din Ucraina; acest fapt contrazice declaraţia sa din 1946 că la acel moment doar 1000 de evrei fuseseră transferaţi.

”Pentru rezolvarea problemei evreieşti din Transnistria, suntem actualmente în tratative cu autorităţile germane pentru trecerea lor peste Bug. În unele puncte, cum este Golta, parte din evrei au şi început să treacă peste Bug.

Nu vom putea avea linişte în Transnistria până nu vom executa dispoziţia din înţelegerea Hauffe-Tătăranu pentru trecerea evreilor peste Bug [58].

Isopescu şi cei câţiva jandarmi aflaţi la dispoziţia sa nu au reuşit să rezolve problema relativ simplă a îngropării celor 10 000 de cadavre din lagăre, înainte de a fi fost inundaţi cu alţi zeci de mii de evrei. La început soldaţilor nu li s-a cerut, şi aparent nici nu au vrut, să îngroape cadavrele, iar evreii erau prea slăbiţi să facă ei acest tip de muncă.

Colonelul Georgescu, comandantul diviziei a 20-a, postată în Lubaşevka, a trimis o telegramă prefectului cerându-i pentru a doua oară să mute lagărul evreilor din satul Vazdovca la cel puţin 20—30 km depărtare „de comandamentul actual al trupelor noastre din Crivoi Ozero şi Lubaşevca, deoarece ei toţi (evreii) sunt contaminaţi de tifos exantematic” [59]. Doctorul militar al unităţii, maiorul Enache, a fost şocat atunci când a vizitat soldaţii şi satul. După o scurtă privire asupra lagărului, acesta a declarat lagărul de tranzit din satul românesc Vazdovca infectat cu tifos. A trimis o telegramă prin care cerea să fie aduse deîndată „personal medical şi dezinfectând „pentru a dezinfecta oamenii” (nu pe evrei). De asemenea, a recomandat mutarea lagărului la cel puţin 20 km de sat şi păzirea lui mai strictă în scopul prevenirii oricărui contact între ţărani şi evrei, căci „populaţia civilă ia haine de la evrei pline de paraziţi în schimb de alimente şi aceştia (oamenii) sunt murdari şi au corpurile pline de paraziţi. Şcolile ar trebui să fie închise pe o durată de 15 zile, pentru deparazitarea corporală şi a locuitorilor” [60]. După primirea acestei telegrame, Isopescu a telefonat companiei sale de jandarmi şi le-a ordonat „să transfere iudeii la Bogdanovca”. La completarea operaţiunii de transfer, şi înainte de sosirea unui transport imens din sud, erau 20 000—21 000 de evrei în Bogdanovca. Aceste cifre se bazează doar pe rapoartele către autorităţile române din acea perioadă; cifrele reale erau mult mai mari.

În apogeul operaţiunii de transfer, guvernământul transnistrian a găsit nimerit să reamintească conducătorilor judeţului de nevoia de a proteja interesele statului român. În numele guvernatorului Alexianu, prefectului „Pervomaisc-ului” (deja numit Golta) i s-a ordonat să se conformeze „Decretului nr. 23″, i.e. să cazeze evreii în sovhozuri şi colhozuri, să le asigure hrana pentru mai multe zile, şi apoi să-i lase „să trăiască pe cont propriu”, etc. Inovaţia din telegrama specială trimisă prefectului Isopescu i-a stăvilit preocuparea că banii şi valorile evreilor ar putea să dispară în alte buzunare.

„Rog luaţi urgente măsuri pentru executarea întocmai a dispoziţiunilor privitoare la Evrei curpinse în ordonanţa nr. 23/ 941 trimisă cu ordinul nostru telegrafic nr. 3445 din 1941.

Vor fi luaţi în colhozuri şi sovhozuri numai acei care au posibilităţi de adăpostire. Ceilalţi vor fi băgaţi în sate, în casele locuitorilor cărora li se va rechiziţiona şi plăti o chirie. Evreii vor fi deparazitaţi şi li se va asigura pentru câteva zile hrana urmând ca apoi să trăiască pe cont propriu conform ordonanţei nr. 23. Se va forma de fiecare tabără de evrei o comisie din pretor, comandantul plutonului de jandarmi şi primar care va putea aduna bijuteriile şi lucrurile de preţ ce evreii ar vroi să vândă contra hrană. Se va face un inventar amănunţit de toate acestea până la ivirea delegaţilor Băncii Naţionale. Banii se vor lua în primire. Veţi veghea personal ca aceste operaţiuni să se facă în cea mai desăvârşită ordine. Orice abatere va fi sancţionată exemplar. Se va interzice populaţiei cumpărarea obiectelor de preţ de la evrei. Totul trebuie să aparţină statului” [61].

Pe 20 noiembrie, subprefectul în vârstă de 24 de ani, Pădure, a convocat în clădirea prefecturii o sesiune de lucru a tuturor primarilor guvernământului român din judeţ. După ce au discutat toate chestiunile cu adevărat importante, incluzând păzirea grânelor, legumele pentru iarnă, proprietatea asupra colhozurilor şi sovhozurilor, plantarea (însămânţarea), deschiderea şcolilor, repararea şi deschiderea bisericilor şi alegerea preoţilor etc., au ajuns la punctul nr. 8 de pe ordinea de zi: „situaţia din lagărele de evrei din raioanele judeţului”. Pădure le-a cerut pretorilor să fie vigilenţi în eforturile lor de a preveni contactul dintre evrei, care erau toţi infectaţi cu tifos, şi populaţia ucraineană pentru a preveni răspândirea epidemiei. A dat ordine stricte „ca populaţia să nu ia lucruri de la jidanii morţi, tot pentru acelaşi motiv”.

Pădure i-a înştiinţat pe pretori, agronomi, staff-ul administrativ şi pe comandanţii jandarmeriei că evreii trebuiau mutati din fiecare sat în care fuseseră aduşi. Trebuiau scosi din comună „la o distanţă de 20 km şi acolo vor trebui aşezate lagărele. În ceea ce priveşte posesiunile lor, Pădure a raportat că „s-a decis ca toate lucrurile rămase de la jidani sau comuniştii plecaţi să fie adunate la Raion unde vor fi dezinfectate şi apoi date spre utilizare după anumite norme ce urmează să se stabilească”. Decizia nr. 9, 10 şi 11 citate în continuare se referă tot la evrei, în timp ce decizia nr. 12 se referă la o cu totul altă problemă:

„9. Se dau dispoziţii ca jidanii executaţi sau morţi să fie îngropaţi imediat şi cât mai adânc, la o depărtare mai mare de sat, tot în vederea contaminării tifosului.

10. Se hotărăşte ca pretorii să fixeze preţurile pentru jidanii meseriaşii rămaşi prin comune.

11. Se dă dispoziţie ca să se formeze echipe de poliţişti sau dacă e lipsă din oameni din sat pentru căutarea jidanilor care stau ascunşi pe câmpuri, păduri etc., singuri sau organizaţi în bande.

12. Problema fierului vechi” [62].

În noiembrie 1941 unităţile patrulei de stradă ale diviziei nr. 20 s-au alăturat altor grupuri implicate în determinarea sorţii evreilor, atât a celor vii, cât şi a celor morţi. Această unitate era responsabilă cu securitatea drumurilor din raionul Bobrik: Isinova, Poznanca, Vazdovca şi Bobrik. Comandantul companiei a 4-a din unitate i-a zis prefectului că epidemia de tifos s-a răspândit printre oamenii din Vazdovca şi în împrejurimi datorită lagărului şi a cadavrelor. Localnicii nu sunt atenţi, sublinia comandantul, locotenent Gheorghe Mosoiu, si nu au grijă de sănătatea si bunăstarea lor.

„Le-am dat sfaturi şi îndrumări cum trebuie a se feri, fiind în preajma unui focar de infecţie, lagărul de evrei Vazdovca… şi ce consecinţe ar putea avea boala tifosului exantematic care a şi început să se întindă în populaţie. Lumea din nepricepere cumpără lucruri şi haine pline de microbi iar microbul tifosului exantematic, păduchele e în răspândire zi de zi şi toată valea aceasta se poate ca în curând să fie contaminată complet şi (va) aduce în urmă mare nenorocire şi pentru armatele noastre”.

Comandantul unităţii patrulei de stradă descria primitivismul sătenilor din „regatul morţii”: Le lipseşte chiar şi cel mai elementar concept al curăţeniei personale şi a mediului înconjurător, iar igiena personalului lor nu este mai ridicată decât cea a oamenilor. În sate, adăuga ofiţerul, nu există doctori; nu este nici măcar un singur doctor în toată vecinătatea, şi nu mai era săpun de luni de zile.

Doctorul batalionului a ajuns în lagărul Vazdovca drept răspuns la cererea locotenentului Moşoiu, şi a luat cunoştinţă de condiţiile dezastruoase (dezastrul) care existau în raion. Ca urmare a vizitei sale, Moşoiu şi doctorul militar au format un comitet compus din tot personalul satului Vazdovca, recrutaţi pentru a li se explica pericolul tifosului pentru oameni şi ca să le dea „sfaturi igienice”. Această instruire asupra modului de combatere a răspândirii bolii a fost formulată de doctorul de armată. În final nu mai era nici o alternativă şi, în pofida împotrivirii lor şi a repulsiei naturale, comitetul a pornit la lucru: „S-a dezinfectat lagărul din Vazdovca cu locuitorii din sat şi cu concursul ostaşilor din Compania a 4-a“ [63].

Acest comandant şi-a dedicat o parte destul de mare a raportului său problemelor proprietăţii asupra colhozurilor, stării maşinilor agricole şi tractoarelor, furtului pieselor de schimb de către săteni şi lipsei de interes sau stării jalnice ce se manifestea în creşterea vitelor. El nota că a fost obligat să trimită soldaţi să muncească pe câmp, pentru a salva situaţia. „Dezinfecţia“ pe care fermierii şi soldaţii au realizat-o în lagăr, i.e. îngroparea cadavrelor, nu a fost de mare ajutor, din moment ce în a doua jumătate a lunii noiembrie şi chiar şi mai târziu, la începutul lui decembrie, judeţul Domanevca (incluzând lagărul Bogdanovca) a fost inundat de imense convoaie de evrei. Noul doctor militar al unităţilor postate în regiune, locotenentul doctor Nedelescu, a vizitat lagărul la mai multe zile după dezinfecţie şi a găsit 300 de cadavre. El a redactat un raport către superiorii săi din direcţia medicală a armatei referitor la pericolul răspândirii tifosului printre soldaţi, iar prefectul Isopescu a primit o copie „pentru informarea sa“.

Mai întâi doctorul militar a analizat motivele răspândirii atât de rapide a epidemiei. Din raportul său avem informaţii despre condiţiile ce favorizează răspândirea virusului ucigaş:

„Datorită faptului că aceste convoaie cu paza insuficientă sunt foarte mari câteodată până la 10-12.000 oameni, aceştia neavând loc în curţile sau casele destinate, aceştia se răspândesc în casele vecine şi face [sic] şi schimburile amintite mai sus. În comuna Vazdovca erau circa 300 de cadavre neîngropate de 4-5 zile. Cei rămaşi în viaţă le luaseră hainele şi le vânduseră pentru alimente. Din informaţiunile căpătate sunt aruncate şi acoperite cu pământ la marginea satului în şanţuri făcute de apă. În primăvară, toate aceste cadavre vor fi luate de ape şi aduse. Inspecţia comunelor pe unde au trecut acele convoaie s-a făcut în masă… “ [64].

În raportul său, doctorul Nedelescu protesta împotriva uşurinţei cu care locuitorii şi soldaţii tratau dezastrul ce se apropia. El a descris eforturile pe care le-a făcut pentru a preveni răspândirea tifosului printre soldaţii postaţi în satul Iosefova, lângă Vazdovca. A ordonat ca soldaţii să fie strânşi în mai multe clădiri, le-a explicat pericolul contactului cu păduchii şi le-a ordonat să se spele, să-şi fiarbă lenjeria de corp şi să-şi calce uniformele. În plus, le-a ordonat să nu intre şi în alte clădiri, limitându-se doar la sarcinile operaţionale.

Totuşi, chiar în ziua următoare el i-a văzut pe soldaţi amestecându-se printre locuitori, „şi seara unii dintre ei au mers chiar la o nuntă”. De vreme ce soldaţii nu înţeleg pericolul, şi de vreme ce există o criză de Kerosen, săpun şi dezinfectanți, şi nu s-a luat nici o măsură pentru declararea zonei zonă de dezastru şi punerea ei în carantină, „acest pericol va deveni o catastrofă dacă nu sunt luate măsurile necesare cât de repede posibil”. Doctorul militar a examinat ţăranii ucraineni şi soldaţii din sat şi a descoperit o grămadă de cazuri de tifos. El a adăugat că, din moment ce numărul sătenilor era mare şi nu i-a putut examina pe toţi, era sigur că existau cazuri nediagnosticate încă. Afirma că boala apăruse în toate satele localizate pe ruta convoaielor de evrei, de la Nistru la Bug. Doctorul a lăsat instrucţiuni clare referitoare la modul în care să se lupte cu boala printre soldaţi. El nu a relatat deloc despre evrei şi despre soarta lor.

„Nu s-a putut stabili precis data începerii epidemiei dar nu rămâne îndoială că infecţia s-a făcut prin convoaiele evreieşti care trec prin unele sate. Pentru alimente locuitorii din comunele unde trec aceste convoaie precum şi cei din comunele învecinate primesc de la evrei haine, şaluri, căciuli etc, pline cu păduchi” [65].

O lipsă completă de coordonare în cadrul armatei şi între armată şi autorităţile române din judeţul Golta, ca şi criza de dezinfectând, au dus la neglijarea acestor avertismente. În timp ce doctorii armatei şi comandanţii unităţilor de armată din judeţ avertizau în mod constant că situaţia era în pragul dezastrului pe care nu-l va mai putea opri era în pragul dezastrului pe care nu-l va mai putea opri nimeni şi nimic, dezastru care putea exploda în orice moment, convoaiele de evrei continuau să sosească din sud şi din vest. Fluxul de convoaie a continuat, deoarece autorităţile de la Tiraspol şi Bucureşti credeau că se apropie momentul în care convoaiele vor putea fi duse în est şi date germanilor, „mâncătorii de evrei”. Mai mult, românii au văzut unităţile din Einsantzgruppe în acţiune şi chiar i-au ajutat ocazional în regiunea care, mai târziu, se va numi Transnistria. Nu s-a dat nici un ordin pentru oprirea cursului convoaielor, iar jandarmii, ajutaţi de poliţia locală şi uneori şi de soldaţii români, au curăţat sudul Transnistriei de toată populaţia evreiască (vezi mai jos) şi au format convoaiele monstruoase, comparabile cu cele din epoca marilor migraţii.

În acelaşi timp, unităţile armatei, prefecturile şi chiar guvernul transnistrian au scos din convoaie lucrători evrei pentru a-i servi pe ofiţeri, pe funcţionari sau pentru a servi nevoilor armatei, descoperind doar curând după aceea că unii dintre aceşti evrei erau infectaţi cu tifos. De exemplu, Statul Major al Armatei a III-a a cerut guvernului transnistrian să nu-i mai folosească 21 de lucrători evrei care fuseseră scoşi din convoaie şi „puşi la dispoziţia guvernământului”, de vreme ce se descoperise că mulţi erau bolnavi de tifos şi unul dintre evrei murise. În apel ei au scris: „Credem că aceşti evrei trebuie să fie duşi fără întârziere în lagărul de internare de pe Bug” [66].

Statul Major al Armatei a III-a devenise un fel de câine de pază în privinţa implementării ordinului de a curăţa sudul Transnistriei de toţi evreii; operaţiunea de curăţire cuprindea întreaga arie de la sud de linia dintre Dubăsari şi Golta, incluzând judeţele Dubăsari, Tiraspol, Ovidopol, Odessa, Ananiev, Oceacov şi Berezovca.

Această politică se baza pe pericolul unei epidemii de tifos, examinările din teren şi recomandările echipelor medicale ale armatei (vezi mai jos). Pe 12 decembrie 1941, Armata a III-a şi-a repetat cererea către guvernul transnistrian de a-i lua pe cei 5-8 evrei, bărbaţi, femei şi copii, care fuseseră puşi la dispoziţia guvernământului şi a municipalităţii, şi care erau încă în Tiraspol, „să fie evacuaţi într-un lagăr de concentrare de pe Bug”, în ciuda faptului că aveau beneficii de pe urma serviciilor acestor evrei. Era ştiut faptul că autorităţile ţineau 36 de fete si femei evreice, cu vârste între 15-35 de ani, într-o clădire specială, ceea ce „dă naştere la multe comentarii nefavorabile autorităţilor”. Statul Major chiar şi-a dat osteneala să contacteze legiunea de jandarmi din Tiraspol, cerând căruţe pentru transportul evreilor mai în vârstă şi al copiilor. Răspunsul a venit chiar de la Alexianu, cu scrisul său de mână: „Toţi evreii vor fi duşi la Bug.” Este important de reamintit că odată ce a fost stabilit guvernământul din Transnistria, acesta a înlocuit armata ca autoritate responsabilă de soarta evreilor. Acest lucru ne ajută să explicăm de ce armata se adresa guvernământului ori de câte ori apărea o problemă referitoare la evrei.

Printre comandanţii Armatei a III-a, în special din sudul Transnistriei, s-a creat impresia că soluţia în faţa pericolului răspândirii epidemiei de tifos printre soldaţi, şi chiar printre ucraineni, era mutarea evreilor înspre est, în „regatul morţii”, locul destinat pentru evreii infectaţi cu tifos care fuseseră lăsaţi în urmă, din diferite motive. Într-o asemenea situaţie, când, pe de o parte, încercau să îngroape sute de cadavre şi să protejeze soldaţii din „regat”, şi, pe de altă parte, convoaiele continuau să curgă, şansa de a opri epidemia era nulă.

Chiar în „regatul morţii”, unităţile armatei au cerut prefecturii „să mute lagărele evreilor mai departe”, deşi nu mai aveau unde să fie mutate mai departe — Ucraina lui Antonescu se termina la Bug. Comandantul diviziei de infanterie nr. 20, colonelul Georgescu, i-a cerut lui Isopescu, de exemplu, „să îndepărteze” lagărul evreilor, care era aşezat în Bobrik „de cantonamentele militare”, din cauza pericolului de contagiune ca urmare a fugii evreilor din lagăr, care erau infectaţi cu această boală [67].

La sfârşitul lui noiembrie 1941, situaţia în lagărul Bogdanovca şi în celelalte lagăre improvizate devenise intolerabilă, nu din punctul de vedere al evreilor închişi acolo, despre care nimănui nu-i păsa, ci, mai curând din punctul de vedere al lui Isopescu. Era imposibil să îngrămădească mai mulţi evrei în lagăre, imposibil să prevină răspândirea tifosului, imposibil să prevină contactul dintre ucraineni şi evrei şi era imposibil să protejeze sănătatea soldaţilor. Pe 30 noiembrie 1941 Isopescu a trimis o telegramă guvernului transnistrian de ocupaţie din Tiraspol, informându-i că nu mai era loc în Bogdanovca. În ciuda telegramei sale, a fost informat că mai erau convoaie pe drum. „Vă rog ordonaţi-le să-i trimită în alt loc.” Prefectul a subliniat faptul că şi oraşul Golta era în pericol [69]. Între timp, Isopescu a adoptat recomandarea comandantului jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu (sau poate chiar el, de unul singur, a venit cu ideea — este imposibil de ştiut) „de a găsi 2-3 sate din vecinătatea Bogdanovcăi unde să puteţi să-i aşezaţi pe evreii trimişi la voi”.

Broşteanu a sugerat ca noile lagăre să fie aşezate în satele Zaharievca şi Nazarov, pentru a preveni mai uşor supraaglomerarea din Bogdanovca [70]. Totuşi, Isopescu nu putea să aştepte sfaturi organizaţionale de departe. La începutul lui noiembrie el a ordonat ca primul convoi care a sosit de la Odessa să fie reţinut într-un lagăr improvizat, aşezat în satul Domanevca pe drumul spre Odessa, ca urmare a masacrului evreilor din aceste convoaie între 23-25 octombrie (vezi mai jos).

„Lagărul” era, de fapt, o parte a sovhozului unde erau ţinute animalele: două grajduri bombardate, mai multe coteţe de porci şi, când acestea au fost umplute, mai erau şi câteva case bombardate, fără podele şi acoperiş. Domanevca, în contrast cu Bogdanovca, urma să servească drept lagăr de muncă, asigurând o rezervă de muncitori care, în condiţii ca de sclavie, vor munci în sovhozurile şi colhozurile din regiune. Şi într-adevăr, evreii care mai erau apţi de muncă au fost trimişi să lucreze câmpurile şi li s-a dat puţină mâncare în schimbul muncii lor. Bărbaţii care nu vroiau să moară de foame îşi ofereau serviciile ţăranilor, prelungindu-şi astfel viaţa. Câteva femei au fost angajate în agricultură în schimbul câtorva cartofi.

În lagăr nu numai că nu exista nici o igienă şi nici o încercare de a menţine condiţiile minime de supravieţuire în cea mai aspră iarnă a secolului al 20-lea (până la acea vreme), dar în plus, Isopescu i-a împiedicat pe prizonieri să-şi îndeplinească cele mai elementare nevoi [71], şi în câteva săptămâni epidemia de tifos a izbucnit şi aici. Înainte de îngheţ, mizeria era până la genunchi. După izbucnirea epidemiei deportaţilor nu li s-a permis să părăsească clădirile contaminate, din care nu mai erau îndepărtate nici excrementele animale. Evreii din cele două lagăre, Bogdanovca şi Domanevca, au fost obligaţi să rămână afară zile întregi, până au primit permisiunea să intre în coteţe şi grajduri. Aşa cum nota Isopescu în raportul său confidenţial către Alexianu, au izbucnit bătăi în urma încercărilor celor aflaţi afară de a-şi asigura chiar şi cel mai neînsemnat adăpost.

Lagărul Bogdanovca era deja suprapopulat pe la mijlocul lui noiembrie 1941, înainte de venirea convoaielor care au adus încă 10.000-12.000 de evrei dintr-o dată. Meir (Miron) Feingold a venit cu soţia şi cu soacra sa pe 15 sau pe 18 noiembrie în convoiul de la Chişinău. Jandarmii îi omorâseră restul familiei pe drum.

”Am ajuns în Bogdanovca spre seară, pe 15 sau 18 noiembrie. Orice loc de care mă apropiam era plin. Oamenii stăteau grămadă unii peste alţii în coteţe de porci. Am intrat (într-un coteţ) şi am păşit (peste corpuri). Oamenii stăteau pe bagajele lor (fără să se mişte) incapabili să meargă. Dacă cineva ieşea afară pentru un minut (locul său) era imediat ocupat de alţii. Sute de evrei mureau în fiecare zi. Nu ne dădeau de mâncare. Ucrainenii din satele din zonă veneau la gard cu cartofi, ceapă, lapte şi le vindeau pe o pereche de galoşi, pe pantaloni… noi nu aveam nimic.

Bogdanovca era un sovhoz plin de evrei. Deja nu mai aveau unde (altundeva) să-i pună. Nu era îngrădit. Jandarmii făceau de pază. Peste tot în jur erau poliţişti ucraineni locali fără uniforme, înarmaţi cu arme ruseşti şi (resturi de) uniforme ale armatei ruse, şi alţii purtau haine civile… fără vreun însemn special. Erau zeci de coteţe, un fel de staule înalte pentru creşterea porcilor (şi mai erau) staule joase cu ferestre mici. Nu era nevoie să te apleci ca să poţi intra. Înăuntru spaţiul era amenajat ca pentru porci. Şi o vacă putea sta în picioare. În acel moment nu erau porci acolo. Şi birourile sovhozului erau tot atât de pline. Erau zeci de mii. Ei vorbeau despre 80.000 dar nimeni nu a numărat. Evreii erau din Odessa, Berezovca şi raioanele lor, din Basarabia şi din Chilia (sudul Basarabiei), care ajunseseră mai devreme. Din toate locurile. În fiecare zi mulţi mureau de frig, de boală sau mureau de foame şi ei aruncau corpurile în silozurile unde ţineau nutreţul pentru cai şi vite (până când) acestea erau complet pline. Erau mai multe asemenea depozite şi evreii erau obligaţi să-şi arunce (cadavrele) acolo. Erau imposibil de îngropat (atât de mulţi), aşa că îi aruncau în locul unde era ţinută mâncarea pentru porci. Era o epidemie de tifos. De jur împrejur era o pădure… şi o vale care continua până la apă, Bugul.

Nu ne-au înregistrat. Ne-au lăsat să ne împrăştiem ca oile. Jandarmii au plecat şi ne-au lăsat fără nici o socoteală (registru). S-a lăsat noaptea, era frig, eram obosit şi nu aveam unde să-mi pun capul. M-am apropiat de o baracă şi m-au întrebat cine sunt?… Am început să plâng şi le-am spus că abia ajunsesem după o lună pe drumuri şi că nu aveam unde să intrăm. M-au întrebat: ai „Kneplach” (nasturi în idiş). Nu ştiam ce era „Kneplach” şi apoi mi-au explicat că era o monedă de 5 ruble de aur din timpul ţarului. Am mers la altă baracă şi m-am întins lângă uşă. Nu mai erau oameni afară. Dimineaţa mi-am scos fularul şi era plin de păduchi. L-am scuturat [72].

Pe la mijlocul lui decembrie, mase uriaşe de evrei — incluzând viii, morţii şi muribunzii — erau concentrate în Lagărul Bogdanovca; pentru Isopescu cel mai rău coşmar al său devenise realitate. A estimat numărul evreilor la 52.000; unii erau înghesuiţi în 40-50 de barăci răspândite în zonă, în timp ce alţii erau afară, fără adăpost, împrăştiaţi pe o arie de 3 km de-a lungul malului vestic al Bugului, la 35 km la sud de oraşul Golta. Silozul era plin cu cadavre, şi în barăci viii şi morţii stăteau unii lângă alţii la temperaturi de minus 30-35 de grade. Conform comandantului jandarmeriei staţionate în lagăr, sergent-major Nicolae Melinescu, rata morţilor a sărit de la 50-100 de evrei pe zi la 500 de evrei pe zi: „Am raportat aceste cazuri plutonului de jandarmi care a raportat mai departe companiei de jandarmi de sub comanda sergentului-major Platon care a trebuit la rândul lui să i-o trimită prefectului. Nu s-a luat nici o măsură” [73]. Un alt supravieţuitor evreu a ajuns în Bogdanovca joi, 18 decembrie 1941, din Lagărul Vazdovca:

”Am găsit zeci de mii de evrei împrăştiaţi în grajduri pe o suprafaţă de trei kilometri. Noi ne-am împrăştiat fără să fim măcar raportaţi şi eu cu ai mei, pe cine am mai avut, ne-am aşezat într-un colţişor ca să putem sta (în picioare) căci nu era loc să stai întins… erau zeci de grajduri, cam 30-50 în care se hrănea porci, numai două au rămas cu porci, (în) restul s-au băgat evreii. Mizeria era de nedescris… resturile de convoaie… din Basarabia Nord şi Sud… aduşi pe jos. Mai erau aduşi evrei din Ucraina… Am stat până la 21 decembrie 1941. Duminică, ultima zi din Hanukah (sărbătoare evreiască, notă Jean Ancel) până a început execuţia în masă” [74].

Supraaglomerarea, tifosul şi temperaturile care atingeau minus 35 de grade nu erau singurele cauze care au dus la creşterea bruscă a mortalităţii. Un alt factor care a contribuit a fost decizia luată de prefectul adjunct, însărcinat cu rezolvarea problemei evreilor, de a interzice în întregime aprovizionarea cu alimente la Bogdanovca şi în lagărele din Golta, i.e. interzicerea schimburilor dintre fermierii ucraineni şi evreii din lagăre. În Bogdanovca ţăranilor li s-a interzis să se apropie de lagăr şi când, în ciuda acestei interdicţii, au încercat să vândă câte ceva prizonierilor, jandarmii „îi băteau, îi ameninţau cu moartea, le confiscau averile, alimentele şi le vindeau pe urmă internaţilor contra aur” [75].

Prima fază a operaţiunii de prădare necesita un efort mare, şi prada era slabă. Pretorul Bobei s-a remarcat ca o figură foarte influentă în timpul acestei etape — obişnuia să identifice evreii „bogaţi” după haine, şi apoi îi tortura să afle dacă aveau bijuterii, monede de aur şi bani. Pentru a-l asista în această sarcină, s-a folosit de serviciile lui Izu Landau, un evreu şi „un specialist în căutarea aurului şi a valorilor”. Landau, un bărbat prezentabil, încerca mai întâi să-i convingă pe evrei să-i înmâneze valorile de bună voie, promiţându-le confirmarea scrisă a transferului de proprietate. Tribunalul a numit această etapă a operaţiunii „jaf cu proces verbal”. Bobei şi Landau schiţau un proces verbal cu o listă a bunurilor care fuseseră trecute prefecturii, urmând ca ei să fie recompensaţi de către banca naţională română. Iată un exemplu al unui proces verbal de acest tip: „Astăzi, 2 februarie 1942, am luat de la… un lanţ de aur, un medalion, o pereche de cercei, un inel stricat de aur, două briliante şi 70 coroane de aur.”

Tot ce a fost adunat în timpul acestei faze a jafului a dispărut în buzunarele hoţilor, inclusiv în cele ale prefectului însuşi.

„Cum însă oamenii nu s-au despărţit de ultimul lor avut pentru că ştiau ce înseamnă Transnistria, fără un ban, fără un lucru de valoare, pentru că aveau copii şi bolnavi acolo, nu s-au despărţit de acest avut al lor cu procesul verbal” [76].

Următoarea fază a operaţiunii de jefuire, era înfometarea planificată. Este important de notat că pentru Isopescu ucrainenii care veneau în lagăr erau concurenţi ce atentau la proprietăţile evreilor. Pe 19 noiembrie 1941 (după ce guvernul îi trimisese deja o cerere scrisă „de a colecta” valorile evreilor pentru trezoreria română, Isopescu l-a informat pe Alexianu despre această colectare a valorilor aparţinând evreilor din Bogdanovca subliniind însă că erau deja 11 000 de evrei „pentru care nu mai era loc”.

„Asupra lor unii din ei au mari valori în aur şi bijuterii. Cum paza lor la sovhoz este foarte slabă din lipsă de personal şi chiar poliţia (practică sechestru…) în satul vecin unde populaţia îi jefuieşte. Mai mult, am surprins chiar poliţişti civli chemaţi a concura la paza lor că i-au jefuit şi apoi i-au omorât. Toţi aceştia au fost arestaţi.

Întrucât consider că aceste valori şi averi trebuie să intre în patrimoniul Statului şi pentru a pune capăt jafurilor, sâmbătă 15 noiembrie m-am dus la faţa locului cu domnul Pretor Bobei dându-i dispoziţia ca în prezenţa şefului de raion, Primarului şi Plutonierului de jandarmi să ridice şi să inventarieze toate aceste valori şi să le depună în casa Primăriei până veţi binevoi a dispune. Propunem vărsarea lor tezaurului Statului” [77].

Dacă ar fi transferat toate proprietăţile trezoreriei statului, aşa cum îi ceruse într-o telegramă Alexianu, la începutul lui noiembrie, chestiunea s-ar fi terminat aici. Dar Isopescu şi Pădure au ales să-şi păstreze mare parte din proprietăţi pentru ei, şi de aici complicaţiile (vezi în continuare). Isopescu, Pădure, pretorul Gheorghe Bobei şi comandantul de jandarmi Melinescu, fără să deţină nici un element legal la dispoziţia lor, au reuşit să realizeze un mecanism operaţional de mituire. Metodele lor, utilizând toată fineţea torturii chinezeşti, au avut succes deoarece mizau pe dorinţa zecilor de mii de evrei de a supravieţui, şi pe frica de moarte care-i înconjura din toate părţile. După o perioadă de înfometare planificată a evreilor din lagăr, al căror număr creştea de la săptămână la săptămână, aşa cum creştea şi numărul cadavrelor, Bobei a ordonat să se înfiinţeze o brutărie în Bogdanovca. Un maximum de 500 de bucăţi de pâine pe zi aveau să fie coapte pentru o populaţie estimată la 48 000 de evrei, la sfârşitul lui noiembrie/începutul lui decembrie.

„Cei care au rezistat în faţa procesului verbal să dea aurul, să predea banii, să dea lucrurile de valoare, dolarii şi tot ce aveau în faţa pâinii calde pe care acuzaţii o plimbau în fiecare dimineaţă, Bobei şi Landau, pe la casele (grajdurile) cu copii înflămânziţi şi bolnavi, nu puteau rezista şi pentru că pâinea se dădea atunci contra aur. Bobei şi Landau spuneau: cine dă 5 ruble aur, are o pâine” [78].

Experimentul cu pâinea a durat doar câteva zile, din moment ce majoritatea deţinuţilor erau săraci, dar chiar şi aşa Bobei, Pădure şi Isopescu au reuşit să adune mai multe sute de monede ţariste de aur. Ajungând la o înţelegere cu comandanţii jandarmeriei, ei au raportat doar o parte din ceea ce luaseră, incluzând printre alte lucruri, inele de aur care valorau 10 ruble, mai multe ceasuri şi lanţuri de aur şi de asemenea, înşelându-i pe săraci. „10 bancnote de 1 leu fiecare, 37 de bancnote de câte 2 lei, 45 de bancnote de 5 lei”, şi aşa mai departe [79]. Pe 24 decembrie, în apogeul acţiunilor de omorâre, prefectul Isopescu a trimis o telegramă guvernământului transnistrian, încă în Tiraspol, în care îi informa că primise „documente şi bunuri” de la legiunea de jandarmerie, pe care le ţinea în seiful prefecturii. Le-a cerut să-l anunţe „dacă vin delegaţii Băncii Naţionale să ridice aceste valori, sau trimitem noi prin delegat la Guvernământ” [80].

În final, lăcomia pentru proprietatea „statului” care „aparţinea” Băncii Naţionale române, a pricinuit căderea pretorilor Bobei şi Mănescu, împreună cu comandanţii jandarmeriei şi prefectul adjunct Pădure, şi i-a creat probleme serioase chiar lui Isopescu. La fel ca şi în Chişinău, lăcomia lor a dus la zvonuri, la interogatorii din partea agenţilor jandarmeriei şi ai guvernului, la formularea de acuzaţii şi la un proces în timpul căruia din ce în ce mai multe detalii erau descoperite, inclusiv ordinele secrete şi imensa operaţiune de omorâre ordonată de români pe malurile Bugului (vezi mai jos).

MASACRUL

O dată ce planul de transfer al evreilor peste Bug în mâinile germanilor a eşuat, Antonescu a trebuit să hotărască soarta celor mai mult de 70 000 de supravieţuitori evrei, dintre care mulţi erau bolnavi de tifos. Decizia de a măcelări zeci de mii de evrei, în Bogdanovca şi apoi în Domanevca, a fost luată de guvernământul transnistrian cu aprobarea lui Antonescu. Pe 19 noiembrie 1941, Isopescu încă mai spera că evreii concentraţi în Bogdanovca vor fi predaţi germanilor.

