ROMÂNIA ȘI GUVERNĂMÎNTUL TRANSNISTRIEI (1941-1944)

Transnistria_Governorate

Denumirea de Transnistria a fost atribuită regiunii din Ucraina pe care Hitler i-a acordat-o lui Antonescu ca răsplată pentru participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice [1]. Regiunea se întinde pe o suprafaţă de aproape 40.000 de kilometri între râurile Nistru şi Bug, fiind mărginită la sud de Marea Neagră, iar la nord de râul Liadova, frontiera nordică ajungând până la aşezarea Jmerinca de pe Bug. Conform recensământului sovietic din 1926, în zona respectivă trăiau două milioane şi jumătate de oameni. Majoritatea erau ucraineni şi ruşi, la care se adăugau aproximativ 300.000 de evrei, 290.000 de români şi 125.000 de germani.

În 1924, o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în ”Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta, pentru a reaminti astfel statului român pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.

Constituirea Transnistriei, al cărei nume însemna „dincolo de Nistru”, ca o entitate geografică separată a fost un act deliberat. O asemenea provincie nu existase niciodată, înainte de ocuparea româno-germană a regiunii. Pentru mulţi români, numele „Transnistria” trezea amintiri legate de nordul Transilvaniei („dincolo de păduri”), o regiune care fusese anexată Ungariei. La începuturile ocupaţiei, în rândurile guvernului fascist antonescian se manifestase un puternic curent de opinie favorabil anexării Transnistriei de către statul român. Opoziţia, condusă de Iuliu Maniu, se împotrivise, însă, categoric, de teamă că respectiva anexare ar putea fi considerată ca o cedare definitivă a Transilvaniei. Ca rezultat, Transnistria a rămas doar o regiune ocupată, şi nu anexată, pe care românii au fost nevoiţi s-o împartă, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu germanii.

Din punct de vedere geografic Transnistria este situată în mănosul podiş al Podoliei. Şaptezeci la sută din suprafaţa ei e formată din terenuri agricole pe care se cultiva grâu, porumb, tutun, viţă de vie şi pomi fructiferi. Capitala reală a Transnistriei, de altfel oraşul cel mai mare, având 600.000 de locuitori, era Odessa, situată la sud. Spre deosebire de aşezările din jur, populate în majoritate de ucraineni, în Odessa predominau ruşii.

În perioada respectivă, în Transnistria existau o mulţime de orăşele, cu o populaţie între 4.000 şi 30.000 de suflete — de exemplu, Moghilev-Podolsk, Ovidopol, Jmerinca, Balta, Ananiev si altele. Existau de asemenea aşezări si oraşe cu importante minorităţi române (moldoveneşti), ca Tiraspol, Râbniţa, Dubăsari etc. În aceste „orăşele”, funcţionau făbricuţe şi ateliere, aflate în primele etape ale industrializării sovieticei). Majoritatea evreilor ucraineni erau târgoveţi şi locuiau in principal în nordul regiunii. Conform recensământului din 1926, în Odessa trăiau 153.194 de evrei, aproximativ o treime din populaţia totală. În primele luni de război, numărul evreilor a crescut la aproximativ 180.000, din cauza valului de refugiaţi care soseau din provinciile vecine şi a celor fugiţi din sudul Basarabiei.

În Transnistria existau târguri sau orăşele, în care toţi locuitorii sau marea lor majoritate erau evrei: Crasnoi (96%), Olgopol (76%), Crivoie Ozero (94%), Berşad (60%), Şargorod (96%), Copaigorod şi Oceacov, cu procente mai mici de evrei, etc. Când armatele germano-române au pătruns în Transnistria, populaţia evreiască totaliza aproape 300.000 de oameni, cifră care urma să fie tragic confirmată de datele referitoare la numărul crimelor şi la numărul supravieţuitorilor „temporari”.

Marea parte a evreilor din regiune nu au fugit în scurtul răgaz de timp în care s-ar fi putut salva, vreme de aproximativ o lună, o lună şi jumătate, înainte de intrarea armatelor germano-române. La baza acestei semi-inerţii se aflau mai multe motive, primul dintre ele fiind lipsa oricăror informaţii referitoare la comportamentul naziştilor faţă de evrei. La momentul respectiv, propaganda sovietică nu recunoştea iminenţa războiului cu germanii, un fapt care acum este bine cunoscut. Trebuie subliniate şi viteza şi direcţia avansării trupelor germane; acestea s-au deplasat de la nord la sud, sub forma unui arc care începea în jurul Lvovului şi cobora până la Marea Neagră, închizând astfel rapid orice posibilitate de refugiere în masă a evreilor şi ne-evreilor. În plus, haosul general care a domnit în acele zile a împiedicat evacuarea organizată a sute de mii de evrei pe căile ferate. Autorităţile sovietice n-au acordat nici o prioritate evacuării evreilor ca etnie.

Un număr rămas necunoscut de tineri au fost înrolaţi în armata sovietică, majoritatea lor ajungând la unităţile unde fuseseră repartizaţi. În plus, acei evrei care au primit ordin de evacuare s-au conformat, alături de funcţionari, de personalul fabricilor, al spitalelor şi al instituţiilor partidului comunist. Deşi respectivele evacuări s-au desfăşurat în mod disciplinat, nu toţi evacuaţii au ajuns în siguranţă la destinaţie. Aşadar se poate afirma că, în general, ceea ce s-a petrecut în Transnistria a reprezentat, cu unele variaţiuni, o repetare a situaţiei evacuărilor din Basarabia şi Bucovina. Mai mulţi bărbaţi, tineri dar şi vârstnici evrei, au fost înrolaţi în Armata Roşie şi mii de evrei au reuşit să scape din Odessa, majoritatea pe mare, înainte şi în timpul asediului care a durat patru luni. Printre cei scăpaţi a existat un mic număr (cifra exactă nu este cunoscută, deşi se pare că ar fi de ordinul miilor) de evrei din Basarabia, care izbutiseră să ajungă în Odessa la timp, crezând că oraşul era în siguranţă.

În sfârşit, este important de amintit că regiunea care, arbitrar, a fost denumită Transnistria era de aproape o sută de ani un important centru al spiritualităţii evreieşti. Aici s-au dezvoltat, coexistând, hasidismul şi iluminismul. În acelaşi timp, credinţa în traiul ortodox coexista alături de o puternică mişcare sionistă. Principalii scriitori în idiş şi ebraică au trăit o vreme în Odessa, un adevărat centru al vieţii evreieşti. Guvernul sovietic n-a reuşit să distrugă complet sentimentele naţionale evreieşti. Când armatele româno-germane au ocupat aceste teritorii, locuitorii pe care i-au găsit acolo continuau să se considere evrei.

La 15 iulie 1941, armatele de ocupaţie au trecut Nistrul şi, după douăzeci de zile, cuceriseră toată regiunea dintre Nistru şi Bug, cu excepţia Odessei şi a împrejurimilor oraşului.

Chestiunea Transnistriei fusese menţionată în cadrul unei întâlniri între Hitler şi Antonescu, care avusese loc la 12 iunie 1941. Cu această ocazie, Hitler îi promisese lui Antonescu că, alăturându-se Germaniei în războiul împotriva Uniunii Sovietice, României i se deschidea posibilitatea de a cuceri şi administra teritoriile din estul Nistrului. În problema respectivă nu se semnase nici un acord dar, în lumina relaţiei speciale dintre cei doi „Fuhreri”, un asemenea act în scris nu era necesar. Într-o scrisoare datată 27 iulie 1941, Hitler i-a propus lui Antonescu să preia răspunderea pentru securitatea întinsei regiuni dintre râurile Nistru şi Nipru. Aparent în treacăt, el a inclus şi solicitarea ca armata română să-şi continue participarea în război la est de Nipru [2].

În răspunsul său, datat 17 august 1941, Antonescu a acceptat să avanseze cu trupele române în teritoriul sovietic, dar, în privinţa administrării directe a zonei ocupate, şi-a limitat dorinţele la regiunea dintre Nistru şi Bug [3]. În acelaşi timp, la 17 august 1941, reprezentanţi ai celor două armate s-au întâlnit la Tighina şi au început discuţiile asupra graniţelor Transnistriei şi a împărţirii răspunderilor. Partea germană a acceptat cererea lui Antonescu de includere în teritoriile aflate sub ocupaţie română a zonei dintre Moghilev-Podolsk (de acum înainte doar Moghilev) şi oraşul Bar, iar de acolo până la importantul nod feroviar Jmerinca. Celelalte graniţe ale Transnistriei erau clar stabilite. La 30 august 1941, a fost semnat bine cunoscutul Acord de la Tighina [4], care detalia probleme legate se securitatea, administrarea şi exploatarea economică a regiunilor dintre Nistru şi Bug, şi dintre Bug şi Nipru. Este important de ştiut că problema graniţei nordice a fost soluţionată de Hitler însuşi, care, la 3 septembrie 1941, a decis să accepte cererile lui Antonescu şi să includă judeţele Moghilev şi Iampol sub administraţia română^Decizia respectivă urma să afecteze direct soarta evreilor deportaţi acolo.

La 19 august 1941, sediul administraţiei Transnistriei a fost stabilit la Tiraspol. În luna decembrie a aceluiaşi an, primele departamente ale guvernământului au fost transferate la Odessa, aproximativ la două luni după ocuparea oraşului [5]. Iniţial, românii au asigurat paza militară a regiunii dintre Bug şi Nipru, până ce armata germană a organizat guvernământul de ocupaţie cunoscut sub numele de Reich-kommissariat Ukraina (guvernământul de ocupaţie nazist din Ucraina).

În privinţa Transnistriei, este important de remarcat că Acordul de la Tighina permitea prezenţa trupelor germane în teritoriile ocupate de români, pentru îndeplinrea unor funcţii speciale. Comandamentele germane au fost plasate lângă nodurile feroviare, iar soldaţii germani au asigurat paza depozitelor. Compania de construcţii Todt, care construia poduri şi asfalta şosele, a căpătat permisiunea de a funcţiona în Transnistria. În Oceacov şi Odessa au fost stabilite baze navale germane, iar la Golta şi la Odessa s-au organizat baze ale aviaţiei militare. Alte unităţi ale armatei germane au rămas ori au fost instalate în Transnistria, incluzând servicii de pază, recunoaştere mobilă, construcţii şi spionaj, precum şi comandamentele de etape germane, care menţineau contactul cu unităţile de pe front şi cu armata română.