”Încă mai sunt evrei care se ascund în sate. Am ordonat cercetări pentru a-i aduce în Bogdanovca astfel încât să-i putem concentra pe toţi într-un loc până când îi vom transfera peste Bug, şi negociem cu germanii în acest scop” [81].

Aceste negocieri au eşuat, însă, nici în 1942, guvernământul nu a renunţat la idee (vezi în continuare). Decizia de a extermina evreii a fost luată în unanimitate de către şefii Direcţiei Sanitare din guvernământul transnistrian şi de departamentul medical al armatei. Dr. Gheorghe Tătăranu, şeful administraţiei, era un doctor militar în rezervă, cu rangul de maior, un expert în boli contagioase, un cercetător de gradul întâi la Institutul de Igienă din Bucureşti şi şeful unui laborator de acolo (Institutul de Igienă şi Sănătate Publică). Dr. Tătăranu a venit în Transnistria ca doctor al armatei, conducând o echipă specială de combatere a epidemiilor. Echipa a fost ataşată la corpul armatei responsabil cu asediul Odessei, şi chiar a fost recompensată cu o medalie de excelenţă. După căderea Odessei, maiorul Tătăranu a acceptat oferta guvernatorului Alexianu de a conduce departamentul de sănătate al guvernământului, şi a lucrat de la începutul lui octombrie 1941 până la 1 noiembrie 1942. După aceea el a rămas în Odessa pe post de consilier al guvernatorului pe probleme legate de sănătate [82].

Decizia de a-i extermina pe evrei şi de a le incinera cadavrele nu putea fi luată fără aprobarea inspectorului-şef medical al armatei române, dr. Mihai Negulescu. Inspectorul medical ştia despre condiţiile dezastruoase din Bogdanovca din rapoartele doctorilor militari care îşi făcuseră serviciul în unităţile din judeţele Golta şi Berezovca, chiar dacă dovezile au fost bine ascunse. Dacă nu ar fi fost orgoliul doctorului Tătăranu şi rapoartele doctorilor militari din teren, acest aspect al operaţiunii nu ar fi ieşit la iveală niciodată. În acel moment nici chiar naziştii nu incinerau cadavrele evreilor — ei au adoptat această metodă mult mai târziu, la mijlocul lui 1943, în efortul de a acoperi urmele execuţiilor în masă. Cei 33.771 de evrei omorâţi pe 29 şi 30 septembrie în Babi Yar, printr-o metodă similară celei folosite în Bogdanovca, au fost împuşcaţi peste o râpă, iar corpurile le-au fost acoperite cu un strat subţire de pământ. La sfârşitul masacrului din Bogdanovca, şi mai târziu în Domanevca, cadavrele au trebuit arse — aceste lagăre erau contaminate cu tifos şi, ca atare, puneau în pericol armata română, jandarmii, germanii locali de peste Bug şi populaţia ucraineană locală. Aşa cum vom vedea în continuare, armata română şi autorităţile din Transnistria nu aveau resurse prin care să combată boala, chiar dacă ei au vrut să-i ajute pe evrei, care, în ochii lor, nu mai erau consideraţi oameni. Evreii erau oricum condamnaţi la moarte, şi Alexianu, aşa cum s-a menţionat mai sus, chiar a afirmat cu claritate că va fi imposibil de refăcut Transnistria atâta timp cât evreii rămâneau acolo.

Într-o broşură pe care a publicat-o în 1943, dr. Tătăranu a dezvăluit faptul că armata a fost cea care a încercat să prevină repetarea dezastrului din timpul primului război mondial între 1916 şi 1918, când zeci de mii de soldaţi şi civili au murit de tifos [83]. El descria situaţia creată în Transnistria după cum urmează:

„Personal sanitar în majoritate lipsă, instituţii dezorganizate, populaţie deportată din ţară, în număr de peste 200.000; armata dorea libertate de acţiune spre est, iar ţara cerea înlăturarea oricărui flagel de boală contagioasă dinspre est, pentru a evita un tablou asemănător ca cel din 1916—1918” [84].

Aceasta fiind situaţia, armata şi guvernul de la Bucureşti au spus clar că vroiau ca răspândirea epidemiei să fie prevenită. Dr. Tătăranu a estimat numărul persoanelor infectate cu tifos, la momentul în care a preluat departamentul, la 3.000 — acest număr nu includea evreii, căci nu erau consideraţi „persoane”. Şi-a concentrat eforturile în regiunile din centrul şi sudul Transnistriei „ca să dea libertate de acţiune (pentru armată) pe drumurile de comunicaţii ale frontului din Crimeea. În această regiune am reuşit să ajung aproape la acelaşi număr de (cazuri de) boli contagioase ca în timp de pace” [85].

În raportul pe care îl împrăştiase printre prefecţii din Transnistria cu un an în urmă, în mai 1942, dr. Tătăranu îi învinovăţea pe evrei de răspândirea epidemiei, în vreme ce în acelaşi timp tocmai tifosul fusese întotdeauna boala endemică (locală) în Transnistria, în toată Ucraina şi chiar în Basarabia: „Pe la începutul lui octombrie (1941) multe cazuri (de tifos) au apărut printre evreii care au fost aduşi din Basarabia şi Bucovina, care s-au îmbolnăvit pe drum, sau imediat după ce au sosit.” [86]. Doctorul nota că în nordul Transnistriei boala era sub control din august 1941; serviciile de sănătate ale armatei s-au organizat la timp, şi „nu s-au semnalat cazuri de tifos anterior apariţiei convoaielor de evrei”. Situaţia din sud era diferită, conform dr. Tătăranu, datorită convoaielor care veniseră pe jos, majoritatea din lagărul Mărculeşti.

„Cazurile destul de numeroase au apărut aici, chiar de la începutul lunii octombrie şi numai printre evreii aduşi din Basarabia şi Bucovina, îmbolnăvându-se chiar pe drum sau parte curând de la sosirea lor… Un fapt este de reţinut de la început: în judeţele din nord, Movilău, Tulcin şi Balta, unde autorităţile sanitare s-au putut instala curând, armata sovietică fiind alungată din august, nu s-au semnalat cazuri de tifos exantematic anterior sosirii convoaielor de evrei… În drumul lor pe jos, nefiind bine păziţi au dormit în casele locuitorilor din satele prin care au trecut şi unde deja era tifos exantematic au luat păduchi în promiscuitatea în care au stat şi s-au contaminat foarte mulţi; au luat şi jandarmii care însoţeau convoaiele şi au ajuns la Nistru unde s-a făcut o deparazitare relativă deoarece numărul evreilor ce soseau era cu mult mai mare decât capacitatea de deparazitare a staţiunilor. Epidemia a trecut apoi în Transnistria însămânţând localităţile până la locul de destinaţie” [87].

Dr. Tătăranu a greşit sau a fost intenţionat indus în eroare referitor la motivele răspândirii epidemiei. Faptul că au rămas peste noapte în casele ţăranilor nu a fost motivul contagiunii, de vreme ce evreilor din convoaie nu li se permitea să doarmă în case şi, mai mult, convoaielor nu li se permitea să treacă prin sate. Epidemia s-a răspândit ca urmare a condiţiilor în care s-a făcut deportarea, înfometarea care i-a slăbit pe deportaţi, mizeria în care erau ţinuţi intenţionat, inexistenţa oricărei igiene personale sau comune şi lipsa apei de băut. La toate acestea s-au adăugat lipsa totală a locuinţelor, şi apatia generală în privinţa soartei evreilor.

Supravieţuitorii evrei nu au menţionat vreun mijloc special de dezinfectare folosit de armată sau de jandarmerie pe Nistru, în zilele deportărilor în masă, cu excepţia dezinfecţiei din lagărul Edineti, împrăştierea de gudron pe podelele caselor percheziţionate din Mărculeşti, şi executarea celor bolnavi de tifos pentru a preveni răspândirea bolii, aşa cum observa unul dintre doctorii evrei. Când primele convoaie au ajuns în Transnistria, guvernatorul Alexianu i-a raportat direct lui Antonescu faptul că imense convoaie de 10.000 până la 16.000 de evrei fuseseră trimişi spre sudul judeţului, o zonă care fusese lovită rău în război „şi unde nu pot să le dau o bucată de pâine”.

„Starea sanitară a evreilor este foarte proastă. Toţi medicii mei sunt la faţa locului pentru a asigura izolarea celor bolnavi şi
pentru a feri populaţia de contaminări” [88].

„Carantina” nu era altceva decât o încercare de a preveni contactul dintre evreii din convoaie şi ţărani, şi această carantină a dus la înfometarea în masă şi la încarcerarea evreilor în lagăre monstruoase, unde cei vii călcau peste morţi. Nu era asigurată nici un fel de asistenţă medicală, hainele nu erau dezinfectate şi evreii nu erau vaccinaţi — aşa cum nota clar Alexianu. Mai mult, în primul său raport, unde începutul dezastrului este descris în linii generale, sentimentul că evreii încetaseră să mai fie percepuţi ca oameni, deşi nu este afirmat explicit, se conturează implicit:

”Cu toată vremea rea, cu toate împrejurările anormale, cu tot afluxul populaţiei şi cu întreaga mişcare a trupelor de la noi, starea sanitară în Transnistria este foarte bună. În afară de câteva cazuri izolate de tifos exantematic care au fost izolate imediat şi luate severe măsuri de a nu se înmulţi şi în afară de câteva cazuri de febră tifoidă, care nu prezintă caracterul unei epidemii, nu avem maladii contagioase în Transnistria. Am luat toate măsurile pe care le-aţi ordonat cu privire la băi, la deparazitare şi la asigurarea curăţeniei populaţiei. Nădăjduim că vom intra în iarnă cu bine şi vom scăpa fără flagelul bolilor contagioase” [89].

La acea dată existau zeci de mii de evrei infectaţi cu tifos de ambele tipuri. Sute mureau în fiecare zi, iar cadavrele lor erau lăsate în câmp sau aruncate în canale, fără ca măcar să fie acoperite cu pământ.

În al treilea şi ultimul raport al Direcţiei Sănătăţii care însuma activităţile sale între octombrie 1941 şi 1 ianuarie 1943, s-a făcut un efort pentru ascunderea şi acoperirea responsabilităţii doctorilor, atât din armata română cât şi din guvern, pentru decizia de a extermina purtătorii epidemiei tifosului. Administraţia a pretins că nu a reuşit să prevină răspândirea epidemiei deoarece „deportarea a fost realizată înaintea înfiinţării acestei administraţii, iar populaţia (i.e. deportaţii) adusă din Basarabia era deja infectată (cu boala)“. De fapt administraţia a fost înfiinţată la începutul lui octombrie, înaintea deportării evreilor din Chişinău, Cernăuţi, din Bucovina de sud, Dorohoi, Odessa şi sudul Transnistriei şi înainte de crearea unei imense concentrări de evrei pe malurile Bugului, în Bogdanovca.

„Epidemia n-a putut fi prevenită deoarece populaţia fusese deportată înaintea înfiinţării acestei Direcţiuni şi venise contaminată din Basarabia.

Combaterea epidemiei a fost anevoiasă din cauza iernii aspre care a oprit aproape orice deplasări în interiorul judeţelor şi a lipsei de mijloace de deparazitare. Instituţiile sanitare civile fiind deposedate de materiale în urma campaniei. Cum epidemia ameninţa pe deoparte ţara, pe de alta spatele frontului din Crimeea, neputând realiza o combatere generală, s-a hotărât concentrarea mijloacelor disponibile în sud pentru a asigura comunicaţiile armatei cu Ţara.

Astfel s-a reuşit graţie muncii şi devotamentului echipelor sanitare militare ca în judeţele din sud, pe unde se făceau comunicaţiile cu spatele frontului, să se înregistreze un număr foarte redus de cazuri de tifos exantematic iar armata să aibă libertatea de acţiune” [90].

Soarta evreilor din Odessa şi din sudul Transnistriei a fost discutată la o şedinţă a şefilor guvernului român, în Bucureşti, pe 16 decembrie 1941. Numele Bogdanovca nu a fost menţionat în timpul întâlnirii, însă mesajul lui Antonescu privitor la evreii din Odessa şi din Ucraina în general a fost clar, fără echivoc şi nu necesita nici o explicaţie. La această întâlnire i-a dat lui Alexianu mână liberă să conducă zona aşa cum considera potrivit, „ca şi cum România fusese stabilită în aceste zone de două milioane de ani“. În ceea ce îi privea pe evrei, Antonescu a decis să nu mai aştepte negocierile cu germanii, ci să meargă mai departe cu implementarea propriei lor soluţii finale:

„Chestiunea jidanilor se tratează la Berlin. Germanii vor să-i ducă pe toţi jidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze în anumite regiuni. Dar până la execuţie este timp. Ce facem în acest timp cu ei ? Aşteptăm ce se decide la Berlin ? Aşteptăm o decizie ce ne priveşte pe noi? Trebuie să-i punem în siguranţă? Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară 100, poate să moară 1000, poate să moară toţi” [91].

Ordinul de a împuşca evreii din Bogdanovca i-a fost transmis lui Isopescu de un trimis special al guvernului, autorizat să îndeplinească misiuni secrete referitoare la apărarea naţională şi securitatea în teritoriul Transnistriei, a cărui sosire a fost făcută publică la mijlocul lui noiembrie [92]. Atât cât se ştie, ordinul a fost dat personal şi verbal, dar detaliile privind incinerarea cadavrelor au fost aprobate în scris de către guvernatorul Transnistriei (vezi în continuare). Isopescu, care nu vedea nici o problemă în exterminarea evreilor şi care, în regatul său, departe de Nistru, acţiona precum un adjunct al regelui, i-a transmis verbal ordinul lui Pădure, adjunctul său, căruia îi revenea în exclusivitate responsabilitatea pentru chestiunile evreieşti din regatul său. Pădure, în vârstă de 24 de ani, care bătuse un evreu până îl omorâse pentru că se mişcase când s-a uitat la el, şi care transfera evreice frumoase în „casa” sa din Golta pentru folosul propriu, nu a văzut nimic criminal în legătură cu ordinul şi l-a transmis, în scris, lui Vasile Mănescu, pretor al raionului Domanevca. Apoi Mănescu a dat ordinul mai departe sergentului major Nicolae Melinescu, comandantul jandarmeriei din Bogdanovca. Melinescu, care avea un total de 9 jandarmi sub comanda sa, a fost alarmat de această misiune şi a refuzat să o îndeplinească, cerând să vadă chiar un ordin scris.

„Aici Melinescu are un moment de tresărire de umanitate. A înţeles el să-i jefuiască, a înţeles el să-i schingiuiască, a înţeles
Melinescu să mai împuşte câteodată sau să bată, dar exterminarea aceea de 48.000 de oameni, şi i-a spus (lui Mănescu) n-a putut-o înţelege şi a spus că nu poate s-o execute. Nu poate” [93].

Şi, într-adevăr, Melinescu obişnuia să bată şi să tortureze pe evrei pentru a le lua valorile sau pentru a le găsi „aurul”, obişnuia să bată şi să omoare evrei pentru că „încălcaseră ordinul privitor la cumpărarea alimentelor”, şi obişnuia să biciuiască în public bărbaţi şi femei dezbrăcaţi. Obişnuia să-i oblige pe evrei să facă munci grele fără mâncare şi să-i bată încontinuu până leşinau de oboseală — astfel că în mod incontestabil nu putea fi socotit drept unul dintre ne-evreii corecţi [94]. Totuşi, când a primit ordinul, el a refuzat să-l îndeplinească folosind jandarmii săi, fapt pentru care mai târziu a fost demis din postul său.

În faţa acestui refuz, Isopescu, Pădure, sau probabil amândoi au decis să folosească poliţia ucraineană pentru a realiza execuţia în masă, şi prin urmare, aproximativ 70 de poliţişti din judeţ au fost adunaţi la Golta. Responsabilitatea pentru îndeplinirea ordinului i-a fost dată lui Afanasie Andruşin, un poliţist ucrainean de 51 de ani, născut în Chişinău, ale cărui cunoştinţe de limbă română erau limitate la vorbire — nu putea nici să citească, nici să scrie [95].

Înainte de plecarea la Bogdanovca, el a primit de la Pădure un ordin scris să împuşte toţi evreii care mai rămăseseră în oraşul Golta, inclusiv lucrătorii care erau infectaţi cu tifos, cu excepţia câtorva „specialişti” care au rămas în ghettoul improvizat. Aceasta constituia soluţia lui Pădure la problema tifosului din capitală. Acest ordin se pare că a fost îndeplinit în timpul perioadei în care „unitatea ucigaşilor” se organiza înaintea plecării spre Bogdanovca. Nu au mai rămas supravieţuitori pentru a descrie operaţiunea — singurele noastre informaţii vin din declaraţiile de la procesul din 1945.

O dată ce evreii din Golta fuseseră ucişi, Andruşin a primit un ordin scris, semnat de prefectul adjunct Pădure, să-i împuşte pe toţi evreii din lagărul Bogdanovca. El i-a prezentat acest ordin lui Mănescu, pretorul în funcţiune al raionului. Mănescu a păstrat ordinul şi i-a dat în schimb lui Andruşin un bilet semnat, în care copiase ordinul de omorâre a evreilor. Andruşin avea să-i arate acest bilet sergentului major Melinescu, comandantul jandarmeriei din Bogdanovca.

Andruşin a ajuns în Bogdanovca pe 20 decembrie la ora 9 dimineaţa şi l-a informat pe Melinescu că are un ordin scris de a-i împuşca pe toţi evreii. Precaut, sergentul major a cerut să vadă ordinul, dar Andruşin, care nu ştia să citească şi să scrie în româneşte, nu a reuşit să-l găsească printre hârtiile lui şi şi-a lăsat toate documentele pe biroul lui Melinescu. Melinescu a găsit biletul, a chemat doi dintre ofiţerii săi, pe sergentul major Pelivan şi pe Cristache şi le-a arătat ordinul. El a înregistrat conţinutul şi, contrar instrucţiunilor, a păstrat biletul până în 1943, când l-a înmânat curţii militare care investiga actele de jaf comise de personalul guvernământului din Golta şi de jandarmerie, care „au cauzat pagube trezoreriei statului”. (Investigaţia nu se referea la uciderea a zecilor de mii de evrei). Biletul semnat de pretorul Mănescu, este citat în continuare:

„Postul de jandarmi Bogdanovca: Se va prezenta la dvs. domnul Andruşin din Golta cu 70 de poliţişti care vor executa pe evreii din ghettou. Jandarmii nu se vor amesteca. Valorile vor fi ridicate de mine. Rupeţi acest bilet.
Vasile Mănescu, decembrie 20, 1941“ [96].

Este important de notat că acuzaţiile şi mărturiile câtorva supravieţuitori au afirmat că acţiunea de execuţie a fost o operaţiune strict românească — germanii nu au intervenit şi nu a fost prezent nici un personal militar în timpul execuţiilor. Poliţia ucraineană purta îmbrăcăminte civilă cu banderole albe pe braţ cu cuvintele „poliţia română” sau „poliţia”. Aşa cum vom vedea mai departe, guvernul german de ocupaţie de dincolo de Bug a cerut mutarea evreilor din regiune, dar nu a cerut să fie omorâţi. Acţiunea de execuţie din Bogdanovca a fost îndeplinită sub supravegherea pretorului Mănescu, care a fost asistat de Andruşin [97].

Locul ales pentru execuţia în masă era la 2-3 km de Bogdanovca în mai multe râpe, sau în albii de râu secate care duceau la Bug. Un drum nepavat ce trecea printr-o pădurice ducea la acest loc. În această pădure, victimele au fost jefuite pentru ultima oară înainte de a fi omorâte pe deal, deasupra râpei. Înaintea începerii operaţiunii mari, o operaţiune de mai mică amploare a fost realizată în interiorul lagărului. Poliţia ucraineană, sub comanda lui Mănescu, a intrat în coteţele de porci şi le-a ordonat copiilor, handicapaţilor, invalizilor şi bătrânilor care nu se puteau mişca, sau care abia mai puteau să meargă să intre în primul grajd [98]. De fapt erau 4 grajduri, în care erau înghesuiţi 4.000-5.000 de evrei scheletici. Aceste grajduri au fost încuiate pe dinafară, iar uşile şi acoperişurile au fost acoperite cu paie. Paiele au fost stropite cu benzină, un ordin în româneşte s-a auzit „aprindeţi focul” şi „în câteva minute”, aşa cum se afirmă în acuzaţie, grajdurile şi cele 5.000 de persoane dinăuntru „au ars ca două torţe” sub supravegherea poliţiştilor ucraineni, în timp ce zeci de mii de evrei care au rămas încuiaţi în coteţele lor de porci şi în grajduri auzeau ţipetele îngrozitoare ale celor care erau arşi de vii. Aceasta s-a întâmplat duminică dimineaţa, 21 decembrie 1941, ultima zi de Hanukah. Doar unul dintre cei doi martori supravieţuitori a văzut cu ochii lui această fază a masacrului — grajdurile încă mai ardeau când a fost scos afară din coteţul său de porci, pe drumul spre locul de execuţie. Al doilea supravieţuitor era într-o baracă din pădure şi nu a putut să vadă operaţiunea. Aceasta nu era prima oară când românii înghesuiau oameni în depozite şi îi ardeau de vii — folosiseră aceeaşi metodă pe 23 octombrie 1941 în Odesa.

În timp ce grajdurile încă ardeau, poliţiştii ucraineni au înconjurat coteţele de porci şi au început să-i bată, să-i înjure şi să-i împuşte pe evrei ca să îi scoată afară repede: „Eram înconjuraţi de poliţişti şi a început masacrul. Evreii au fost scoşi din fiecare grajd şi ne-au grăbit să ajungem pe jos la malurile Bugului, într-o râpă mare unde au tras (în evrei) cu cartuşe explozive. Aşa au continuat şi în 21, 22 şi 23 decembrie până în ajunul Crăciunului [99]. Acest martor nu a putut să descrie ce s-a întâmplat pe drumul spre râpă — dacă ar fi fost acolo nu ar fi supravieţuit să se povestească. Feingold, care a supravieţuit, celălalt martor încă în viaţă în 1945, şi jandarmii care au fost aduşi în faţa curţii au descris ce s-a întâmplat, de fapt, pe drumul spre râpă. Jandarmii şi poliţiştii ucrainieni au golit coteţele de porci unul câte unul, ordonându-le evreilor să-şi lase bunurile şi bagajele pe loc: „lăsaţi totul, nu păstraţi nimic pentru că veţi muri“ [100]. Evreii au fost scoşi afară în grupuri de 80-100 de oameni şi duşi înspre râpă, la doi până la trei km de Bogdanovca.

Oroarea a avut loc în timpul acestor momente — mamele îşi ţineau copiii în braţe şi implorau milă de la ceruri, părinţii îşi consolau copiii şi soţiile, (şi) disperarea pusese stăpânire pe toţi cei 46.000 de prizonieri. Strigătele de groază încă puteau fi auzite dinspre grajdurile care ardeau şi se prăbuşiseră peste cadavre. Când au ajuns în pădure, mai întâi au fost jefuiţi şi dezbrăcaţi, şi astfel complet goi li s-a ordonat să îngenuncheze la marginea râpei şi acolo au împuşcat grupuri de 300-400 de oameni cu cartuşe explozive.

Înainte de a îngenunchia şi de a aştepta un glonţ în ceafă, evreii au trecut prin „ultima ticăloşie”, aşa cum se sublinia în acuzare: în pădure li s-a ordonat să nu mai păstreze asupra lor nici o haină şi să renunţe la orice podoabe sau corp străin. Oricui nu reuşea să-şi scoată inelul destul de repede i se tăia degetul cu inelul. Dinţii le erau extraşi prin lovituri cu patul puştilor, sau cu cleşti „dacă erau din aur”. De acolo au fost duşi în fugă, la râpă, goi sau aproape goi, unde, de la o înălţime de 30 m, au fost împuşcaţi cu revolvere şi cu puşti sovietice.

În prima seară a masacrului, 21 decembrie 1941, (meseriaşii) şi familiile lor au fost duşi înapoi în satele din zonă. Aceştia erau croitori, cizmari, fierari şi alţi lucrători, care munceau în colhozuri şi pentru ţărani, şi ştiau să fuseseră aduşi înapoi ca să fie omorâţi [101]. Poliţiştii ucraineni şi muncitorii de la sovhoz circulau printre evreii care erau duşi spre râpă, ca şi înăuntrul coteţelor de porci, cerând bijuterii şi bani sau pur şi simplu luându-le cu forţa. Aceştia nu ofereau nimic în schimb „de vreme ce oricum”, sau cum spuneau ei „sunt pe cale să vă omoare”. Zona nu era bine păzită şi evadarea era posibilă — singurul loc care părea o salvare posibilă era Odessa. Mulţi dintre prizonieri credeau că în Odessa, cu comunitatea sa mare de evrei, ar putea să găsească un refugiu:

”Trebuia să evadăm. Este imposibil să mergi pe jos pe drumul spre Odessa. Trebuia să mergem noaptea, peste dealuri, poate 200 km… să mergem noaptea iar în timpul zilei să ne ascundem în căpiţe de fân. Oameni (care au fugit) au murit îngheţaţi acolo. (Românii) au aflat că se ascundeau oameni acolo, şi femeile ucrainene i-au informat pe jandarmi (iar ei) au tras (în cei care se ascundeau) sau i-au adus înapoi în groapă când au încetat să mai tragă… piciorul soţiei mele degerase… noi am rămas în urmă” [102].

În a doua zi a masacrului, duminică 22 decembrie 1941, Meir Feingold, soţia şi soacra sa au fost împinşi într-unul dintre grupurile duse spre locul de execuţie şi spre groapă, în pădure unde au fost făcute ultimele percheziţii, era un grup de evreice care sortau bunurile şi articolele găsite la evrei. Poliţiştii ucraineni le supravegheau munca, ordonând mutarea hainelor care arătau bine. „Jandarmii (români) stăteau ca santinele. Şi ei erau acolo. Nu am văzut germani”, îşi aminteşte Feingold. Evreii erau împuşcaţi atât pe marginea râpei de deasupra, cât şi de pe panta care crease un fel de deal mai mic spre partea de jos.

”În partea opusă a gropii erau 12-16 poliţişti ucraineni care trăgeau şi se schimbau între ei. Trăgeau fără nici un ordin, liber, după cum aveau chef. Trăgeau cu puşti. Şi mai jos erau poliţişti care trăgeau. Câţiva, doi sau trei, aveau revolvere. Era imposibil să faci ceva. Unde (puteam) să fugim? În acel decembrie era o iarnă grea. Femeile plângeau. Ce faceţi cu noi (spunea) o familie de 6-7 persoane venită (înaintea noastră) şi spuneau că vor să moară împreună, dar nu li s-a permis. (Poliţistul) a spus doar câte 5 odată.

Noi ne-am decis să ne dăm înapoi… poate vom reuşi să ne furişăm… doar să nu-i lăsăm să ne arunce în groapă… erau mulţi poliţişti, dezordine şi zgomot de la împuşcături. Sute de oameni. Stăteam în coloane de câte 5 şi ne-am întors, şi din nou erau alţi oameni… un ucrainean într-o haină neagră cu un bici lung m-a lovit peste gât şi mi-a spus să ies din rând… m-au trimis să muncesc jos în groapă. Trăgeau şi cadavrele trebuiau aruncate… în groapă. De fiecare dată cădeau mai departe şi mai departe. Nu ne vedeam unii cu alţii. Erau atât de multe (cadavre). Au luat vreo 200 de oameni pentru munca aceasta, cât de mulţi aveau nevoie… noi trebuia să aruncăm jos corpurile. (Deasupra) trăgeau şi se formase o grămadă de cadavre lângă marginea gropii, dar acolo trebuia să fie loc pentru alte corpuri care cădeau şi apoi noi aruncam cadavrele (în groapă) şi ei împuşcau şi cădeau încă o dată. Am muncit tot timpul. Un poliţist care stătea lângă mine l-a împuşcat pe unul dintre muncitori. Nu mai aveau oameni? Au luat un altul. Ucrainenii au tras. Jandarmii români erau (şi ei) acolo, şi după cât se părea erau cei care le dădeau ordinele” [103].

Cei aproximativ 200 de evrei care fuseseră opriţi să muncească au fost selectaţi la întâmplare dintre cei mai tineri sau care arătau puternici sau care, pur şi simplu, s-a întâmplat să fie acolo. În fiecare seară, la sfârşitul „muncii”, ei erau izbiţi de ceilalţi şi, pe durata masacrului au fost ţinuţi în câteva camere din birourile fermei de stat. În aceste camere au găsit lucruri aparţinând evreilor din Chilia şi din tot sudul Basarabiei, care deja fuseseră executaţi. Era un ger tăios, cu temperaturi de 30-35 de grade sub zero — conform mărturiei de la proces, temperatura a ajuns la -45 de grade. Zăpada care acoperea toate drumurile, condiţiile create de guvernul român de ocupaţie în satele ucrainene şi sentimentul că nu era nimeni să-i salveze, le-a secat acestor evrei dorinţa de a trăi. Tinerii aleşi pentru muncă nu făceau excepţie, deşi probabil erau singurii care mai aveau vreo şansă de supravieţuire. Feingold a descris această atmosferă când, după ce soţia sa a fost împuşcată, el s-a hotărât să fugă. Nimeni nu a vrut să vină cu el: „Am ieşit afară şi am văzut că era întuneric. Ningea. Era un ger aspru. Am vrut să fug. Nimeni nu a vrut să vină cu mine şi m-am întors (la baracă). Ce va fi va fi. Nu credeam că voi rămâne în viaţă. Noaptea, poliţiştii ucraineni s-au distrat şi s-au îmbătat. Primiseră o cantitate mare de samagon, un fel de lichior local, foarte tare, făcut din sfeclă, şi toţi au ajuns beţi la „muncă”, a doua zi. Pe drum spre râpă au tras în evrei „doar aşa“, înainte de execuţiile „organizate”, şi în membrii „commando-ului de ardere” care s-a întâmplat să treacă pe acolo. Muncitorii evrei adunaseră alimente, mai ales cartofi şi făina pe care le găsiseră în pachetele aruncate la o parte şi nu le mai era foame.

Pe 24 decembrie „munca” a fost oprită mai devreme şi majoritatea poliţiştilor s-au dus acasă, deoarece era Ajunul Crăciunului.

”La ora 10 dimineaţa, colonelul Isopescu a ajuns cu maşina la staţia de jandarmerie, acompaniat de doi ofiţeri germani, şi mi-a ordonat să-i duc, împreună cu (mai mulţi) jandarmi la locul masacrului. Am mers împreună cu soldaţii clasa I Colescu şi Manolache, am văzut evrei care erau împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă mare, iar în spatele meu ardea o pădure de pini. Cadavrele încă ardeau” [104].

Cu autorizaţie de la pretorul Melinescu, pretorul Bobei le-a ordonat poliţiştilor ucrainieni să confişte bijuteriile evreilor, întrucât poliţiştii — de fapt întreaga poliţie ucraineană din judeţul Golta — erau sub comanda lui, ca şi jandarmeria, în tot ceea ce privea operaţiunile. Isopescu i-a trimis pretorului Bobei un fel de autorizaţie scrisă de a aduna totul. Această notă a fost prezentată tribunalului din Tiraspol în 1943: „cu ajutorul autorităţilor civile şi militare care vor fi puse la dispoziţia dvs., trebuie să înregistraţi şi să confiscaţi toate lucrurile de valoare şi să mi le trimiteţi la birou”. Până la acest punct biletul era bătut la maşină. La o dată necunoscută ori Isopescu, ori Bobei a adăugat următoarele cuvinte: „înregistrându-le în documente legale” [105]. Nu a fost înregistrat nici un document oficial, dar Bobei s-a asigurat să păstreze biletul.

Isopescu a venit în Bogdanovca în haine festive — purta o haină de blană lungă şi elegantă şi chiar o căciulă de blană. Era în bună dispoziţie, „fotografiind grupuri, cadavre, pădurea, locul masacrului” [106]. Un alt scop al vizitei era să inspecteze captura ce fusese colectată de la evrei. O dată ce şi-a terminat treaba, Isopescu s-a întors în Golta pentru a sărbători Crăciunul. Cu toate că un număr considerabil de evrei, aproximativ 30.000, au fost împuşcaţi în timpul acestor zile, multe dintre cocinele de porci erau încă pline. În plus, erau mii de evrei care fuseseră scoşi din coteţe şi îşi aşteptau rândul să moară în pădure şi pe malul râului îngheţat. Strigătele evreilor din râpă şi din groapă dovedeau faptul că unii mai erau în viaţă, iar poliţiştii aruncau grenade în grămada de evrei morţi şi muribunzi. În timpul nopţilor de 25, 26 şi 27 decembrie, în vreme ce evreii care deja fuseseră scoşi din coteţe aşteptau să moară, câteva sute au murit îngheţaţi. Cei mai „întreprinzători” dintre ei au căutat găuri, nişe, firide în care să se adăpostească de vântul îngheţat şi s-au acoperit cu cadavrele morţilor pentru a se proteja de frig.

Omorurile au început din nou pe 28 decembrie, când poliţiştii s-au întors la muncă, şi au continuat până pe 30 decembrie 1941. Această fază a fost mai lentă deoarece poliţiştii erau întrucâtva obosiţi de muncă şi, deci, nu mai aveau timp să se distreze şi să se îmbete. Samagonul era adus din abundenţă. Zeci de evreice, fete şi femei, au fost separate de familiile lor, care erau ucise, şi au fost ţinute într-o aripă separată a fermei de stat ca să facă mâncare pentru poliţiştii ucraineni şi să-i servească. Esther Gobelman a fost una dintre aceste femei, la acea vreme o fată de 15 ani, care a fost despărţită de familie şi a văzut cu ochii ei uciderea mamei şi a fraţilor ei. Unele dintre evreicele care pregăteau mâncare pentru poliţişti au rămas în viaţă [107].

Groapa, şi cadavrele din ea ardeau încontinuu. Un grup de evrei aducea continuu lemne de la depozitul din pădure, sub supravegherea pădurarilor ucraineni. Însă mai erau mii de corpuri împrăştiate pe pantă, şi mulţi evrei care erau pe jumătate vii, unii în pădure pe drumul spre groapă, unde aveau loc percheziţiile finale, şi alţii în coteţele de porci.

Aceşti „morţi vii“ nu mai puteau să stea în picioare şi să meargă fiindcă aveau ghetele îngheţate sau fiindcă erau paralizaţi de frică. Pe 31 decembrie 1941, cadavrele erau împrăştiate pe jos, pe o arie aproape de un kilometru [108].

În ajunul Anului Nou, ca şi în ziua următoare, execuţiile au fost oprite încă o dată pentru sărbători. Pe 29 decembrie 1941, Isopescu a primit o scrisoare de la guvernământul din Tiraspol, informându-l că Mareşalul Antonescu a aprobat trimiterea „oficială” de ajutoare, inclusiv bani şi medicamente, de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, evreilor deportaţi în Transnistria [109]. (Cu această ocazie se foloseşte cuvântul explicit „deportaţi”. Această chestiune e menţionată aici doar pentru a sublinia irelevanţa mai multor „fapte bune” care s-ar datora guvernului Antonescu ca urmare a enormelor eforturi făcute de liderii evrei din Bucureşti de dragul fraţilor lor din Transnistria).

În Golta, noul an a fost sărbătorit conform celei mai bune tradiţii. Mai mulţi preoţi au ajuns la Golta cu delegaţia Bisericii Ortodoxe Române pentru a redeschide bisericile şi pentru a-i readuce pe ucraineni la Isus (vezi în continuare).

În ciuda gerului, au venit oaspeţi de la Bucureşti, ca şi familia lui Isopescu, şi a fost chiar şi o orchestră locală. Isopescu s-a grăbit să-i trimită Mareşalului Antonescu o telegramă cu felicitări de Anul Nou, în numele său şi în numele membrilor din conducerea guvernământului român din judeţ. Telegrama sa a meritat chiar un răspuns de la Mareşal, care i-a mulţumit şi i-a transmis „cele mai bune urări pentru noul an” [110].

În numele întregului personal român şi al funcţionarilor din pretoriatul (ţinutul) Golta, pretorul Nicolae Ursu i-a trimis felicitări de Anul Nou lui Isopescu „cel dintâi şi cel mai mare dintre noi care ne-am rupt din inima ţării ca să plantăm pe meleagurile Bugului cel dintâi altoi de înflorire românească”. În fiecare zi, în drumul lor spre muncă, aceşti „personal şi funcţionari” treceau peste cadavrele îngheţate şi pe jumătate îngropate a sute de lucrători evrei, corpuri care fuseseră îngropate superficial lângă clădirea biroului municipal, iar reprezentanţii lor îşi măcinau minţile încercând să găsească modul în care să îngroape sutele de cadavre din judeţ „adânc în pământ”. Aceiaşi angajaţi se mândreau cu faptul că răspunseseră entuziast la chemarea de a merge într-un ţinut îndepărtat unde „eram primii care să netezim calea pentru noua administraţie românească, şi se poate spune că am fost adevăraţi plugari”.

„Ne-am adresat lui în toate chestiunile care se aglomerau şi-şi cereau cu grabă rezolvarea. Şi n-a fost întrebare căreia să nu-i
primim un răspuns. în puţinul ce-am putut face se găsesc omniprezent amprentele de gândire ale Dvs.” [111].

Mai mulţi dintre funcţionarii români au plecat într-o vacanţă în România pe 30 decembrie 1941, ultima zi a execuţiilor din 1941, şi chiar li s-a permis să ia 25 de kg din diferite produse alimentare pentru familiile lor [112].

Execuţiile au început din nou pe 3 sau 4 ianuarie 1942, de data aceasta la scară mult mai mică. Erau mai puţini poliţişti şi mai puţini evrei, iar puţinii jandarmi au ajutat cât au putut. Poliţiştii intrau în fiecare coteţ şi îi obligau pe evrei să iasă afară; cei care nu puteau să meargă erau împuşcaţi pe loc, în afara coteţelor, sau pe drumul spre groapă. Omorurile au fost oprite pe 9 ianuarie 1942 [113]. Cu lipsa de sofistică atât de caracteristică majorităţii personalului militar român şi jandarmilor, Isopescu a pregătit mai târziu un raport privitor la activităţile sale din judeţ şi afirma, printre altele:

”Tifosul şi-a potolit dezastrul din 1 decembrie 1941 până pe 8 ianuarie 1942. Toate şcolile din judeţ au fost închise între 8—20 ianuarie 1942. Şcolile au fost (re)deschise, dar de vreme ce epidemia nu a dispărut complet, şcolile au fost din nou închise până la noi ordine. Pe 18 martie 1942 un mare număr de şcoli au fost deschise” [114].

Epidemia de tifos nu s-a sfârşit în ultima zi a execuţiilor din Bogdanovca, iar a doua dată menţionată în raport, 18 martie 1942, este data la care masacrele din lagărul Domanevca se apropiau de final (vezi mai jos).

În Bogdanovca, jandarmii români au organizat mai multe unităţi de lucru: „Pe 30 decembrie 1941 am fost repartizaţi în echipe pentru arderea cadavrelor” [115]. Unui alt grup, în care au fost desemnaţi Meir Feingold şi mulţi alţi tineri evrei, i s-a dat sarcina de a curăţa coteţele de porci. Li s-au dat şi căruţe şi li s-a ordonat să scoată totul afară din coteţe — toate pachetele şi lucrurile care fuseseră lăsate acolo „în dezordine” — să le încarce în căruţe: „Erau tot felul de lucruri acolo. Le-am luat şi le-am aruncat tot în groapă aşa încât să fie arse. Vroiau să cureţe locul. Asta a fost în ianuarie 1942. Am muncit mai multe zile. Am condus căruţa, în pădure erau jandarmi români (şi unul) şi-a îndreptat puşca spre mine să mă împuşte. Mi-a ordonat să cobor din căruţă. Vroia să mă împuşte şi să mă arunce (în groapă). M-am ascuns printre cai de câteva ori.”

E important de notat că Isopescu nu vroia să dea foc coteţelor de porci care fuseseră contaminate cu tifos. El plănuia să pună din nou pe picioare sovhozurile şi să folosească aceste coteţe pentru destinaţia lor iniţială: pentru creşterea porcilor. Şi într-adevăr, când a venit timpul, a anunţat guvernământul că în Bogdanovca a început din nou lucrul, şi chiar a cerut să nu mai fie trimişi evrei (vezi mai jos).

Tuturor lucrătorilor evrei li s-a ordonat să poarte stele galbene „pe piept sau pe spate astfel încât cei ce supravegheau lucrul să ştie că suntem noi”. Toţi cei aleşi pentru muncă au fost puşi într-un loc, laolaltă cu oricine a mai fost prins în viaţă în lagăr după 8 ianuarie 1942. Conform cu mărturia lui Meir Feingold, erau între 300-360 de evrei. Leonea, un evreu din Odessa şi „un om slab, rău şi furios”, era starostele evreilor, numit de jandarmi ca un fel de conducător peste evrei. El trecea printre rânduri cu un băţ, şi în prezenţa poliţiştilor ucraineni îi alegea pe aceia pe care vroia să-i ţină pentru muncă şi să-şi păstreze în viaţă. La sfârşitul selecţiei au rămas 110 bărbaţi şi 53 de femei; ceilalţi, aproximativ 160, au fost duşi la groapă. „Deja opriseră execuţiile, i-au împuşcat… noi ne-am întors la muncă” [116]. ”Munca era simplă — să adunăm şi să ardem cadavrele care erau în râpă. Erau de adunat şi cadavrele împrăştiate prin lagăr, pe drumul spre groapă, în şanţuri, şi în gropile unde au murit sau unde au fost împuşcaţi şi să-i aducem la locul de ardere. Arderea cadavrelor a fost muncă înceată, dificilă.”

„Eu am făcut parte dintr-o echipă în primele zile cu strângerea morţilor care fuseseră împuşcaţi în drum spre executarea, după câteva zile am lucrat la scoaterea morţilor dintr-o groapă unde fuseseră aruncaţi circa câteva mii de morţi care au murit. Aceşti morţi i-am transportat cu căruţe la gârlă unde se ardea cadavrele. După alte câteva zile am lucrat la altă groapă unde erau cam 400—500 morţi care muriseră (sic) şi le-am (sic) scos. Erau geruri mari, era imposibil să le scoatem, am fost obligaţi să tăiem bucăţi din cadavre şi să le transportăm în spate la gropile unde se ardeau cadavrele…

Câţi am rămas în viaţă am lucrat la arderea cadavrelor în luna ianuarie şi februarie, am lucrat din răsputeri, unde poliţiştii veneau şi împuşcau în noi (sic), aşa am rămas numai 150 de oameni.

Făceam stive la arderea cadavrelor! Un rând de paie aşezam oamenii circa 4 m lăţimea, înălţimea mai înalt de un om; lungimea cam 10 metri. La margine puneam lemne şi la mijloc, şi iarăşi un rând de oameni şi un rând de paie cu lemne, aprindeam o stivă şi pregăteam altă stivă, aşa că a durat circa două luni până ce am prefăcut cenuşă din fraţii noştri în geruri mari ne încălzeam cu cenuşa caldă” [117].

Mai mulţi supravieţuitori care au depus mărturie în timpul procesului lui Isopescu au declarat că şi-au recunoscut „părinţii, copiii, soţiile şi fraţii” printre cadavrele pe care le-au ars. Au mai declarat şi că erau ameninţaţi cu împuşcarea dacă nu munceau repede, şi că această ameniţare a fost cu adevărat îndeplinită — 150 din cei 200 de prizonieri selectaţi să ardă cadavrele, au fost împuşcaţi [118]. Toţi evreii prinşi în sate sau în vecinătate au fost aduşi la Bogdanovca, au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapă iar corpurile le-au fost incinerate. Meir Feingold, care muncea în diferite locuri din lagăr, a văzut evrei ca aceştia care au fost omorâţi după ce operaţiunea de ucidere în masă din Bogdanovca se terminase.

”Ei (românii) mai aduceau şi oameni (evrei) pe care îi găsiseră în vecinătate. Odată au adus o femeie blondă, înaltă, cu o haină nouă (care vorbea) germana… au adus-o să fie executată şi avea câteva bucăţi bune de zahăr în buzunar. Au stat acolo şi mi le-a dat mie, iar apoi au împuşcat-o. Nu ştiu cine era. Toţi pe care îi prindeau, vii sau morţi, îi aduceau la groapă.

Uneori ne întâlneam cu oamenii care ardeau corpurile. Unul (dintre muncitori care) era din oraşul meu (Făleşti), Leizer Rabinovici, venea la mine câteodată şi-mi spunea cum (îi) ard. Cea mai mare parte a timpului era în aer un miros de carne arsă. Picioarele m-au dus departe de groapă. Puteau să mă împuşte. Germanii, militari, au trecut, s-au uitat, au vorbit cu ofiţerii, dar nu au intervenit. Am văzut un căpitan de jandarmerie român, mai în vârstă, care nu ne-a făcut rău. Am muncit acolo până s-a făcut bine şi cald… au ars corpurile până s-a făcut cald… până i-au adus pe bogătaşii din Chişinău, până prin mai” [119].

„Bogătaşii” din Chişinău au ajuns la sfârşitul lui mai 1942. Printre cenuşă, cei 50 de prizonieri evrei au găsit monezi de aur, capace de ceasuri din aur, şi dinţi de aur. „Am împărţit (aurul) între noi şi după aceea am avut ce să vindem şi ce să mâncăm. Am adunat mai multe haine, zdrenţe de la morţi şi vase şi le-am dat ţăranilor în schimbul unei bucăţi de pâine. Am dezbrăcat pe oricine purta haine ceva mai bune, şi muncitorii de la prefectură le-au luat şi mai târziu le-au vândut. Acestea erau hainele morţilor care fuseseră împuşcaţi.

30 dintre tinerii evrei care au participat la arderea cadavrelor atunci când „comandoul (de foc) arderii” încă număra 150 de oameni, au avut cea mai crudă soartă:

”La sfârşitul arderii cadavrelor, mulţi rămăseseră cu mâinile şi picioarele degerate, vreo 30; au fost izolaţi într-o cameră unde s-au prăpădit fără nici un fel de asistenţă medicală. Au fost aruncaţi în două fântâni izolate şi apoi evreilor li s-a ordonat să prindă câini. Pielea (câinilor) a fost jupuită, cred, că pentru Pretură şi ne-au pus să aruncăm cadavrele câinilor în puţurile în care aruncaserăm cadavrele (evreilor). Şi astfel au rămas (20 de oameni)” [120].

Toţi membrii „Comando-ului de ardere” au fost aduşi în birourile sovhozului şi, în timpul iernii, au fost hrăniţi cu resturile de mâncare găsite în bagajele evreilor, în cea mai mare parte făină, porumb şi arpacaş: „Am adunat rămăşiţele şi aveam saci de făină şi asta am mâncat.” Nu au mai suferit de frig în restul iernii, deoarece nu mai stăteau în coteţe, iar noaptea, când nu se încălzeau la focul cadavrelor arzânde, furau lemne sau dezmembrau coteţele şi foloseau lemnul pentru a face focuri ca să se încălzească. Acest lucru a fost posibil pentru că era doar un paznic care supraveghea aceste clădiri. În toată perioada descrisă mai sus, aceşti câţiva supravieţuitori — tot ce mai rămăsese din zecile de mii de evrei — nu au primit mâncare de la autorităţile române. În martie, când au terminat de ars cadavrele îngheţate pe care le-au putut găsi în zonă, „slujba” lor era terminată. Atunci, în cel mai aspru ger, li s-a ordonat să scoată blocuri de gheaţă de pe Bugul îngheţat. Această gheaţă era ţinută pentru vară în depozite sau în gropi acoperite cu paie.

Isopescu le-a acordat acestor evrei „bunăvoinţa-i“ notorie. Prefectul obişnuia să viziteze „uriaşul crematoriu improvizat” şi să se intereseze de progresele făcute. Îi mai plăcea şi să fotografieze. În timpul uneia dintre vizite a văzut „grupul de gropari” îndoindu-se sub greutatea cadavrelor pe care le cărau cu spatele până la groapă, tremurând de frig. Aşa cum se uita, i-a văzut oprindu-se din când în când şi lovindu-se cu braţele pentru a încerca să-şi încălzească corpul. Isopescu s-a înmuiat şi a ordonat ca evreilor să li se permită „să se încălzească cu cenuşa fierbinte a coreligionarilor lor care au fost sacrificaţi şi prăjiţi, ca să nu spuneţi că sunt un om rău”. Mai mult, el le-a permis acestor evrei să stea lângă foc timp de 10 minute după fiecare drum în care aduceau mai multe cadavre, „dar în care să stea în picioare”. Evreii i-au mulţumit, cu cuvintele „să trăiţi”, un mod obişnuit de a spune „mulţumesc” în româneşte. Adjutantul colonelului a fost profund impresionat de nobleţea gestului comandantului, şi evreii din comando l-au auzit spunând „doar oameni suntem şi oameni şi creştini” [121].

După acţiunile de ucidere în masă, Bogdanovca a devenit un loc de „pelerinaje” pentru ucraineni şi români. Ucrainenii se fereau noaptea şi căutau aur şi alte lucruri de preţ. Poliţiştilor ucraineni care au luat parte la acţiunile de omorâre li s-a ordonat de către pretor să confişte lucrurile de valoare, aurul în special. Cu câteva momente înainte de execuţii, poliţiştii îngropau aceste valori astfel încât să nu trebuiască să le dea jandarmilor care-i supravegheau. Noaptea îşi făceau drum pe furiş înapoi, săpau şi „furau” de la statul român.

Românii, mai ales conducerea prefecturii şi comandanţii jandarmeriei, căutau şi ei aur, dar printre cei câţiva supravieţuitori. În ultimă instanţă, acesta a fost motivul supravieţuirii lor. Printre evreii ucraineni, Isopescu a găsit un tehnician dentar, Levi Anatoly Markovitz, şi l-a ţinut în Bogdanovca [122]. Maiorul Romulus Ambruș, comandantul legiunii de jandarmi, care ştia că trebuie să existe aur, dar se temea de sergentul major Melinescu, şi-a încarcerat bijutierul în lagărul Bogdanovca. Pe timpul zilelor încarcerării sale, bijutierul, un evreu pe nume Cohen din Botoşani, aducea aur de la membrii comando-ului la un preţ stabilit în avans. Comandantul legiunii a venit atunci la Bogdanovca, „l-a interogat” pe bijutierul evreu, i-a luat marfa şi l-a trimis pe Cohen înapoi în ghetoul Golta [123].

În Domanevca, un mic târg evreiesc pe drumul ce leagă Odessa de Golta, a fost aşezat un lagăr de muncă pentru a asigura o rezervă de lucrători, în mare parte meseriaşi care să fie la dispoziţia autorităţilor române din judeţ. Totuşi, datorită „supraaglomerării” din Bogdanovca (unde în acel moment populaţia era „doar” de 12.000 de oameni), unele dintre convoaiele din judeţele din sud Odessa, Oceacov şi Berezovca au fost obligate să rămână în Domanevca, în timp ce altele au pornit spre Bogdanovca.

Evreii din oraşul Odessa au fost duşi la Berezovca cu trenul; de acolo au mers pe picioare, însoţiţi de jandarmi, spre Mostovoi — Nicolaevca — Domanevca… Atunci când uşile vagoanelor s-au deschis în staţia Berezovca, întotdeauna noaptea, jandarmii au golit vagoanele, dispersându-i. Înainte sau când s-au dat jos din tren, evreii din Odessa au fost întâmpinaţi de priveliştea flăcărilor roşii de la rugurile ce ardeau — grămezi de cadavre ale evreilor care fuseseră stropiţi cu benzină şi li se dăduse foc — şi de mirosul cărnii arse care era în aer (vezi mai jos). Ceilalţi deportaţi, care fuseseră adunaţi din satele şi târgurile din cele trei judeţe, au ajuns la Domanevca pe jos, însoţiţi de jandarmi şi poliţişti ucraineni, în condiţiile descrise mai sus. Şi urmele lor au rămas ca nişte semne cumplite — o dâră de cadavre pe marginile drumului — de-a lungul întregii rute.

De-a lungul lunilor decembrie şi ianuarie, aproximativ 20.000 de evrei au fost concentraţi în lagăr [124]. Primele convoaie venite din Odessa, i-au adus pe cei care supravieţuiseră masacrului din octombrie (23-25 octombrie 1941, vezi mai sus). Când au ajuns primii deportaţi, în Domanevca mai erau încă 30-40 de familii evreieşti locale. Ruta deportării trecea prin raionul Mostovoi în judeţul Berezovca unde erau concentrate un mare număr de sate germane. Detaşamentele germane de execuţie, ai căror membri au ucis mii de evrei, erau alcătuite din locuitorii acestor sate. O evreică de 20 de ani din Bolgrad, în sudul Basarabiei, care a fost deportată la Domanevca, a declarat că pe drum jandarmii au jefuit şi omorât mulţi evrei din convoiul ei, dar că şi mai mulţi au fost omorâţi de germani. Aceste convoaie au ajuns la Domanevca pe o rută care i-a dus prin sudul Transnistriei.

„Am mers pe jos, tot timpul bătaie… Ziua umblam pe ploaie iar seara ne ducea să dormim în colhozuri părăsite fără geamuri cu hainele ude aşa adormeam iar în zori începeai să mergi pe drum jandarmii se schimbau din post în post… Treceam numai prin sate care erau contra evreilor, eram huiduiţi şi ţipau după noi că ne duce la moarte să scăpăm de voi… Românii ne-au scos ceasurile de pe mână, verighetele şi tot ce am avut de aur. La unii care au avut plăci (proteze) cu dinţi de aur le-au scos (din gură) plus ne-au luat banii care am avut la noi şi ne-au spus că în Rusia nu merge bani româneşte… Convoiul a fost condus de jandarmi români. Pe drum ne-au întâmpinat maşini cu soldaţi germani SS, care au tras în noi în plin. Mulţi au fost ucişi şi rămaşi pe drum, fără să ştim de soarta lor… Pe drum ne ieşeau în cale ucraineni, care vedea un palton mai bun şi le plăcea ne spuneau să ne dezbrăcăm că tot una mergem la moarte“ [125].

Aşa cum s-a menţionat mai sus, în lagăr nu a fost luată nici o măsură privitoare la igiena personală. Evreii au fost îngrămădiţi în două grajduri dărăpănate, în coteţe de porci şi într-un număr de case dărâmate, fără podele şi fără acoperiş.

N-a trecut multă vreme şi a izbucnit şi acolo o epidemie de tifos, şi zeci de evrei mureau în fiecare zi. Profesorul Israel Edeman, şeful spitalului din ghetoul Odessei, a fost trimis la Domanevca cu ultimul transport de la Odessa, pe 11 februarie 1942. Doctor Edeman a raportat că nimeni nu-i trata pe muribunzi, care erau întinşi pe straturi de paie în coteţele de porci. Mulţi erau complet goi, şi erau alţii ale căror corpuri fuseseră mâncate de viermi şi şobolani [126].

Conform mărturiei profesorului Edeman, tifosul nu a fost singura boală din Domanevca:

”Dizenteria, tifosul exantematic, cangrena, râia şi furunculoza au început să secere lumea. Bolnavii de tifos exantematic zăceau prin grajduri, fără îngrijire, în delir şi în agonie, iar nimeni nu dădea importanţă cadavrelor” [127].

Bolnavii au fost adunaţi în două grajduri din centrul târgului, parţial demolate. Aceste barăci s-au transformat într-un soi de casă a morţii uriaşă. Din când în când cadavrele erau aruncate afară ca să se facă loc pentru muribunzi, şi în câteva săptămâni erau mormane de cadavre îngrămădite — imposibil de îngropat în pământul îngheţat. Aceste mormane de cadavre ale evreilor, de toate vârstele, atrăgeau câinii vagabonzi din orăşel şi din vecinătate, care: „mâncau zi şi noapte carne de om şi rodeau oase de om“, spre bucuria poliţiştilor ucraineni, care obişnuiau să facă glume pe seama acestui lucru. În ciuda frigului, duhoarea era insuportabilă şi, în acest mare lagăr al morţii, micul „colţ al morţii” din centru a devenit un coşmar pentru bolnavi şi muribunzi, un fel de treaptă de neîndurat pe scara suferinţei şi a morţii.

După un timp, diferenţa dintre Bogdanovca şi Domanevca a devenit din ce în ce mai puţin vizibilă. Pe Bug, Bogdanovca fusese destinată, de la început, ca un popas temporar unde erau adunaţi evreii înainte de a-i duce peste râu, în timp ce Domanevca urma să aibă „misiunea” fixată de Isopescu nu doar de a micşora presiunea din Bogdanovca, ci şi de a servi ca rezervă de lucrători evrei care să fie exploatată pe timpul perioadei de aşteptare (i.e. în timp ce evreii aşteptau să moară). Lagărul trebuia să asigure meseriaşi şi specialişti care să lucreze, în condiţii de sclavi, pentru restaurarea Goltei şi pentru a veni în întâmpinarea celor mai josnice solicitări ale ucrainenilor din satele raionului şi, probabil, din întregul judeţ. Inundarea judeţului cu evrei ucraineni, care veneau din judeţul Balta, din nord-vest ca şi din sudul Transnistriei, a necesitat o schimbare în plan. Acest flux al evreilor l-a forţat pe Isopescu şi pe asistenţii săi să lase şi mii de evrei „obişnuiţi” în Domanevca, inclusiv familiile cu copii şi chiar bătrânii, care veniseră cu trenul şi în convoaie imense, nu doar „specialişti”, cum erau numiţi toţi aceia pe care românii sperau să-i exploateze înainte de a-i omorî.

Golda Israel a venit în Domanevca din vest, via Rezina, la începutul lui decembrie, într-un convoi care părăsise Chişinăul pe data de 9 octombrie 1941. Selecţia a fost făcută curând după sosirea convoiului: „Au luat doctori, asistente medicale, croitori, cârpaci, tinichigii şi specialişti împreună cu copii şi femei. Un evreu pe nume Leibu Abramovici, din orăşelul Ismail aflat în sudul Basarabiei, „un mare infractor” aşa cum l-au descris evreii, a făcut selecţia [128].

Cei aproximativ 300-400 de „specialişti” şi familiile lor au fost cazaţi separat, într-un loc care a devenit un fel de lagăr în lagăr. Au fost înghesuiţi în mai multe case dintr-o parte a zonei evreieşti a târgului Domanevca, tot timpul gata să îndeplinească fiecare ordin al comandantului jandarmeriei locale, locotenentul Petre Găletaru, care primea ordinele de la Isopescu şi îi raporta direct lui. În timp ce Bogdanovca era înţesată de jandarmi, Domanevca era administrată de soldaţi aflaţi sub comanda lui Găletaru. Într-o încercare de a impune ordinea în valul de oameni care inunda târgul evreiesc, aceşti soldaţi au stabilit 4 lagăre din care primul era strada Lenin, era strada principală a orăşelului — pe această stradă erau înghesuiţi toţi „nespecialiştii”; cele două grajduri descrise mai sus erau în centrul acestui „lagăr”. Al doilea lagăr, aflat într-o sinagogă, a fost făcut pentru evreii care se pare că i-au plătit pe soldaţi pentru acest „act de bunăvoinţă”. Al treilea „lagăr” era o unitate de muncă formată din evrei aleşi la întâmplare, care erau capabili să muncească, fără să fie „specialişti”. Această unitate era la dispoziţia comandamentului jandarmeriei şi a comandamentului poliţiei ucrainene. Al patrulea „lagăr” era cel al „specialiştilor”. Patru evrei au fost aleşi de către poliţia ucraineană să servească drept „conducători de muncă” sau brigadieri, aşa cum erau numiţi, fiecare cu aria sa de responsabilitate.

Leibu Abramovi a fost evreul care i-a ajutat pe soldaţi să jefuiască evreii şi să-i găsească pe cei care ascundeau bani şi bijuterii. Soldaţii sau poliţiştii aduceau evreii selectaţi de Abramovici într-o cameră specială din lagăr, unde erau torturaţi în prezenţa brigadierului evreu. Cei care chiar aveau lucruri de valoare erau jefuiţi şi apoi toţi erau împuşcaţi: „Asta a făcut Abramovici. El nu-i împuşca, doar îi jefuia (Evreii) nu se mai întorceau în lagăr.” Doi alţi brigadieri, Iancu şi Mişa, nu erau implicaţi în jafuri şi exterminare, ci mai degrabă în organizarea şi supravegherea unităţilor de muncă forţată.

Cel mai important şi cel mai interesant dintre brigadieri era „Diadia Moişe” (unchiul Moishe). Originar din Soroca, Diadia Moişe era un evreu de 40 de ani, de profesie brutar, care reuşise să evadeze din Bogdanovca în timpul pauzei de trei zile de Crăciun a acţiunilor de execuţie (25—28 decembrie, 1941). Fusese adus la marginea râpei din Bogdanovca împreună cu familia sa: „Acolo i-au ucis soţia şi doi dintre copii. Când au tras şi-a mimat căderea şi a tras-o şi pe fiica lui de şapte ani. A venit la noi la Bogdanovca, peste Bug, şi ne-a spus totul”. Diadia Moişe a ieşit de sub grămada de cadavre şi a fugit peste Bugul îngheţat; stratul de gheaţă ce acoperea Bugul era atât de gros încât putea suporta chiar cai şi căruţe. Când a fugit şi-a tras şi fetiţa cu el, de picioarele ei îngheţate. La un moment dat, acolo unde râul curgea, s-a căţărat pe malul vestic al Bugului şi a fost îndreptat de ucraineni spre zona unde erau concentraţi un mare număr de evrei. Deşi era o criză de forţe româneşti în zonă, nici un ucrainean nu a îndrăznit să-şi asume riscul de a ascunde un evreu în „regatul morţii”. Inima lui Diadia Moişe s-a împietrit şi în câteva săptămâni a devenit un ajutor loial al poliţiştilor ucraineni, asistându-i la acţiunile de omorâre care au dus la uciderea a aproximativ 20.000 de evrei.

Responsabilitatea pentru acţiunile de omorâre i-a fost atribuită lui Mihail Kazakievici, comandantul poliţiei din raionul Domanevca. Kazakievici, un localnic român de 29 de ani, căsătorit şi cu un copil, s-a născut în satul românesc Kuşniţa din judeţul Dubăsari din vestul Transnistriei (i.e. Ucraina). Kazakievici s-a alăturat multor ucraineni români care s-au înrolat în poliţia locală şi şi-au oferit serviciile guvernului român din Transnistria [129]. Ca şi în Bogdanovca, responsabilitatea pentru acţiunile de omorâre a fost atribuită unui bărbat care vorbea atât româna, cât şi ucraineana, şi care putea controla banda de asasini locali care au omorât de fapt (Trebuie subliniat totuşi, că aceste bande nu au lucrat singure — mulţi evrei au fost omorâţi şi de jandarmii români). Kazakievici era, un localnic român, dar în îmbrăcăminte, în limbaj şi în comportament nu se distingea cu nimic de ucrainieni. Nici cei câţiva supravieţuitori, nici evreii aduşi în Domanevca după masacru nu ştiau că „de fapt” era român. Kazakievici a venit în Domanevca cu unul dintre convoaiele din Basarabia şi a rămas acolo.

”Era acolo când au venit şi ucrainenii (ucigaşii) erau de acolo din Domanevca… el era un mare criminal, un mare hoţ. Din ordinul lui au ucis zeci de mii. El organiza acţiunile de omorâre… ucrainienii, 8 la Kazakievici a fost la toate acţiunile de omorâre. Nu avea uniformă. Era brunet. (Purta) un costum albastru, o şapcă (militară), o curea de piele (pe diagonală)… Nu erau jandarmi români (în Domanevca), doar soldaţi, îmbrăcaţi ca soldaţi cu beretele lor. Ei nu au tras. Ucrainenii au tras. Banditul Kazakievici le dădea ordinul. Era (împreună) cu soldaţii români, vorbea cu ei… comandantul lor era locotenentul român Găletaru, mai apoi locotenentul Soltea… Kazakievici m-a găsit în stradă şi a vrut să mă omoare. Soldaţii germani nu au venit să împuşte (evrei) în Domanevca. Ei treceau pe stradă. Aveau cartierele lor (staab), dar nu s-au amestecat deloc” [130].

Masacrele din Domanevca au început după terminarea operaţiunilor din Bogdanovca, în jur de 10 ianuarie 1942, şi au continuat până pe 18 martie 1942 [131]. Metoda prin care erau ucişi evreii din Domanevca era diferită de metoda folosită în Bogdanovca. Aici, acţiunile de omorâre erau îndeplinite „în serii”, în grupuri de 300—400 de oameni. Operaţiunea a durat mai bine de două luni, deoarece era o pauză de mai multe zile după fiecare acţiune [132]. În timpul procesului lui Isopescu s-a susţinut că această metodă a fost adoptată în scopul curmării şi mai mult a suferinţelor evreilor, ceea ce se pare că nu s-a întâmplat [133]; criza de forţă de muncă a fost factorul determinant. Pe la începutul lui ianuarie, după ce majoritatea evreilor din Bogdanovca fuseseră omorâţi (dar înainte ca operaţiunea să se fi terminat), zeci de poliţişti ucrainieni care serviseră în detaşamentele de execuţie, au venit acasă la familiile lor, satisfăcuţi, aducând cu ei bunuri furate de la evrei. În Domanevca execuţiile au avut loc cu ajutorul poliţiştilor locali din satul de lângă târgul evreiesc Domanevca (cu acelaşi nume). Conform celor doi martori supravieţuitori, aceşti criminali locali erau puţini ca număr. La începutul operaţiunii, mai multe sute de evrei au fost luaţi în fiecare zi, pe jos şi în căruţe, duşi în pădurea de lângă târg şi împuşcaţi. Datorită lipsei de forţă de muncă, execuţiile se făceau de două, sau chiar de trei ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi chiar noaptea). După un timp, s-a instituit o nouă practică— evreii pe cale de a fi ucişi treceau printr-o selecţie în ajunul execuţiei. Următoarea descriere a acestei selecţii a fost dată de o femeie care a supravieţuit:

”De cu seară se făcea o trecere [o selecţie, n.a. Jean Ancel ] ca pe vite. Acolo era o cameră mare, cine intra acolo nu mai scăpa de acolo. La ora 5 dimineaţa, se scotea şi se împuşca. Bătrânii se lua cu căruţe iar tineretul se omora ca pe vitele care au fugit. Când am văzut asta am fugit şi am stat trei zile pe câmp, probabil că era norocul meu să scap cu viaţă. Am tras şi pe sora mea care avea 16 ani dar ei [îi] era frică să fugă. Cealaltă [soră] era de 12 ani iar fratele de 10 ani. Şi acum îmi mai sună ţipetele lor în ureche: Fugi şi ne laşi!, dar probabil că omul pentru a [se] salva devine ca o fiară şi nu se interesează de nimeni, numai de el… omul e mai tare ca piatra şi în definitiv e ca o fiară sălbatică care caută să scape singur din ghearele morţii. Aşa am făcut şi eu. Am fugit de lângă surori, frate, mamă şi am căutat singură să mă salvez fără să mă uit în urmă… eu îs mulţumită aşa cum sunt că nervii mei îs încă şi sunt calmă [în ciuda celor] ce am trecut. Din 29 de oameni plecaţi din familie, numai eu mai trăiesc”[134].

Evreul numit Diadia Moişe a văzut de pregătirile practice pentru acţiunile de omorâre. S-a asigurat că erau căruţe disponibile pentru jandarmi în fiecare zi, şi a făcut rost şi de rezerva de samagon, lichiorul pe care-l beau în pădure, şi se pare chiar în timpul acţiunii de execuţie şi pe drumul de întoarcere. Următoarea descriere a execuţiilor pe drumul spre „muncă”, oferită de un al doilea martor care a evadat dintr-un convoi condamnat la moarte în circumstanţe similare, ilustrează, poate mai clar decât toate celelalte, dimensiunile holocaustului de care au fost şi responsabili românii:

”8 poliţişti, Diadia Moişe şi o căruţă au însoţit evreii la locul de execuţie. Diadia Moişe îi ducea pe evrei la locul exterminării, pe Bug… el mergea într-o căruţă cu un container mare de samegou, ei mergeau pe jos cu puşti mari pentru execuţie. Moişe mergea cu ei în căruţă spre (zona) din afara lagărului, lângă Bug. Trăgeau în pădure. În timpul zilei şi noaptea de asemenea, vreo 100 de oameni (o dată). Kazakievici era prezent la fiecare acţiune de omorâre cu un revolver… noi nu auzeam împuşcăturile.

Erau în afara satului… Diadia Moişe ne spunea (cum îi omoară) … şi dacă era vreo fată drăguţă printre (victime), care găsea favoare în ochii lui, o salva… şi o ţinea pentru el. Poliţiştii erau deja atât de beţi, încât nu vedeau nimic. Poliţiştii nu aveau uniforme. Purtau hainele lor. Mulţi umblau cu o banderolă pe braţ… i-au îngropat pe evrei în afara pădurii într-o groapă mare. Era departe de Domanevca, la mai mulţi kilometri (de acolo). Din această cauză nu auzeau împuşcăturile. Vedeau că în fiecare zi rămâneau mai puţini. îl omorau în pădure şi îi îngropau în pădure” [135].