În aşezările în care fuseseră stabilite, aceste comandamente au funcţionat ca trupe de ocupaţie din toate punctele de vedere. Ofiţerii germani au îndeplinit rolul de „consilieri”, îndeosebi în domeniile economiei, agriculturii etc., şi pe lângă autorităţile române din Odessa, respectiv prefecţii de judeţe. Comandamentele germane erau conduse de „Statul-major de legătură (Verbindungsstaab) al forţelor germane din Transnistria”, aflate sub conducerea unui general. Personalul respectiv era subordonat Misiunii Militare Germane din România, cu sediul la Bucureşti.

GUVERNAREA ROMÂNĂ ÎN TRANSNISTRIA
Guvernământul românesc a fost instaurat la 19 august 1941 şi toate ordinele şi decretele s-au bazat pe Decretul nr. 1, emis la 19 august şi după aceea pe Decretul nr. 4, emis la 17 octombrie 1941 de Comandamentul de Căpetenie al armatei către Administraţia Odessei. Instalarea oficială a Guvernământului a avut loc după ocuparea Odessei, la 16 octombrie 1941; până în luna decembrie a aceluiaşi an, oraşul Tiraspol de pe Nistru a fost capitala Transnistriei şi rezidenţa lui Alexianu şi a funcţionarilor săi, însă, şi după acea data anumite departamente ale guvernământului au rămas la Tiraspol. După aceea, capitala a fost mutată la Odessa, iar Alexianu şi Guvernământul au ocupat palatul prinţilor Voronţov de pe ţărmul Mării Negre, aflat lângă măreţele clădiri municipale, Opera şi palatele altor aristocraţi din vremea ţarilor. Guvernământul era condus de Alexianu care îndeplinea rolul unui vicerege, regele fiind Antonescu. Pe Alexianu îl ajutau un secretar general şi nouăsprezece directori, care se aflau în fruntea departamentelor de finanţe, agricultură, transport, industrie, educaţie, sănătate, muncă etc. (a se vedea Tabelul).

În mod oficial, autoritatea Guvernământului transnistrian era conferită de Comandamentul de Căpetenie al Armatei, un organism care exista doar teoretic, a cărui denumire apărea pe toate ordonanţele şi documentele emise de Guvernământ. Pe unele documente, numele şefului Comandamentului de Căpetenie figura explicit: „Noi, Ion Antonescu, Mareşal al României, Comandant de Căpetenie al Armatei, prin Profesor Gh. Alexianu, Guvernator Civil al Transnistriei…” Alexianu îi raporta direct lui Antonescu, care lua deciziile în problemele esenţiale şi, ocazional, în cele minore. Antonescu a întemeiat la Bucureşti în cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri Cabinetul civilo-militar pentru Basarabia, Bucovina şi Transnistria, pe scurt CBBT. Acest organ special primea rapoartele guvernatorului, transmitea Guvernământului Transnistriei hotărârile lui Antonescu şi ale guvernului şi făcea operaţiunile de coordonare între Guvernământ şi diferitele ministere de la Bucureşti.

Transnistria a fost împărţită în treisprezece judeţe. Împărţirea se bazase pe exemplul României, astfel încât mărimea judeţelor era aproximativ egală cu a celor româneşti. Treisprezece prefecţi, ofiţeri de armată sau jandarmerie cu grad de colonel au fost desemnaţi pentru conducerea judeţelor. S-a menţinut împărţirea sovietică în 64 de raioane, ulterior numărul acestora crescând la 65. De la nord la sud, cele treisprezece judeţe erau: Moghilev, Tulcin, Jugastru, Balta, Râbniţa, Golta, Dubăsari, Ananiev, Tiraspol, Berezovca, Oceacov, Odessa şi Ovidopol. Fiecare prefect avea doi subprefecţi, aleşi de obicei dintre românii vorbitori de rusă, unul din Transnistria, iar al doilea din Basarabia.

Raioanele erau conduse de pretori, care erau ofiţeri din armata română, jurişti sau funcţionari de stat din Vechiul Regat. Odessa şi Tiraspol, oraşele cele mai mari, beneficiau de un statut aparte; primarii lor erau subordonaţi direct guvernatorului, în vreme ce primarii orăşelelor şi târgurilor raportau prefecţilor şi pretorilor. Primarii (starostii) târguşoarelor şi satelor erau numiţi de pretori dintre localnici. Unităţile de jandarmi şi poliţie care menţineau ordinea şi siguranţa erau subordonate prefecţilor şi puteau fi solicitate oricând.

Ordonanţa nr. 2 a guvernatorului Transnistriei [6], emisă la 28 august 1941, îi obliga pe toţi funcţionarii publici locali, inclusiv pe cei care serviseră sub fostul regim sovietic, şi pe şefii de colhozuri şi de sovhozuri să se prezinte pentru a începe colaborarea cu noile autorităţi şi să aducă inventarul complet al proprietăţilor lor — în caz contrar, aveau să fie consideraţi vinovaţi de distrugere şi de furt al avutului public, urmând să fie pedepsiţi corespunzător. Din România au fost aduşi aproximativ 4.000 de funcţionari, agronomi, administratori, consilieri în toate domeniile, tehnicieni şi experţi, iar Antonescu, personal, a decis că „toţi funcţionarii care au fost trimişi în Transnistria îşi vor păstra drepturile în instituţiile din care provin” [7]. Cu timpul, numărul românilor angajaţi de guvernământul transnistrian a crescut, depăşind cifra de 8.000.

În 1943, numărul acestor funcţionari şi experţi aduşi din România, inclusiv din Basarabia şi Bucovina, a ajuns la 8.445. Ei se bucurau de salarii şi privilegii superioare celor acordate oricărui funcţionar local; primeau două salarii în lei, plus o leafă în mărcile speciale de ocupaţie (RKSS) emise în Transnistria, care reprezenta echivalentul a două salarii; în felul acesta, venitul lor total depăşea de patru ori salariul unui funcţionar obişnuit. În calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu a emis un decret-lege, prin care funcţionarilor guvernamentali li se interzicea să-şi părăsească locul de muncă şi să revină în ţară fără permisiune [8]. Toţi cei veniţi din România juraseră credinţă „Naţiunii, Regelui şi Statului Român”, de asemenea „credinţă şi supunere Conducătorului Statului”, promiţând că vor executa „fără şovăire ordinele” şi vor dovedi „credinţă şi supunere Conducătorului Statului” [9].

Ordonanţa nr. 8 reglementa împărţirea autorităţii în cadrul administraţiei şi enumera posturile subordonate pretorilor şi prefecţilor care aveau şi puterea de decizie asupra numirilor în funcţii [10]. O directivă personală trimisă de Alexianu tuturor prefecţilor îi obliga pe toţi funcţionarii români să înveţe limba rusă „în următoarele trei luni” (deşi majoritatea locuitorilor de la sate vorbea ucraineana). Acesta a fost un ordin care nu s-a putut îndeplini [11]. Guvernământul român a fost nevoit să recunoască necesitatea translatorilor, „deoarece funcţionarii vorbesc numai româna”. Pentru a uşura sarcina populaţiei locale de „a se încadra în noua ordine”, după cum se afirma în decretul referitor la translatori, s-a decis să se acorde permise de muncă translatorilor. Prima condiţie pentru primirea unui astfel de permis era „ca ei (translatorii — n.a.) să nu fie de origine evreiască” [12].

Este important de subliniat că, în ciuda numeroaselor câştiguri suplimentare oferite şi a efortului investit de guvernământ, încercările de atragere în Transnistria a unui personal capabil şi dotat n-au fost încununate de succes. Cu puţine excepţii, între care se numărau mai cu seamă experţii agricoli, majoritatea funcţionarilor nu erau pregătiţi pentru slujbele lor. Aceasta este imaginea desprinsă din examinarea cererilor primite de la candidaţii care îşi ofereau serviciile guvernământului, ca şi din aprecierilor şefilor lor [13].

Negustorii, industriaşii şi companiile chemate pentru a prelua şi a utiliza fabricile şi atelierele din Transnistria au eşuat „deoarece n-au dat dovadă de seriozitate”, după cum s-a exprimat Alexianu. Drept urmare, însusi guvernământul român a trebuit să pună în funcţiune fabricile „în condiţiile existente în regimul Sovietelor” [14].

La nivel macroeconomiei, în domeniile industriei şi agriculturii, capitalismul ca sistem, fie că a dat greş, fie că n-a fost deloc implementat în Transnistria. Pe de altă parte, în sectorul agricol, guvernământul român de ocupaţie a împiedicat abolirea metodei comuniste de exploatare a pământului şi a ţăranilor şi a menţinut sovhozurile şi colhozurile.

Guvernul antonescian considera Transnistria o imensă gospodărie agricolă, care trebuia eficient administrată şi exploatată la maxim pentru a uşura povara ce apăsa trezoreria. În acelaşi timp, Transnistria putea contribui la compensarea românilor din patria-mamă pentru greutăţile îndurate din pricina războiului şi pentru soldaţii care-şi jertfiseră vieţile, luptând alături de Germania nazistă. Într-o adresă expediată de guvernământ prefecţilor, se afirma că Transnistria „este o uriaşă antrepriză agricolă, la care sunt conectate toate celelalte ramuri ale economiei. Principalul (ei — n.a.) domeniu de activitate a fost, şi rămâne, cel agricol. Trebuie să ne folosim toate puterile de muncă şi de creativitate, pentru a exploata la maxim acest domeniu” [15]. La începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, Antonescu a considerat planul de administrare a Transnistriei ca un model fix pentru o perioadă nelimitată de timp. El s-a referit la acest lucru în mod direct, în şedinţa de guvern din 16 decembrie 1941, când i-a spus lui Alexianu:

„Guvernaţi acolo ca şi cum România s-ar fi instalat pe acele teritorii două milioane de ani. Ce se va întâmpla apoi vom vedea… Dumneata eşti suveran acolo. Dumneata să scoţi pe oameni la lucru chiar cu biciul dacă nu înţeleg… Dacă va fi nevoie şi altfel nu merge, să-i scoţi cu gloanţele, pentru asta nu e nevoie de autoritatea mea.” [16].

În noiembrie 1941, acelaşi Antonescu a emis o ordonanţă [17], stipulând ca ţăranii din Transnistria să muncească şi duminicile, dacă acest lucru va fi necesar pentru terminarea la timp a lucrărilor agricole.

Alegerea lui Alexianu în postul de guvernator s-a datorat mai întâi de toate faptului că era un naţionalist cunoscut, deşi ascunsese cu grijă faptul că era de origine armeană, numele de Alexian trăgându-se dintr-o familie de jurişti antisemiţi care, după cum se ştie, a jucat un rol similar în Bucovina, în 1938, când a emis ordine antisemite speciale. Conform spuselor lui Alexianu, postul i-a fost oferit pentru că era profesor universitar specializat în administraţie şi făcea parte dintre favoriţii lui Mihai Antonescu. La o întâlnire la Consiliul de Miniştri, înainte de plecarea spre Tiraspol, capitala temporară a regatului său, Alexianu a fost prezentat experţilor germani care sosiseră să ajute şi să îndrume reorganizarea administraţiei române în Basarabia şi Bucovina: Karl Pflaumer, primarul Strasbourgului, şi „alte nume pe care nu mi le reamintesc” [18].

Pflaumer şi ceilalţi ale căror nume nu şi le reamintea erau „experţii” trimişi de Himmler în martie 1941 pentru a-i cere lui Mihai Antonescu să transfere germanilor „controlul” asupra evreilor din România. După cum se ştie, Pflaumer şi oamenii săi au venit şi în Basarabia, la începutul războiului, şi l-au sfătuit pe guvernatorul Voiculescu să reorganizeze administraţia provinciei. Influenţa experţilor nazişti specializaţi în probleme administrative se poate într-adevăr discerne din planificarea structurii Guvernământului român în Transnistria.

La momentul respectiv, Alexianu îi raporta cu mândrie lui Antonescu că a structurat şi conceput guvernământul de ocupaţie român pe „principiul Fuhrerului” (Fiihrerprinzip), ceea ce însemna, în chiar cuvintele lui: „Un singur om, o singură directivă, o singură răspundere”. După spusele sale: „Voinţa acestui singur om se transmite de la centru la periferie şi această singură voinţă comandă şi realizează. În Transnistria, voinţa Mareşalului Ion Antonescu, comandantul de căpetenie al armatei se transmite prin intermediul Guvernatorului civil până la cele mai îndepărtate organe periferice şi se realizează prin aceasta” [19].

Nici Ion şi nici Mihai Antonescu nu ascundeau credinţa fundamentală dinapoia ţelurilor guvernământului român în Transnistria. „Să luaţi cât mai mult din Transnistria, dar fără acte pentru ca să nu poată ruşii să scoată mâine documente, pe care să le aducă la masa verde”, le-a spus Ion Antonescu miniştrilor săi la 17 martie 1942, în vreme ce Mihai Antonescu, referindu-se la acelaşi subiect, la 18 august 1942, a afirmat: „Războiul acesta ne costă până astăzi 220 de miliarde lei… banii aceştia trebuie recuperaţi din teritoriile ocupate” [20].

Administraţia română în Transnistria a fost instalată şi a funcţionat în lumina acestor directive în ceea ce priveşte atitudinea faţă de populaţia ucraineană şi în lumina unor principii creştine esenţial rasiste în privinţa evreilor. „Cea dintâi grijă a dumneavoastră este ca să faceţi să reînceapă munca la câmp de îndată şi fără nici o întârziere”, a declarat Alexianu la 31 august 1941, în prima adresă trimisă prefecţilor. La fel ca guvernul nazist în Ucraina, guvernul antonescian nu s-a ocupat de cea mai mare şi cea mai importantă problemă cu care se confruntau toate guvernământele de ocupaţie care administrau teritoriu sovietic — desfiinţarea colhozurilor şi restituirea sau redistribuirea pământului ţărănilor. „Cea dintâi grijă a dumneavoastră este să faceţi ca să reînceapă munca la câmp de îndată şi fără nici o întârziere… Nu faceţi nici o inovaţie în nici un domeniu; repuneţi întâi totul în funcţiune în condiţiile vechi, şi după ce vom examina modul cum funcţionează sistemul existent, vom putea să ne pronunţăm în chip general şi unitar asupra modificărilor ce sunt de făcut”, a afirmat Alexianu, în directivele către prefecţi. Printre acţiunile importante pe care prefecţii trebuiau să le îndeplinească imediat după instalarea în posturi se număra cea de înfiinţare a poliţiei locale. Aceasta urma să menţină ordinea şi liniştea în oraşe şi sate şi să-i scoată pe locuitori la muncă [21].

Ordonanţa nr. 16, datată 25 septembrie 1941, le solicita tuturor rezidenţilor Transnistriei ca în termen de 15 zile să-şi declare prezenţa în localitatea de reşedinţă, oferind toate datele personale necesare în scopul primirii documentelor de identitate. În acelaşi timp, ordonanţa respectivă le interzicea părăsirea judeţelor fără aprobarea scrisă a pretorului [22]. Deşi evreii nu erau menţionaţi în mod specific în ordinul amintit, alte dispoziţii emise în acelaşi timp de comandamentele militare şi de inspectoratele de jandarmi diferenţiau în mod clar evreii de restul populaţiei.

Ordonanţa nr. 8, menţionată anterior, consemna că guvernatorul urma să administreze problemele permanente ale guvernământului cu ajutorul unui secretar general, care îl suplinea în timpul absenţelor. De asemenea, guvernatorul avea să fie ajutat de un cabinet juridic militar, de un oficiu de studii şi de un oficiu de statistică. Secretarul general, care a fost realmente implicat în aplicarea politicii de exterminare din Transnistria, era Emanoil Cercavschi-Jelita. El emitea ordonanţe speciale şi transmitea jandarmilor şi poliţiei ordinele guvernatorului [23].

Conform propriei definiţii, oficiul de studii examina „instituţiile, situaţia şi normele sovietice locale” şi propunea guvernatorului diverse soluţii, asociate îndeosebi decretelor, regulamentelor şi deciziilor. În plus, oficiul servea drept „consiliu legal” în problemele de proprietate, statut personal şi afaceri matrimoniale ale localnicilor, cu excepţia evreilor. Oficiul a compilat toate decretele publice şi ordonanţele guvernământului de ocupaţie în câteva volume, dintre care numai unul a fost publicat [24]. La răstimpuri, oficiul examina chestiunile legate de evrei. Unele dintre propunerile elaborate de oficiu şi aprobate de guvernator au avut un impact extrem de negativ asupra evreilor. Linia de direcţie a oficiului, ai cărui membri includeau câţiva jurişti cu renume, a fost întotdeauna radical antisemită.

Pe întreaga durată a ocupaţiei române în Transnistria, statisticienii şi persoanele care se ocupau de recensământ, proveniţi de la Institutul Central de Statistică din Bucureşti, au acoperit întreaga regiune. Începând din 26 noiembrie 1941, ajutaţi de 300 de tineri localnici români, ei au efectuat recensământul general al locuitorilor Transnistriei şi au inventariat toate proprietăţile. Un al doilea recensământ s-a desfăşurat simultan în tot teritoriul ucrainean, incluzând provinciile ocupate de germani, şi i-a avut în vedere pe locuitorii de origine română [25].

În cooperare cu Institutul Geografic al Armatei Române, oficiul a elaborat hărţile curente şi cele etnice ale Transnistriei, la nivel de judeţ, raion, târg şi sat. Hărţile se bazau pe datele recensământului şi ale inventarului desfăşurate la sfârşitul anului 1941 şi începutul lui 1942, incluzând absolut totul, în afară de evrei. Oficiul a constatat că în Transnistria existau 2.546 de aşezări de diferite dimensiuni. Toate acestea, mai puţin 181, erau reprezentate pe hărţi. Unele hărţi ale Institutului de Statistică s-au păstrat şi servesc ca excelent instrument în identificarea ghetourilor, lagărelor şi locurilor unde zeci de mii de evrei au fost măcelăriţi sau au dispărut [26]. Este important de subliniat că angajaţii Institutului care efectuau recensământul au circulat în judeţele Golta, Berezovca etc. (a se vedea mai jos) în perioada în care masacrele evreilor atinseseră apogeul, şi chiar directorul Institutului, dr. Sabin Manuilă, a vizitat Odessa şi Transnistria, se pare în ianuarie 1942 [27].

„Corpul expediţionar” al Institutului de Statistică, aşa cum se autointitulase, îşi avea sediul în Tiraspol, oraş în care s-au cazat şi membrii Institutului Româno-Transnistrian. Toţi aceştia s-au angajat în culegerea şi înregistrarea de date privind toate aspectele Transnistriei şi în primul rând cele legate de moldoveni şi de ceilalţi locuitori şi cultura lor. În paralel, au adunat cărţi şi manuscrise despre românii din judeţ şi despre slavii din Transnistria, şi nu numai, expediind aceste materiale la Bucureşti. Institutul era adăpostit într-o clădire care aparţinuse unui evreu [28].

La mijlocul anului 1942, Institutul Central de Statistică a oferit guvernământului o listă detaliată a judeţelor, raioanelor şi satelor din Transnistria. Bazându-se pe această listă, cabinetele prefecţilor — împuterniciţii răspunzători de judeţe — au elaborat listele aşezărilor din propriile judeţe.

Pretorul se bucura de un statut deosebit printre ceilalţi funcţionari care făceau parte din administraţia română în Transnistria. Pretorul răspundea de raion şi avea puteri mult mai extinse decât cele ale prefectului. Un raport special al Inspectoratului de jandarmi accentua în faţa autorităţilor guvernământului că pretorul are şi autoritatea unui ofiţer de poliţie în regiunile aflate sub jurisdicţie militară. În toate celelalte regiuni, el reprezenta autoritatea poliţienească supremă, în eventualitatea că nu exista altă autoritate poliţienească, sau că nu mai exista autoritatea poliţienească locală [29]. Din motive practice, în multe raioane de lângă Bug, pretorul a devenit şeful poliţiei locale.

Modelul folosit pentru stabilirea îndatoririlor şi sarcinilor pretorului a fost postul similar din Basarabia şi Bucovina, care avea aceeaşi funcţie şi titlu. În esenţă, pretorului i se acordau puteri care le depăşeau cu mult pe cele ale celorlalţi reprezentanţi ai guvernământului în raion. Pretorul trebuia „să acţioneze pe teren”. Printre alte responsabilităţi ale sale, el trebuia să urmărească şi să întocmească rapoarte asupra stării de spirit a populaţiei şi asupra opiniei publice, să estimeze situaţia siguranţei interne şi activitatea mişcărilor clandestine etc. În acest scop, pretorii erau ajutaţi de agenţi ai Serviciului Secret de Informaţii (SSI), de jandarmi, de notari şi de primarii satelor şi oraşelor. Pretorul superviza activitatea primarilor şi primea rapoarte despre orice persoană străină care apărea în sate şi raioane [30]. Influenţa pretorilor din Transnistria asupra aplicării politicii referitoare la evreii locali şi la deportaţi poate fi mai bine înţeleasă ţinând seama de rolul decisiv pe care l-au jucat pretorii din Basarabia în aplicarea ordinelor de „curăţire a terenului“. (În Basarabia, pretorii erau militari, subordonaţi autorităţilor militare.) Acest lucru este cu atât mai adevărat, cu cât puterile acordate pretorilor din Transnistria se bazau pe cele conferite celor din Basarabia şi Bucovina. Este important de observat că aceste puteri au fost stabilite de Ministerul Afacerilor Interne într-un document personal revăzut şi semnat de Mihai Antonescu [31].