Pe 13 ianuarie 1942 un întreg convoi de evrei din sudul Basarabiei a fost exterminat de jandarmii români. Unii dintre aceşti evrei au venit în Domanevca din orăşelul Leova de pe Prut, deoarece erau consideraţi a fi infectaţi cu tifos. Această acţiune de omorâre se pare că a fost organizată în cooperare cu un comando al germanilor locali din judeţul Berezovca care au venit din întâmplare la Domanevca.

Este important de subliniat că impresia care probabil a fost creată până acum, că ucrainenii au fost singurii care au executat omorurile, în vreme ce românii au jucat rolul de organizatori şi supraveghetori, este una falsă. Înainte de toate, chiar unii dintre asasinii locali erau români, numiţi şi moldoveni [136]. Omorârea evreilor de către jandarmii (ca şi de către unii dintre soldaţii) postaţi în zonă a fost un fenomen scandalos. Totuşi, aşa cum s-a dovedit, aceşti jandarmi erau puţini ca număr, şi împrăştiaţi pe o arie largă între satele multe şi pe drumuri. Puţinii jandarmi din zonă aveau multe responsabilităţi, şi criza de forţă de muncă a făcut imposibilă crearea unui detaşament de execuţie permanent, care să-şi ocupe timpul doar cu uciderea evreilor.

În afara rolului lor de menţinere a securităţii, jandarmii români aveau şi alte variate responsabilităţi: să se asigure că ucrainenii lucrau câmpurile, să apere proprietatea colhozurilor şi sovhozurilor, şi să asigure rezerva de produse agricole pentru România. Evreii erau o povară de care trebuiau să scape, conform ordinelor, unele verbale, şi mână de lucru locală — poliţiştii ucrainieni — era repartizată pentru această sarcină la fel cum ţăranii erau repartizaţi să muncească la câmp. Aceia care au luat parte la acţiunile de omorâre nu aveau probleme speciale de conştiinţă sau de etică, din moment ce în ochii guvernului român fascist evreii, şi chiar mai mult evreii ruşi (sau ucrainieni), încetaseră să fie consideraţi oameni. Ucrainenii care îndeplineau politica română de exterminare erau dispuşi să-şi ucidă la fel de bine propriii conaţionali sau pe ruşii care i-au condus. Sub guvernul sovietic unii dintre comunişti luaseră parte la politica de mare teroare a guvernământului sovietic din anii ‘30, care a dus la înfometarea şi moartea a milioane de ucraineni. Guvernul sovietic şi politica sa împotriva ucrainenilor poartă într-o anume măsură responsabilitatea pentru concepţia prevalentă în Ucraina, că viaţa oamenilor era ieftină. Totuşi, nu doar poliţiştii ucraineni erau dornici să omoare evrei — jandarmii entuziaşti erau în egală măsură:

„Îmi aduc aminte că pe ziua de 13 ianuarie 1942, a venit un transport din Leova care au fost împuşcaţi împreună cu familia mea sub pretext că sunt bolnavi şi au păduchi şi poate să aducă o epidemie în lagăr dar oamenii nu au avut nimic. Jandarmii şi SS aveau o sete să omoare în ziua aceea. Pentru ei era o distracţie împuşcarea, trăgeau la ţintă… Victimele au fost fără număr. [Omorâtul] era cea mai mare plăcere a lor, aşa cum mergi să împuşti iepuri în pădure, aşa veneau ei şi puneau în flanc câte 3—4 şi împuşcau şi pe cine nimerea era mort“ [137].

Astfel, în afară de a fi la comanda operaţiunilor de exterminare din Domanevca, care a durat o perioadă de peste două luni, jandarmii români erau participanţi activi la acţiunile de exterminare. Mai mult, guvernul transnistrian a decis să rezolve problema pericolului epidemiei de tifos din Domanevca prin incinerarea cadavrelor evreilor inclusiv a celor care fuseseră îngropaţi în gropi comune, în contrast cu politica din Bogdanovca (vezi mai jos). Pentru mai mult timp, jandarmii din Domanevca îi aprovizionau pe prietenii lor împrăştiaţi prin satele înconjurătoare cu evreice din lagăr [138]. Actele de jaf de dinaintea uciderii ar merita o descriere scurtă şi în adâncime în cartea lui Ehrenburg, şi de data aceasta sunt menţionaţi şi poliţiştii ucraineni: „Înainte de a fi exterminată, lumea în lagărele morţii (Domanevca) era prădată. Românii şi poliţiştii (ucraineni) luau bani pentru tot: pentru o sorbitură de supă, pentru o oră de viaţă, pentru fiecare oftat, pentru fiecare pas” [139].

Pe 19 martie 1942, o dată cu terminarea unei mari „serii“ de acţiuni de omorâre, pretorul din raionul Domanevca i-a raportat în scris prefectului Isopescu că într-adevăr acţiunea fusese încheiată. Totuşi a atenţionat că, deşi mai rămăseseră câţiva evrei, pericolul unei alte epidemii de tifos era o cauză de îngrijorare constantă. El a cerut permisiunea să-i evacueze pe toţi supravieţuitorii la Bogdanovca, care servea încă odată drept „loc de detenţie” pentru evrei, înainte de a fi omorâţi, sau la un colhoz care să fie transformat într-un popas final pentru evreii din lagăr care erau infectaţi sau neproductivi. Este important de reamintit că până la începutul lui mai, jandarmii au continuat să aducă convoaie de evrei din sudul Transnistriei şi că toate aceste convoaie erau îndreptate spre raionul Domanevca, mai întâi în lagărul din Domanevca şi apoi la Acmecetca (vezi mai jos).

Acest raport [140] este important pentru înţelegerea operaţiunii de omorâre din lagărul Domanevca, din „Regatul morţii”, aşa cum raportul lui Isopescu către Alexianu, de pe 13 noiembrie 1941, este important pentru înţelegerea operaţiunii paralele din Bogdanovca. Din acest motiv, documentul este citat aici aproape în întregime:

”Aveam onoare a raporta următoarea situaţie: în Domaniovca există un lagăr de evrei, care prezintă un pericol permanent pentru autorităţi şi populaţia autohtonă din localitate, din Cauza mizeriei în care trăiesc şi a insectelor de care sunt plini, fiind cel mai bun mediu de răspândire al tifosului, holerei şi al altor boale.

Cum în această Comună s-au împuşcat un număr neînsemnat de evrei, care au fost îngropaţi în gropi neconforme cu regulile cerute fiind săpate la suprafaţă la o adâncime de cel mult 1/2 m şi care prin infiltrarea apei în pământ o dată cu topirea zăpezii va prezenta un pericol pentru sănătatea publică. Pentru a putea face faţă pericolului de răspândire al epidemiilor din cele arătate mai sus, vă rugăm să binevoiţi a dispune mutarea lagărului la Bogdanovca sau la un colhoz pentru toţi cei bătrâni care sunt neputincioşi a lucra cât şi pentru copii sub paisprezece ani, iar restul să fie plasaţi în colhozuri, deoarece ţinându-i pe toţi la un loc, nu pot produce absolut nimic, iar din cauza mizeriei mor zilnic între 30—50 iar murdăriile lăsate de ei în jurul caselor unde trăiesc constituie un focar permanent de infecţie.

Totodată vă rugăm să binevoiţi a dispune prin serviciul judeţean luare de măsuri necesare, funcţie de situaţie care este destul de critică.

Rugându-vă să binevoiţi a dispune”.

Pe 25 martie 1942, Isopescu s-a hotărât să acţioneze conform Decretului nr. 23, deşi ordinul nu specifica ce să facă cu cadavrele evreilor. La raportul pretorului el a adăugat o notă, cu scrisul de mână: „corpurile trebuie arse astfel încât să nu se răspândească epidemia”. Isopescu nu a acceptat propunerea de transferare a evreilor supravieţuitori din Domanevca la Bogdanovca de vreme ce acum, pentru că lagărul mare fusese golit de evrei, era timpul să replanteze câmpurile şi să crească porci! Ferma de stat era în proprietatea statului român, şi trebuia să fie redată scopului său iniţial. Isopescu a respins şi propunerea de a împrăştia bătrânii şi copiii prin colhozuri, hotărând în schimb să fixeze un nou lagăr cu un singur scop: să scape de gunoiul uman din judeţ — aşa cum vedea el lucrurile, de evreii care nu mai erau folositori, şi să-i lase să moară „natural”, prin înfometare şi prin interzicerea oricărui ajutor din afară (vezi în continunare).

Arderea cadavrelor din Domanevca a fost mult mai dificilă şi mai complexă decât operaţiunea paralelă din Bogdanovca, din cauza timpului scurs de la ucideri. Ca răspuns la ordinul lui Isopescu, a fost formată o unitate de „gropari”, compusă din 50—60 de evrei puternici cărora li se permitea chiar să muncească pentru ţărani pentru a-şi câştiga pâinea. Mai întâi au încercat să ardă cadavrele construind ruguri din lemne şi corpuri: alternau straturi de cadavre cu straturi de lemne, turnau deasupra benzină şi dădeau foc grămezilor. Totuşi, această metodă mergea bine doar cu cadavre „proaspete”; i.e. cu cadavrele evreilor care doar fuseseră ucişi. Atâta timp cât lemnul era asigurat, arderea era relativ rapidă şi bună. Cadavrele evreilor care muriseră (şi nu fuseseră împuşcaţi) erau aruncate într-o casă special aleasă pentru acest scop, şi stăteau acolo până când groparii îi aduceau la ruguri, la fiecare zâteva zile [141]. Mutarea cadavrelor din gropile în care fuseseră îndesate de jandarmi şi de poliţiştii ucrainieni era prea înceată, şi aceste corpuri nu ardeau bine — unele erau încă îngheţate atunci când erau scoase din groapa comună. Mai multor gropi li se dădea foc deasupra, fără să mai fie mutate cadavrele. De aici rezulta doar o incinerare parţială a cadavrelor care erau la fundul gropii, în ciuda faptului că focul era puternic, multe lemne erau permanent arse înăuntrul gropilor care nu erau prea adânci.

Între timp pământul s-a dezgheţat. Corpurile au început să se descompună în căldură, iar jandarmii nu au mai putut să suporte mirosul. În acelaşi timp în care ardeau corpurile, unora dintre groparii evrei li s-a ordonat să sape gropi comune adânci, de 4 x 5 metri, şi peste 3 metri adâncime. Unele dintre cadavre au fost aranjate în aceste gropi adânci aşa cum ordonase Isopescu, în vreme ce altele au continuat să fie arse timp de peste două luni, până la sfârşitul lui mai. Cu toate că focul era în pădure, la mai mulţi kilometri depărtare de Domanevca, supravieţuitorii din lagăr puteau simţi mirosul de carne arsă. În orice caz, aşa cum a declarat un supravieţuitor, nu a mai rămas nici un cimitir — un loc care ar fi putut fi văzut şi indicat drept o groapă comună: „Nu există cimitir fiindcă toţi care au fost împuşcaţi în primăvară li s-a dat foc la gropile acelea, ca să nu se răspândească o epidemie, ziceau ucrainenii” [142]. Când s-au terminat operaţiunile de incinerare şi de reîngropare, unităţii de „gropari” le-a fost repartizată sarcina de a îngropa zeci de evrei, dintre cei care fuseseră aduşi mai târziu, cei care mureau zilnic în lagăr. Unele dintre aceste morţi erau cauzate de condiţiile de viaţă dificile, în timp ce altele rezultau din acţiunile de omorâre îndeplinite adesea de detaşamentul de execuţie al rezidenţilor germani din districtul Berezovca (vezi mai jos). Guvernatorul Alexianu a vizitat ferma colectivă Domanevca în vara lui 1942, la sfârşitul operaţiunii de incinerare şi reîngropare. Celor aproximativ 200 de „specialişti” supravieţuitori, în majoritate femei, li s-a ordonat să stea departe de orăşel: „aveau o înfăţişare atât de groaznică… încât în ziua când se aştepta vizita guvernatorului, tuturor evreilor li s-a ordonat să părăsească târgul, să plece la o distanţă de 5-6 kilometri şi să nu se înapoieze decât seara” [143].

ACMECETCA

Satul Acmecetca era situat pe Bug, la optsprezece kilometri sud de Bogdanovca, la optsprezece kilometri nord de Domanevca şi la şaizeci de kilometri de Golta. Deşi descris în documente ca sat, Acmecetca fusese, de fapt, o crescătorie de porci, iar în timpul regimului sovietic, singurii locuitori de acolo fuseseră lucrătorii fermei. Locul era complet izolat de alte sate din zonă, atât din cauza distanţei faţă de centrele populate, cât şi pentru că era păzit cu stricteţe [144]. Acmecetca a fost ales personal de Isopescu la începutul lunii martie 1942 (vezi în continuare) pentru a servi ca loc de concentrare a tuturor evreilor incapabili de muncă şi care nu aveau unde să fie trimişi. Deşi data exactă a întemeierii sale rămâne necunoscută, lagărul a fost probabil înfiinţat cam o dată cu încheierea masacrelor de mari dimensiuni.

Convoaiele de evrei au continuat să se scurgă în „regatul morţii” până în iunie 1942, reducându-se pe măsură ce populaţia evreiască se diminua. Masacrele se terminaseră, iar bătrânii, bolnavii şi copiii au fost trimişi la Acmecetca, împreună cu evreii — indiferent de vârstă — care nu puteau munci. Şi evrei sănătoşi erau expediaţi aici, pentru diferite motive: unii ca pedeapsă pentru că încălcaseră ordine; femei şi fete, împreună cu părinţii şi soţii lor, pentru că se opuseseră violurilor făcute de jandarmi şi de funcţionari ai guvernământului român; alţii pentru că refuzaseră — sau lăsaseră impresia că refuză — să predea obiectele de valoare etc. Prizonierilor le-au fost adăugaţi câteva sute de orfani, iar la scurt timp de la înfiinţare, lagărul de la Acmecetca avea o populaţie de 4.000 de evrei.

Lagărul, care se întindea pe toată suprafaţa fermei, consta din patru cocini expuse vântului, ploii şi zăpezii, şi dintr-o magazie lungă. Pereţii făcuţi din scânduri împărţiseră cocinile în compartimente, iar în fiecare fuseseră înghesuiţi circa 1.000 de oameni. Magazia fusese rezervată orfanilor. Acmecetca era înconjurată de trei garduri din sârmă ghimpată şi şanţuri adânci. Nedorind să rişte nimic, poliţiştii ucraineni, comandaţi de jandarmi români, păzeau cu stricteţe prizonierii [145].

Scopul principal al lagărului era exterminarea prizonierilor evrei fără folosirea forţei, doar prin izolarea totală de populaţia locală. Chiar şi aşa, Acmecetca era considerat „un lagăr al morţii”. Paza împiedica aducerea de hrană în lagăr, iar evreii prizonieri „stăteau zile întregi întinşi pe pământ sau pe paturi, şi nu se puteau mişca” [146]. După câteva săptămâni de izolare, mulţi evrei mureau de foame, iar ceilalţi ajungeau într-o stare de epuizare totală [147].

La început, jandarmii numiseră unul dintre prizonieri responsabil cu menţinerea ordinei în lagăr. După un timp, un asemenea rol devenise inutil: evreii erau prea istoviţi, în mod evident, erau incapabili de evadare. Paza exterioară slăbise, iar poliţiştii ucraineni pătrundeau în lagăr doar pentru inspecţii de rutină. La început, jandarmii români au cumpărat de la evrei hainele care mai erau în stare bună, în schimbul câtorva cartofi. Poliţiştii ucraineni le-au urmat exemplul, deşi asemenea „afaceri” erau interzise. Împinşi de foame, evreii care avuseseră haine le-au vândut, iar după scurt timp, majoritatea prizonierilor nu mai aveau îmbrăcăminte şi umblau desculţi, goi, înfăşuraţi în zdrenţe sau bucăţi de hârtie de ambalaj. Puţinii evrei duşi de poliţiştii ucraineni — în iarna anului 1942 — să lucreze în lagăr şi în zona din vecinătatea acestuia, munceau desculţi. „Când am sosit la Acmecetca, în 1942, acolo nu existau copii. Bărbaţii şi femeile umblau goi… cu cârpe în jurul şoldurilor… munceau desculţi, cu picioarele pline de răni… n-am văzut niciodată aşa ceva… când m-au luat de la colhoz (Acmecetca — n.a.) şi m-au dus înapoi la Domanevca, a fost ca şi cum m-aş fi născut din nou“ [148].

Foametea nu era singura cauză a deceselor din Acmecetca. Majoritatea prizonierilor aveau febră tifoidă şi sufereau de dizenterie şi furunculoză. Victime făceau şi malaria sau tetanosul. Lagărul nu asigura tratament medical, iar evreii se aflau într-un mediu contaminat; pe măsură ce li se apropia sfârşitul, nu mai aveau putere să se ducă să-şi facă nevoile, nici măcar să-şi mişte degetele. Din cei aproximativ 4.000 de evrei trimişi iniţial în lagăr, doar câteva sute trăiau în mai 1942. Cu toată rata ridicată a mortalităţii, în lagăr existau, în orice moment, câteva sute de evrei. Aceasta pentru că, din aprilie 1942, Isopescu dirija tot „gunoiul uman“ — adică evreii trimişi de guvern în „regatul morţii” — către Acmecetca. În aprilie 1942, în zonă izbucnise o altă epidemie de tifos vezi mai jos), iar la 24 mai 1942, Isopescu a expediat următoarea telegramă către Inspectoratul Jandarmi din Transnistria:

”În locul Lagărului Bogdanovca am destinat pentru jidani Acmecetca tot în Raionid Dumaniovca. Ca atare rugăm a nu mai trimite jidani cu destinaţia Bogdanovca ci Dumaniovca de unde sunt excortaţi în lagăr la Acmecetca” [149].

La începutul lunii aprilie, lui Isopescu i s-a cerut, printr-un ordin secret al guvernământului, să raporteze numărul evreilor ce trăiau încă în ghetourile din „regatul morţii”. Conform raportului lui Isopescu, în iarna 1941-1942, în Domanevca (incluzând toate raioanele) fuseseră peste 72.000 evrei. La 1 aprilie 1942 rămăseseră doar 145 bărbaţi, 481 femei şi 159 copii. „La 1 aprilie, în ghetoul Vradievca, erau 24 bărbaţi, 22 femei şi 47 copii.” Numărul evreilor din Acmecetca nu era înregistrat separat, poate pentru că ei nu erau consideraţi persoane în viaţă. Isopescu adăugase că toţi evreii din ghetourile din regatul lui, adică cei capabili să muncească, urmau să fie concentraţi în ferma de la Bogdanovca, „singurul care va rămâne în întreg judeţul, având în vedere numărul evreilor existenţi şi a celor care trebuiau să fie transferaţi de la Vladievca şi de convoaiele despre care am fost informat că se află pe drum, ai căror membri vor fi internaţi aici” [150]. Se solicitau patruzeci de soldaţi şi zece poliţişti pentru a păzi deţinuţii.

Lagărul Acmecetca trezea teroare în sufletele evreilor din ghetourile judeţului Golta — supravieţuitori ai masacrelor româneşti şi deportaţii recent sosiţi, trimişi de guvernământ, care au continuat să rămână în zonă până la începutul anului 1943. Pădure, care răspundea încă oficial de problema evreilor, trimitea fete la Acmecetca, pentru că refuzaseră să se instaleze în reşedinţa lui din Golta, unde „îşi procura un harem din femeile care-i plăceau”, după cum se menţionează în actul său de condamnare. Pădure folosea numele lagărului pentru a stoarce bani de la evreii care fuseseră trimişi direct din România în judeţul Golta, în vara anului 1942. Ameninţarea lui se reducea la o propoziţie: „Acmecetca (adică moartea — n.a.) vă aşteaptă” [151].

Un comitet alcătuit în Domanevca, format în mare parte din evrei deportaţi din România în vara anului 1942, a abţinut aprobarea, la începutul anului 1943, să viziteze lagărul şi să aducă hrană prizonierilor. Evreii din lagărul Domanevca, care primeau hrană în schimbul muncii lor, deciseseră să contribuie cu „câştigul” lor pe o zi din fiecare săptămână la îmbunătăţirea vieţii acelor prizonieri. În acel moment, nu mai trăia nici unul dintre cei 4.000 de evrei internaţi iniţial în lagăr.

Nici un scriitor n-ar putea descrie lagărul şi evreii din el aşa cum a făcut-o cineva care a fost acolo la începutul anului 1943:

”Grozăviile ce se petreceau acolo erau de nedescris… Acest lagăr servea ca un fel de sabie a lui Damocles deasupra capului tuturor deportaţilor, fiind toţi în primejdia ca, fără vina măcar, să fie trimis acolo, spre a fi exterminat prin inaniţie şi tot ce se poate imagina ca mizerie fizică.

… În acest lagăr erau trimişi bătrânii, copiii şi toţi indezirabilii, sau cei bănuiţi că ar deţine aur sau briliante şi în fine toţi de care voiau să se scape.

…Într-una din sâmbete mi-a venit rândul mie şi lui Oscar Grunberg să ducem alimentele.

Ne-am suit în căruţă cu alimente şi bani în buzunar, pentru cumpărarea poliţiei locale, plus vodca, şi ne-am deplasat la Ahmecetca.

Aci am găsit următorul tablou:

Pe un deal aflător pe malul Bugului, se întindea în stare de părăsire o fostă crescătorie de porci, rusească. În această crescătorie au fost băgaţi evreii în cuşti, în fiecare cuşcă câte o familie întreagă evreiască. Oamenii se aflau complectamente goi, fără măcar un petec de cârpă pe ei. Trăiau într-o completă promiscuitate, amestecaţi, bărbaţi, femei şi copii. Unii din ei erau de acum uscaţi de inaniţie ca nişte schelete, alţii, mai noi, umflaţi de foame.

Mureau zilnic câteva zeci de inşi, în afară de inaniţie contribuiau la aceasta şi nenumărate boli, ca tifos, dezinterie, râie, vitaminoză.

…Ajunşi acolo, îmbătând şi cumpărând paza, compusă dintr-un jandarm şi 3 poliţişti ucrcaineni, am început împărţirea alimentelor: 1 pâine la 4 inşi şi ceva mălai.

Năvala nenorociţilor era de neînchipuit.

La un moment dat s-a repezit la mine unul din cei aflaţi sub formă de schelet şi mi-a smuls din mână o pâine întreagă, strigându-mă pe nume. Mi-era imposibil să-l recunosc. Acesta fusese un comerciant bogat din Comuna Sărata din Sudul Basarabiei. Îl chema Grişa Ghertzberg. Soţia lui, care sta lângă el, complet goală ca şi el, voind să ia o bucată din pâinea ce mi-a smuls, a fost bruscată de propriul ei bărbat. Iar cei doi copii ai lor plângeau, fără a se putea măcar ridica de la pământ.

Picioarele nu-i mai ajutau. Doamna, recunoscându-mă a căutat să mă înduplece să iau numai copiii cu mine. Fără să-mi dau seama de imposibilitatea acestei salvări, am acceptat totuşi, luând cu mine pe fetiţa, Lili, în vârstă de 7 ani. Am băgat-o în sacul ce fusese golit de pâinea ce am distribuit, şi am eşit din lagăr. Poliţistul, pe jumătate beat, nu şi-a dat seama că în sac se afla un copil, şi aşa copilul a putut să fie scos. În acel moment, în lagăr erau 25 de copii” [152].

Prefectului Isopescu îi plăcea să viziteze Acmecetca. Acesta era, după cum s-a remarcat la procesul lui, „lagărul preferat al lui Isopescu, unde el se delecta privind chinurile internaţilor şi moartea prin inaniţie” [153]. De obicei, când venea era beat şi făcea fotografii. Le trimitea şi ziarelor din Bucureşti dar, din câte ştim, ele n-au fost publicate. Rolul lui Isopescu în suferinţa prizonierilor n-a fost doar unul pasiv. Inventase o metodă sadică de tortură, care amesteca plăcerea lui, de a-i face pe alţii să sufere, cu un fel de falsă milă creştină, permiţând groparilor evrei să se încălzească în timp ce incinerau cadavrele.

După ce erau slăbiţi, până la epuizarea totală, Isopescu dă dispoziţii să li să dea ceva de mâncare şi anume: câte un cartof crud fiecăruia, care mărea şi mai mult chinurile înfometaţilor, prin durerile ce le provoca, iar mai apoi o ceşcuţă mică de făină de porumb, pe care internaţii o mâncau nefiartă [154].

Evreii amestecau făina cu apă, luată în cutii ruginite de conserve, din mlaştinile de lângă Bug sau din fântânile abandonate. În aprilie 1942, deportaţii au fost lăsaţi fără un strop de apă. În zilele ploioase, reuşeau să strângă ceva apă, dar erau multe săptămâni secetoase, iar în acea perioadă mulţi au murit de sete. Alţii se târau în lungul sârmei ghimpate, pentru a-şi umezi buzele cu frunze şi rădăcini de plante sălbatice, care creşteau acolo — deportaţii mâncaseră toate plantele din interiorul lagărului. Isopescu obişnuia să vină în timpul verii însoţit de prieteni şi de ofiţeri germani de dincolo de Bug, ca să vadă şi să fotografieze Acmecetca. Oaspeţii intrau în magazia în care se aflau copiii muribunzi, scheletici, cu burţile umflate şi figuri ridate, de bătrâni. Selecţiile din ghetourile rămase erau făcute de subprefectul Pădure.

Spre sfârşitul masacrelor, Isopescu pregătise un raport despre starea de spirit a populaţiei din judeţ, în care afirma că „populaţia se simte uşurată în urma excluderii jidanilor din viaţa politică şi în prezent aşteaptă desfiinţarea colhozurilor… în Golta au rămas numai 40 de jidani” [155].

La sfârşitul lunii ianuarie 1942, Isopescu raporta guvernământului despre planul lui de a renova toate reşedinţele de raion: Crivoie-Ozero, Liubaşevca, Domanevca şi Vradievca. „Aspectul oraşelor (de fapt nişte târguri — n.a.) este jalnică de pe urma războiului judeo-bolşevic şi de pe urma urei neîmpăcate pe care populaţia creştină o nutrea contra a tot ce era jidovesc, care [încă] înainte de înfiinţarea administraţiei a distrus până la pământ casele foste jidoveşti [156]. Isopescu dorea să reconstruiască acele târguri „să ia un aspect care să arate specificul românesc al acestui pământ”, iar în acest scop solicita să i se trimită arhitecţi români. Cerea de asemenea aprobare pentru construirea unei biserici româneşti şi a unei catedrale. La apogeul masacrelor, prefectul ordona pretorului din Vradievca să găsească şi să confişte imediat „toate vitele rămase de la evrei” şi de la locuitorii care fugiseră şi să le trimită la sovhozuri şi colhozuri [157]. Aceste vite „evreieşti” deveneau proprietatea statului român.

Guvernământul considera că cea mai importantă activitate din judeţ o reprezenta reluarea muncii pe câmpuri, nu masacrele. O telegramă a guvernatorului îi cerea lui Isopescu să trimită şefii direcţiei agricole şi directorii sovhozurilor şi colhozurilor la o conferinţă din Tiraspol, ce a avut loc la 18 ianuarie 1942, unde să raporteze despre situaţia forţei de muncă, cantitatea de seminţe, şeptelul, starea maşinilor şi tractoarelor etc. [158]. Aceste informaţii erau necesare pentru planificarea reluării muncii pe câmpuri în primăvara aceea. Chiar în timpul conferinţei, mii de evrei erau incineraţi la Bogdanovca.

Pădure, iar uneori şi Isopescu, conducea selecţiile printre puţinii evrei care supravieţuiseră masacrelor şi printre cei deportaţi de guvernământ, trimiţându-i în regatul morţii. Ca rezultat al acestor selecţii, unii au fost trimişi la Acmecetca, iar alţii la sovhozuri şi colhozuri. Isopescu alegea el însuşi „jidanii pentru muncă” dintre evreii ce-i fuseseră trimişi în primăvara şi vara anului 1942, expediindu-i la sovhozuri. Acestora le dăduse nume noi, româneşti, din moment ce aparţineau acum statului român. Evreii, printre care se aflau şi copii de 12 ani, munceau în condiţii de robie. Noaptea şi când nu lucrau, erau ţinuţi în grajduri, păziţi de jandarmi şi de doi, trei poliţişti locali [159].

În fermele acestea, agronomii — de fapt toţi românii care lucrau acolo — aveau putere de viaţă şi de moarte asupra evreilor. În data de 4 iulie 1942, pretorul Ursu i-a raportat lui Isopescu despre faptele unui agronom de la ferma „Duca Vodă”, ce fusese înfiinţată în Acmecetca, în zona întinsă ce nu făcea parte din lagăr. Agronomul, Bicosu Mandia, întâlnind două evreice pe teritoriul fermei, le aruncase într-un iaz şi le înecase. Apoi le scosese (din apă — n.a.) şi le îngropase [160]. Cele două femei, care erau gravide, rămăseseră în urma unui grup de muncitori evrei care se întorceau de pe câmp. Furios la vederea femeile gravide, agronomul le dusese la iaz şi le lovise în cap cu un ciomag, apoi le înecase, ţinându-le capetele sub apă. După câteva zile, trupurile fuseseră găsite plutind pe apă. Deşi politica de exterminare fizică fusese abandonată în Transnistria, sclavii evrei din colhozuri trăiau în condiţii ce nu pot fi descrise. La 2 iunie 1943, comandantul Jandarmeriei din Transnistria raporta că, ţinând seama de zvonuri şi de plângerile ce-i fuseseră adresate, iniţiase o anchetă privind condiţiile din lagărele de muncă din judeţul Golta. Ancheta a revelat că autorităţile locale „nu mai hrăniseră evreii de multe luni, nu aprovizionaseră ţiganii şi nu dăduseră de mâncare prizonierilor din lagărul Golta. Mulţi dintre oamenii aceia au trebuit să muncească până se prăbuşeau de foame” [161].

Unul dintre conducătorii comitetului evreiesc din Domanevca, căruia i se permisese să viziteze Acmecetca, a nimerit întâmplător la un sovhoz, al cărui nume nu-l ştia, unde, în 1943, munceau peste 20 de evrei. „Vizitând diferite lagăre de muncă, am dat de o fermă unde se aflau peste 20 de oameni printre care 4 medici, un inginer, un farmacist, completamente goi, stând într-un fost grajd pe paie, având o singură zdreanţă care atârna pe un cui la uşă care servea fiecăruia când avea nevoie să iasă afară. Când am văzut această situaţie mi-am dat seama că sunt sortiţi pieirii, să fie trimişi la Acmecetca pentru exterminare nefiind utilizabili pentru munci din cauza lipsei de îmbrăcăminte. Am procedat de îndată la o colectă de îmbrăcăminte… şi astfel au scăpat de moarte” [162].

În ziua în care Isopescu a trimis o telegramă Inspectoratului Jandarmi Tiraspol, anunţând că nu poate raporta deoarece drumurile erau acoperite de zăpadă, iar trenurile nu mergeau, el a ordonat pretorilor din judeţ să vâneze evreii care fugiseră din lagărele morţii şi se ascundeau prin sate, în multe cazuri cu ştiinţa primarilor sau a conducătorilor colhozurilor. „Cei care vor fugi vor fi împuşcaţi”, a ordonat prefectul, după care a adăugat „Ne veţi raporta absolut exact numărul jidanilor din raionul dumneavoastră” [163].

Pretorii trebuiau să raporteze lunar, telefonic, numărul evreilor „folositori” şi „nefolositori”. Toţi ştiau că cei „nefolositori” urmau să fie evacuaţi, adică transferaţi la Acmecetca. Iliescu, pretorul din raionul Domanevca, a transmis următorul raport la 17 aprilie 1942:

”Avem onoarea a raporta că până în prezent sunt distribuiţi la colhozuri şi fermele statului un număr de 774 evrei. Bătrâni, femei şi copii, operaţiunea este în curs cu nevoile şi fermele statului.

2) Rămân necunoscuţi din număr 88 bărbaţi, 140 femei, 42 copii care sunt întrebuinţaţi la diverse ateliere la lucrători ce sunt necesari până la desfiinţarea complectă a ghetourilor.

3) Rămân disponibili neevacuaţi 113 bărbaţi, 270 femei, 33 copii.

„nu apţi pentru nici un serviciu 32 bărbaţi, femei 211, copii 106. Din cauza că nu s-au ţinut de predecesorul meu rugăm şi situaţia la zi conform Ord 28/941 privitor la lagărul de evrei nu ne putea da o situaţie care să precizeze distribuirea celor evreu.

La această situaţiune a contribuit şi numărul mare de morţi care variază de la o zi la alta, aşa că evidenţa clară şi precisă nu s-a putut tine cu toate eforturile făcute de noi. Autor și Iliescu [164].

Întoarcerea la viaţa normală — lucru prin care guvernământul Transnistriei înţelegea lucrarea pământului şi creşterea vitelor, pentru a produce hrană pentru ţară — depindea şi de soarta evreilor. De fiecare dată când Isopescu, funcţionarii lui, soldaţii şi jandarmii subordonaţi lui credeau că au terminat cu pericolul evreiesc, guvernământul trimitea alte convoaie de evrei. Judeţul Golta (ca şi cel vecin, Berezovca, vezi mai jos) era privit ca o groapă de gunoi pentru evreii ce supravieţuiseră în lagăre sau pentru cei găsiţi ascunşi în sudul Transnistriei de către jandarmerie, armată sau poliţie. Pe tot parcursul anului 1942, s-a dus o luptă ascunsă între Odessa şi Golta, adică între guvernământul Transnistriei şi prefect. Poziţia lui Isopescu era limpede: nu-mi mai trimiteţi jidani! Plângerile lui au devenit şi mai vehemente când epidemia de tifos care, după cum sublinia el într-o scrisoare, se terminase o dată cu ultimele masacre de la Bogdanovca, la 9 ianuarie 1942, izbucnise din nou, devenind o ameninţare pentru judeţ.

O echipă sanitară mobilă fusese trimisă în judeţ, de către guvernământ, în cooperare cu armata română, pentru a preveni răspândirea epidemiei printre locuitori, adică printre rezidenţii judeţului Golta (neevrei — n.a.). În ianuarie 1942, Isopescu informa această echipă [165] că epidemia cuprinsese satele Vazdovca, Iasinovca, Poznanca şi Bobric şi cerea recrutarea unei echipe sanitare locale — cu ajutorul pretorilor — pentru a combate epidemia.

Guvernământul transnistrian nu şi-a schimbat ordinele în urma plângerilor lui Isopescu şi a continuat să trimită în judeţul Golta convoaie cu evrei localnici din sud. Prefectul judeţului Berezovca a refuzat să primească unul dintre convoaie, pretinzând că guvernământul decisese ca toţi evreii „să fie trimişi în judeţul Bogdanovca” (de fapt, în satul cu acel nume, nu în judeţ). Comandantul Jandarmeriei Transnistria, colonelul Broşteanu, a cerut comandantului de jandarmi din Golta să intervină şi să-l convingă pe Isopescu să primească acel convoi, cu făgăduiala că va fi „ultimul convoi evreiesc” [166]. Ca răspuns la solicitarea legiunii de jandarmi din judeţ de a accepta „ultimul convoi de jidani”, Isopescu şi Pădure au alcătuit şi au semnat o scrisoare detaliată, prin care explicau refuzul de a primi alţi evrei.

”Întrucât în judeţul Golta a izbucnit tifosul exantematic, trimiterea unui nou convoi de jidani ar contribui în mare măsură la întinderea acestei epidemii, periclitând astfel viaţa ostaşilor noştri şi aliaţi. În plus Bogdanovca fiind o fermă de Stat unde a şi început muncile agricole, aducând aceşti jidani aci am fi nevoiţi să le oprim din cauza tifosului.

În consecinţă, vă rugăm să binevoiţi a dispune că convoiul de jidani să fie trimis în alte judeţe unde sunt lagăre şi unde pericolul de întindere este mai mic” [167].

După trei zile, la 24 aprilie 1942, după ce, probabil, Isopescu primise lămuriri telefonice conform judeţul lui urma să constituie ca loc de exterminare a evreilor ucraineni, Isopescu a informat Inspectoratul Jandarmi Transnistria că Acmecetca avea să fie noua destinaţie a convoaielor. În acelaşi timp, şi fără legătură cu dorinţele sale, comandanţii armatei şi jandarmeriei continuau să găsească, să aresteze şi închidă evrei, alcătuind convoaie pe care le trimiteau în fabrica de ucidere pasivă din raionul Domanevca. După efectuarea unui studiu, comandantul serviciului de informaţii din judeţul Balta a raportat, la 16 aprilie 1942, că evrei evadaţi din convoaiele venind din Odessa, precum şi din ghetourile şi lagărele din zona Bugului, se strecuraseră pe furiş în oraş. El cerea poliţiştilor ucraineni şi jandarmilor să se mobilizeze, pentru a-i aresta, împreună cu aceia care nu aveau permis pentru a locui în ghetoul local, „să fie imediat ridicaţi şi trimişi la un lagăr pe Bug, ţinându-se seama ca timpul este destul de bun”. Cerea ca şi evreii localnici să fie incluşi în convoaie — acestora li se permisese să rămână „pentru că vremea era plăcută”. Lipsa jandarmilor, adăuga comandantul, nu reprezenta un motiv ca evreii să nu fie trimişi în lagărele de pe Bug. „Pentru escortarea convoaielor, pot fi folosiţi poliţişti şi ucraineni localnici. Un asemenea act corespunde spiritului ordinelor si viziunii guvernului” [168].

După primirea acestui raport, prefectul de Balta, colonelul Vasile Nica, a ordonat deportarea evreilor din Balta în lagărele de pe Bug — adică în „regatul morţii” — escortaţi de poliţişti ucrainieni [169]. Prefectul a adăugat că orice încălcare a legii va fi pedepsită conform Ordonanţei nr. 23. Ameninţarea voalată cu aplicarea Ordonanţei nr. 23 reprezenta, pentru administraţia română din Transnistria, aprobarea de a ucide. Numărul evreilor ucraineni deportaţi din Balta, începând cu aprilie 1942, este necunoscut. Se ştie doar că, la sfârşitul lunii ianuarie 1942, circa 200 de evrei fuseseră transferaţi din închisoarea din Balta în Domanevca. Aceştia, printre care erau şi câţiva partizani, fuseseră prinşi rătăcind pe drumuri, pe câmpuri, prin sate sau în diferite ascunzători. Fuseseră ţinuţi în închisoarea locală în condiţii groaznice, păziţi de poliţişti ucrainieni, şi fuseseră transferaţi la Domanevca pentru a îngropa sau incinera cadavre [170].

Incinerarea cadavrelor la Domanevca n-a pus capăt epidemiei de tifos, iar în primăvara lui 1942, molima ameninţa din nou populaţia ucraineană. Ameninţarea s-a extins şi asupra multor soldaţi români din zonă, deoarece la Domanevca soldaţii, sub comanda locotenentului Găletaru, îndeplineau funcţii de jandarmi. După ce a primit raportul echipei sanitare din judeţ, marele specialist în epidemii, dr. Tătăranu, a ordonat personal prefectului Isopescu să ia doar măsuri „administrative” pentru a pune capăt molimei. De data aceasta, a fost mai puţin precaut şi a formulat ordinele în scris:

”1. Să opriţi orice altă deplasare de evrei în cuprinsul judeţului afară de cei incapabili de muncă cari vor fi izolaţi la Bogdanovca.

2. Evreii valizi, deparazitaţi vor fi întrebuinţaţi la munci şi controlaţi din punct de vedere sanitar în colhozurile unde vor locui” [171].

Se pare că dr. Tătăranu nu cunoştea existenţa lagărului Acmecetca, care, de o lună sau două, „rezolvase” problema tifosului în judeţ. Gândea încă în termenii din 1941, când recomandase rezolvarea problemei tifosului în Bogdanovca. Pentru că Acmecetca era „creaţia” personală a lui Isopescu, distracţia particulară a unui om care avea putere peste zeci de mii de evrei, care decidea exact când şi cum vor muri acei evrei înfometaţi. Era deseori beat când venea în vizitele lui periodice, însoţit de ofiţeri germani, pentru a investiga cât durează până moare un jidan şi pentru a fotografia procesul morţii. Reizbucnirea tifosului nu mai reprezenta o ameninţare pentru evrei, fiindcă rămăseseră prea puţini, ci implica riscuri pentru armată, funcţionarii guvernamentali şi populaţia ucraineană. Dar reizbucnirea tifosului o dus la creşterea urii faţa de puţinii evrei supravieţuitori şi faţă de aceia aduşi din alte judeţe. Numărul evreilor se modifica mereu, după cum menţionase pretorul Iliescu din Domanevca, făcând imposibilă o evidenţă lunară a celor rămaşi în viaţă.

Locotenentul Găletaru, comandantul jandarmeriei din raionul Domanevca, dorea să scape soldaţii şi civilii români din raion de prezenţa celor câteva sute de evrei din târg, care încetaseră să mai reprezinte o sursă de venituri. La 16 aprilie 1942, el a raportat pretorului că, în conformitate cu „informaţii pe care le primise”, evreii din ghetoul din Domanevca „aruncă păduchi lângă fântânile din care iau apă oamenii şi chiar în fântâni”. Fântânile erau folosite de jandarmi şi de ucrainienii localnici, „iar uneori de soldaţii în trecere prin Domanevca”, în drum de la Odessa spre Golta. „Aceste elemente prezintă un pericol iminent pentru contractarea tifosului exantematic care s-a contractat numai şi numai la evrei.” Locotenentul solicita comandantului său să intervină pe lângă prefect „pentru ca acest ghetou să fie mutat sau la Acmecetca sau Bogdanovca”, unde există „clădiri corespunzătoare” şi unde evreii puteau fi izolaţi de civili [172].

Răspunsul lui Isopescu a fost imediat şi decisiv, iar după o selecţie finală, descrisă de unul dintre cei doi martori supravieţuitori de la Domanevca, ghetoul a fost lichidat, iar evreii trimişi spre una din cele două destinaţii posibile. Evreii apţi de muncă au fost transferaţi într-un lagăr nou, la aproximativ trei kilometri de Domanevca, iar ceilalţi la Acmecetca. Ordinul către pretor, privind evacuarea lagărului Domanevca, a fost semnat de Isopescu şi de Pădure.

”Suntem informaţi că jidanii din Dumanovca aruncă păduchi de tifos în fântâni şi în jurul lor, periclitând astfel viaţa ostaşilor şi locuitorilor ce utilizează aceste fântâni.

Vi s-a dat însă ordin categoric ca să scoateţi jidanii din comuna în casele şi grajdurile din marginea comunei.

Nici un jidan n-are ce căuta în comună. Meseriaşii se grupează în ateliere şi trăiesc în condiţiuni de igienă.

Lagărul rămâne în afara comunei Dumanovca şi nu se mută în altă parte.

Vi se atrage atenţia că rămâneţi responsabili de executare” [173].

Cu excepţia unei singure persoane, toţi cei transferaţi la Acmecetca, în urma evacuării ghetoului, au fost ucişi. Mărturia unicului supravieţuitor oferă singura descriere a selecţiei finale, a momentului sosirii în lagărul morţii şi a atmosferei de acolo.

Preşedinţia Consiliului de Miniştri dorea informaţii referitoare la numărul de evrei ce trăiau încă în judeţ. Pentru a obţine această informaţie, guvernatorul Transnistriei a trimis o telegramă lui Isopescu, cerându-i să studieze conţinutul ordinelor secrete nr. 197 şi 198 (conţinutul lor e necunoscut), apoi să trimită rezultatele imediat „spre a putea înainta situaţiile cerute urgent de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri” [174]. Interesul manifestat de conducătorii de la Bucureşti l-a făcut pe Isopescu să acţioneze pentru a reduce dimensiunile problemei. La 28 aprilie 1942, ziua în care a primit telegrama, Isopescu a ordonat comandantului de jandarmi să strângă „toţi evreii din judeţ, bătrâni, tineri, femei şi copii, apoi să-i trimită la Domanevca. Să rămână pe loc doar cei apţi de muncă” [175].

În ziua următoare, 29 aprilie, prefectul primise deja informaţii prin telefon de la cei cinci pretori, şi expediase o telegramă guvernământului, cu informaţiile solicitate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri. „Evreii au fost evacuaţi aici din alte regiuni ale ţării (România — n.a.). Nu mai există evrei localnici. Toţi cei fost trimişi au fost deportaţi. Total: 160 bărbaţi, 503 femei, 206 copii. Avem nevoie de 50 de soldaţi şi cinci civili pentru pază” [176]. În acest raport nu erau menţionaţi evreii din Acmecetca, pentru că nu erau consideraţi oameni vii. Numărul total al supravieţuitorilor bărbaţi din judeţ era de 119, excluzându-i pe cei 50 care continuau să lucreze la incinerarea cadavrelor în Bogdanovca. Aceste cifre reprezintă o realizare teribilă a românilor — doar cu patru luni înainte, Isopescu fusese alarmat, conform propriilor rapoarte, de potopirea judeţului de către aproximativ 72.000 de evrei.

De pe malurile Bugului, „adevărata graniţă a românismului”, după cum îşi descria judeţul Isopescu, el şi subprefectul au trimis o telegramă Conducătorului, cu felicitări de Paşte şi rugăciuni „în genunchi” ca Dumnezeu să aibă grijă de sănătatea lui Antonescu, ca să unească din nou ţara, s-o reînvie şi s-o aşeze pe „hotarele naturale” pentru totdeauna. Antonescu i-a transmis prefectului şi energicului său adjunct „tuturor creştinescul Adevărat a înviat şi un cald îndemn la muncă neprecupeţită pentru ridicarea neamului” [177].

La sfârşitul lunii aprilie 1942, Isopescu a încercat să pună capăt şuvoiului de convoaie din Berezovca, judeţul vecin, unde localnicii germani îi ucideau pe evrei (vezi mai jos). A refuzat să accepte un convoi de evrei trimis de legiunea de jandarmi, „iar din acest motiv, convoiul s-a întors”. Incidentul a dus la intervenţia personală a guvernatorului Alexianu, care, într-o scrisoare, îi reamintea lui Isopescu că, „în conformitate cu ordinele noastre, evreii din Berezovca vor fi deportaţi doar în regiunea Bogdanovca, din judeţul Dvs.” şi-i cerea să-i accepte şi să-i transfere acolo [178].

Isopescu a fost astfel obligat să-i accepte, dar el decidea locul deportării, confirmând astfel că liderii din Odessa nu erau la curent cu aranjamentele criminale pe care le introdusese în regatul lui. După câte cunoştea guvernatorul Alexianu, Bogdanovca reprezenta ultima etapă. Dar acum, când incinerarea cadavrelor se apropia de sfârşit, Isopescu intenţiona să-i redea lagărului Bogdanovca rolul său iniţial şi să reintroducă agricultura în sat. Într-o notă manuscrisă pe cererea guvernatorului, Isopescu a consemnat: „îi vom accepta, dar îi vom deporta în Domanevca, sub supravegherea poliţiei civile (ucraineni — n.a.)“ [179]. Abia la sfârşitul lunii mai, în timp ce epidemia de tifos se împrăştia ca un incendiu printre ucraineni, iar guvernul continua să trimită convoaie de evrei, Isopescu a declarat explicit că a ridicat altă Bogdanovca, un alt lagăr în regatul morţii, pentru transferul evreilor: „în locul lagărului Bogdanovca am desemnat Acmecetca, tot în raionul Domanevca, pentru jidani”. Aşa stând lucrurile, „nu mai trimiteţi jidanii spre Bogdanovca, ci spre Domanevca, de unde vor fi escortaţi spre lagărul Acmecetca” [180].

Guvernul din Odessa continua să-i învinuiască pe evrei pentru reizbucnirea epidemiei, chiar dacă la momentul respectiv rămăseseră puţini evrei. Un document de lucru, prezentat lui Alexianu la începutul lui mai 1942, afirma că molima se dezlănţuise în judeţul Golta, „din cauza evreilor din ghetourile Bogdanovca şi Domanevca, precum şi a prizonierilor din lagărele germane folosiţi ca lucrători”. În acel moment, în Bogdanovca şi Domanevca, la un loc, existau mai puţin de 500 de evrei.

Într-o notă manuscrisă către expertul medical, guvernatorul Alexianu a întrebat: „Dr. Tătăranu, ce trebuie să facem?” [181] Dr. Tătăranu, care, la 16 aprilie 1942, emisese directive referitoare la epidemie, recomandase încetarea deplasării evreilor şi folosirea Bogdanovcăi drept etapă finală. Acum nu avea recomandări noi. De data asta, a intervenit comandamentul Armatei a III-a română. Comandantul Statului Major, generalul Ion Arbore, a cerut guvernământului din Transnistria să găsească evreii care veneau din Odessa (la Balta) şi pe cei care evadaseră din lagărele de pe Bug, „pentru a fi pedepsiţi conform articolelor de lege (se pare că este vorba de Ordonanţa nr. 23 — n.a.) şi să se asigure că evreii nu se vor muta din loc în loc“ [182]. La 6 iunie 1942, Armata a III-a a emis ordinul nr. 22201, dedicat evreilor şi bolilor răspândite de ei. Limbajul ordinului era destul de vag, fiindcă ofiţerii români nu aveau o cultură deosebită, dar conţinutul ordinului era limpede:

”Pentru a se stăvili mişcarea evreilor de la o comună la alta şi o dată cu aceasta răspândirea diferitelor boale, se ordonă următoarele :

— Diviziile de pază în legătură cu Prefecturile de Judeţ şi Legiunile de Jandarmi din zonă, să aplice cu toată stricteţea prescripţiunile ordonanţei No. 23 al Guvernământului Transnistriei.

— Să se pună în vedere şefilor evrei de colonie că vor fi împuşcaţi dacă evreii de sub autoritatea lor nu respectă dispoziţiunile ordonate.

— Să fie executaţi de fiecare colonie câte un evreu care a fost prins de mai multe ori părăsind domiciliul ce i s-a fixat [183].

La sfârşitul lunii mai şi începutul lui iunie 1942, un mic transport de 204 evrei au sosit din ghetoul din Chişinău [184] (Alţi douăzeci şi şapte fuseseră trimişi în judeţ la 10 iulie 1942 — evrei care până atunci reuşiseră să-şi ascundă originea.) Şaizeci dintre deportaţi erau bolnavi mintal, evrei luaţi din sanatoriul de boli mintale Costujeni din Chişinău. Pe durata drumului, aproximativ 100 kilometri, pe jos, evreii sănătoşi au avut grijă de bolnavii mintali, care mergeau dezbrăcaţi prin regatul lui Isopescu, mânaţi de jandarmi. La sosirea în Bogdanovca, au fost duşi direct în cocinile de pe malurile Bugului, în condiţii relativ confortabile: câte o familie în fiecare compartiment. Acolo au găsit câţiva evrei şi o evreică, „cei rămaşi dintre evreii ucişi acolo în timpul iernii”, care le-au povestit despre masacrele în care, conform supravieţuitorilor, fuseseră executaţi 40.000 evrei „de către jandarmi, poliţişti ucraineni şi agronomi”. Supravieţuitorii făceau parte dintre cei „care executaseră arderea cadavrelor, strângerea aurului şi alte servicii de această natură” [185].

Puţinii supravieţuitori ne-au lăsat o imagine a locului în care au avut loc masacrele:

”Am ajuns aici la sfârşitul lui mai 1942. În colţurile cocinilor zăceau acte de identitate, permise, diplome şi alte documente personale ale celor care fuseseră omorâţi. Am găsit mormane de păr de femeie, care fusese tăiat de pe capetele nefericitelor ucise. Ne-a cuprins teama că ne aşteaptă aceeaşi soartă, mai ales că noi eram foarte puţini în comparaţie cu numărul mare al celor deja ucişi” [186].

Dar Bogdanovca era doar un popas în drumul convoiului spre est. După câteva zile, întregul convoi a pornit pe jos către Domanevca, unde pretorul Iliescu aştepta noul transport în afara lagărului. Iată unica descriere a unui martor ocular despre selecţiile ce avea loc în convoaiele aduse în regatul morţii în 1942, după încheierea masacrelor:

”I-a ales pe cei apţi de muncă, pe specialişti, pe care i-a dirijat spre dreapta, iar pe ceilalţi — fără să ţină seama că despărţea familii — bătrâni, copii şi femei, plus cei bolnavi, i-a dirijat spre stânga şi i-a trimis în lagărul morţii, Acmecetca, unde urmau să fie ucişi de foame… Eu am făcut parte din grupul din dreapta” [187].

La mijlocul lui iunie 1942, sânge proaspăt a fost îndreptat spre regatul morţii. O notă secretă, semnat de Alexianu, îl informa pe Isopescu că biroul primului-ministru decisese să evacueze ţiganii din România în Transnistria şi că el urma să primească o parte dintre aceştia. Patru „zone de plasare” din judeţul Golta şi una din judeţul Berezovca fuseseră rezervate pentru ţigani. Una dintre acestea a fost Acmecetca [188].

Directivele emise de guvern referitoare la deportarea ţiganilor erau similare celor privind pe evrei. Alexianu, profesor de drept, a emis ordinele în aşa fel încât, printr-o manevrare abilă a limbii române, a eludat orice răspundere morală pentru producerea catastrofei umane ce-a rezultat: „Luaţi măsuri ca la ajungerea acestora în zonă (a ţiganilor — n.a.), să se asigure posibilitatea pentru cazare, de muncă şi agonisirea hranei pentru viitor”. Chiar comandantul Jandarmeriei Transnistria, colonelul Iliescu, a trimis un mesaj secret către prefect, explicându-i că „operaţiunea începe în luna iunie, pentru ca (ţiganii — n.a.) să li se dea posibilitatea de instalare pe timpul verii şi agonisirea mijloacelor de trai pentru iarna viitoare” [189].

Deportarea ţiganilor a urmat acelaşi curs ca a evreilor; au fost jefuiţi în acelaşi fel, de aceiaşi oameni [190]. Deşi relativ sănătoşi când au sosit în regatul morţii, după numai o lună, medicul militar al judeţului, căpitanul Dumitru Tomescu, îi descria într-un raport către prefectură ca „noua molimă a judeţului”. Doctorul a vizitat Domanevca, Bogdanovca, Acmecetca, Novo-Cantacuzenco şi alte sate, găsind că „ţiganii, noua molimă a judeţului, nu primesc mâncare… şi, deoarece condiţiile lor igienice sunt groaznice, iar la acestea se adaugă foametea, ei reprezintă un pericol imediat pentru izbucnirea unor epidemii” [191].

Într-adevăr, o epidemie de tifos, asemănătoare celei care bântuise printre evrei cu un an înainte, s-a răspândit în cele trei judeţe în care fuseseră deportaţi ţiganii. Epidemia semăna cu cea precedentă, atât ca virulenţă, cât şi ca motiv al izbucnirii. Între timp, guvernământul transnistrian şi armata română stabiliseră o reţea de centre pentru prevenirea şi tratarea epidemiei, dar nu învăţaseră nimic. Mai precis, cât timp bolnavii erau ţigani şi evrei, nu erau interesaţi să înveţe ceva. În septembrie 1943, Leonid Popp, prefectul de Berezovca, raporta că toţi ţiganii din judeţ „sunt complet goi şi la iarnă vor muri ca muştele deoarece au vândut tot ce brumă au avut” si cerea să se colecteze haine pentru ei în România [192].

La începutul anului 1944, tribunalul din România a cerut să vadă certificatele de deces a patru ţigani. Subprefectul din judeţul Berezovca a răspuns tribunalului, prin intermediul guvernământului din Transnistria, că 7.500 de ţigani fuseseră îngrămădiţi într-un sat mare din judeţ, Trihati, şi într-un sat mai mic, Covaliovca. În condiţii normale, cele două localităţi puteau găzdui între 800 şi 1.000 de persoane.

”Spre mijlocul lunii decembrie a izbucnit epidemia de tifos exantematic cu care ocazie media morţilor s-a ridicat zilnic la un număr de cca 200—250 morţi. Aceste cadavre nu puteau fi identificate, din cauza că ţiganii le aruncau prin case şi grajduri incendiate, prin stufărie sau pe străzi. Pe toate aceste cadavre mişunau păduchi de aproape un deget grosime.

Din cauza celor mai sus relatate nu se putea ţine nici evidenţa viilor şi nici cea a morţilor.

După încetarea epidemiei a rămas în sat o populaţie ţigănească de cca 1800—2400 suflete” [193].

Tragedia ţiganilor în Transnistria n-a fost studiată până acum. Deoarece se pare că printre ţiganii români nu se va ivi nici un istoric sau cercetător care să-şi asume respectiva sarcină, acest capitol al suferinţei omeneşti de care este responsabil guvernul Antonescu, va fi scris de un evreu [194].

La 13 mai 1942, guvernatorul Alexianu a vizitat judeţul Golta. Avionul său a aterizat pe malul german al Bugului, deoarece la Golta nu exista aeroport. Alexianu a fost primit de Levrentz, comisarul german din Pervomaisc, Rauert, adjunctul acestuia, şi, bineînţeles, de Isopescu. După aterizare, a trecut pe malul românesc şi s-a dus direct la biroul prefecturii, unde s-a interesat de situaţia agriculturii din judeţ. Conform raportului prefectului, după ce a văzut datele statistice, Alexianu, însoţit de Andonianţ, agronomul-şef, şi de locotenentul Fleischer, consilierul agricol german, „a mers pe câmpuri să verifice cu ochii lui corectitudinea datelor”. A vizitat patru colhozuri din Golta, începând cu Colhozul nr. 1. La sovhozul Bucovina şi-a exprimat satisfacţia faţă de starea culturilor, dar a fost nemulţumit de înfăţişarea agronomului Victor Modoran, „care a apărut cu o căciulă peste pălărie, descheiat şi neras.” Următoarea oprire a lui Alexianu a fost la sovhozul Ardealul. La fiecare oprire s-a interesat de starea agriculturii, de creşterea vitelor etc [195]. În timpul vizitei guvernatorului, evreii din ferme au fost încuiaţi în grajduri, cu excepţia celor din Domanevca, duşi la câţiva kilometri de fermă, până după plecarea guvernatorului.

În august 1942, după sosirea altor câtorva sute de evrei, Isopescu şi-a schimbat din nou planul de deportare. A decis să-i transfere pe toţi evreii din colhozuri în sovhozuri, unde se aflau sub supravegherea poliţiştilor ucraineni, a agronomilor, a tuturor românilor din fermă şi a unui jandarm român. A ordonat ca restul evreilor să fie concentraţi în cinci târguri din judeţ, în ateliere. „Nimeni nu are voie să autorizeze sub nici un cuvânt şederea izolată a unui jidan sau deplasarea lui izolată dintr-un loc în altul” [196].

În ianuarie 1943, sub jurisdicţia lui Isopescu existau 568 de meseriaşi: 390 bărbaţi, 178 femei şi câteva zeci de copii [197]. Isopescu a emis ordine şi directive privind acest mic grup de meseriaşi până în ultima sa zi în judeţ. În martie 1943, el a făcut corecturi manuscrise la ordinele ce stabileau condiţiile de muncă şi trai ale evreilor din cele trei ghetouri ale oraşului Golta şi a stabilit ca Pădure să fie personal responsabil de selectarea celor apţi sau inapţi de muncă [198].

Atât guvernatorul cât şi Antonescu erau mulţumiţi de munca prefectului şi, în septembrie 1942, Alexianu i-a promis lui Isopescu un Mercedes Benz [199], o promisiune care a fost consemnată în scris. Acest lux i-a fost oferit ca o expresie a admiraţiei guvernatorului. În martie 1943, Isopescu n-a fost în stare să onoreze o cerere modestă a prietenilor săi germani din Pervomaisc, pentru „2.000-3.000 de jidani care să muncească, ca plată pentru hrană”. În partea germană a Bugului nu mai existau evrei — toţi fuseseră ucişi — dar şi Isopescu ducea lipsă.

El a înaintat solicitarea guvernământului din Odessa. „Vă rog să răspundeţi că, în principiu, aprobaţi cererea”, a adăugat prefectul. A recomandat trimiterea de evrei din lagărul Mostovoi, din judeţul vecin, Berezovca, promiţând să adauge acestora şi evreii săi, adică „criminalii, suspecţii şi cei neproductivi” [200]. (în Odessa s-a decis să se răspundă cererii şi să fie predaţi germanilor evreii din lagărele din Mostovoi, Golta şi Vapniarca). Planul guvernământului de a curăţa sudul Transnistriei de evrei reuşise.

În octombrie 1943, prefectul judeţului Oceacov, colonelul Ion Constantinescu, informa guvernământul că în judeţul lui „nu există ghetouri evreieşti” [201]. Prefectul judeţului Ovidopol, de asemenea curăţat de evrei, a cerut 104 meseriaşi şi specialişti evrei. Guvernământul i-a răspuns că „principial s-a interzis aducerea de evrei din judeţele din sudul Transnistriei”, dar că putea aduce evrei cu „aprobarea specială a Dlui Guvernator” [202].

În iunie 1943, în „regatul morţii” existau „3.025 jidani şi 9.117 ţigani.” Isopescu se plângea că trebuia să hrănească evrei şi ţigani inapţi de muncă, o cheltuială care însemna o povară pentru bugetul sovhozurilor. Pentru a reduce cheltuielile, încercase să convingă cele două grupuri să mănânce aceeaşi hrană, dar nu reuşise. Din raport rezultă că ura lui faţă de ţigani era chiar mai mare decât faţă de evrei: „Nu reuşim să facem nimic cu ţiganii, pentru că, în ciuda faptului că-i hrănim, nu lucrează ci, mai mult, fură” [203]. A apelat la Alexianu, întrebând de unde să ia bani ca să hrănească evreii şi ţiganii neproductivi, din moment ce nu avea resurse.

Munca subprefectului Pădure era foarte apreciată. Caracterizarea din dosarul lui Pădure fusese făcută de Isopescu, cu propria-i mână, şi se referea la activitatea din 31 octombrie 1941 până la 15 iulie 1942, perioada în care avuseseră loc masacrele.

”Foarte capabil, are cunoştinţe profesionale bune, foarte activ şi muncitor. Aspect: foarte bun. Comportare în muncă: modest cu subordonaţii. Moralitatea în afara serviciului: impecabilă. Caracterizare generală: un ofiţer foarte bun, cu mari perspective pentru viitor” [204].

Tot aşa cum „moralitatea” lui Pădure era bine cunoscută în judeţ, activitatea lui Isopescu pentru promovarea „purităţii rasei româneşti”, un concept ce nu exista la români, nu fusese de necondamnat. Alesese pentru el însuşi două tinere surori evreice, Leah şi Donia Rozental, din lagărul de muncă din Golta (în Golta existau trei ghetouri şi un lagăr de muncă) [205] şi la transferase în locuinţa nepotului său Emanuel (Titi) Isopescu; nu le putea aduce în propria lui casă, pentru că soţia lui locuia cu el în Golta, în casa lor „particulară”. Fetele au devenit obiectul unei dispute juridice între Isopescu şi comandantul Diviziei 40 infanterie, colonelul Iacov, comandantul garnizoanei din Golta. Isopescu nu tolera nici o încălcare a autorităţii sale în „regatul” său, fie din partea armatei, a jandarmeriei sau a autorităţilor civile. Pe lângă această intoleranţă, conflicte aspre şi neaşteptate, însoţite de înjurături etc., izbucneau uneori la petrecerile din Golta, unde mulţi dintre membrii prefecturii, inclusiv Isopescu, se îmbătau [206].

În noaptea de 25 iulie 1943, o patrulă a garnizoanei militare din Golta a arestat cele două surori, care nu purtau pe piept steaua obligatorie. Conform raportului armatei, ele „n-au fost internate în ghetou şi se plimbau după stingere”. Prefectul Isopescu a fost chemat şi i s-a cerut să explice prezenţa surorilor în afara ghetoului, o aluzie directă la faptul că era protectorul lor. Isopescu a refuzat să răspundă şi a decis că problema ţinea de jurisdicţia jandarmeriei — care îi era subordonată — şi nu a armatei. „Este o problemă minoră, care nu justifică folosirea corespondenţei”, a adăugat prefectul, într-o notă manuscrisă. Colonelul nu şi-a schimbat atitudinea şi a refuzat să elibereze surorile. Schimbul de misive şi de acuzaţii a continuat, iar furia lui Isopescu a crescut. Surorile au semnat o mărturie, prin care confirmau că fuseseră luate din ghetou de nepotul lui Isopescu şi că trăiau cu acesta, nu cu prefectul, de peste un an. Isopescu a formulat şi el o sentinţă, direct pe dosar, afirmând că „nici prefectul, nici prefectura nu sunt subordonate colonelului Iacov şi cer ca de acum înainte să nu ne mai dea ordine” [207].

Numărul evreilor din „regatul morţii” a rămas mai mult sau mai puţin constant în a doua parte a anului 1943, în timp ce numărul ţiganilor a scăzut continuu. Doar puţini dintre aceşti evrei supravieţuiseră masacrelor — majoritatea fuseseră trimişi acolo în vara şi toamna anului 1942 din alte zone ale Transnistriei sau din Vechiul Regat. Deşi trăiau în condiţii groaznice, unii dintre ei munceau. Cu ajutorul care începuse să sosească de la fraţii lor din România, ei duceau o luptă zilnică pentru supravieţuire şi aşteptau cu teamă viitorul [208]. La sfârşitul lunii septembrie 1943, în întreg judeţul Golta existau 2.980 evrei, răspândiţi în 36 ghetouri, lagăre de muncă, sate şi sovhozuri: 25 în Acmecetca (de fapt, 40, vezi mai jos), 541 în Domanevca, 116 în Bogdanovca, 205 în ferma Duca Vodă, 543 în ferma „Mareşal Antonescu” şi 299 în ghetourile din Golta etc. [209].

Acum, când înfrângerea armatelor germane şi române era iminentă, Pădure şi Isopescu au propus ca toţi evreii din judeţ să fie concentraţi în lagărul Acmecetca. Au trimis chiar o delegaţie acolo, pentru a avea grijă să fie reparate cocinile, care se stricaseră între timp, astfel încât să poată fi găzduiţi toţi evreii. În acel moment, acolo mai trăiau doar 40 de evrei, în trei (dintre cele patru — n.a.) cocini iniţiale. Apelul comitetului evreilor din Golta către guvernământul transnistrian, se spunea, printre altele:

”În sat mai există trei cocini, care au servit exclusiv pentru porci, iar acolo locuiesc, în prezent, 40 de evrei bolnavi, inapţi de muncă, trimişi din alte aşezări ale judeţului Golta… Cocinile sunt complet dărăpănate şi chiar dacă ar fi reparate, ar fi imposibil să fie transferaţi şi găzduiţi acolo 3.000 de persoane… Acmecetca este departe de toate aşezările din judeţul Golta, de aceea alimentele sunt foarte greu de găsit, iar în zilele ploioase este practic imposibil de procurat orice fel de hrană. Nu există o piaţă locală… nu există apă de băut, nici măcar pentru cele 60 de familii locale… concentrarea (acolo — n.a.) a unui număr atât de mare de evrei va constitui un pericol de răspândire a epidemiilor… mulţi dintre evreii din judeţ muncesc la ferme, iar cei din oraşe lucrează în ateliere… iar serviciile lor sunt necesare” [210].

Se ridicau toate obiecţiile posibile, în speranţa evitării decretului catastrofal. Finalmente, guvernământul din Odessa n-a aprobat planul de exterminare definitivă propus de Isopescu şi Pădure — în acel moment, Alexianu şi ajutoarele sale erau deja ocupaţi să ascundă dovezile crimelor mai vechi. Înainte de închiderea lagărului Acmecetca, Isopescu a venit acolo pentru ultima oară, să-şi ia adio de la locul pe care-l vizita cu atâta plăcere:

”Înainte de închiderea lagărului… Într-o duminică dimineaţa, după un chef al marilor conducători, au venit cu toţii în lagărul morţii să vadă cum mor evreii. Din maşinile sosite au coborât Prefectul Isopescu Modest cu soţia sa, Aristide Pădure, subprefect, locotenent Dumitraşcu de la jandarmerie, aviatoarea Irina Burnaia şi consilierul german pe lângă prefectură Fletcher. Burnaia era amanta lui Alexianu. Ei s-au apropiat numai până la gardul lagărului asistând la următoarea privelişte: Evrei completamente goi, păscând iarbă în patru labe” [211].

Judeţul lui Isopescu fusese ales ca loc de plasare a românilor evacuaţi din teritoriile sovietice ocupate, adică cei care plecaseră sau fuseseră aduşi, deportaţi în timpul ţarilor, în cadrul politicii de rusificare a Basarabiei. În baza semnelor de înfrângere de pe front, în perioada mai-iunie 1943, Antonescu a decis să evacueze satele româneşti de sub ocupaţie germană din sud-vestul Rusiei şi din Ucraina, şi să trimită românii în zona Bugului, în Transnistria. Guvernământul Transnistriei a informat prefectura Golta că acei colonişti români vor fi stabiliţi în cele mai prospere sate din Transnistria, pe cele mai bune pământuri, „pentru a le transforma în sate model pe malul Bugului”. Lui Isopescu i s-a cerut să aleagă satele ucrainene ce urmau a fi evacuate şi populate cu etnici români din Rusia şi Ucraina. Guvernământul a insistat ca toţi ucrainenii din satele selectate să fie evacuaţi, cu excepţia etnicilor români localnici. Oricine avea cel puţin 25 % sânge românesc putea fi considerat etnic român — adică oricine avea măcar un bunic român — şi putea să rămână în sate.