De obicei, pretorii erau jurişti, majoritatea fiind naţionalişti dovediţi, iar unii erau foşti membri ai organizaţiilor si partidelor antisemite de extremă dreaptă. Ei erau numiţi la posturi după absolvirea unor examene speciale [32]. Marea majoritate a pretorilor i-au maltratat pe evreii din ghetourile şi lagărele aflate în regiunile de sub jurisdicţia lor, iar unii au ucis evrei cu propriile mâini. Erau indivizi depravaţi si inventau permanent metode pentru a-i spolia pe evrei de puţinul pe care aceştia-l deţineau. Rarele excepţii dintre ei (poate două sau trei) care i-au tratat pe evrei cu omenie au fost menţionate în mărturiile supravieţuitorilor, care şi-au afirmat stupoarea în faţa acestei abateri de la norme. Este important de specificat că nici un pretor n-a fost demis sau penalizat pentru cruzime faţă de evrei; dimpotrivă, penalizaşi au fost cei care i-au tratat prea bine.

În multe cazuri, pretorii au fost demişi din cauza actelor de corupţie, care „afectau” visteria statului; de exemplu, în cazurile de confiscare a bunurilor evreilor în scop personal, nu pentru a fi predate autorităţilor sau Băncii Naţionale a României. Astfel, de pildă, s-a deschis o anchetă asupra pretorului din raionul Şargorod [33], deoarece a permis unui număr necunoscut de evrei să rămână pe teritoriul său şi nu i-a trimis în lagărele morţii de pe râul Bug. După respectiva dezvăluire, comandantului Biroului siguranţei şi informaţiilor de la jandarmeria din judeţul Balta i s-a adus la cunoştinţă că respectivul pretor, Constantin Alexandrescu, şi-a plasat fraţii, vărul şi vărul nevestei în posturi superioare din administraţie, iar soţia lui „făcea afaceri cu evreii din ghetou” [34]. Informaţiile culese au dezvăluit că pretorul oferise protecţie câtorva evrei şi nu-i deportase, în schimbul unor sume importante de bani. În plus, el îşi însuşise bijuterii de la evrei, nu putuse justifica sursa sumelor mari de bani pe care le deţinea, confiscase şi ascunsese o motocicletă militară rusească, violase o evreică de cincisprezece ani, acceptase lunar mită din partea evreilor din ghetou şi multe altele [35].

Moneda oficială în Transnistria era Reichskreditkassenschein (RKKS), o marcă germană specială, lipsită de valoare, utilizată în toate teritoriile ruseşti aflate sub ocupaţie germană. Iniţial, valoarea unei mărci RKKS a fost stabilită la 10 ruble [36]. Cursul de schimb nu a fost corespunzător organizat sau controlat, iar la 15 octombrie 1941, la o zi după ce ar fi trebuit încheiată convertirea monetară, s-a decis prelungirea perioadei de tranziţie. Cel puţin temporar, rubla urma să fie considerată moneda în vigoare [37]. Ministrul Finanţelor, generalul Stoianescu, i-a expediat o scrisoare specială lui Alexianu, în care a explicat motivele acestei prelungiri, ca şi motivele care se aflau în spatele consimţământului român de a introduce mărci RKKS, nu lei româneşti [38].

Guvernatorul a emis o nouă ordonanţă, la 21 noiembrie 1941, în care a stipulat că marca RKKS era singura monedă legală în Transnistria şi a acordat o prelungire de 15 zile, începând cu 10 decembrie 1941 pentru convertirea tuturor rublelor la o nouă rată de schimb de 20 ruble pentru o marcă [39]. La început, convertirea a fost efectuată oficial şi fiecare familie (mai puţin evreii) a avut dreptul să schimbe o mie de ruble pentru 100 mărci RKKS. Germanii nu emiseseră subdiviziuni monetare, ceea ce a condus la o mulţime de fraude. A treia ordonanţă a guvernatorului a permis convertirea a 5.000 ruble, însă rubla fusese între timp devalorizată cu cincizeci la sută. La începutul ocupaţiei, cursul de schimb al rublei a coborât puternic pe piaţa liberă, însă după înfrângerea de la Stalingrad valoarea ei a crescut din nou, în paralel cu avansarea forţelor sovietice; la începutul anului 1944, ţăranii refuzau să accepte mărci RKKS pentru produsele lor. Introducerea mărcii RKKS a provocat tulburare în rândul populaţiei locale şi a creat o stare de îngrijorare legată de viitor. Jandarmii şi informatorii poliţiei au raportat că mulţi localnici erau neliniştiţi faţă de viitorul Transnistriei şi considerau că introducerea de mărci RKKS, nu de lei româneşti, constituia un semn al efemerităţii guvernământului român. Mulţi preferau leii, o monedă relativ puternică şi stabilă, „întrucât, cu bani germani şi ruble ruseşti, este imposibil să cumperi ceva“ [40].

În noiembrie 1941, din Tiraspol au pornit să circule zvonuri potrivit cărora „nimeni nu mai acceptă ruble ruseşti”, iar dacă autorităţile nu se mobilizează pentru a acorda asistenţă familiilor numeroase şi săracilor, aceştia „pot muri de foame şi de frig“ [41]. Este important de observat că majoritatea celor din oraş erau români, de aici şi grija faţă de soarta lor. La 22 noiembrie 1941, s-a raportat creşterea nemulţumirii printre locuitorii Transnistriei. Unul dintre motivele pentru care oamenii se temeau de iarna grea ce se apropia era interzicerea derulării oricăror tranzacţii în ruble. „Oamenii spun că vor muri de foame cu rublele în mâini“ [42]. O situaţie similară se manifesta în rândul localnicilor care erau angajaţi ai guvernământului şi solicitau salariile în mărci, nu în ruble [43]. Leul rămânea o valută acceptată şi, deşi oficial ilegală, era preferată de toţi funcţionarii guvernamentali, dar şi de cei implicaţi de ambele părţi ale acţiunilor de mituire. În câteva rânduri, guvernământul a fost silit să emită ordonanţe ce interziceau folosirea leilor şi ameninţau cu amenzi, confiscări şi închisoare pentru toţi cei care operau tranzacţii cu lei româneşti. Totuşi, măsurile respective au fost zadarnice [44].

Din această perspectivă, pot fi mai bine înţelese dimensiunile pe care le-au atins toate formele de spoliere monetară la care au fost supuşi evreii înaintea deportării lor. Mai exact, reprezentanţii Băncii Naţionale a României au confiscat banii respectivi, plătind uneori pentru ei ruble, la cursuri de schimb ridicole, pentru ca apoi să-i oblige pe deţinătorii rublelor să le schimbe pentru mărci RKKS; aceasta în eventualitatea că ar fi plătit ceva.

După ce familiile rămase în România au început, în secret, să le trimită lei deportaţilor, curierii înşişi — cel puţin aceia care realmente remiteau sumele, deci nu şi le însuşeau — au schimbat banii la cursuri inflaţionare, mărind rata de schimb după propria dorinţă. Este, totuşi, important de reliefat că, deoarece banii trimişi deportaţilor de Comitetul Autonom de Ajutorare se schimbau pe piaţa neagră la cursul de 60 de lei marca, valoarea majorităţii acestor sume s-a pierdut în cursul nenumăratelor tranzacţii. Ca în povestea cu ţăranul care se duce la târg să cumpere o vacă şi se întoarce cu o pungă.

ARMATA ROMÂNĂ

În decursul războiului, în Transnistria au operat două armate române, Armata a III-a şi Armata a IV-a. Atunci când Antonescu a apreciat că rolul României în război luase sfârşit, după ce majoritatea trupelor părăsiseră regiunea sau fuseseră disponibilizate, în Transnistria a rămas doar Comandamentul Etapelor Armatei a III-a. La 29 septembrie 1941, atribuţiile acestuia au fost transferate Comandamentului Etapelor Armatei a IV-a, iar unităţile Armatei a IV-a au preluat controlul Transnistriei [45]. Unităţile Armatei a III-a au revenit pentru scurt timp în România.

În primele zile ale ocupaţiei, comandamentele militare au emis directive referitoare la comportamentul faţă de populaţia civilă în teritoriul ocupat la est de Nistru, insistând asupra protecţiei ce urma să fie acordată populaţiei germane locale şi românilor, concentraţi majoritar în triunghiul dintre Iampol, Balta, Ananiev şi Tiraspol. La momentul respectiv, românii reprezentau o parte importantă a populaţiei din acea regiune. În toate comunităţile cu locuitori germani şi români, armata română a lipit afişe, ameninţând cu pedeapsa cu moartea pe cei care care se atingeau de localnici sau de bunurile lor. Ofiţerilor de armată li s-a ordonat în scris să-şi dea tot concursul organelor administrative pentru împlinirea misiunii lor, mai ales când sunt solicitaţi pentru reprimarea eventualelor dezordini săvârşite de populaţie [46]. Ordinele transmise armatei erau comunicate şi Inspectoratului de Jandarmi din Transnistria, patrulelor de grăniceri, Ministerului Afacerilor Interne şi lui Antonescu.

În mod similar, directivele stipulau că „ofiţerii Comandamentului Etapelor sunt ajutoare militare ale guvernământului în Transnistria, iar ofiţerilor de armată li se acordă toate libertăţile şi iniţiativele”, în cadrul directivelor comandamentelor militare. Comandamentele Etapelor erau solicitate să sprijine guvernământul în aplicarea ordinelor şi decretelor sale [47]. Guvernământul a transmis ordinele şi decretele şi statului-major al Armatei a IV-a, astfel ca ele să fie aduse în atenţia ofiţerilor de armată prin canalele obişnuite [48].