Satele propuse de Isopescu, care au fost aprobate ulterior, au fost chiar locurile unde fuseseră ucişi peste 100.000 de evrei: Domanevca, Bogdanovca, Acmecetca, Marienburg şi Novo-Cantacuzeno în raionul Domanevca, două sate în raionul Golta şi trei sate în raionul Crivoie Ozero [212]. Chiar înainte ca acele locuri să fie alese drept centre ale colonizării româneşti, Isopescu propusese ca localităţilor să li se dea nume româneşti. În august 1942, el recomandase guvernământului nume noi: Bogdanovca — Bogdăneşti; Domanevca — Domneşti sau Dumitreşti; Acmecetca — Vadul Bugului; Carlovca — Comuna Mare; Marinovca — Marineşti; Nicolaievca — Niculeşti; Tridubi — Dragăşeşti. Cu toate că acest studiu se concentrează, în mod deliberat, doar asupra celor trei lagăre ale morţii mai mari, mii de evrei au fost ucişi în toate aceste sate (cu excepţia ultimului) [213]. Ca urmare a înfrângerii germane din vara anului 1943, încercarea de reînviere a acestor aşezări din „regatul morţii” s-a terminat la scurt timp după ce începuse, iar zeci de mii de români etnici au fost transferaţi în alte părţi ale Transnistriei şi în Basarabia de sud. În esenţă, programul de colonizare a fost un efort românesc pentru a şterge toate semnele crimelor în masă din „regatul morţii” [214].

În concluzie, e limpede că, în micul lor regat, Isopescu şi ajutoarele lui au acţionat cu hotărâre şi perseverenţă pentru aplicarea politicii pe termen lung a guvernului Antonescu, definită astfel de prefect în judeţul Moghilev, într-un ordin emis la 5 iulie 1942: „Vom locui aici împreună cu ucrainenii, nu cu evreii” [215].

ACTE DE JEFUIRE SI DOCUMENTE PRIVIND MASACRELE

În „regatul morţii”, ca şi în Chişinău, în Cernăuţi şi în toate zonele care au servit drept centre pentru activităţile celor care îndeplineau ordinele secrete de exterminare a evreilor, o parte a “operaţiunilor” implica şi confiscarea proprietăţilor, banilor şi lucrurilor de valoare, în numele statului român şi în folosul statului român şi al Băncii Naţionale. Dar românii din „regatul morţii” nu se jenau să păstreze bunurile furate pentru ei înşişi, lucru valabil în toate lagărele morţii. În afară de jafuri, ei comiteau uneori crime suplimentare, motivate doar de simpla răutate, care se adăugau la suferinţa indescriptibilă a victimelor. Ca rezultat al cruzimii incredibile, moartea în sine părea partea cea mai puţin chinuitoare şi mai puţin înspăimântătoare a întregului proces, iar uneori era privită ca un soi de eliberare de suferinţă. Chiar şi aşa, actele de jefuire şi furturile complicau aplicarea ordinelor secrete, iar guvernământul a fost încurcat în zvonuri, anchete şi procese în timpul cărora toate măsurile birocratice de acoperire (care au fost mai puţin aspre decât cele ale naziştilor), luate pentru a ascunde crimele şi a ascunde dovezile masacrării evreilor, au început să nu mai folosească la nimic.

Evreii erau jefuiţi de toţi cei implicaţi în arestarea lor, concentrarea, transferul şi internarea în lagărele morţii: soldaţi şi jandarmi români, poliţişti şi civili ucraineni, personalul prefecturii, agronomi şi funcţionari români. Când furau de la evrei, aceştia furau, conform legii, de la statul român şi de la Banca Naţională (BNR). Jafurile pedepsite oficial în numele statului român erau anchetate la iniţiativa prefectului din Golta şi la ordinul guvernământului transnistrian. Din proprie iniţiativă, Isopescu a emis un ordin, la începutul lunii noiembrie 1941, solicitând confiscarea tuturor banilor româneşti aflaţi în posesia deportaţilor şi transferul lor prefecturii [216].

La 21 noiembrie 1941, guvernatorul Transnistriei a ordonat prefectului să alcătuiască o comisie pentru confiscarea posesiunilor evreieşti din fiecare lagăr, o comisie alcătuită din pretor, comandantul de jandarmi şi primarul satului. Sarcina comisiei era de a colecta bijuteriile şi lucrurile de valoare de la evrei, „pe care evreii le-ar fi vândut pentru hrană” şi predarea lor reprezentanţilor Băncii Naţionale. Ordinul preciza că totul aparţinea statului român! [217]. Reprezentanţii Băncii Naţionale române au sosit în Transnistria la 12 ianuarie 1942 [218]. Banii şi obiectele de valoare „legal” confiscate de la evrei erau păstrate în prefecturi şi preturi, iar imediat după sosirea lor, funcţionarii de la BNR au început confiscarea posesiunilor evreilor din Odessa, dintre care 25.000 fuseseră ucişi şi 37.000 deportaţi (vezi Odessa). La 25 februarie 1942, această primă sarcina a fost îndeplinită şi au putut să se deplaseze pentru a prelua bunurile colectate în Transnistria. În această privinţă, guvernământul a trimis telegrame la 31 de prefecţi, inclusiv celui din Golta: „Vă informăm că veţi prelua, enumera şi descrie obiectele de valoare găsite la evrei, care au fost depuse la prefecturi si în raioane, apoi le veti preda guvernământului” [219].

Dacă Isopescu, Pădure şi tovarăşii lor de crime — pretorii Bobei, Mănescu, Blănaru şi comandanţii de jandarmi — ar fi urmat ordinele emise de guvern, documentele privind jefuirea bunurilor evreieşti, şi îndeosebi a aurului de la zecile de mii de evrei care fuseseră ucişi pe malurile Bugului, ar fi dispărut în acelaşi fel în care au dispărut sau au fost distruse toate documentele ce leagă BNR de confiscarea proprietăţilor evreieşti.

Isopescu şi Pădure fuseseră orbiţi de posibilitatea de „a se îmbogăţi rapid” cu ajutorul aurului pe care-l aduseseră deportaţii — monede ţariste, ceasuri, dinţi din aur, verighete, bijuterii etc. În acelaşi timp, ca rezultat al activităţii „ilegale” a ucrainenilor, poliţişti sau civili, care îi jefuiau, ucideau şi făceau negoţ cu evreii, Isopescu a ordonat ca toate obiectele de valoare să fie confiscate de la evrei şi transferate lui, la prefectură. În aprilie 1942, guvernământul din Odessa a auzit zvonuri că bunurile evreilor fuseseră confiscate fără să fi fost predate BNR. Există o singură listă cunoscută de obiecte de valoare din perioada noiembrie 1941-martie 1942. Lista enumeră obiectele pe care pretorul Mănescu le-a predat lui Pădure în prezenţa pretorului Cezar Blănaru: opt obiecte din aur, incluzând inele, şi doua bancnote de câte cincizeci de dolari [220]. Aceasta era lista bunurilor predate guvernământului ca urmare a uciderii a aproximativ 70.000 de evrei şi a unor acte de jaf ce nu-şi găsesc egal în istoria României.

În aprilie 1942, ca urmare a unei reclamaţii a lui Teodor Iliescu, care fusese numit pretor în raionul Domanevca, Isopescu a fost obligat să-l destituie pe pretorul Mănescu. Destituirea a avut loc ca urmare a deschiderii unei anchete de către legiunea de jandarmi din Golta, ordonată de guvern [221]. De la început, ancheta s-a concentrat asupra furtului bunurilor evreieşti, care ajunseseră în buzunarele pretorului şi ale partenerilor lui, în loc să fie predate BNR. Isopescu, purtându-se ca şi cum n-ar fi fost implicat în afacere, a trimis încă o dată lista obiectelor de valoare guvernământului din Odessa — aceeaşi listă de opt obiecte pe care Mănescu le predase lui Pădure şi care fuseseră predate BNR, conform procedurilor birocratice româneşti [222]. Era limpede pentru conducătorii Direcţiilor guvernământului din Odessa că lista aceea nu putea reprezenta tot ce fusese „preluat” de la zeci de mii de evrei. În acelaşi timp în care Mănescu făcuse acea unică depunere, Batalionul de jandarmi nr. 5, cu sediul în Golta, predase prefecturii, solicitând predarea la BNR, obiectele de valoare ale evreilor, găsite în casele „civililor”, adică ale ucrainenilor. Dar şi aceasta constituia o depunere minoră [223].

Poliţiştii ucraineni care participaseră la masacrele din Bogdanovca găsiseră propriile lor metode de a fura, ascunde şi scoate obiecte de valoare din lagărele morţii. Furtul aurului şi al banilor a continuat până la sfârşitul ocupaţiei româneşti. În iunie 1942, comandantul legiunii de jandarmi din Berezovca a raportat că arestase un ucrainean, funcţionar guvernamental, după ce găsise, în urma percheziţiei locuinţei acestuia, monede din aur, ceasuri etc. Hoţul şi bunurile au fost trimişi la Odessa [224]. În februarie 1942, în târgurile din Golta au început să apară haine ale evreilor ucişi în Bogdanovca. Erau haine care nu fuseseră confiscate de jandarmi înainte de masacre. Medicul-şef al judeţului, medicul militar Constantin Tomescu, i-a scris lui Isopescu următoarele:

”Am onoarea a vă raporta că din informaţiile ce le am de la medicul oraşului pe piaţa oraşului Sveta se vând haine nedezinfectate aduse din Bogdanovca iar în unele case, neidentificate, se aduc hainele clandestin tot din Bogdanovca spre a fi apoi comercializate. Cum aceasta constituie principala cauză a menţinerii epidemiei de tifos exantematic, rog a dispune oprire acestor vânzări şi descoperirea autorilor — care organizează astfel de vânzări [225].

Isopescu, care primise deja ordinul verbal de a extermina evreii din lagărul Bogdanovca, n-a vrut să dea în scris ordinul privind hainele evreilor ucişi. Într-o notă mâzgălită pe marginea raportului medicului, el a ordonat comandantului jandarmeriei să-i raporteze direct. Isopescu a păstrat raportul doctorului, fără să-şi dea seama că acesta constituia o dovadă referitoare la masacre.

La începutul anchetării lui Mănescu, care fusese de acum destituit, s-a descoperit că prefectura avea un inventar uriaş de haine, lenjerie, cearşafuri, veselă şi argintărie, îngrămădite în magaziile ei. Ancheta i-a demonstrat lui Isopescu, şi altora implicaţi în confiscarea bunurilor evreieşti, că trebuiau să fie mai atenţi şi să creeze cel puţin o aparenţă de legalitate. Au „respectat legea” mai ales în privinţa bunurilor care nu erau bijuterii şi bani. La 20 aprilie 1942, Isopescu a raportat guvernământului transnistrian:

”De la evreii şi de la populaţia fugită, s-a ridicat şi s-a depozitat prin organele noastre, anumite obiecte şi lucruri casnice ca: haine uzate (bărbăteşti şi femeieşti), cămăşi, izmene, lingerie de pat, veselă uzată etc.

Vesela care se mai poate întrebuinţa s-a dat la spitalul din localitate, la cantina Crucii Roşii, iar lingeria de pat la hotelul din localitate.

Zdrenţele sunt depozitate în gara Liubaşovca 1/2 vagon şi în gara Vradievca 500 Kgr., care conform ordinului Guvernământului No. 13071 din 23.111.1942, vor fi expediate la Tiraspol când veţi da ordin şi trimite vagon.

Mai sunt totuşi o parte din aceste lucruri (haine uzate, lingerie), cari lucruri nu pot fi considerate ca zdrenţe şi care formează obiectul cererilor şi nevoilor funcţionarilor localnici şi a populaţiei nevoiaşe.

Vă rugăm să ne daţi aprobarea pentru a distribui cum vom crede de cuviinţă sau a vinde la licitaţie aceste lucruri” [226].

Astăzi, această grijă faţă de hainele, lenjeria şi încălţămintea evreilor poate fi greu înţeleasă. Este însă important să ne amintim că, sub regimul sovietic, în partea respectivă a Ucrainei exista o lipsă acută de haine. Chiar Isopescu, într-un raport, sublinia că „se ştie că lipsesc în Transnistria haine, lenjerie, pături etc”.

Tot ca un efort de a crea o aparenţă de legalitate şi ordine în legătură cu proprietăţile evreilor, Isopescu a trimis, în februarie 1942, o circulară pretorilor din judeţ, în numele guvernământului. Prin aceasta se permitea evreilor „care depuneau cerere la timp” să-şi schimbe rublele în mărci RKKS, la cursul de 60 de ruble marca, până la (suma de — n.a.) 2.000 ruble. În momentul emiterii circularei, jandarmii români supravegheau cei 150 de gropari care munceau din greu la Bogdanovca, incinerând mii de cadavre.

De îndată ce a simţit că furturile sale vor fi anchetate, Mănescu i-a predat lui Isopescu un kilogram şi zece grame de aur, împreună cu un ceas, două tabachere, două verighete, un lanţ, cincisprezece monede de zece ruble şi 75 monede de cinci ruble, toate din aur, şi treizeci de dolari în bancnote. Acestea reprezentau bunurile pe care consimţea să le predea BNR după ce supraveghease exterminarea a 48.000 de evrei şi chiar emisese un ordin scris de a-i jefui.

Pretorul Iliescu, care l-a înlocuit pe Mănescu la 12 martie 1942, a fost şi el implicat în furtul obiectelor de valoare ale evreilor şi a fost destituit după numai două luni. În mai 1942, Cezar Blănaru, pretor al raionului Golta, a fost numit înlocuitor temporar al lui Iliescu pentru o lună, „deoarece el (Iliescu — n.a.)) ordonase confiscarea aurului de la anumiţi evrei din raionul Domanevca în luna mai”. Mănescu, înlocuitorul său, Iliescu şi agronomul Garabet Vaschen au fost anchetaţi de Ştefănescu, inspector-şef în guvernământul Transnistria, care venise în Golta pentru a cerceta delictele lor de furt şi jaf — jefuirea evreilor şi furt de la BNR. Când a aflat despre deschiderea anchetei, Isopescu a informat imediat guvernământul, printr-un raport secret, asupra respectivelor delicte.

Mănescu a fost arestat şi interogat de Curtea marţială a garnizoanei Tiraspol. Fostul pretor al raionului în care avuseseră loc masacrele a susţinut că predase aurul şi obiectele de valoare lui Isopescu. Conform spuselor lui Mănescu, prefectul fusese mulţumit de el şi nu-l destituise din proprie iniţiativă. A mai susţinut că, după ce predase obiectele de valoare, n-avea de unde să ştie dacă el fuseseră trimise guvernului şi BNR, acest lucru fiind atribuţia prefectului. Preşedintele curţii marţiale, colonelul C. Niculescu, a cerut prefectului mai multe documente:

”Am onoarea a vă ruga să binevoiţi ca cu prima poştă să ne trimiteţi următoarele:

1) Copie exactă după procesul verbal de inventariere a obiectelor de valoare dresat de Pretorul Mănescu şi Locot. Găletaru, cu arătarea tuturor persoanelor ce l-au semnat cât şi cu toate datele ce conţine acest proces verbal, întrucât inculpatul V. Mănescu, pretinde că copia trimisă de Dvs. arată semnătura altor persoane şi nu arată nici data inventarierii.

2) Copie de pe ordinul de serviciu dat pretorului V. Mănescu, când a încetat serviciul prin demisia sa.

3) De când şi până când a funcţionat ca pretor Mănescu şi cu ce ordin a fost numit.

4) Copie după raportul Prefecturii către Guvernământ, relativ la măsurile luate pentru strângerea valorilor de la evrei.

5) Copie de pe decizia prin care se arată că evreii pot fi întrebuinţaţi la lucru” [227].

Această cerere a curţii marţiale denota că Mănescu predase prefectului mai mult aur şi bani decât predase acesta la BNR. Mai atrăgea atenţia că Isopescu făcuse un inventar nou şi distrusese originalul, fără a nota data de pe original şi fără semnăturile martorilor prezenţi la predarea bunurilor. De aceea, tribunalul avea motive să suspecteze că prefectul nu informase guvernământul despre detaliile operaţiunii „oficiale” de jefuire. Finalmente, tribunalul bănuia că Mănescu nu fusese destituit, ci-şi dăduse demisia; că Isopescu fabricase povestea destituirii, pentru a da pe pretor vina dispariţiei aurului şi bunurilor, folosindu-l ca ţap ispăşitor.

Răspunsul lui Isopescu către curtea marţială şi, mai cu seamă, diversele note scrise pe care le-a trimis oferă o descriere clară a metodelor pe care el şi partenerul lui Pădure le-au folosit pentru jefuirea evreilor. Totuşi, deoarece întregul guvernământ românesc din Transnistria era corupt şi oricine intra în contact cu evreii fura proprietăţile acestora, metodele specifice folosite n-au o importanţă deosebită. De o importanţă mai mare, deşi nu aceasta fusese intenţia judecătorilor militari şi a celor implicaţi, era faptul că ancheta deschisă de curtea marţială dusese la dezvăluirea teribilei crime săvârşită de guvernul român fascist pe malurile Bugului. Pentru a se apăra de acuzaţiile implicite ale tribunalului, Isopescu a răspuns că „împreună cu bunurile pe care le-am predat… la 26 mai 1942, am înmânat şi originalele rapoartelor. Pentru a-mi justifica acţiunile, am păstrat o copie a (listei — n.a.) bunurilor predate, semnată doar de subprefectul Pădure şi primitorul din partea guvernului, casierul Virgil Borota”.

Dacă aşa au stat lucrurile, atunci Isopescu păstrase peste cinci luni bunurile strânse de la evrei, apoi le predase şi după aceea distrusese toate inventarele — raportul original n-a fost găsit în birourile din Odessa, iar copia găsită în prefectura din Golta era nedatată şi semnată de… Pădure şi alţi funcţionari, care nu fuseseră prezenţi la predarea bunurilor şi nu semnaseră documentul original. Întrucât aceste documente nu fuseseră găsite, Isopescu solicita ca tribunalul „să ceară guvernului originalele (rapoartelor — n.a.)“.

Pădure, partenerul prefectului în infracţiuni: „adjunctul nostru”, cum îl denumea Isopescu cu afecţiune, a fost un martor perfect. Când au început investigaţiile, el a rămas în judeţ şi s-a grăbit să solicite guvernului „asistenţă medicală”, descriindu-se ca pe un nenorocit fără mijloace să se îngrijească sau să-şi trateze boala. De data aceasta, Isopescu, superiorul lui, a servit ca martor al cinstei subordonatului. Într-un efort de a sprijini cererea adjunctului, Isopescu a scris guvernământului: „Pădure a lucrat în prefectură din decembrie 1941 şi, de atunci, a muncit cu noi neobosit, fără întrerupere… până (a ajuns — n.a.) la epuizare, (inclusiv — n.a.) multe ore noaptea”.

Pădure, care jefuise mii de evrei şi împărţise prada cu Isopescu, nu avea nevoie de „asistenţă medicală”. Mai mult, el nu începuse să lucreze în judeţ din decembrie, ci fusese partenerul lui Isopescu aproape din primele zile ale acestuia în Golta, fiind numit subprefect la sfârşitul lui octombrie 1941. Încercarea de a înşela guvernământul asupra datei la care preluase postul era legată de accesul pe care-l avusese la bunurile evreilor şi de faptul că fusese în judeţ când sosiseră marile convoaie. Dar încercarea de a înşela tribunalul era minoră în comparaţie cu eforturile de a minţi tribunalul din Tiraspol despre dispariţia multor bunuri furate de la evreii ucişi.

Într-un răspuns manuscris către curte, pe care Isopescu l-a păstrat, dintr-un motiv necunoscut, în dosarele prefecturii, el a făcut o încercare de a-şi justifica acţiunile. În acest răspuns, n-a menţionat ordinele pe care le emisese, din proprie iniţiativă, de confiscare a banilor româneşti de la deportaţi. N-a menţionat nici ordinul guvernului de a alcătui, în fiecare lagăr, o comisie pentru confiscarea bijuteriilor şi obiectelor de valoare de la evrei, deoarece, cum a subliniat pe atunci, totul aparţinea statului român. În răspuns, el a descris un tablou înfiorător al jefuirii convoaielor de evrei şi a crimelor săvârşite de jandarmii, soldaţii şi funcţionarii români, precum şi de către poliţiştii şi civilii ucraineni care au intrat în contact cu evreii. Isopescu n-a menţionat ordinul de a strânge banii româneşti de la deportaţi, pentru că nu-i predase la BNR. N-a menţionat nici comisiile care trebuiau să confişte bijuteriile, fiindcă el şi Pădure fuseseră „comisiile”, incluzând, uneori, un pretor sau un comandant de jandarmerie. Cu excepţia unor inventare, în care Isopescu apare ca primitor, nu colector de bunuri, n-a rămas nici un document scris.

Într-o scrisoare către curtea din Tiraspol, Isopescu a scris că trimisese patru copii de declaraţii „privind primirea şi predarea de aur de la evreii din raionul Domanevca”. A scris deliberat scrisoarea de mână, pentru ca în dosarele prefecturii să nu rămână nici o copie. Prima declaraţie, nedatată, menţionează 32 obiecte din aur predate de Pădure lui Răileanu, casierul prefecturii, inclusiv „patru coroane (dentare — n.a.))“. A doua menţionează zece obiecte din aur predate lui Răileanu de pretorul Blănaru, la o dată necunoscută. A treia declaraţie, din 1 martie 1942, enumeră douăsprezece obiecte din aur predate aceluiaşi casier de Mănescu (în ajunul destituirii sale), împreună cu Pădure. Al doisprezecelea „obiect” consta din 17 coroane dentare, în fine, a patra declaraţie, din 27 februarie 1942, se referea la nouă obiecte, cu menţiunea explicită că erau „aur din Bogdanovca”, fără specificarea greutăţii, „pentru că nu fusese cântărit”. Aceste obiecte, împreună cu cele din inventarele menţionate anterior, reprezintă totalul bunurilor pe care Isopescu şi banda lui de hoţi le-au predat guvernului şi, ca urmare, au fost predate la BNR. Listele respective au fost menţionate permanent în declaraţiile lui Isopescu către guvernământul din Odessa şi către curtea din Tiraspol.

Următorul citat ilustrează modul în care Isopescu intenţiona să explice furtul aurului ce aparţinea evreilor, o operaţiune care nu constituise un succes deplin din cauza concurenţei ucrainenilor. Extrasul explică jefuirea evreilor în „regatul morţii”, jefuire pentru care el era responsabil, împreună cu guvernământul românesc din Transnistria:

”Nu mult după instaurarea ad-ţiei româneşti în Jud. Golta din ordinele celor în drept au fost aduse eşaloane succesive de evrei fie deportaţi, din Basarabia şi Bucovina, fie adunaţi din diferitele părţi ale Transnistriei.

Aceste eşaloane au continuat ca să vină la intervale neegale până în primăvara anului 1942. În urma dispoziţiunilor ce primeam am îndrumat toate convoaiele evreeşti în Raionul Dumaniovca unde se găseau câteva lagăre special înfiinţate. Aceasta cu atât mai mult că evreii aduceau cu dânşii val de tifos exantematic şi era un imperativ de ordine publică ca să limităm extinderea epidemiei…

Cum ad-ţia românească abia începea să se organizeze şi cum ea preluase un adevărat haos în care numărul infim de funcţionari de cari dispuneam nu ştia de ce anume să se ocupe mai degrabă şi cum pe de altă parte evreii extenuaţi, înflămânziţi şi speriaţi consimţeau la orice fel de tranzacţie cu oricine se răstea la ei (fie aceştia chiar şi nişte neînsemnaţi „agenţi poliţieneşti” sau simpli particulari) aceşti evrei au fost speculaţi şi jefuiţi într-un hal de nedescris.

Când prin luna noiembrie 1941, deci nici o lună după sosirea noastră am fost informaţi despre cele ce se petrec în lagărele evreeşti şi în special despre modul în care anumiţi localnici primeau aurul de la evrei” [228].

Această declaraţie reprezintă o dovadă că nimeni nu era interesat de soarta evreilor, că se acorda atenţie doar bunurilor lor, aurului pe care-l aduseseră cu ei. Declaraţia foloseşte şi drept confirmare că Isopescu iniţiase jaful înainte ca guvernământul să i-o ordone în mod oficial. Guvernământul Transnistriei şi guvernatorul Alexianu n-au luat nici o măsură împotriva celui care primise, în secret, ordinul de a asasina cel puţin 70.000 de evrei şi de a incinera zeci de mii de cadavre. Faptul că guvernământul n-a continuat ancheta privind jafurile făcute de prefect, subprefect şi alţii se datorează uriaşelor servicii pe care aceste persoane le aduseseră naţiunii române pe malurile Bugului. Curtea marţială din Tiraspol nu acţiona conform acestei „logici” şi, spre nemulţumirea prefectului, a continuat investigaţiile, în cursul cărora guvernământul nu l-a ajutat pe Isopescu cu nimic concret.

La 6 aprilie 1943, curtea marţială din Tiraspol a confirmat în termeni clari şi duri, din motive legate de investigarea corectitudinii personalului guvernamental din Transnistria, că pe malurile Bugului a avut loc infracţiunea de genocid. Judecătorul, colonelul Constantin Niculescu, preşedintele curţii marţiale, i-a cerut prefectului Isopescu „să trimită curţii, la 7 mai 1943, declaraţiile înregistrate la 5 martie 1943, privitoare la modul în care a fost luat aurul de la evreii ucişi în judeţul Golta”.

Ca rezultat al cupidităţii teribile a personalului administraţiei române din Transnistria, au dat greş toate încercările guvernământului transnistrian de a menţine secretul şi toate eforturile lui Isopescu de a ascunde masacrele. Aceste eforturi au inclus trimiterea de ordine verbale, prin curieri speciali, ordine personale formulate tot verbal, precum şi instrucţiuni de distrugere a notelor privind împuşcarea şi jefuirea evreilor etc. În 1943, curtea marţială română, care nu avea mâinile legate de ordine secrete, a amintit în mod direct de „evreii împuşcaţi în judeţul Golta”.

Isopescu a fost obligat să răspundă somaţiei curţii marţiale şi a mărturisit, într-o scrisoare trimisă în iunie 1943, că guvernământul, nu el, îl destituise pe pretorul Mănescu la 15 martie 1942 şi că, în ciuda destituirii, Mănescu rămăsese în judeţ încă două luni, până la 10 mai 1942. Avea o nouă explicaţie, mai nobilă, pentru justificarea furării bunurilor evreilor. De data aceasta, a ales să limiteze problema la judeţul lui şi să se bizuie pe guvernământul din Odessa:

”În privinţa colectării aurului de la evrei, vă raportez cu respect că declaraţia, sub proprie semnătură, pe care am înaintat-o guvernatorului, în ziua de 19 noiembrie 1941, menţiona că, după ce jidanii din satele şi târgurile din judeţ au fost trimişi la Bogdanovca, pentru a nu fi abandonaţi lăcomiei populaţiei locale, care, împreună cu poliţiştii (ucraineni) îi exploata şi-i jefuia, şi ţinând seama de faptul că acele bunuri ar fi trebuit să fie proprietatea statului român, am decis ca pretorul raionului (adică Mănescu — n.a.), primarul şi comandantul jandarmeriei să alcătuiască o listă cu toate bunurile evreilor, pe care aceştia le strânseseră ( ?) ca să le schimbe pentru alimente. Hotărârea fost aprobată de guvernator şi toate bunurile menţionate în inventar au fost transmise guvernământului prin intermediul prefecturii”

De data aceasta, Isopescu n-a menţionat convoaiele uriaşe de evrei ce soseau din Transnistria, din Basarabia şi din Bucovina. Concentrându-se numai asupra judeţului Golta, el a redus numărul evreilor luaţi în discuţie, reducând deci şi cantitatea de bunuri furate. N-a amintit nici de comisiile care fuseseră înfiinţate din ordinul lui, plasându-se astfel la capătul circuitului. Conform declaraţiei, el nu avusese nici o legătură directă cu bunurile furate, ci doar transfera obiectele depuse la prefectură. A subliniat că acele bunuri fuseseră predate guvernământului, fără a specifica exact cantităţile şi datele. Mai mult, a prezentat jaful în numele statului român ca un fel de operaţiune comercială, prin care bijuteriile, verighetele, cerceii, dinţii de aur etc. fuseseră vândute în schimbul alimentelor. În răspunsul adresat curţii, el nu menţiona monedele ţariste de aur date în schimbul pâinii, sau miile de inele furate de banda lui de hoţi.

În vara anului 1943, ancheta împotriva lui Mănescu, Bobei, Iliescu, Blănaru şi, indirect, împotriva lui Isopescu şi Pădure, a luat o turnură neaşteptată, orientându-se într-o direcţie nedorită de guvernul din Odessa. O evreică numită Matilda, care evadase din lagărul din Golta, a fost prinsă de jandarmi pe un drum ce ducea spre România şi a fost dusă la tribunalul din Tiraspol. Acolo, în timpul interogatoriului, a povestit despre jafurile comise de Romulus Ambruş, maior de jandarmi, cu ajutorul agenţilor lui evrei, Avraham Creştinu, Alfred Follender şi alţii. Ca rezultat al acestei mărturii, s-a deschis o anchetă de către singura ramură necoruptă a guvernului, biroul 2 al colonelului Ionescu Alion, de la SSL. Acest birou, mai târziu un departament al SSI, a ordonat arestarea a trei dintre conducătorii comitetului evreiesc din Golta, inclusiv Mihael Cvitco. După aceste arestări, colonelul Alexandru Ionescu-Alion s-a dus el însuşi în Golta şi i-a arestat pe maiorul Ambruş şi pe evreii care-l ajutau. Cât timp a fost acolo, a aflat şi de dimensiunile jefuirii bunurilor evreieşti de către funcţionarii prefecturii.

”Aceşti tâlhari au reuşit să strângă sume considerabile, milioane, aur, valută, pietre scumpe etc., prin şantaj, terorizare şi stoarcere, şi instalând un regim de groază printre evreii din lagăr”.

Ecoul investigaţiilor a ajuns până la Bucureşti, iar Picki Vasiliu, ministrul poliţiei, a cerut rezolvarea cazului. În ianuarie 1944, procesul a început la Tiraspol, iar alt supravieţuitor al masacrelor, Haim Kogan, a fost adus să depună mărturie. Curtea marţială, poate din cauza ordinelor primite de sus, a limitat ancheta doar la Mănescu, ofiţerii de jandarmi şi diferiţi funcţionari mărunţi din prefectură, fără să se atingă de Isopescu. În raportul detaliat pe care l-a trimis curţii marţiale la 16 ianuarie 1943, ciorna despre care s-a amintit anterior, Isopescu, referindu-se la „aurul” confiscat, din care o parte dispăruse, a arătat adevărata faţă a guvernământului român din Transnistria. El a descris concepţia şi comportamentul subordonaţilor săi, precum şi atitudinea lor faţă de uriaşa concentrare de evrei de pe malurile Bugului în timpul iernii din 1941-1942, destinaţi exterminării.

”Când prin luna noiembrie 1941, deci nici o lună după sosirea noastră am fost informaţi despre cele ce se petrec în lagărele evreieşti şi în special despre modul în care anumiţi localnici primeau pentru alimente aurul de la evrei, am format o comisiune compusă din pretor, primar şi jandarm cum şi un reprezentant al lor, comisie care în schimbul alimentelor ce se distribuiau, au ridicat aurul şi bijuterii de la cei ce vroiau să-şi procure alimente.

Aurul astfel ridicat l-am înaintat Guvernământului cu proceseverbale şi predat în regulă.

Am luat această măsură socotind că este drept ca aurul adus de către evrei din România să fie reîntors în patrimoniul nostru naţional decât ca în urma speculei cetăţenilor să ajungă cu zecile de Kgr. În mâinile unor particulari localnici şi apoi de la ei sub formă de contrabandă pe malul stâng al Bugului.

Un raport amănunţit asupra stărilor de lucruri găsite aici şi a măsurilor ce am luat, am înaintat la 19 noiembrie 1941 D-lui Guvernator, arătând la punctul 34 dispoziţia ce am dat-o cu privire la confiscarea aurului de la evrei; Guvernământul deci, a fost pus în cunoştinţă despre cele ce se întâmplă însă prin nici un ordin scris sau verbal nu a dezavuat măsura luată şi nu ne-a îndrumat la încetarea operaţiunilor sau la restituirea aurului, dimpotrivă, Guvernământul a preluat toată cantitatea de aur ce se confiscase.

Această operaţiune a continuat în tot cursul iernei trecute şi apoi mai rar până în toamna aceasta.

Noi am înaintat în repetate rânduri diferite cantităţi de aur de această provenienţă.

Ultimul aur de această natură a fost înaintat la sfârşitul lunci octombrie 1942” [229].

Acţiunea de a-i jefui pe evrei de aurul lor se suprapune, în linii mari, cu acţiunea de ucidere.

NOTE:

[1]. Documentele de la Nurnberg, extrase din documentele PS-319, pentru întregul document, vezi: Der Prozes gegen die Hauptkriegsverbrecher vor dem Internationalen Militargerichtshof Nurnberg, Nurnberg, 1949, Bd. XXXI. s. 183-184.

[2]. Procesele verbale ale şedinţei ţinute după primirea raportului asupra situaţiei din Chişinău. Discuţia a fost purtată de mareşalul Antonescu, iar dintre participanţi trebuie amintiţi ministrul Justiţiei, subsecretarul de stat de la Apărarea Naţională, guvernatorul Basarabiei, guvernatorul Băncii Naţionale şi alţii. 4 decembrie 1941, Serviciul de Stat al Republicii Moldova, Fond 706, opis 1, delo 22, p. 97. Dosarele se găsesc la Arhivele Muzeului Holocaustului din Washington, USHMM, RG, 54001M, rolele 1-5. Antonescu a greşit în privinţa datelor. Deportările au început la 16 septembrie 1941, nu în noiembrie. La interogatoriul din 17 aprilie 1946, Mihai Antonescu a declarat că mareşalul Antonescu decisese atunci când fusese în Iaşi (se pare că la sfârşitul lunii iunie sau la începutul lunii iulie 1941) „să se înceapă deportarea evreilor din Cernăuţi şi din Chişinău”. Aceasta deoarece „i se părea că în Basarabia şi Bucovina existau prea mulţi evrei, şi fiindcă, în 1940, ei dovediseră o atitudine necorespunzătoare, ca şi datorită atmosferei (antisemite) despre care mareşalul pretindea că exista în Basarabia şi în Bucovina, şi de aceea a luat decizia pripită de a evacua (deporta) evreii”. Conform lui Mihai Antonescu, deciziile privind deportarea evreilor nu s-au luat în timpul şedinţelor de Consiliu şi nici măcar nu s-au discutat acolo; „ele au fost luate de mareşal, când a fost în Moldova, în apropierea frontului”. Mihai Antonescu (ca de altfel şi Ion Antonescu) n-a pretins niciodată, nici în timpul anchetei şi nici al procesului, că hotărârea de deportare a evreilor din Basarabia şi Bucovina a rezultat în urma presiunilor naziştilor. Dosarul de interogare al lui Mihai Antonescu, 17 aprilie 1946, Ministerul Afacerilor Interne (în continuare: Arhivele MAI), dosar nr. 40010, vol. 43, pp. 14, 16, 19.

[3]. Mareşalul Antonescu către Mihai Antonescu, PreşedinţiaConsiliului de Miniştri Bucureşti, 5 septembrie 1941, Fond Cabinet, dosar 167/1941, pp. 64-65.

[4]. A. Hillgruber, Hitler, Konig Carol and Marshall Antonescu, Wiesbaden, 1965 (în continuare: Hillgruber), p. 138.

[5]. Deşi numărul exact de pierderi suferite de armata română în Odessa este necunoscut, au existat cel puţin 30.000 de răniţi. La 6 octombrie 1941, cu zece zile înainte de capitularea oraşului, Cabinetul de Război al Armatei române a raportat că 70000 de soldaţi căzuseră deja în bătăliile pentru cucerirea Transnistriei, iar alţi 100.000 fuseseră răniţi. (Hillgruber, ibid.) Se pare că aceste cifre, care par exagerate, au slujit pentru a le atrage atenţia germanilor asupra dimensiunilor sacrificiilor făcute de români. În cercurile Ministerului de Externe din Berlin, morţile româneşti ocazionate de cucerirea Odessei au fost estimate la 20.000, cu 15.000 de dispăruţi şi 76.000 de răniţi (ibid,, p. 319, nota 207). Conform unei publicaţii oficiale tipărite de guvernul lui Antonescu în 1943, în decursul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei au căzut 10.486 de soldaţi, incluzând 419 ofiţeri şi 193 subofiţeri. În decursul luptelor pentru cucerirea Transnistriei şi Odessei, au murit doar 26.892 de soldaţi, incluzând 970 ofiţeri şi 353 subofiţeri. Trei ani de guvernare, 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1943, (Bucureşti), 1943, p. 21. Conform datelor sintetizate de Marele Stat Major al Armatei române după război, armata română a înregistrat 131.307 de pierderi între 26 iunie şi 17 octombrie 1941: 27.061 de morţi, 14.624 de dispăruţi şi 89.632 de răniţi – această cifră reprezintă 22,42 la sută din cei 585.930 soldaţi români care au participat în război (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond M.St.M., dosar IV.160, fila nr.4). este clar că, indiferent de metoda folosită, numărul pierderilor din armata română a fost ridicat – 130.000 morţi, dispăruţi şi răniţi – prin comparaţie cu pierderile armatei germane până la 30 septembrie 1941 -116.908 morţi, 24.484 dispăruţi şi 409.647 răniţi (Hillgruber, p. 138).

[6]. Ion Gheorghe, Rumaniens Weg zum Satellitenstaat, Heidelberg 1952, pp. 189-190.

[7]. Scrisoarea lui Antonescu către Filderman, datată 19 octombrie 1941, Ancel, Documents, III, nr. 167, p. 262. Misiva a fost scrisă înainte de capitularea oraşului, în toiul asediului Odessei – concluzia aceasta se bazează pe conţinutul scrisorii şi pe timpurile verbale utilizate. Antonescu a adăugat următorul comentariu olograf: „Un soldat rănit din Piatra Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul comisarilor sovietici jidani, chiar sub ochii lor, în ciuda rugăminţilor nefericitului de a nu fi îngropat, specificând că era tată a patru copii”. Scrisoarea a fost publicată în presa română la 27 octombrie 1941 şi a declanşat un val intens de antisemitism, „care a marcat apogeul urii faţă de Israel în timpul războiului”. Cartea Neagră, III, pp. 138-139.

[8]. Extrase din interogatoriul lui Gheorghe Alexianu, 14 aprilie 1946, Arhivele MAI, dosar 40010, vol. 43, p. 245.

[9]. Ibid.., p. 246.

[10]. Înştiinţarea tribunalului special pentru judecarea criminalilor de război, 14 aprilie 1945, despre confiscarea arhivelor „privitoare la evreii din ghetourile şi lagărele din Transnistria” de către sovietici la 4 februarie 1945. Arhivele Muzeului Holocaustului din Washington, USHMM/ SRI, rola 25.

[11]. Memoriul lui Alexianu către tribunal, referitor la activitatea sa în Transnistria. 29 aprilie 1946, Arhivele MAI, dosar 40010, vol. 28, p. 2.

[12]. Datele biografice comunicate de Isopescu comandantului Statului Major de legătură estică a armatei. I se ceruse să comunice respectivele date, fiindcă era vizat pentru o avansare, 28 martie 1943, Arhivele Nicolaev, 2178-1-26, p. 281. Este important de subliniat că, în ciuda rolului şi a „privilegiilor“sale, Isopescu n-a fost avansat colonel.

[13]. Foaia de evaluare personală a locotenentului-colonel Isopescu, semnată de colonelul Tudose, 22 iunie, 1941 – 15 august 1941, recomandând avansarea în rangul de colonel, ibid., 2178—1 —28, pp. 32, 39-39b.

[14]. Extrase din interogatoriul lui Gheorghe Alexianu, 14 aprilie 1946, Arhivele MAI, dosar 40010, vol. 43, p. 245.

[15]. Extrase din interogatoriul lui Gheorghe Alexianu, 14 aprilie 1946, Arhivele MAI, dosar 40010, vol. 43, p. 245.

[16]. Foaia de evaluare personală a locotenentului-colonel Isopescu, semnată de colonelul Tudose, 22 iunie, 1941 – 15 august 1941, recomandând avansarea în rangul de colonel, ibid., 2178—1 —28, p. 39b; în privinţa numirii şi „realizărilor” generale, vezi raportul prefecturii judeţului Golta, iunie 1943, Arhivele Nicolaev, 71-2171-71, p. 32.

[17]. Anunţarea plecării lui Isopescu de la Inspectoratul General al Jandarmeriei, 12 februarie 1942, ibid., 2178-1-2, p. 41.

[18]. Prefectul Isopescu către guvernământul transnistrian, 6 noiembrie 1941, ibid., 2178-1-66, p. 106.

[19]. Raportul prefecturii Golta, 28 octombrie 1941, ibid., 2178-1-66, p. 55.

[20]. Solicitarea lui Isopescu adresată guvernământului transnistrian, 4 noiembrie 1941, ibid., 2178-1-9, p. 9.

[21]. Lista funcţionarilor prefecturii care deţineau receptoare radio, nedatată, ibid., 2178-1-57, p. 55b.

[22]. Invitaţia expediată comandamentului german din Pervomaisc (Ortskomandatur) pentru ceremonia festivă, 8 noiembrie 1941, ibid., 2178-1-11, p. 2.

[23]. Ibid., 2178-1-5, p. 209.

[24]. Raportul despre confiscarea documentelor în locuinţa lui Filderman, semnat de A. Pădure, 5 ianuarie 1941, Ancel, Documents, II, p. 52, 104.

[25]. Actul de acuzare, Rechizitoriile şi replica acuzării la procesul primului lot de criminali de război, Bucureşti, 1945 (în continuare: Actul de acuzare), p. 31. Acest capitol nu se fundamentează pe acuzaţiile de la procesul criminalilor români de război (primul grup), ci pe documente române şi germane originale, nedescoperite la data procesului. Aceste documente confirmă toate detaliile existente în actul de acuzare. Pentru date biografice suplimentare despre Pădure, vezi dosarul „probleme militare în 1941“, Arhivele Nicolaev, 2178-1-12, p. 73. Pădure a făcut parte din Regimentul 25 infanterie din Vaslui şi este posibil să fi sosit în Transnistria o dată cu regimentul lui, ulterior rămânând pe loc.

[26]. Solicitarea prefectului de Golta către guvernământul din Tiraspol, 8 ianuarie 1942, ibid., 2178-1-5, p. 50.

[27]. Raportul nr. 18 al comandantului Plutonului 3 jandarmi din Domanevca, adresat prefecturii judeţului Crivoie Ozero, ibid., 2178-1-12, pp. 48-48b. Există ortografieri diferite ale toponimicelor în documente: Krivoje, Crivoi, Moghilău, Moghilev…

[28]. Raportul nr. 34, semnat de C. Pelivan, scrgent-major de jandarmi, comandantul Plutonului 3 din Domanevca, adresat prefecturii Golta-Pervomaisc, 5 noiembrie 1941, ibid., pp. 143 — 143b.

[29]. Raportul prefectului Isopescu către guvernatorul Alexianu, 19 noiembrie 1941 (în continuare: raportul din 19 noiembrie 1941), p. 1, ibid., 2178-1-9, p. 55.

[30]. Ordinul guvernământului transnistrian către prefectul de Golta, aprilie 1942, ibid., 2178-1-15, p. 133. Isopescu a ordonat să fie aduşi în lagărul Domanevca; răspunsul lui Isopescu la ordinul guvernământului, 4 mai 1942, ibid., p. 132.

[31]. Ordinul de marş emis de comandantul Batalionului 3 jandarmi din Berezovca pentru ducerea convoaielor de evrei spre Bogdanovca, 27 octombrie 1941, ibid., 2178-1-12, p. 249.

[32]. Guvernul sovietic a insistat să demonstreze că ei aparţineau unui alt popor, „moldovenii”, şi de aceea, în şcoli, învăţau să scrie cu litere chirilice.

[33]. Raportul Inspectorului Jandarmeriei Transnistria către guvernator, referitor la concentrarea convoaielor de evrei în Bogdanovca, 13 decembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-12, p.

[34]. Raportul prefectului Isopescu către guvernământul transnistrian referitor la transportul evreilor (în continuare: raportul despre transportul evreilor), însoţit de cererea ca guvernământul să înceteze din a-i mai trimite evrei, 13 noiembrie 1941, ibid., 2178-1-66, p. 151.

[35]. Cererea comandantului militar din Crivoi Ozero, locotenentul Nicolae Vasilescu, adresată prefectului Isopescu, 16 octombrie 1941, ibid., 2178-1-66, p. 30b.

[36]. Decizia olografă a lui Isopescu, consemnată pe marginea cererii comandantului militar, 16 octombrie 1941, ibid.; scrisoarea lui Isopescu adresată comandantului militar în aceeaşi chestiune, ibid., p. 31.

[37]. Prefectul către comandantul Vasilescu, 17 octombrie 1941, ibid., p. 35.

[38]. Comandantul militar din Crivoi Ozero către prefect, referitor la meşteşugarii evrei pe care-i solicitase, 17 octombrie 1941, ibid., p. 37.

[39]. Isopescu către maiorul Georgescu, comandantul unui batalion de armată (numărul unităţii nu este specificat în cerere), 27 octombrie 1941, ibid., p. 47. Este important de subliniat că întreaga corespondenţă până la 2 noiembrie 1941, iar în unele cazuri ulterior acestei date, a fost scrisă de mână, deoarece prefectura se găsea de abia în stadiul de organizare.

[40]. Comandamentul militar din Crivoje Ozero către prefect, referitor la înarmarea poliţiştilor ucraineni, evreii rămaşi în sate şi insuficienţa preoţilor şi icoanelor din sale, 16 octombrie 1941, ibid., p. 36.

[41]. Prefectul Isopescu către Regimentul 20 infanterie, 2 noiembrie 1941, ibid., p. 138.

[42]. Ibid.

[43]. Prefectul Isopescu către comandantul Regimentului 20 infanterie din satul (român) Liubaşevca, 8 noiembrie 1941, ibid., p. 132.

[44]. Municipalitatea Golta către prefectul judeţului, 4 noiembrie 1941, ibid., p. 89.

[45]. Prefectul către sublocotenentul Bivolaru, 4 noiembrie 1941, ibid., p. 90.

[46]. Telegrama guvernământului din Tiraspol către prefectura din Berezovca, referitor la îngroparea cadavrelor, 6 noiembrie 1941, Arhivele Odessa, 2361- 1-600, p. 67; telegrama similară către prefectura judeţului Crivoi Ozero, 6 noiembrie 1941, recepţionată la 11 noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-66, p. 125. După recepţionarea acestei telegrame, Isopescu le-a ordonat tuturor pretorilor să îngroape cadavrele, ibid., p. 126.

[47]. Notă de serviciu olografă către sublocotenentul Bivolaru, semnată de prefectul Isopescu, 5 noiembrie 1941. Isopescu s-a asigurat să transcrie şi să înregistreze nota, deoarece încă nu avea nici o modalitate de a face copii, Arhivele Nicolaev, 2178-1-66, p. 97.

[48]. Raportul nr. 19 din partea comandantului Companiei 3 jandarmi din raionul Domanevca, 5 noiembrie 1941, ibid., p. 240. Comandantul i-a mai raportat lui Isopescu că nimeni nu se îngrijea de colhozuri şi de sovhozuri, iar prefectul le-a ordonat „să ia taurul de coarne” şi, dacă este necesar, să-i bată pe ţăranii ucraineni pentru a se asigura că vor strânge imediat recoltele, ibid.

[49]. Raportul prefectului Isopescu către guvernământul transnistrian, 15 decembrie 1941 (în continuare: raportul din 15 decembrie 1941), ibid., 2178-1-9, p. 45b.

[50]. Raportul din 19 noiembrie 1941, p. 62.

[51]. Plângerea adresată prefectului Isopescu de către comandantul Batalionului 5 jandarmi din Balta (care răspundea şi de jandarmii din judeţul Golta), 13 noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-9, p. 30.

[52]. Raportul din 15 decembrie 1941.

[53]. Ordinul prefectului către pretori pentru a strânge bani de la deportaţi, începutul lui noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-12, p. 212.

[54]. Comandantul militar din Crivoi Ozero către prefect, 16 octombrie 1941, ibid., 2178-1-66, p. 30b.

[55]. Apelul către Tribunalul Militar din Tiraspol. Anexat apelului se găsea dosarul deschis împotriva dezertorului fruntaş Vasile Marin, care jefuise evreii din lagărul Vazdovca, la începului lunii decembrie 1941, ibid., 2178-1-12, p. 204.

[56]. Confirmarea chitanţei şi transferului de plicuri cu bijuterii şi bani către Tribunalul Militar din Tiraspol, 23 decembrie 1941, ibid., p. 203.

[57]. Raportul prefectului Isopescu către guvernământul transnistrian, 13 noiembrie 1941, ibid., 2178—1-66, pp. 151 — 151b.

[58]. Raportul guvernatorului Alexianu către mareşalul Antonescu, 11 decembrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-677, p. 197.

[59]. Telegrama colonelului Georgescu către prefectura din Golta, 17 noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-66, p. 184.

[60]. Telegrama comună semnată de colonelul Georgescu şi de maiorul Enache, medic militar în cadrul Diviziei 20, către prefect. 17 noiembrie 1941, ibid., pp. 185-1861; vezi şi comentariul olograf al prefectului, pe marginea telegramei, ordonând ca jidanii să fie trimişi neîntârziat în Bogdanovca, ibid.

[61]. Telegrama guvernatorului Transnistriei către prefectul de Pervomaisc, referitor la proprietăţile evreilor. 21 noiembrie 1941, ibid., pp. 218—218b. Versiunea dactilo a telegramei, ibid., p. 302.

[62]. Procesul verbal al şedinţei administrative care a avut loc în prefectura din Golta la 20 noiembrie 1941, prezidată de subprefectul Pădure, Arhivele Nicolaev, 2178-1-71, pp. 44-44b, 47-47b. Este important de subliniat că procesele verbale scrise de Pădure (şi de alţi funcţionari din judeţ) conţin numeroase erori de compoziţie şi uneori chiar de ortografie. Aceasta reflectă nivelul scăzut al educaţiei, tipic comandanţilor de jandarmi, membrilor prefecturii, şefiilor din judeţe etc., care, finalmente, puneau în practică „soluţia”. Spre deosebire de aceştia, medicii militari, ofiţerii în rezervă şi chiar Isopescu se dovedesc, în urma examinărilor grafologice, ca fiind oameni cu educaţie – în rapoartele lor nu există erori gramaticale.

[63]. Raportul comandantului Companiei 4, locotenent Moşoiu, către şefii săi, noiembrie 1941. Raportul i-a fost remis lui Isopescu, care a solicitat ofiţerului să-i raporteze direct, ibid., 2178-1-12, p.

[64]. Copia confirmată a raportului medicului militar, locotenent dr. P. Nedelescu, 17 noiembrie 1941, ibid., 2178-1-12, p.

[65]. Ibid., p.

[66]. Statul Major al Armatei a III-a către guvernământul din Transnistria, 23 noiembrie 1941, Arhivele Odessa, 2248-1-1486, p. 75.

[67]. Statul Major al Armatei a III-a către guvernământul din Transnislria, 12 decembrie 1941, ibid., 2242-1-1486, p. 2. Guvernământul a anunţat Statul Major al Armatei a III-a că 21 de meşteşugari ce fuseseră despărţiţi de restul evreilor şi erau ţinuţi în Tiraspol „vor fi evacuaţi în zonele de concentrare imediat ce vor ieşi din carantină”. 26 ianuarie 1942, ibid., 2246-1-1486, p. 74.

[69]. Telegrama lui Isopescu către guvernământul transnistrian din Tiraspol, ibid., 2178-1-12, p. 224.

[70]. Raportul Inspectorului Jandarmeriei Transnistria, colonel Broşteanu, către Alexianu referitor la necesitatea de a înfiinţa trei noi lagăre pentru evrei, deoarece Bogdanovca era supraaglomerată, 13 decembrie 1941, 2178-1-12. Guvernatorul şi-a dat aprobarea printr-o însemnare pe marginea raportului, 20 decembrie 1941.

[71]. Actul de acuzare, p. 26.

[72]. Mărturia lui Meir (Miron) Feingold, 2 iunie 1994, în limba idiş, aflată în posesia autorului, care va fi predată Arhivelor Yad Vashem (în continuare: mărturia Feingold). Blănar de profesie, Feingold s-a născut în Făleşti şi a fost deportat împreună cu părinţii şi cu fraţii săi în toamna anului 1941. În Rezina, el a fost scos din convoi de către ofiţerul de jandarmi Popoiu, care avea nevoie de blănari şi de alţi meşteşugari, care să confecţioneze îmbrăcăminte pentru el şi pentru familia lui din hainele şi blănurile jefuite de la evreii din convoaie. Feingold a lucrat până s-a îmbolnăvit de tifos, iar când a fost capabil să se menţină pe picioare, la sfârşitul lui octombrie, a fost trimis împreună cu soţia şi soacra lui într-un convoi care pleca din Chişinău. „Îl întrebam pe Popoiu unde ne trimit şi el îmi răspundea doar: acolo unde vă trimit, numai Dumnezeu vă mai poate ocroti… jandarmii nu ne spuseseră că ne duceau spre Bug. Ei spuneau că ne duceau la muncă.”

[73]. Actul de acuzare, pp. 73 – 74.

[74]. Declaraţia lui Haim Cogan, din Edineti, Bat Yam, mai 1963, PKR/V pp. 41-42, YVA (în continuare: declaraţia Haim Cogan).

[75]. Actul de acuzare, pp. 31, 67.

[76]. Ibid., p. 67.

[77]. Raportul din 19 noiembrie 1941, p. 52.

[78]. Actul de acuzare, pp. 67-68. Brutăria fusese înfiinţată de Bobei, care era ajutat de evreul Landau şi de un jandarm. Ibid., p. 73.

[79]. Vezi, drept exemplu, lista bunurilor şi banilor predaţi comandantului Plutonului 3 jandarmi, sergent Călinescu, cuprinzând 61 de poziţii, printre care obiecte din aur şi două monede ruseşti de argint din 1897 şi din 1907, precum şi „cinci monede ruseşti din aur“, 9 noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-12, pp. 86-86b. În 1943, Haim Cogan a declarat în faţa tribunalului că Bobei adunase câteva mii de monede de cinci ruble, în greutate de 4,35 grame fiecare, dar în timpul procesului Bobei şi Isopescu au mărturisit doar despre 50 de monede. Declaraţia Haim Cogan, 9 iunie 1963, p. 49.

[80]. Telegrama prefecturii din Golta către guvernământul transnistrian, 24 decembrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-1069, p. 36.

[81]. Raportul din 19 noiembrie 1941, p. 52

[82]. Dr. Gh. Tătăranu, Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifice (broşură), Odessa 1943, p. 11.

[83]. Aglomeraţia din locuinţe, proviziile de hrană insuficiente şi lipsa spitalelor şi a medicamentelor au creat condiţii în care bolile, îndeosebi tifosul, au dus la pierderea a zeci de mii de vieţi, în special soldaţi şi copii refugiaţi. În decursul iernii din 1916, epidemia de tifos a izbucnit în Moldova, provincia în care armata română se retrăsese după înfrângerile suferite din partea germanilor în Muntenia. Soldaţilor li s-au alăturat zeci de mii de români, care au devenit refugiaţi. Andrei Oţetea, Istoria Poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 315.

[84]. Dr. Gh. Tătăranu, Expunere de titluri şi lucrări ştiinţifice (broşură), Odessa 1943. Dr. Tătăranu a estimat la 200.000 numărul deportaţilor din anul 1943. Acest număr include cei 27.000 de ţigani care fuseseră deportaţi în vara anului 1942 şi care fuseseră decimaţi de epidemia de tifos.

[85]. Ibid., p. 12.

[86]. „Tifosul exantematic în Transnistria” de medic maior Doctor Tătăranu Gheorghe, Directorul Sănătăţii în guvernământul Transnistriei, Şef de laborator în Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti. O reeditare a raportului elaborat de dr. Tătăranu în aprilie 1942, referitor la lupta lui împotriva tifosului. (Tătăranu s-a asigurat să includă toate acestea în activitatea lui ştiinţifică.) Arhivele Nicolaev, 2178-1-424, p. 9.

[87]. Ibid., p. 8b. Tătăranu a greşit în descrierea pe care a făcut-o condiţiilor ce au dus la declanşarea epidemiei. Evreii nu aveau permisiunea de a dormi în casele evreilor localnici.

[88]. Raportul lui Alexianu către Antonescu, octombrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-677, p. 152.

[89]. Ibid., p. 153.

[90]. „Darea de seamă asupra activităţilor acestei Direcţiuni (Direcţiunea Sănătăţii) în guvernământul transnistrian, de la înfiinţare şi până la 1 ianuarie 1943″, ibid., 2242-4c-37a, pp. 55-56. Raportul detaliază măsurile luate pentru a reduce răspândirea tifosului în timpul deportării evreilor din Odessa, cu trenul, spre judeţul Berezovca (vezi infra).

[91]. Procesul, pp. 34-35.

[92]. Comunicare „strict secretă”, semnată de Alexianu, referitor la sosirea convoiului. Scrisoarea conţinea o mostră a permisului pe care trimisul trebuia să-l prezinte pentru identificare, Arhivele Nicolaev, 2178-1-8. În vreme ce comunicarea se prezintă sub forma unei circulare care se poate să fi fost expediată şi altor prefecţi, autorul a consultat dosarele „secrete” ale fiecărei prefecturi din sudul Transnistriei – singura copie a acestei circulare a fost descoperită în arhivele judeţului Golta. Actele trimisului afirmau că el făcea parte din SS al guvernământului transnistrian (Serviciul Secret de Informaţiuni, nu SS-ul nazist). Este interesantă această încercare de imitare a naziştilor în această perioadă. „Serviciul Secret de Informaţii”, condus de Eugen Cristescu, era direct subordonat lui Antonescu şi folosea sigla SSL

[93]. Actul de acuzare, p. 68. Vezi şi p. 27. La interogatoriu, Melinescu, căruia i s-a comutat pedeapsa cu moartea graţie acestui refuz, a oferit descrieri amănunţite despre operaţia de jaf, despre îndeplinirea ordinului de „curăţire a terenului” şi despre implicarea prefectului, a subprefectului şi a tuturor celor care au avut vreo legătură cu crimele comise de români în judeţ.

[94]. Ibid., pp. 32-33. Melinescu a ars de viu un partizan rus şi a dezbrăcat o evreică, pe care a biciuit-o de 70 de ori, fiindcă îndrăznise să-l roage să se comporte mai omenos. Ibid., pp. 79—80.

[95]. Afanasie Grigorievici Andruşin avea dificultăţi şi în privinţa iscălirii în ruseşte – acest lucru reiese limpede din declaraţiile prestate sub jurământ pe care le-a semnat după uciderea unui poliţist ucrainean, o crimă care era de asemenea legată de evrei şi de proprietăţile lor. Comisarul german din Pervomaisc (Gebietkommisar Perwomaysk) a declarat că Ivan Kravcenco, poliţistul care fusese împuşcat, fie de Froelich, un localnic german din zonă şi primarul localităţii, fie de Andruşin însuşi, lucra în Bogdanovca şi „participase la acţiunea evreiască (Judenaktion) din Bogdanovca”. Declaraţie prestată sub jurământ, semnată de Andruşin în prezenţa comisarului, 17 ianuarie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178—1—31, pp. 45-45b. Kravcenco împreună cu fraţii săi şi alţi complici din familie „înşelaseră buna credinţă a autorităţilor. În loc să-şi îndeplinească atribuţiile, poliţistul comercializa alimente evreilor din lagăr (Bogdanovca) şi lua de la ei aur şi haine, (care au dus) la răspândirea tifosului în rândul populaţiei civile. Când am fost acolo (în Bogdanovca), am fost informat că acest Kravcenco strânsese aproximativ patru kilograme de aur şi promisese să le cumpere lor (evreilor) o navă cu care să ajungă în America”. Declaraţie prestată sub jurământ, semnată de primarul Mihail Grigorievici Froelich, 24 ianuarie 1941. (Arhivele Nicolaev, 2178-1-31, pp. 91 —91 b. Vezi depoziţia completă, ibid., pp. 90-93.) Kravcenco a împuşcat şi a ucis 20 de tineri evrei care aveau legătură cu aurul şi s-a îngrijit să le îngroape cadavrele adânc în sol. Încercând să descopere aurul care lipsea, Isopescu a ordonai deshumarea cadavrelor. Medicul militar, care avea rang de căpitan şi era şeful serviciilor sanitare ale judeţului, s-a deplasat personal la locul deshumării, dar aurul n-a fost găsit. Tot ce a putut el determina a fost că tinerii fuseseră împuşcaţi în ceafă şi torturaţi, unii având craniile sfărâmate. Kravcenco a fost interogat, apoi executat prin împuşcare în curtea sau în birourile poliţiei din Golta, de Froelich sau de Andruşin, se pare în încercarea de a acoperi urmele aurului. Andruşin a fost destituit de Isopescu la 15 ianuarie 1942, iar Froelich a fost numit în locul lui. (Ordinul de numire, semnat de prefect, ibid., 2178-1 — 1, pp. 9-10.) După o vreme, tot din cauza aurului şi a felului cum fusese împărţit acesta, Froelich s-a refugiat în partea germană a Pervomaiscului, iar comisarul german de acolo a refuzat să i-l predea lui Isopescu. Din cauza aceluiaşi aur a fost împuşcat şi ucis poliţistul ucrainean Nicolai Filipenco.

[96]. Ibid., p. 74. Mănescu confundă termenii „ghetou” şi „lagăr”, dar nu era singurul care făcea eroarea respectivă. Este, de asemenea, posibil să nu fie vorba despre o greşeală – Domanevca se transformase realmente într-un ghetou, întrucât acolo existau mii de femei şi copii care nu munceau. În actul de acuzare, luna este consemnată greşit ca fiind noiembrie, nu decembrie.

[97]. Actul de acuzare, p. 68.

[98]. Declaraţia Haim Cogan, p. 42. Când a fost scos din coliba lui, Cogan a văzut că grajdurile care adăposteau evrei fuseseră incendiate: „bolnavii au fost arşi de vii în câteva grajduri, care s-au dat foc (care au fost aprinse) de poliţişti”, Ibid.

[99]. Actul de acuzare, p. 69.

[100]. Ibid., p. 28.

[101]. La 23 decembrie 1941, inginerul agronom Sergiu Balaban din raionul Lubaşevca i-a raportat prefectului că în satul Boblic (Bobrik) „există două familii de evrei, (prima) alcătuită din o mamă şi cei trei copii ai ei, iar a doua din mamă şi fiu”, care primiseră permisiunea de a sta, şi întreba cum să procedeze cu ei. Finalmente, şi aceste familii au fost transferate la Bogdanovca. Agronomul mai raporta că el expediase guvernământului transnistrian 93.000 de kilograme de grâu, pe care le confiscase din colhozuri şi sate. Arhivele Nicolaev, 2178-1-66, p. 515. Comandantul Regimentului 20 dorea să ştie dacă prefectul Isopescu permitea la 11 evrei să rămână în satul Lubaşevca. Poliţia locală şi primăria afirmau că li se permisese să păstreze meşteşugari în localitate. Comandantul adăuga: „Solicit să fiu informat asupra ordinelor pe care le-aţi dat în această privinţă, ca şi asupra celor care sunt responsabili pentru continuarea prezenţei evreilor (în sat), deoarece ci sunt purtători ai virusului tifosului şi răspândesc boala în contact cu civilii, iar (molima) s-a semnalat chiar printre soldaţi, aşa cum cred că vi s-a semnalat deja că măsurile preventive pe care le luăm sunt zadarnice”. Imediat, Isopescu a ordonat prin telefon: „jidanii să fie transferaţi în Domanevca”, care continua să fie considerat lagăr de muncă. 17 decembrie 1941, ibid., 2178-1-12, p. 222.

[102]. În ciuda timpului care a trecut, declaraţiile lui Meir Feingold şi Haim Cogan sunt singurele mărturii autentice despre atrocităţile din Bogdanovca, fiindcă documentele nu pot descrie realitatea. Iată un extras din declaraţia lui, evocând prima zi a acţiunii criminale şi explicând cum anume a supravieţuit:

”Satul ucrainean (Bogdanovca) se afla la 500 de metri (de pădure), pe panta lină (spre Bug). Românii nu au făcut nici un rău satului. În felul acesta, eu am suferit (în lagăr) vreme de două săptămâni. În lagăr, puteam circula liberi… în pădure, în apropiere de Bug, am găsit o colibă care slujea ca adăpost de ploaie muncitorilor; era dărăpănată şi friguroasă în anotimpul acela, iar ei depozitau înăuntru lemne. Ne-am apropiat de ea cu soţia mea şi cu mama ei. Am vorbit cu un ucrainean cumsecade, care lucra la sovhoz. I-am oferii un costum sport nou… în schimbul colibei. Am locuit acolo, până ne-au luat ca să ne ucidă. Soţiei mele i-au degerat laba piciorului şi degetele de la picioare. Din cauza durerilor, nu putea să umble. Eu am început să umblu prin lagăr, căutându-mi fratele, pe soţia lui şi copiii lor, care fuseseră deportaţi înainte de sosirea verii – speram să-i pot găsi. L-am găst, într-adevăr, după trei săptămâni, deja singur, doar cu un băieţel. Picioarele copilului erau degerate şi stătea tot timpul întins. Am dus băiatul la mine, în pădure, am copt câţiva cartofi şi ne-am dus până în sat (ucrainean). Mai aveam câteva haine, galoşi, o cămaşă şi o pereche de pantaloni pe care să le schimb pentru nişte cartofi şi ceapă. Era un ger teribil şi zăpadă… în zori, evreii mergeau în acest sat ca să schimbe obiecte. Era deja decembrie… Noi nu ştiam nimic. Permanent soseau o mulţime de oameni.

Într-o dimineaţă am auzit împuşcături. Nu cunoşteam motivul. M-am pregătit să plec spre sat, ca să fac trocul cu hainele. În colibă erau un măcelar şi încă cineva, Şmil din Cahul (Basarabia). Am pregătit un sac, am luat haine şi o pereche de pantofi, iar Şmil mi-a spus: „Ia-l şi pe băiatul meu cu tine”. Am ajuns la marginea Bogdanovcăi, unde erau căsuţe amărâte, cu neevrei sărmani. Dintr-una, m-a strigat cineva. Casa respectivă era ticsită cu ucrainence, fiindcă duminicile ele veneau din toate satele ca să facă schimb de obiecte, dar acum nu le mai lăsaseră în lagăr pentru că începuseră să-i omoare pe evrei. Femeile mi-au dat ceea ce le cerusem în schimbul hainelor. Ceva era totuşi ciudat şi, după ce am făcut trocul, ele m-au întrebat dacă auzisem că-i împuşcă pe evrei. „N-o să ai timp să mănânci pâinea.” Aşa mi-au spus. (Extras din declaraţia lui Meir Feingold.)
La începutul lui februarie, pretorul Mănescu i-a raportat lui Isopescu că „au fost găsiţi evrei, ici-colo, în special în căpiţele de fân de pe câmpurile satelor Cameni Most şi Comari” şi că au fost predaţi jandarmilor. 5 februarie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1—66, p. 559.

Evreii fugiţi din judeţul Golta şi poate chiar din Bogdanovca au fost semnalaţi în judeţele Balta şi Ananiev, iar prefectul judeţului Ananiev şi-a prevenit vecinul, prefectul de Balta că „un mare număr de jidani care au fugit din lagăre se ascund” în satele dintre cele două judeţe. Noaptea, adăuga prefectul Bolintineanu, se pot zări focurile pe care le aprind pe câmpuri: „din punct de vedere al siguranţei, situaţia este periculoasă deoarece, în orice clipă ei se pot organiza în bande şi să acţioneze”. El a solicitat aprobarea să trimită jandarmi care să rezolve problema, Arhivele Odessa, 2358-lc-10, p. 97.

Pădure le-a ordonat pretorilor din judeţ să organizeze „grupuri de civili înarmaţi”, adică să folosească atât poliţiştii cât şi civilii pentru a „extermina” jidanii care se ascundeau în pădure, „împuşcându-i pe loc”. Se pare că aceşti evrei evadaseră din Bogdanovca înainte de gerul cel mare. 3 decembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-66, p. 133.

[103]. În declaraţia lui Meir Feingold e relatată, de asemenea, soarta soţiei şi soacrei sale. Când a terminat prima lui zi de „muncă”, s-a întors să-şi caute soţia (el o denumea logodnica lui, întrucât nu avusese vreme să se căsătorească religios) şi le-a găsit pe amândouă încă în viaţă.

„Logodnica mea şi mama ei stăteau de o parte şi cealaltă a mea, când un poliţist a intrat şi ne-a dat afară, (dar) el s-a întors şi a scos un revolver… a împuşcat-o pe logodnica mea în cap, iar ea a căzut, atunci mama ei a început să plângă şi el a împuşcat-o (şi pe ea), acolo, lângă mine, şi amândouă zăceau pe pământ. M-a strigat şi eu le-am luat de picioare, iar alţi doi le-au luat de braţe şi le-am aruncat în groapa comună, aşa, cu hainele pe ele.”

Feingold menţiona ca un soi de consolare faptul că erau îmbrăcate -cel puţin nu fuseseră azvârlite despuiate, aşa cum se întâmplase cu femeile care fuseseră dezbrăcate la piele şi cu fetele care fuseseră violate în birourile sovhozului înainte de a fi ucise. A doua zi, fratele său a fost împuşcat lângă groapa comună, iar nepoţelul lui, ale cărui picioare degeraseră, a rămas în colibă. Tatăl său reuşise sâ-i lase un ceas de mână, cu care ar fi putut cerşi îndurarea. Cu excepţia lui Meir, nici un alt membru al familiei Feingold n-a supravieţuit.