Din proprie iniţiativă, Armata a IV-a s-a adresat guvernatorului Alexianu, raportând că primise ordinul de „a asigura asistenţă şi de a supraveghea aplicarea tuturor directivelor, inclusiv a celor emise de comandamentele militare şi de guvernământul din Transnistria”. În acest scop, armata solicita câte 300 de copii după fiecare ordonanţă guvernamentală [49]. În decembrie 1941 şi la începutul anului 1942, sute de mii de soldaţi români au fost trimişi pe front. În Transnistria, comandamentele Armatelor a III-a şi a IV-a au redevenit operaţionale. Corpul 2 Armată a primit sarcina de a asigura apărarea întregii Transnistrii [50]. La începutul anului 1943, acest rol a fost transferat Corpului 3 Armată. Generalul Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată, a fost numit comandant militar al Transnistriei. El a căpătat puteri depline „pentru a supraveghea şi a menţine ordinea în toată Transnistria” [51], având la dispoziţie şi unităţi de jandarmi. Generalul Atanasiu era subordonat direct Marelui Stat-Major din Bucureşti. Guvernământul militar din Transnistria şi jandarmii au căpătat autoritatea de a judeca şi aplica legea în cazurile de nerespectare a directivelor, ordonanţelor şi decretelor emise de guvernământ, prefecţi şi primari. Curţile marţiale judecau delictele pasibile de minim doi ani de închisoare, de minim 20.000 lei amendă, sau ambele capete de acuzare [52].

În aproape toate judeţele Transnistriei au fost prevăzute locuri temporare de detenţie, plus închisori. Evreii şi ne-evreii care nu se supuneau ordinelor erau închişi în lagărele de muncă special înfiinţate în acest scop. S-a creat astfel o situaţie paradoxală, referitoare la sutele de mii de evrei care fuseseră deportaţi în Transnistria — aparent, deportarea nu reprezenta în sine pedeapsa maximă. Începând mai cu seamă din 1943, într-un moment când masacrele, atât cele planificate cât şi cele spontane, încetaseră ori se reduseseră, evreii au fost trimişi în lagăre de muncă pentru nerespectarea ordinelor guvernământului sau ale jandarmilor.

Directivele privitoare la tratamentul populaţiei civile de către soldaţi indicau că, iniţial, atitudinea faţă de armata de ocupaţie a fost în mod clar prietenoasă, întrucât oamenii suferiseră cumplit sub guvernarea comunistă. Într-adevăr, aşa s-a petrecut în majoritatea cazurilor. Cu toate acestea, deşi jaful şi confiscarea proprietăţilor personale de către soldaţi erau interzise, rapoartele privind furturi, abuzuri şi jafuri întreprinse de soldaţii români în oraşe şi sate au început să se înmulţească rapid. Informatorii jandarmeriei raportau că dacă nu vor fi întreprinse imediat acţiuni disciplinare severe, „populaţia (locală — n.a.) îşi va pierde încrederea în guvernământul român“ [53].

Soldaţii au provocat, de asemenea, distrugeri însemnate de bunuri şi maşini agricole în sovhozuri şi colhozuri, pe care le considerau bunuri ale nimănui. Ei au ucis animale din şeptel, au furat cereale, piese de schimb pentru autovehicule şi tractoare etc. Au fost necesare eforturi uriaşe pentru stoparea acestui jaf, a cărui amploare s-a redus doar prin plecarea diverselor unităţi militare din Transnistria. În privinţa altor proprietăţi, Antonescu însuşi afirmase că „toate bunurile personale, diferitele colecţii, echipamentele şi alte bunuri ce nu sunt definite ca pradă de război vor fi colectate de autorităţile militare” şi, prin consultarea guvernământului, se va stabili care dintre ele vor fi trimise în România [54]. Armata şi guvernământul deveneau proprietarii bunurilor găsite în casele evreilor ucişi sau fugiţi, chiar înainte de instalarea oficială a guvernământului de ocupaţie transnistrian.

Într-o măsură chiar mai mare decât jandarmii şi poliţia, armata română răspundea de iniţierea politicii de pedepsire, întemniţare şi persecuţie a evreilor din Transnistria. Ofiţerii diviziilor staţionate în Transnistria, dar şi din toate celelalte unităţi, au declanşat acţiuni împotriva evreilor şi au urmărit cu atenţie ducerea la îndeplinire a acţiunilor respective de către autorităţile civile şi chiar de către jandarmi. Atunci când ordinele nu erau integral executate, ofiţerii solicitau pedepsirea celor care nu făcuseră tot ce le stătea în putinţă în scopul acesta. Ei avertizau asupra pericolului pe care-l reprezenta orice formă de slăbire a vigilenţei şi supravegheau ca nu cumva soarta evreilor să se îmbunătăţească. Atunci când au simţit o relaxare în aplicarea politicii respective şi au observat că evreii, în loc să fie închişi în ghetouri, circulau şi în afara acestora, au transmis această informaţie guvernământului şi comandamentului armatei şi au solicitat pedepsirea evreilor şi a celor responsabili pentru neglijenţa aplicării măsurilor restrictive.

În prima etapă, în lunile august-octombrie 1941, unităţi ale armatei române au cooperat cu armata germană şi cu Einsatzgruppe D. în uciderea evreilor ucraineni şi în înarmarea ucrainenilor locali, care au format nucleul teribilei poliţii ucrainene. În cadrul diviziilor române aduse în Transnistria existau şi unităţi formate din români proveniţi din Basarabia, care fuseseră înrolaţi ulterior, din motive evidente. Aceşti soldaţi au fost trimişi în unităţile de geniu, să lucreze pe ogoare, şi să ajute guvernământul în executarea ordinelor de concentrare a evreilor — conducând convoaiele spre râul Bug şi punând în practică politica de închidere în ghetouri, mai cu seamă a evreilor locali. În întreaga Transnistrie, soldaţii puteau fi solicitaţi de prefecţi şi, atunci când se aprecia că este necesar, ei puteau fi chemaţi — nu direct, ci în coordonare cu ofiţerii unităţilor — pentru a menţine siguranţa şi a executa ordinele referitoare la evrei.

Prefectul şi guvernământul nu trebuiau să-i convingă pe ofiţerii de armată asupra justiţiei politicii antisemite. Această politică nu a determinat nici un conflict între conştiinţa cadrelor ofiţereşti, al cărei sistem de valori nu includea respectarea principiului sfinţeniei vieţii, şi aplicarea unei politici inumane care afecta ţinuta morală a armatei şi a ofiţerilor ei. Dimpotrivă, tocmai ofiţerii de armată, începând de la general şi până la sublocotenent, au fost cei care au intervenit pentru a se asigura că politicile antisemite sunt aplicate în totalitate, astfel ca nici un evreu să nu scape de soarta sa. Datele în sprijinul acestei afirmaţii pot fi găsite în corespondenţa, păstrată în majoritate, dintre autorităţile militare şi cele civile în judeţul Balta. Generalul George Ciachir, comandantul Diviziei a IV-a îi solicita colonelului Nica, prefectul judeţului Balta, să acţioneze astfel încât nici un evreu să nu scape de lagărele de concentrare care au fost organizate. De asemenea, el îi acuza pe toţi evreii din ghetoul local că răspândesc zvonuri conform cărora, în 1942, bolşevicii vor câştiga războiul, un zvon care i-a ajutat să-i convingă pe ucrainenii din judeţ să-i ascundă în satele lor [55].

Acelaşi general îi cerea prefectului să înfiinţeze o poliţie înarmată, compusă din români localnici (moldoveni), originari din Balta [56], în scopul consolidării ordinii şi siguranţei, precum şi al intensificării cooperării între autorităţile militare şi cele civile. Această nouă poliţie, urma să suplimenteze poliţia ucraineană, care opera deja în regiune.

Comandamentul Armatei a IlI-a transmitea guvernatorului Alexianu informaţii provenind de la ofiţerii staţionaţi în judeţul Balta; printre altele, ei atrăgeau atenţia asupra faptului că pretorul raionului Berşad, Constantin Alexandrescu, avea o amantă evreică, Juliana Goldstein, care izbutise să-l subjuge pe pretor în asemenea măsură încât acesta o numise „profesoară de limba română şi secretară”, două afirmaţii absurde. Ofiţerii raportau că: „acţiunile pretorului ne dovedesc că el nu participă la remarcabila operaţiune iniţiată de guvernământ împotriva evreilor şi dă dovadă de lipsa sentimentelor naţionaliste”.

De asemenea, comandamentul armatei informa guvernământul că ucrainenii din judeţul Balta erau extrem de dezamăgiţi din mai multe motive: nedistribuirea pământului, folosirea bătăii de către guvernământul român ca formă punitivă pentru nerespectarea ordinelor, şi „existenţa unui mare număr de jidani în oraşul Balta”, care, pe durata iernii, răspândiseră tot soiul de zvonuri tendenţioase [57].

Comandamentul Armatei a III-a nu şi-a domolit câtuşi de puţin zelul în privinţa evreilor. În iunie 1942, guvernământul transnistrian a primit un raport de contrainformaţii, alcătuit de ofiţerii unităţilor militare staţionate în judeţul Balta:

”Recent s-a constatat că mulţi evrei veniţi din Odessa şi fugiţi din lagărele de pe Bug au reuşit să se stabilească în oraşul Balta şi chiar în ghetouri ( ?). Jidanii din ghetoul Balta trăiesc destul de bine în ultima vreme. Ei îşi procură alimente, oferind preţuri mari (pentru ele — n.a.), ceea ce a dus la situaţia ca localnicii care vin în oraş (ca să vândă produse — n.a.) să le ofere mai întâi jidanilor. În plus, unii dintre orăşeni iau produse pe care le-au cumpărat din pieţe şi le vând evreilor din ghetouri la preţuri mai mari. Jidanii primesc bani din ţară (România — n.a.) şi din afara României. Recent, mai cu seamă după plecarea din Balta a unităţii militare care era (staţionată — n.a.) acolo, evreii circulă liberi pe străzi, în pieţe etc., răspândind zvonuri defetiste despre aparentele succese ale contraofensivei sovietice ” [58].

Nici înfrângerea de la Stalingrad, nici chiar înfrângerea armatei germane în vara lui 1943, la Kursk-Orel n-au dus la vreo modificare sau destindere a ordinelor împotriva evreilor. Această informaţie, ca şi altele referitoare la atitudinea armatei române faţă de evreii din Transnistria se bazează pe documente din arhivele fostei Uniuni Sovietice şi chiar din arhivele române, care au putut fi consultate abia după 1991. În iunie 1942, toate diviziile Armatei a III-a din Transnistria au fost instruite, pe baza interpretării Ordonanţei nr. 23 (a se vedea mai jos), să-i oprească pe evrei să părăsească ghetourile şi lagărele de concentrare. În acest scop, ele trebuiau să le pună în vedere „şefilor evrei de colonie, sub semnătură, că vor fi împuşcaţi, dacă evreii […] nu respectă dispoziţiunile ordonate”, iar armatei i se permitea „să fie executaţi de fiecare colonie câte un evreu care a fost prins de mai multe ori părăsind domiciliul fixat” [59].

Armata a iniţiat chiar ordine noi împotriva evreilor; Corpul 3 Armată, căruia la începutul lui 1943 i se atribuise controlul asupra întregii Transnistrii, după cum s-a amintit anterior, a instruit inspectoratele de jandarmi, la 2 septembrie 1943, să emită acte de identitate pentru toţi evreii care nu deţineau aşa ceva, pentru a fi posibilă identificarea lor, dacă încearcă să fugă dintr-un ghetou în altul, sau când, din diverse motive, circulă în zonă [60].

În februarie 1943, Corpul 3 Armată a avertizat guvernământul asupra „pericolului determinat de intervenţia guvernământului în ghetouri şi de diferitele tipuri de munci efectuate de evrei” [61]. Avertismentul se îndrepta în esenţă împotriva scoaterii evreilor din ghetouri pentru a munci pentru guvernământ, în concordanţă cu ordonanţa guvernatorului din decembrie 1942 şi ca parte din programul de muncă obligatorie pentru toţi evreii. Acţiunea de a-i scoate pe evrei din ghetouri pentru a munci (după care erau readuşi în ghetouri) a trezit agitaţie şi a creat confuzie printre ofiţerii de armată, care, iniţial, s-au grăbit să raporteze schimbarea, să avertizeze asupra pericolului inerent creat de prezenţa evreilor în afara ghetourilor şi să solicite directive în acest sens pe viitor. Corespondenţa referitoare la această chestiune lipsită de importanţă poate fi înţeleasă, în termenii misiunii armatei române în Transnistria, doar în lumina convingerii fundamentale pe care o avea Comandamentul Militar Român conform căreia evreii constituiau un pericol direct pentru ariergarda armatei române şi era necesar să se asigure menţinerea lor permanentă sub o strictă supraveghere în ghetouri şi lagăre.

La 11 aprilie 1943, Divizia a II-a a Comandamentului Armatei Române a emis. Ordinul nr. 237582, referitor la tratamentul evreilor „periculoşi” [62]. De exemplu, şeful Comandamentului Sectorului 4 Etape, locotenent-colonelul Dumitru Comănescu, a apelat la comandantul legiunii de jandarmi din judeţul Berezovca, solicitându-i statutul evreilor care lucrau ca grădinari şi croitori. El s-a interesat, de asemenea, dacă în afara ghetoului din oraşul Berezovca existau alţi evrei, subliniind că o astfel de situaţie nu era conformă cu ordinele primite de la Corpul 3 Armată [63].

Comandanţii din Corpul respectiv, care, după cum s-a menţionat mai sus, deţineau controlul militar asupra întregii Transnistrii, n-au fost capabili să se înţeleagă între ei în privinţa scoaterii evreilor din ghetouri, în scopul exploatării lor ca forţă de muncă în modul cel mai avantajos pentru guvernământul român din Transnistria (a se vedea secţiunea din capitolul despre munca obligatorie). La 27 august 1943, Corpul 3 Armată a expediat Nota informativă nr. 22817 către toate unităţile din subordine, stipulând că acestea trebuiau să continue să supravegheze „îndeaproape” evreii scoşi din ghetouri şi puşi la muncă pentru direcţiile guvernământului. Aceia despre care se constata că erau periculoşi trebuiau încarceraţi în ghetouri. „Orice evreu găsit că locuieşte în afara ghetourilor va fi deferit curţii marţiale” [64].

Este important de observat că această Notă a fost emisă în ciuda faptului că absenţa temporară a evreilor din ghetouri era, după cum se constată din nota amintită mai sus, organizată de grupuri şi instituţii ce făceau parte din guvernământul transnistrian. Obsesia semită a corpului de ofiţeri români este evidentă la începutul Notei, unde se afirma că „biroul contraspionaj al Corpului 3 Armată” căpătase misiunea de demascare a evreilor care lucrau în afara ghetourilor. Supravieţuitorii asasinatelor în masă comise în 1941-1942 erau consideraţi atât de periculoşi încât să justifice supravegherea unităţilor de contraspionaj din Transnistria.

La 12 februarie 1943, când a început „fenomenul”, generalul Atanasiu, comandantul Corpului, a solicitat în scris o clarificare din partea guvernatorului Alexianu. El a descris situaţia gravă descoperită de ofiţerii săi în Tiraspol, unde numai 105 din cei 127 de evrei „muncesc şi dorm regulat în ghetou”. Opt muncitori care făceau parte din ghetou lucrau (de fapt, erau servitori) în oraş, la legiunea de jandarmi şi la o fabrică de alcool, şi „ei dorm la locurile de muncă, aşadar în afara ghetoului”. Alţi paisprezece evrei care nu aparţineau ghetoului local lucrau în birourile prefecturii, în gară şi pentru pretorii din judeţ, „iar ei dorm tot în afara ghetoului”, ridicând la 22 numărul evreilor care nu erau închişi.

Toţi aceşti evrei, şi îndeosebi cei cărora li se permite să locuiască în afara ghetoului, rămân periculoşi pentru ordine şi siguranţă, întrucât sunt defetişti şi pasibili de a răspândi zvonuri dăunătoare. Libertatea lor de mişcare permite unora să acţioneze nestânjeniţi pentru subminarea ordinii române în Transnistria. Întrucât această situaţie periculoasă trebuie oprită, şi pentru ca noi să fim capabili să acţionăm în deplina cunoaştere a faptelor, vă solicit cu tot respectul de a ne anunţa dacă aceste abateri de la administrarea ghetourilor au loc cu aprobarea dumneavoastră, cu a Consiliului de Miniştri, sau cu a Statului-major al armatei. În eventualitatea că dispersarea şi angajarea evreilor în Transnistria rămân la latitudinea guvernământului, vă rugăm să ne informaţi dacă aceşti evrei sunt atât de esenţiali (…), deoarece situaţia atestă încălcarea directivelor neechivoce referitoare la încarcerarea în lagăre a tuturor evreilor (care sunt — n.a.) la est de Nistru [65].

Cu toate că angajarea evreilor în afara ghetourilor se baza pe deciziile guvernământului luate cu ştiinţa lui Antonescu, şi cu toate că, în realitate, foarte puţini evrei căpătau permisiunea de a locui în exteriorul ghetourilor, iar majoritatea erau readuşi în ghetouri în fiecare seară, lipsa unei coordonări între autorităţi, la care se adaugă „opiniile” ferme ale ofiţerilor români privind pericolul evreiesc, au determinat Corpul 3 Armată să nu-şi modifice atitudinea vizavi de acest subiect.

 file ancel 01

În septembrie, Corpul 3 Armată s-a adresat din nou guvernatorului Transnistriei, informându-l că angajarea evreilor în afara ghetourilor se răspândea tot mai mult. Agenţii de contraspionaj raportau că evreii munceau în afara ghetourilor, ba chiar „deţin poziţii importante” în judeţele Balta, Ananiev şi Berezovca: „Oamenii sunt furioşi, pentru că aceşti evrei, care au cauzat atâta suferinţă, ocupă acum funcţii superioare”. Comandantul solicita „închiderea tuturor evreilor în lagăre”. Toţi evreii care lucrau în exteriorul ghetourilor trebuiau strict supravegheaţi, urmând ca imediat după terminarea lucrului „să fie readuşi în lagăre” [66]. Desigur, afirmaţia potrivit căreia evreii deţineau funcţii superioare era o absurditate.

Cererea comandantului Corpului nu a rămas nesoluţionată: după cum s-a menţionat mai sus, în aprilie, comandamentul armatei a ordonat ca toţi evreii periculoşi găsiţi în exteriorul ghetourilor să fie închişi în lagăre şi deferiţi curţilor marţiale. La 17 decembrie 1943, comandamentul armatei a emis Ordinul nr. 904466, „Proceduri privind ordinea şi supravegherea”, pentru a preveni acţiunile subversive ale evreilor [67]. Guvernatorul a răspuns apelurilor Corpului 3 Armată şi a ordonat prefecţilor să nu angajeze evrei în aparatul administrativ sau în funcţii de răspundere, şi să-i închidă în lagăre, unde pot fi mult mai uşor păziţi şi ţinuţi sub supraveghere [68]. Antonescu a intervenit şi el şi a emis un ordin explicit în privinţa acestei chestiuni.

Armata română a fost, de asemenea, implicată în stabilirea şi aplicarea interdicţiei de comunicare cu deportaţii din Transnistria, un alt subiect cu impact important asupra evreilor. Guvernul antonescian a instituit o politică de segregare a deportaţilor de restul evreilor români şi de izolare a zonelor unde aveau loc masacre, deportări şi detenţii.

Imediat după instaurarea guvernământului în Transnistria, Comandamentul IV Teritorial în România a interzis orice comunicaţii cu deportaţii. În octombrie 1942, comandamentul armatei a propus ca Antonescu „să interzică evreilor din ţară (Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei — n.a.) să trimită mesaje sau apeluri evreilor din Transnistria prin intermediul poştei, telegrafului şi telefonului”, iar Antonescu a aprobat această interdicţie asupra comunicaţiilor [69].

Crucii Roşii Române i s-a permis să transmită mesaje scurte, însă unele dintre ele n-au ajuns niciodată la destinaţie. Birourile judeţene ale Centralei Evreilor, cunoscută sub numele de Judenrat, înfiinţată la începutul lui 1942, au căpătat permisiunea de a primi mesaje scurte şi de a le transmite, în formă rezumată, în Transnistria. Comandamentul armatei a emis un ordin special, nr. 220660, către unităţile sale din Transnistria, informându-le asupra deciziei de interzicere a comunicaţiilor. Comandantul Diviziei 2 Infanterie, cu sediul în judeţul Berezovca, a cerut cenzorului militar şi prefectului judeţului să fie vigilenţi, deoarece evreii găsiseră o modalitate de a evita ordinul „şi au început să folosească nume româneşti în scopul inducerii în eroare a autorităţilor” [70].