[104]. Mărturia lui Melinescu, Actul de acuzare, p. 75.

[105]. Actul de acuzare, p. 75.

[106]. Ibid., p. 69.

[107]. Mărturia lui Esther Gobelman (Tel Aviv, 1990) oferă o altă perspectivă asupra atrocităţilor din Bogdanovca. Gobelman a asistat la arderea cadavrelor, operaţiune care, conform spuselor ei, a continuat până aproape de vară. Cadavrele ce urmau să fie arse puteau fi localizate datorită mirosului specific de carne intrată în putrefacţie. După ce poliţiştii ucraineni părăsiseră judeţul, fetele evreice au fost luate de jandarmi şi de poliţiştii locali, iar după aceea supravieţuitoarele au fost trimise să muncească în sovhoz. Mărturia lui Esther Gobelman, YVA.

[108]. Masacrul din Bogdanovca, aşa cum a fost relatat de supravieţuitori din rândul evreilor ucraineni, a fost descris şi în Cartea Neagră, o carte publicată în româneşte de către Ilya Ehrenburg et al., în 1946. Ulterior, cartea a dispărut din biblioteci, iar lectura ei a fost interzisă de regimul comunist român. I. Ehrenburg, V. Grosman, L. Ozerov şi V. Lidin, Cartea Neagră, Bucureşti, 1946 (în continuare: Ehrenburg), pp. 93-107. Masacrele din Bogdanovca, Domanevca şi Acmecetca au fost descrise si în timpul procesului lui Antonescu; vezi Procesul, pp. 299-300.

[109]. Scrisoare din partea guvernământului transnistrian către prefectura Golta. 29 decembrie, 1941, 2178-1-66, p. 520.

[110]. Circulara prefectului către pretori, reproducând conţinutul telegramei mareşalului Antonescu, Arhivele Nicolaev, 2178-1-5, p. 82.

[111]. Felicitare din partea pretorului Ursu, în numele membrilor prefecturii din Golta, 2 ianuarie 1942, ibid., 2178-1-5, pp. 44-44b. Ursu era de profesiune avocat. Vezi numirea sa în funcţia de pretor, semnată de Isopescu, 28 octombrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-2, p. 1.

[112]. Înştiinţarea din partea guvernământului transnistrian către prefectura Golta, 20 noiembrie 1941, Arhivele Nicolaev, 2178-1-5, p. 3.

[113]. Meir Feingold şi-a reamintit data exactă, graţie excelentei sale memorii şi fiindcă jandarmii încercaseră deja să-l ucidă de câteva ori. „Ei au început să ardă cadavrele târziu, după Anul Nou, şi au continuat cu execuţiile prin împuşcare până la 9 ianuarie 1942. Un jandarm a apărut pe un cal alb, de parcă ar fi sosit Mesia, şi a spus că se primise ordin de la Antonescu să înceteze execuţiile. Ei reuşiseră deja să-i împuşte aproape pe toţi.“

[114]. Raportul prefectului referitor la activităţile din judeţul Golta, mai 1943, Arhivele Nicolaev, 2178-1-71, p. 38.

[115]. Declaraţia Haim Cogan, p. 43.

[116]. Meir Feingold şi-a amintit câ, după această triere, mulţi evrei s-au îmbrăţişat şi au jurat „să rămână fraţi“, dacă vor scăpa cu viaţă din Bogdanovca. El însuşi s-a îmbrăţişat cu Yosef Peker din Zguriţa. Haim Cogan a amintit, de asemenea, câ după prima etapă rămăseseră vii 150 de evrei. Ulterior au rămas doar 50 – restul au fost împuşcaţi de poliţiştii ucraineni.

[117]. Declaraţia Haim Cogan, p. 43. La procesul lui Antonescu, acuzarea a oferit o descriere similară a arderii cadavrelor. Procesul, p. 299.

[118]. Actul de acuzare, p. 70.

[119]. La 20 mai 1942, au fost deportaţi evreii râmaşi în ghetoul Chişinău graţie mituirii autorităţilor, cei prinşi în oraş şi în vecinătatea acestuia, ca şi câteva zeci de evrei bolnavi – cu totul 204 persoane. Ei au ajuns în Bogdanovca la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie 1942. Raportul guvernatorului Basarabiei, Voiculescu, către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, septembrie 1942. Arhivele MAE, Problema 33, vol. 21, pp. 153-154.

[120]. Declaraţia Haim Cogan, p. 44.

[121]. Întreaga descriere a fost realizată de un ziarist evreu, care a transmis procesul lui Isopescu şi al ajutoarelor sale pentru ziarul Curierul israelit, nr. 29, 1 aprilie 1945.

[122]. Tehnicianul dentar a fost acolo în aprilie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-15, pp. 125-127.

[123]. Declaraţia Haim Cogan, p. 45. Cogan l-a descris pe comandantul de jandarmi Ambruş ca fiind un „individ decent”, fiindcă i se plătise ceva.

[124]. Conform rechizitoriului, au fost ucişi 18.000 de evrei, Actul de acuzare, pp. 2970; vezi şi Cartea Neagră, III, p. 225. Cartea Neagră a lui Ehrenburg consemnează uciderea a 15.000 de evrei în Domanevca şi a 54.000 în Bogdanovca. Ehrenburg, p. 100, YVA.

[125]. Declaraţia lui Maica Barbălată din Bolgrad (în continuare: declaraţia Maica), Nahariya, 3 aprilie 1967, YVA, PKR/V, pp. 1263-1265. (Am lăsat greşelile de exprimare, ortografie…)

[126]. Ehrenburg, p. 98.

[127]. Ibid., p. 101.

[128]. Mărturia în limba idiş înregistrată a Goldei Israel, născută Zilberstein (în continuare: mărturia Golda), Ramat Gan, 14 iulie 1994, în posesia autorului, urmând a fi predată Arhivelor Yad Vashem.

[129]. Vezi declaraţia prestată sub jurământ, semnală de Kazachievici în 1942, referitor la jefuirea a doi evrei bogaţi din Odessa şi la tăinuirea bunurilor lor, Arhivele Nicolaev, 2178-1-31, pp. 14-143.

[130]. Mărturia Golda. Cuvintele ei nu au fost prezentate în ordinea în care au fost rostite. Deşi femeie simplă, Golda, care nu cunoştea faptul că Kazachievici era localnic român, ştia suficient ca să poată discerne între jandarmi şi soldaţi, dar avea impresia eronată potrivit căreia comandantul Găletaru era jandarm. Într-adevăr, locotenentul Găletaru comanda unitatea militară română încartiruită acolo (vezi infra). Este adevărat, lângă Domanevca exista un punct de comandă german care se ocupa de problemele administrative şi care, cel puţin o dată, solicitase ca Găletaru să-i extermine pe groparii evrei. Grupul pe care supravieţuitorii din Domanevca îl denumeau SS opera şi în această zonă, şi, la răstimpuri, veneau în lagăr, solicitau şi primeau grupuri de 50-200 de evrei pe care-i executau în afara satului. Groparii se ocupau şi de aceste cadavre. Al doilea supravieţuitor, Maica, a menţionat laconic vizita celor din unitatea germană după încheierea masacrului: „locul era îngrădit cu sârmă ghimpată pe un loc viran şi păzit de jandarmi şi tot mereu ne vizita SS care ne îngheţa inima când îi vedeam, că ştiam ce ne aşteaptă. Acum e sfârşitul, ne gândeam… Santinelele înarmate [cum ne păzeau] erau români, ucraineni, moldoveni şi germani SS (localnici n.a., Jean Ancel) care ne vizita şi făcea râs [sic!] de noi… Pretorul avea comanda adică românii.”. Declaraţia Maica, p. 1270.

[131]. Vezi nota 112.

[132]. Cartea Neagră, III, p. 225.

[133]. Actul de acuzare, p. 29.

[134]. Declaraţia Maica, p. 1282.

[135]. Mărturia Golda (nu în ordinea în care a fost dată). Moişe şi-a întemeiat o nouă familie cu una dintre fetele pe care şi-o alesese din grupurile pe care le conducea în pădure, şi, ulterior, ea i-a născut doi copii. Golda a fost introdusă într-unul dintre aceste convoaie, dar a izbutit să scape.

[136]. Cartea lui Ehrenburg conţine multe exemple ale cruzimii jandarmilor şi a românilor în general faţă de evreii din Domanevca. Aceste exemple nu sunt citate aici, fiindcă această carte minimalizează mult rolul ucrainenilor în masacru, ea bazându-se pe ideologia sovietică potrivit căreia doar foarte puţini cetăţeni sovietici au cooperat cu naziştii (şi cu românii). Iată, de exemplu, un citat despre faptele românilor în Domanevca, descris în Cartea Neagră a lui Ehrenburg: „În Domanevca, românii rupeau copiii în două, sau îi apucau de picioare şi-i izbeau cu capul de bolovani. Le tăiau sânii femeilor. Îngropau de vii familii întregi, sau le ardeau pe rug”, p. 102. Actele de ucidere a copiilor evrei de către jandarmii români sunt în mod deosebit accentuate aici, dar se poate presupune că la respectivele acţiuni au participat mai mulţi ucraineni decât români. Ibid., p. 103.

[137]. Declaraţia Maica, pp. 1269, 1274-1275.

[138]. „Lupescu şi sergenlul-major Sandu, comandanţii satului Guleaevca, îşi trimiteau zilnic locţiitorul în lagărul morţii (Domanevca), ca să le aducă fete frumoase. A doua zi, extrem de satisfăcuţi, ei priveau torturile ce precedau uciderea acestora.” Ehrenburg, p. 102. Subprefectul Pădure îşi alcătuise un harem personal, alcătuit din femei din lagăre, îndeosebi din Domanevca, care îi plăcuseră lui, Rechizitoriul, p. 81. În plus, prefectul Isopescu a luat pentru sine două surori din Domanevca (vezi infra)

[139]. Ibid., p. 103.

[140]. Raportul lui Vasile Mănescu, pretorul raionului Domanevca, către prefectura din Golta, 19 martie 1942, referitor la situaţia din lagărul Domanevca după încheierea masacrelor, şi decizia prefectului Isopescu, scrisă pe marginea raportului, de ardere a cadavrelor, 25 martie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-58, pp. 358-358b.

[141]. Golda a fost scoasă dintr-un transport care era dus la execuţie în pădure de către un soldat român, deoarece ea îi vorbise în româneşte. Soldatul a dus-o la o casă în care fuseseră azvârlite cadavre şi a sfătuit-o să rămână câteva zile acolo „pentru că ei nu vor lua deocamdată cadavrele… Am rămas noaptea printre morţi. Am găsit o bătrână care mai trăia şi care se ascunsese, de asemenea, printre morţi“. De acolo, Golda a fugit în pădure şi, după o vreme, a cutezat să intre într-o casă ucraineană. „M-am dus la ucraineancă şi m-am aşezat pe pervazul ferestrei. Nu mai aveam putere. Eram moartă de foame, epuizată şi nu doream decât să mor.”

[142]. Declaraţia Maica, pp. 1237. Haim Cogan, care în vara anului 1943 a fost transferat din Bogdanovca în Domanevca, a găsit câţiva supravieţuitori care i-au spus că acolo fuseseră ucişi 12.000 de evrei şi a depus mărturie că a văzut gropi comune, deoarece cadavrele nu erau arse, aşa cum se întâmpla în Bogdanovca. Declaraţia Haim Cogan, pp. 78-79.

[143]. Ehrenburg, p. 103.

[144]. Actul de acuzare, p. 30.

[145]. Declaraţia Haim Cogan, p. 78.

[146]. Actul de acuzare, pp. 70-71.

[147]. Cartea Neagră, III, p. 225.

[148]. Mărturia Golda.

[149]. Telegrama nr. 3572, expediată de Isopescu către Inspectoratul Jandarmi Transnistria, 24 mai 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1—4, p. 478.

[150]. Raportul secret al lui Isopescu şi Pădure către guvernământul transnistrian referitor la numărul de evrei din ghetourile judeţului la data de 1 aprilie 1942,2178-1-2.

[151]. Actul de acuzare, p. 81.

[152]. Declaraţia lui Mihael Cvitco din Cetatea Albă, Ierusalim, 27 aprilie 1962 (în continuare: declaraţia Cvitco), 03-2449, pp. 15-17, YVA.

[153]. Actul de acuzare, p. 30.

[154]. Ibid., pp. 70-71.

[155]. „Starea populaţiei în judeţul Crivoie Ozero“. Copia raportului semnat de Isopescu, nedatată, Arhivele Nicolaev, 2178-1-2, p. 75.

[156]. Prefectul Isopescu către guvernământul transnistrian. Raportul referitor la reclădirea oraşelor din judeţ, 28 ianuarie, 1942, ibid., 2178-1-5, p. 264.

[157]. Ordinul prefectului către pretorul raionului Vradievca (raion care nu conţinea lagăre ale morţii), 14 ianuarie 1942, ibid., 2178-1-5, p. 47.

[158]. Telegrama guvernământului din 17 ianuarie 1942, ibid., 2178-1 -5, p. 47.

[159]. Sovhozul „Bucovina” a fost înfiinţat de Isopescu la 10 ianuarie 1942, în timpul gerurilor şi a masacrelor. În vara anului 1942, 13 evrei, dintre care făceau parte Dora Rabinovici de 13 ani şi Izia Burtman de 14 ani, au lucrat sub supravegherea unui jandarm şi a doi poliţişti ucraineni. Dosarul fermei Bucovina, lista din 4 iulie 1942, ibid., 2984-2-111, pp. 136, 182-183.

[160]. Deciziile pretorului raionului Golta, Nicolae Ursu, 4 iulie 1942, ibid., 2178-1-27, pp. 11,14.

[161]. Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria către prefectura din Golta, 2 iunie 1943, ibid., 2178-1-57, p. 103. Primul raport al comandantului legiunii de jandarmi din Golta, referitor la starea evreilor şi a ţiganilor din lagăre. 10 mai 1943, ibid., 2178-1-26, p. 382.

[162]. Declaraţia Cvitco, p. 12.

[163]. Circulara către pretorii de a-i concentra pe evreii care fug şi de a-i împuşca pe cei care încearcă să evadeze, 3 februarie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-5, p. 18. Telegrama lui Isopescu către Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria, 3 februarie 1942, ibid., p. 181.

[164]. Comunicarea telefonică a lui Iliescu, pretorul de Domanevca, referitor la starea evreilor din raion, 17 aprilie 1942, ibid., 2178— 1—2, p. 46.

[165]. Isopescu către „unitatea sanitară mobilă” din Golta, 31 ianuarie 1942, ibid., 2178-1-5, p. 176.

[166]. Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria către legiunea de jandarmi din Golta, 15 aprilie 1942, ibid., 2178-1-4, pp. 319—319b.

[167]. Isopescu şi Pădure către Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria, 21 aprilie 1942, ibid., p. 320.

[168]. Notă informativă nr. 22, 16 aprilie 1942, de la comandantul Biroului Contrainformaţii din Balta, căpitan N. Nicolescu, Arhivele Odessa, 2358 -1c-10, pp. 151-152.

[169]. Ordinul emis de prefectul Vasile Nica, adresat comandantului legiunii de jandarmi din judeţ, 27 aprilie 1942, ibid., p. 150.

[170]. Pinkas Hakehilot, România 1, p. 402.

[171]. Directorul Direcţiunii Sănătate, dr. Gheorghe Tătăranu, către prefectul judeţului Golta, 16 aprilie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-15, p. 210.

[172]. Raportul secret al comandantului de jandarmi din Domanevca, adresat pretorului raionului, 16 aprilie 1942, ibid., p. 208; scrisoarea pretorului către prefect anexată raportului, 20 aprilie 1942, ibid., p. 205.

[173]. Ordinul prefectului şi al subprefectului către pretorul raionului Domanevca, 22 aprilie 1942, ibid., p. 205.

[174]. Telegrama guvernământului către prefectul de Golta, 27 aprilie 1942, ibid., p. 289.

[175]. Ordinul nr. 377, transmis telefonic, de la Isopescu către comandantul legiunii de jandarmi din Golta, 28 aprilie 1942, ibid., 2178-1-58, p. 371.

[176]. Telegrama prefectului Isopescu către guvernământul transnistrean, 29 aprilie 1942, ibid., 2178- 1-15, p. 290.

[177]. Circulara către pretori cu ocazia felicitării Conducătorului, 27 aprilie 1942, ibid., p. 226.

[178]. Guvernatorul Alexianu către prefectul de Golta, Isopescu, scrisoare urgentă, 30 aprilie 1942, ibid., p. 359.

[179]. Răspunsul lui Isopescu la ordinul guvernatorului, ibid., p. 360.

[180]. Prefectul Isopescu către Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria, 24 mai 1942, ibid., 2178-1-4, p. 478.

[181]. Notă de la Biroul Guvernatorului, referitor la reapariţia unei epidemii de tifos în judeţul Golta, cu comentariile olografe ale lui Alexianu. 7 mai 1942, Arhivele Odessa, 2242-4-29, p. 113.

[182]. Statul Major al Armatei a III-a către guvernământul transnistrean, 29 aprilie 1942, ibid., 2242-1-1488, p. 118.

[183]. Copia ordinului nr. 22201 al Armatei a III-a, 6 iunie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-42, p. 90.

[184]. Raportul guvernatorului Basarabiei, generalul Voiculcscu, către Preşcdenţia Consiliului de Miniştri, 9 septembrie 1942, Arhivele MAE, Problema 33, 1942, voi. 21, pp. 153-154.

[185]. Declaraţia Cvitco, p. 5. Martorul l-a întâlnit acolo pe Leon Kornfeld care, ulterior, a imigrat în Israel şi a trăit în Ramat Gan. Kornfeld a fost silit să-şi incinereze propria familie — nevasta şi câţiva copii. Acest martor a murit în Israel şi n-a fost găsit de autor. În declaraţia lui, Cvitco a descris metoda utilizată în Bogdanovca pentru arderea cadavrelor, aşa cum i-a fost relatată de cei câţiva supravieţuitori pe care i-a găsit în Bogdanovca. Iată ce i-au spus supravieţuitorii în vara anului 1942: „După ce au fost împuşcaţi, morţii au fost stivuiţi într-un rug de copaci. Mai întâi un rând de cadavre, apoi un rând de lemne. Peste ruguri s-a turnat benzină şi s-a dat foc. Masacrele au fost săvârşite sub comanda colonelului Modest Isopescu, prefectul judeţului Golta, sub pretextul că exista pericolul de răspândire a tifosului şi dizenteriei. Execuţiile au fost conduse de pretorul Mănescu, asistat de comandantul poliţie ucrainene locale, Cazachievici, locotenentului de jandarmi Dumitrescu şi a locţiitorului său, sergent-major Melinescu, comandantului jandarmilor locali şi al jandarmilor din Bogdanovca”. Ibid., p. 5. Este important de observat că descrierea oferită de cei care supravieţuiseră până atunci a fost exactă, cu excepţia lui Kazachievici, care activa în Domanevca, şi a locotenentului Dumitrescu, care nu apare în nici un document. În privinţa sergentului-major Melinescu, care, după cum se ştie, a refuzat să participe la masacre alături de jandarmi, mărturia evreilor supravieţuitori este mai credibilă decât afirmaţiile lui de la proces, făcute în încercarea de a scăpa de la plutonul de execuţie – se pare că a participat la masacrarea evreilor din Bogdanovca, dar nu el a condus operaţiunile.

[186]. Ibid., pp. 5-6. După câte se ştie, evreicele n-au fost tunse. Se pare câ ele s-au tuns singure, în încercarea de a scăpa de păduchi, iar pârul lor a rămas în adăposturi. Actele aparţineau evreilor localnici – actele evreilor din Basarabia şi din Bucovina au fost confiscate imediat după trecerea Nistrului.

[187]. Ibid., p. 6.

[188]. Notă secretă din partea guvernatorului Alexianu, referitoare la decizia de deportare a ţiganilor şi la zonele de reaşezare din judeţul Golta, 16 iunie 1942. Zonele desemnate erau: Tridubi, Crasnencoe, Vituldov-Brod Ahmecet, Novocantacuzenco, Arhivele Nicolaev, 2178-1—31, p. 78. Ţiganii au fost, de asemenea, trimişi în judeţele Balta, Berezovca şi Oceacov.

[189]. Comunicare secretă din partea comandantului de jandarmi către prefectul judeţului Golta, 16 iunie 1942, ibid., p. 77.

[190]. Actele de jefuire comise de funcţionarii prefecturii pe seama ţiganilor au fost, de asemenea, consemnate în Actul de acuzare. Isopescu a fost nevoit să aducă jandarmii, deoarece ţiganii se împotriveau să predea caii şi căruţele prefecturii. În cele din urmă, caii şi căruţele au fost transferate sovhozurilor şi colhozurilor. „Au murit ca muştele.” Actul de acuzare, p. 76. Decizia de confiscare a cailor şi a căruţelor i-a aparţinut lui Alexianu, justificată de necesitatea de a-i opri să mai rătăcească prin Transnistria şi să răspândească boli. Ordinul emis de Alexianu către prefectul de Balta, 29 iulie 1942, Arhivele Odessa, 2358-1c-19, p. 41.

[191]. Raportul medicului căpitan D. Tomescu către prefectul judeţului Golta, 10 iulie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-27, p. 150.

[192]. Prefectul de Berezovca, L. Pop, către guvernatorul Transnistriei, 24 septembrie 1943, Arhivele Odessa, 2361 —1—591, p. 51.

[193]. Vasile Petrenciu, subprefectul judeţului Berezovca, către Direcţiunea Justiţie a „Administraţiei Militare în regiunea dintre Nistru şi Bug“ (noua denumire a guvernământului transnistrian, începând din luna ianuarie 1944), 10 februarie 1944, ibid., 2361 — 1 — 512, p. 151.

[194]. Autorul a adunat un volum relativ mare de documente referitor la soarta ţiganilor români în Transnistria şi intenţionează să publice un studiu asupra acestui subiect. Guvernământul transnistrean şi armata română nu au întreprins o campanie de exterminare împotriva ţiganilor, aşa cum a fost cea planificată şi dusă împotriva evreilor. „Condiţiile” în care au fost ţinuţi au reprezentat metodele româneşti de exterminare în Transnistria.

[195]. Raportul prefectului judeţului Golta referitor la vizita guvernatorului din 13 mai 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-15, pp. 452-452b.

[196]. Prefectul Isopescu către pretorul raionului Liubasevca, 21 august 1942, ibid., 2178-1-18, p. 386.

[197]. Tabelul meşteşugarilor evrei din judeţul Golta, ianuarie 1943, ibid., 2178-1-26, p.386.

[198]. Ciorne ale prefecturii referitor la condiţiile de muncă, adăpost şi circulaţie ale jidanilor din ghetourile oraşului Golta, 26 martie 1943, ibid., 2178-1-57, pp. 106-106b. Ordinele, revizuite de Isopescu, nedatate, ibid., 2178-1-77. Vezi şi raportul subprefectului Pădure referitor la situaţia din ghetourile din Golta. 20 februarie 1943, ibid., 2178-1-77.

[199]. Alexianu către Isopescu, 25 septembrie 1942, ibid., 2178-1-18, p. 386.

[200]. Prefectul judeţului Golta către guvernământul transnistrean, referitor la cererea germanilor de a le fi predaţi evrei. 24 martie 1943, Arhivele Odessa, 2242-1-1496, p. 161.

[201]. Telegrama guvernatorului judeţului Oceacov către guvernământ, 4 octombrie 1943, ibid., 2264-1-6, p. 31.

[202]. Direcţiunea Muncii din guvernământ către prefectul de Ovidopol, 6 martie 1943, ibid., 2242-1-1497, p. 31.

[203]. Raportul emis de prefectul de Golta către Direcţiunea Forţelor de Muncă din guvernământ, 23 iunie 1943, Arhivele Nicolaev, 2178— 1 — 77, p. 111.

[204]. Evaluarea personală a subprefectului A. Pădure, 31 octombrie 1941 – 5 iulie 1943, ibid., 2178-1-28, p. 17.

[205]. Referitor la situaţia din cele trei ghetouri, vezi raportul lui Pădure din februarie 1943, în care acesta a propus ca Isopescu să-i trimită pe toţi evreii în lagărul Domanevca sau, conform propriilor lui cuvinte, să se „descongestioneze” ghetourile din oraş. Locuitorii ghetourilor din oraş „vor fi la dispoziţia pretorilor pentru orice soi de activităţi care necesită sau nu o calificare, în concordanţă cu Ordonanţa nr. 23“. Practic, el cerca să se reinstaureze statutul pe care evreii îl avuseseră în ajunul masacrelor, ibid., 2178-1-77.

[206]. În timpul unei asemenea petreceri, când Isopescu s-a îmbătat iar soţia unuia dintre ajutoarele sale a primit un cadou scump, el a aprobat închiderea lagărului Acmecetca, în luna noiembrie 1943, când acolo mai trăiau 40 de evrei. Declaraţia Cvitco, p. 20.

[207]. Corespondenţa referitor la surorile Leah şi Dunia Rosental care au fost oprite de o patrulă a garnizoanei din Golta, iulie-august 1943, Arhivele Nicolaev, 2178—1—69, pp. 57-61.

[208]. Vezi raportul directorului Serviciului Muncii din judeţ, referitor la constatările sale în urma vizitelor făcute în trei ghetouri din Golta şi într-un lagăr de muncă: „în toate aceste locuri, murdăria este de nedescris şi în plus există prea mulţi oameni, pentru care locul nu este îndeajuns de mare… evreii sunt cei mai murdari dintre toţi. Ei nu se spală… sunt bolnavi… pe scurt, aspectul tuturor acestor locuri este de-a dreptul dezgustător”. Arhivele Nicolaev, 2178-1-362, p. 150.

[209]. Lista prefecturii Golta cuprinzând ghetourile din judeţul Golta şi numărul de evrei din acestea. 6 octombrie 1943, Arhivele Odessa, 2242-1-1561, pp. 198-199.

[210]. Apelul Comitetului evreiesc din Golta către guvernatorul Transnistriei de a opri aplicarea ordinului emis de prefectura Golta pentru concentrarea tuturor evreilor supravieţuitori din judeţ în lagărul Acmecetca, 22 octombrie 1943, 2178-1-30. În ceea ce priveşte propunerea lui Pădure de concentrare a tuturor evreilor în raionul Domanevca, vezi nota 203.

[211]. Declaraţia Cvitco, p.19.

[212]. Decizia guvernământului emisă la 28 iunie 1943 de a-i stabili pe etnicii români în satele de pe Bug, copia trimisă prefecturii Golta şi scrisoarea însoţitoare, 26 iulie 1943, Arhivele Nicolaev, 2084-2-771, pp. 44-45.

[213]. Lista noilor nume româneşti propuse de Isopescu pentru satele ucrainene în raionul Domanevca, 28 august 1943, ibid., 2178-1-18, p. 139.

[214]. Planul pregătit de Marele Cartier General pentru evacuarea echipamentului şi oamenilor din Transnistria: 11 noiembrie 1943 („Instrucţiuni speciale, nr. 660500 din 11.1943“). Planul statua, printre altele, evacuarea colaboraţioniştilor ruşi şi a membrilor poliţiei ucrainene locale; într-adevăr, mulţi au fugit în România, iar alţii au trecut mai departe, spre Germania. Excelentul studiu al istoricului germano-american Dallin se bazează parţial pe declaraţiile şi discuţiile cu asemenea colaboraţionişti, proveniţi în principal din Odessa, care s-au stabilit în Germania şi în SUA. Vezi: A. Dallin, Odessa, 1941-1944, A Case Study of Soviet Teritory Under Foreign Ride, Santa Monica, California, 1957. Isopescu, care a revenit în România în decursul lunii februarie 1944, şi a trăit nestingherit alături de familia lui, nu crezuse că în urma masacrelor din Bogdanovca mai existau supravieţuitori, până ce a fost identificat de Haim Cogan şi arestat în luna aprilie 1945. În momentul procesului existau trei supravieţuitori din Bogdanovca: Haim Cogan, Iancu Kleiman şi Iosef Braunsein. La procesul său, Isopescu a pretins că exterminările au fost opera germanilor de peste Bug şi câ el a salvat câţiva evrei. În cele din urmă, însă, a fost nevoit să-şi mărturisească faptele, susţinând totuşi că în Bogdanovca n-au existat mai mult de 25.000 de evrei. Declaraţia Haim Cogan, pp. 49-51.

[215]. Ordinul de îndepărtare a evreilor din fabricile ucrainene, 5 iulie 1942, Cartea Neagră, III, nr. 193. p. 361.

[216]. Vezi nota 53.

[217]. Vezi nota 61.

[218]. Telegrama guvernatorului Alexianu câtre Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Civilo-Militar pentru Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, 13 ianuarie 1942, Arhivele Odessa, 42-1-1486, p. 36.

[219]. Ordinul emis de guvernământ către toii prefecţii, 25 februarie 1942, ibid., 2242-1-1487, p. 96; ordinul a fost difuzat pretorilor’din judeţul Golta de câtre Isopescu de abia la 2 martie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-58, p. 87.

[220]. Lista bunurilor de valoare luate de la evrei şi predate de pretorul Mănescu subprefectului Pădure, 2 februarie 1942, ibid., 2178-1-58, p. 98.

[221]. Isopescu către pretorul de Domanevca, informându-l că a fost iniţiată o anchetă a jandarmeriei referitoare la faptele pretorului Mănescu. 15 mai 1942, ibid., 2178-1-15, p. 44.

[222]. Isopescu către Direcţiunea Administraţie a guvernământului din Tiraspol, aprilie 1942, ibid., 2178-1-2, p. 57.

[223]. Maiorul Carol Seftea, comandantul Batalionului 5 jandarmi, către prefectura Golta, 12 decembrie 1943, 2178-1-12, p. 180.

[224]. Inventarul bunurilor de preţ din aur luate de la evrei şi confiscate de la inginerul agronom ucrainean Vladimir Vorobiov, din satul Zlotoustovo, şi scrisoarea însoţitoare a comandantului legiunii de jandarmi din Berezovca. Arhivele Odessa, 2361-1 -42b, pp. 63, 64, 66.

[225]. Dr. căpitan Tomescu câtre prefectura Golta, 19 februarie 1942, Arhivele Nicolaev, 2178-1-58, pp. 46-46b.

[226]. Prefectul Isopescu către guvernământul transnistrian, 20 aprilie 1942, ibid., 2178-1-15, p. 193.

[227]. Adresa nr. 14224 semnată de Preşedintele Curţii Marţiale a Garnizoanei Tiraspol, Colonel magistrat C. Nicolescu către Prefectura Judeţului Golta. Din 10 iunie 1943.

[228]. Adresă trimisă de Isopescu, Prefectul judeţului Golta, în 12 ianuarie 1943, Guvernământului Civil al Transnistriei, Direcţia Personalului.

[229]. Adresa nr. 95 către Guvernământul Transnistriei, Direcţia Personalului, trimisă de la Prefectură judeţului Golta în 16 ianuarie 1943, semnată de Prefectul locotenent-colonel Isopescu Modest.

Sursă: Jean Ancel, ”Transnistria”, vol. I, București, 1998.

Anunțuri

4 gânduri despre „”REGATUL MORȚII” DIN TRANSNISTRIA (1941-1942)

  1. Obidine,

    Las-o mai moale cu propaganda sovietica. Toate pozele si documentele cu asa zisele mult trimbitate „masacre” si „progromuri” comise de trupele romane pe front sint niste facaturi ridicole pe care nici un cercetator adevarat nu le poate lua in serios. La o simpla analiza grafica, spre exemplu, poti constata usor ca toate fotografiile acelea cu „holocaustul” romanesc sint trucaje, colaje si montaje compozite ieftine care tradeaza graba si imbecilitatea autoritatilor postbelice in culegerea de „probe” pentru incriminarea fostelor guverne nationaliste romane. Marturiile unor „supravietuitori” sint si ele mincinoase sau puteau fi usor manipulate. Unele documente oficiale emise de guvernului roman antonescian au fost si ele falsificate, distruse sau alterate dupa razboi. Exista destule dovezi in acest sens.

    Ca sa pricepi mai bine la ce ma refer, iata o gramada de exemple istorice cu falsificarea/modificarea fotografica:

    http://pth.izitru.com/

    Nu spun ca n-ar fi existat nici o victima in rindul evreilor, cetatenilor sovietici etc. Dimpotriva, recunoastem ca au fost victime de ambele parti ale baricadei. In schimb, macelurile de care vorbesti tu aici nu pot fi dovedite sub nici o forma cu „probele” mincinoase de care am amintit mai sus, deci nu numai ca putem trage concluzia ca ele nu au existat, ci putem merge mai departe in va acuza pe voi de calomnie si falsificare de documente istorice. Ce faci tu aici este exact ce fac „aliatii nostri” evreii si americanii: o propaganda murdara antiromaneasca care trebuie sa inceteze deindata. Te rog frumos sa-ti ceri iertare pentru laturile pe care le imprastii aici impotriva Romaniei, Armatei Romane si poporului roman, inchizind imediat acest blog. Gaseste-ti alta indeletnicire si nu te mai ocupa de lucruri la care nu te pricepi.

    Inteleg si sint de acord cu tine ca americanii cauta sa-si extinda hegemonia in fostul spatiu sovietic prin lovituri de stat, presiuni economice etc. Am fost si sint impotriva implicarii Romaniei in aceasta ofensiva imperialista a vesticilor si am observat ca asa zisa cultura vestica moderna este toxica din toate punctele vedere, contribuind la dezradacinarea indivizilor si la prabusirea structurilor traditionale ale societatii – inlocuind ce a fost inainte cu conformismul tehnologic, dezmatul sexual, instrainarea economiei, dezbinarea sociala etc.

    Daca vrei sa acuzi pe cineva de toate aceste nenorociri, acuza-i pe evrei si americani si lasa-ne pe noi romanii in pace.

    • Conștient sau inconștient, românii sînt o unealtă a americanilor în lupta contra Rusiei. Poate tu și alții ca tine nu vrei să participi la această bătălie, dar cine va întreba părerea voastră?

      Iată NATO a instalat ”scutul antirachetă” la Deveselu îndreptat contra Rusiei, nu prea am auzit despre proteste în masă a românilor împotriva acestei acțiuni. Așa că marea parte a românilor nicidecum nu vor să fie lăsați în pace, cum dorești tu, ci sînt complici activi ai imperialiștilor americani.

      Cît privește acțiunile criminale ale Armatei române în timpul celui de-al doilea război mondial, eu cred că nu se studiază și nu se povestește îndeajuns despre aceste fapte. Da, românii nu au fost atît de sălbatici pe teritoriul URSS ca nemții și ungurii, dar asta nu înseamnă, că nu au avut și ei păcatele lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s