Măsurile luate de ofiţerii armatei şi de jandarmii din Transnistria au dus pentru o perioadă la oprirea completă a comunicaţiilor cu deportaţii. În decembrie 1942, Centrala Evreilor s-a plâns că, în urma politicii respective, nici un mesaj nu fusese primit de peste două luni, lucru care împiedica eforturile sale de a-i ajuta pe deportaţi. Preşedintele Judenratului a accentuat că informaţiile respective (mesajele din partea deportaţilor) constituiau „un instrument extrem de valoros în uşurarea situaţiei evreilor deportaţi” [71].

Marele Stat Major nu şi-a modificat poziţia în această privinţă şi unităţile sale au continuat să avertizeze că „evreii obişnuiesc să transmită informaţii interzise prin intermediul scrisorilor”, iar cenzorii nu le detectează întrucât sunt scrise în „limbaj comun”. În iunie 1943, Marele Stat Major, guvernământul Transnistriei şi serviciul poştal român au emis noi directive referitoare la expedierea de scrisori, colete şi ajutoare pentru deportaţi. Printre altele, directivele stipulau că orice scrisoare personală care nu era trimisă sub forma unui mesaj ce urma să fie expediat în mod centralizat prin Inspectoratul de Jandarmi, cenzorul civil, cenzorul militar etc. avea să fie distrusă [72].

În vara anului 1942, Marele Stat Major a elaborat iniţiativa sa cea mai ambiţioasă, propunând deportarea a 30.000-40.000 de evrei din România. Aceştia urmau să fie tinerii şi bărbaţii care încălcaseră regulamentele de muncă obligatorie. Marele Stat Major propunea ca respectivii să fie deportaţi în Transnistria şi ca măsura să fie valabilă şi pentru „tatăl, mama, soţia şi copiii necăsătoriţi” ai evreilor care nu se prezentau la muncă, care părăseau unităţile de muncă obligatorie sau care nu se supuneau ordinelor. La 1 august 1942, numărul deportaţilor, neincluzând membrii de familie, ajungea la 12.588. Marele Stat Major a ţinut o întrunire specială în care s-a discutat ce anume puteau lua cu ei deportaţii, ca şi aspecte legate de expropierea bunurilor lor. S-a decis ca evreii să fie trimişi în lagărele morţii de pe Bug (lagărul Slivina, în judeţul Oceacov); dacă iniţiativa ar fi fost transpusă în fapte, ea ar fi însemnat exterminarea unei şeptimi din populaţia evreiască din Vechiul Regat şi din sudul Transilvaniei [73].

Acestea, după cum s-a menţionat, au fost câteva dintre iniţiativele aparţinând Marelui Stat Major al armatei şi al comandamentului armatei române din Transnistria în privinţa evreilor. Motivele comportamentului respectiv sunt înrădăcinate, în primul rând, în tradiţia antisemită a armatei, în atitudinea ostilă demonstrată dintotdeauna de comandanţi faţă de soldatul evreu şi în controlul total exercitat de Antonescu, care, pe durata războiului, a acţionat ca un fel de şef suprem al Statului-major al armatei. În timpul procesului său, Antonescu a afirmat că el personal nu pregătise nici un plan vizând exterminarea evreilor şi a aruncat întreaga responsabilitate a masacrelor pe comandamentul armatei: „În viaţa mea, n-am luat niciodată vreo măsură în contra unei persoane. În casa mea, nu s-a tăiat niciodată un pui de găină. Nu eu am luat măsuri, ci Statul Major” [74].

JANDARMERIA, POLIȚIA SI POLIȚIA UCRAINEANĂ

Unităţile jandarmeriei, organizate încă de pe teritoriul României, au dus la îndeplinire ordinul secret de „curăţire a terenului” în Basarabia şi Bucovina. Ele au fost ataşate armatelor române şi, imediat după ocupaţie, au fost desfăşurate în toată Transnistria. Pe lângă responsabilităţile privind menţinerea legii şi ordinii, acestor unităţi li s-a acordat „exclusivitate” în problemele de siguranţă. Comandamentul poliţiei din Transnistria a fost autorizat să urmărească comuniştii şi să lupte împotriva lor, să prevină acţiunile de sabotaj şi de teroare, să conducă operaţiunile de spionaj, să prevină propaganda şi răspândirea zvonurilor tendenţioase, precum şi orice activitate contrară intereselor statului român. Jandarmeria răspundea şi de „transportul, disciplina şi supravegherea populaţiei evreieşti; adică, îndepărtarea evreilor din zonele cu densitate mare de populaţie şi stabilirea lor în regiunile slab populate” [75].

În coordonare cu armata, jandarmeria a ales punctele prin care deportaţii evrei urmau să traverseze Nistrul. Jandarmii au primit ordin să nu-i lase pe evrei să se oprească, ducându-i cât mai departe posibil de Nistru şi cât mai aproape de Bug (a se vedea mai jos). Ordonanţa nr. 23, emisă pe 11 noiembrie 1941, autoriza Inspectoratul Jandarmeriei din Transnistria să decidă locurile de stabilire a deportaţilor. Jandarmii urmau să-i supravegheze pe deportaţi, să inspecteze permanent ghetourile şi să raporteze guvernământului situaţia. Aceeaşi ordonanţă autoriza jandarmii să-i execute pe evreii care fugeau din ghetouri şi din lagăre [76].

Primele transporturi de evrei deportaţi în Transnistria au fost primite pe celălalt mal al Nistrului de jandarmii care-i aşteptau deja acolo. Prima grijă a jandarmilor a fost să se răspândească în sate şi să confişte proprietăţile colhozurilor şi sovhozurilor, să evite jafurile ţăranilor ucraineni şi, în limita posibilităţilor, pe cele ale soldaţilor români. Ei trebuiau să le ordone ţăranilor să iasă pe câmp la muncă; iar dacă era cazul, trebuiau să folosească forţa [77].

Inspectoratul General al Jandarmeriei din Bucureşti a constituit un inspectorat separat de jandarmerie în Transnistria — Inspectoratul Jandarmi Transnistria —, ale cărui unităţi se subordonau administrativ inspectoratului din Odessa. Din punct de vedere operativ, însă, ele se subordonau guvernatorului. În judeţe, jandarmii şi poliţia se subordonau prefecţilor — care conduceau judeţele, răspunzând de menţinerea ordinii şi siguranţei locale. Încă de la începutul lui septembrie 1941, guvernatorul Alexianu s-a grăbit să ordone înfiinţarea unei poliţii locale, compusă din localnici. Ordonanţa nr. 4, datată 3 septembrie 1941, impunea primarilor din fiecare oraş şi aşezare mică să înfiinţeze o poliţie locală în termen de cincisprezece zile. Primarii înşişi aveau să conducă aceste forţe locale, care urmau să răspundă de acţiunile lor în faţa jandarmilor [78].

Printre responsabilităţile atribuite acestor poliţişti, cunoscuţi şi ca poliţia ucraineană, se aflau menţinerea ordinii şi liniştii publice, şi „aplicarea tuturor măsurilor hotărâte de autorităţile militare şi civile”. Ordinul clarifica, de asemenea, condiţiile de intrare în poliţie şi procedurile de raportare a îndeplinirii anumitor sarcini. Este important de subliniat că, atunci când românii au sosit pentru a înfiinţa poliţiile locale, ei s-au întâlnit cu ucrainenii care fuseseră deja înarmaţi de unităţi din Einsatzgruppe sau de armata germană, şi care îi ajutau în percheziţiile, arestările şi exterminarea evreilor, comuniştilor, comisarilor etc.

Ordonanţa nr. 27, emisă pe 24 noiembrie 1941, extindea libertatea de acţiune a poliţiei locale şi impunea stabilirea unităţilor de acest tip, răspunzătoare în faţa jandarmeriei, în oraşe, comune şi sate (poliţie orăşenească, comunală şi rurală). În comune, cadrele poliţiei erau numite de pretor la recomandarea primarului orăşenesc şi a comandantului celei mai apropiate jandarmerii. Poliţia locală trebuia să sprijine jandarmeria, să protejeze vieţile şi proprietăţile populaţiei „şi să prevină orice încălcare a ordinelor şi regulamentelor militare sau administrative”.

În plus, poliţiei locale i s-a ordonat „să ducă la îndeplinire acţiunile dispuse de prefect, de pretori sau de jandarmerie, şi să supravegheze străinii care se stabileau în aşezări” [79]. Poliţia locală urma să aducă în atenţia jandarmeriei orice informaţie referitoare la prejudicierea ordinii şi siguranţei publice. Guvernământul din Transnistria a promis recompense şi alte beneficii celor care excelau în îndeplinirea îndatoririlor.

Poliţiştii ucraineni, mai exact cei care fuseseră înarmaţi de români, au jucat un rol important în acţiunile criminale iniţiate de guvernământul din Transnistria în timpul iernii 1941-1942, în lagărele de concentrare de lângă Bug, în sud-estul Transnistriei (a se vedea „Regatul morţii”). În perioada respectivă, ei nu aveau uniforme speciale, însă purtau banderole colorate (uneori cu tricolorul românesc) marcate cu cuvântul „Poliţie” în limba română.

Poliţiştilor ucraineni li s-au atribuit funcţii de pază în ghetouri şi în lagărele de muncă şi de exterminare din întreaga Transnistrie. De asemenea, „după necesităţi”, ei au fost aduşi în ghetouri pentru a ajuta la îndeplinirea diverselor acţiuni ale autorităţilor române, incluzând urmărirea muncitorilor, inspecţiile inopinate şi arestările. Nu toată poliţia ucraineană se ocupa de evrei, iar un gen de poliţie locală (gărzile comunale), subordonată jandarmeriei, acţiona alături de aceasta pentru menţinerea ordinii şi paza proprietăţilor. Aceşti poliţişti purtau banderole albe pe care era scris cuvântul „Poliţie” [80].

După consolidarea guvernământului român, numărul forţelor poliţieneşti locale a crescut şi, în aprilie 1942, Inspectoratul Jandarmi din Transnistria l-a informat pe guvernator că operaţia luase sfârşit — în toate aşezările, cu excepţia satelor germane din judeţe, care-şi întemeiaseră propria poliţie, fuseseră înfiinţate forţe de poliţie locale, cu propria schemă de salarizare [81].

A devenit necesară elaborarea unui set de reguli şi reglementări care să definească activitatea acestor forţe locale, iar direcţiile respective au fost finalizate în iunie 1942. Între timp, pentru guvernământul român din Transnistria a devenit clar că populaţia ucraineană era ostilă guvernării de ocupaţie şi, în acelaşi timp, se temea de revenirea regimului sovietic. Teama respectivă se baza pe succesele armatei ruse în oprirea ofensivei de iarnă asupra Moscovei. Alexianu împreună cu colonelul M. Iliescu, care-l înlocuise pe Broşteanu în funcţia de inspector-şef al jandarmeriei, au emis Ordonanţa nr. 31284, cu importanta sa declaraţie asupra poliţiei locale: „Nu există poliţie ucraineană”. Conform ordinului amintit, poliţia locală (gărzile comunale), subordonată jandarmeriei, urma să primească exclusiv misiuni de pază, în vreme ce jandarmii îndeplineau şi funcţiile poliţieneşti tradiţionale. Ordinul stipula ca toţi poliţiştii ucraineni să fie supuşi unui test de loialitate şi stabilea liniile directoare privind uniformele şi actele ce trebuiau purtate de poliţiştii ucraineni [82]. În plus, s-a decis îndepărtarea tuturor simbolurilor statului ucrainean, eliberarea de acte de identitate numai în limba română şi înlocuirea vechilor inscripţii cu inscripţii în română. Ulterior, colonelul M. Iliescu a emis un ordin special, solicitând maximă precauţie în distribuirea de armament localnicilor şi anunţând sosirea a 4.260 de jandarmi, care aveau să garanteze siguranţa în toată Transnistria [83].

Acţiunile poliţiei ucrainene şi implicarea ei în crimele împotriva evreilor sunt subiecte care merită o examinare separată. Nu toţi ucrainenii au fost ostili evreilor, mulţi dintre ei oferind ajutor şi adăpost temporar evreilor asupriţi, uneori din simple motive de milă creştină. În ciuda acestui fapt, a existat întotdeauna un număr suficient de tineri şi bărbaţi aparţinând populaţiei ucrainene, gata să ucidă, să tortureze, să violeze şi să-i maltrateze pe evrei. După încheierea acţiunilor de măcelărire în masă, aceşti indivizi au trebuit să fie frânaţi pentru a nu comite crime suplimentare. Lucrul acesta se poate observa din efortul de exterminare a locuitorilor ghetoului din Codima, judeţul Râbniţa, la începutul anului 1942:

”Poliţia locală din Codima, profitând de absenţa pretorului, i-a scos pe evrei din aşezare. Când pretorul s-a înapoiat şi a fost înştiinţat asupra celor petrecute, el a trimis un om (poliţist — n.a.) şi i-a adus înapoi. În februarie 1942, poliţia locală, profitând încă o dată de absenţa pretorului, i-a scos din nou pe toţi evreii din Codima, i-a dus la marginea satului, lângă vale, i-a adunat laolaltă şi i-a împuşcat [84].

Îndatoririle poliţiei secrete — Siguranţa — au fost atribuite exclusiv jandarmeriei. Inspectoratul Jandarmi din Transnistria a înfiinţat un serviciu de siguranţă, iar fiecare legiune de jandarmi a stabilit un birou de siguranţă; misiunea acestora era de a strânge şi transmite informaţii despre starea de spirit a populaţiei şi despre evenimentele din judeţ, şi de a supraveghea aplicarea tuturor ordinelor emise de guvernământul transnistrian şi de comandamentul armatei [85].

Serviciul de siguranţă al jandarmeriei îşi recruta majoritatea informatorilor dintre localnicii români (moldoveni), dar existau şi ruşi, ucraineni şi alţii care erau plătiţi sau căpătau „beneficii” pentru a-i urmări pe oameni şi a transmite informaţii autorităţilor. La începutul lui decembrie 1941, comandantul jandarmeriei din Transnistria, M. Petală, şi-a informat superiorii asupra încheierii organizării jandarmeriei în Transnistria şi a descris natura operaţiilor acesteia. La conducerea forţelor de jandarmi şi de poliţie se afla Inspectoratul Jandarmi din Transnistria, condus de colonelul Emil Broşteanu. Când guvernământul s-a mutat din Tiraspol la Odessa, Inspectoratul Jandarmi l-a urmat acolo.

Transnistria a fost împărţită între şase Batalioane; în fiecare batalion existau trei Legiuni, câte una pentru fiecare judeţ, cu excepţia batalionului din Odessa, care controla patru judeţe, plus legiunea mobilă. Legiunile erau organizate în plutoane, unităţi mai mici, desfăşurate, în majoritate, în sate ca plutoane teritoriale. Jandarmii din aceste plutoane erau cunoscuţi drept jandarmi agricoli. La rândul lor, plutoanele se compuneau din unităţi mai mici, numite grupe.

În general, desfăşurarea jandarmilor în Transnistria a fost similară cu modelul existent în Basarabia şi Bucovina, cu o excepţie: existenţa batalionului, o unitate superioară care îngloba mai multe legiuni. În plus, în Odessa, şi numai acolo, a fost adus din România un batalion format din aproximativ 150 poliţişti de profesie. Alţi 800 jandarmi au fost desfăşuraţi în judeţul Odessa, în nouă raioane ale oraşului.

Schema următoare ilustrează configuraţia forţelor de poliţie şi de jandarmi în Transnistria, în decembrie 1941.

 file ancel 02

* Raport asupra organizării şi funcţionării Inspectoratului de Jandarmi în Transnistria, 3 decembrie 1941, Tabelul nr. 1, Odessa, 2242-4-5.

La sfârşitul anului 1941, forţele de jandarmi numărau 179 ofiţeri, 372 subofiţeri şi 5.342 jandarmi. Batalionul nr. 4, staţionat în Odessa şi în judeţele sudice, era cel mai mare,cu 1.566 jandarmi, dintre care 49 de ofiţeri. Aceste zone fuseseră complet „curăţite” de evrei. Siguranţa şi birourile de siguranţă ale jandarmeriei locale erau relativ mici, având doar 15 ofiţeri şi 70 agenţi în toată Transnistria. Printre alte îndatoriri, jandarmii supravegheau populaţia şi slujeau, pentru guvernământ, ca sursă independentă de informaţii despre aplicarea politicii faţă de evrei, sau despre orice abatere de la respectiva politică [86].

Până în momentul când a luat sfârşit ocupaţia română în Transnistria, serviciul de siguranţă al jandarmeriei, în ciuda mărimii sale, a fost un câine de pază fanatic faţă de tot ceea ce privea politica antisemită a guvernământului. Bazându-se pe informaţiile cuprinse în rapoartele serviciului de siguranţă, guvernământul a luat măsuri împotrivă tuturor celor ce se abăteau, sau păreau că se abat, de la aceste politici şi împotriva oricărei slăbiri, sau aparente slăbiri, a aplicării decretelor, ordinelor si directivelor referitoare la evrei.

Constantin Cristescu, fratele mai mic al directorului SSI, ocupa funcţia de şef al serviciului de siguranţă al jandarmeriei din Transnistria. Serviciul Secret de Informaţii (SSI) şi brigada lui pentru misiuni speciale (cunoscută ca „Eşalonul special”, sau „Eşalonul 1″, grupul responsabil şi pentru pogromul din Iaşi, şi-au avut sediul în Odessa, fiind implicate în crime împotriva evreilor, partizanilor şi altor membri ai mişcării de rezistenţă sovietice. În mod firesc, rapoartele lui Cristescu au fost strict secrete şi, precum majoritatea documentelor SSI, conţinând dovezi ale crimelor împotriva umanităţii, ele au dispărut. O scrisoare semnată de el, datată 12 aprilie 1942, s-a păstrat sub forma unei copii trimise guvernatorului Transnistriei. În această scrisoare, Cristescu îi acuza pe toţi evreii din Transnistria pentru ducerea unei campanii pro-comuniste care răspândea teamă în rândul populaţiei creştine din regiune. Evreii afirmau că, o dată cu începutul ofensivei de primăvară, „sovieticii vor semna un acord cu Turcia, iar ungurii vor declara, de asemenea, război României. Aceasta va duce la înfrângerea armatelor române şi germane, iar sovieticii vor recuceri Transnistria şi Basarabia”.

Tânărul Cristescu concluziona, „bazându-se pe această situaţie”, că „atâta vreme cât evreii rămâneau în Transnistria, ei aveau să-i ţină pe creştini într-o permanentă stare de teroare” [87]. După cum s-a menţionat mai sus, actul respectiv a fost unul dintre zecile sau sutele de documente similare care au dispărut; acesta s-a păstrat, deoarece, la momentul respectiv, guvernământul transnistrian făcuse o copie după el. Rapoartele serviciului de siguranţă al jandarmeriei din Transnistria s-au păstrat mai bine, cu excepţia celor asociate uciderilor din lagărele morţii; rapoartele acelor acţiuni se făceau fie verbal, fie scrise de mână (a se vedea mai jos).

În 1942, îndatoririle serviciului de siguranţă al jandarmeriei din Transnistria în domeniul siguranţei interne au fost precizate în scris. Pe lângă lupta împotriva comunismului, serviciul de siguranţă era implicat în menţinerea supravegherii şi a luptei împotriva Mişcării Naţionale Ucrainene, Sionismului, diverselor secte creştine — cum ar fi baptiştii — etc [88].

Este important de observat că, imediat după intrarea jandarmilor în sate, au început să curgă plângerile (şi denunţurile), mai cu seamă din partea prefecţilor şi pretorilor. Aceste plângeri se refereau la comportamentul indisciplinat al jandarmilor faţă de populaţia locală şi faţă de autorităţile române încartiruite acolo. La 13 noiembrie 1941, prefectul de Golta, locotenent-colonelul Isopescu, el însuşi ofiţer de jandarmi, a raportat că jandarmii repartizaţi prefecturii furau de la săteni şi din colhozuri, bătând şi maltratând localnicii, „se îmbată şi se bat cu civilii, (şi — n.a.) trag focuri de armă toată noaptea (fără motiv — n.a.) confiscă lucruri şi le însuşeşte, refuză a executa ordine ce le primeşte”. Însuşi comandantul lor confiscă bunuri ale localnicilor, refuză să dea ascultare ordinelor şi „minte în modul cel mai ordinar” [89].

Plângerile, mai cu seamă în privinţa comportamentului jandarmilor „agricoli”, încartiruiţi în sate, au continuat să abunde până la sfârşitul guvernării române în Transnistria. Plângerile relatau violuri, beţii, furturi şi jafuri.

Jandarmii, care făceau atât de puţine pentru a asigura liniştea ucrainenilor şi siguranţa bunurilor lor, aveau puteri absolute asupra evreilor pe care îi însoţeau în transporturi şi pe care îi păzeau în ghetouri şi lagăre.

Inspectoratul Jandarmi din Transnistria recunoştea autoritatea guvernatorului şi a departamentelor sale de a emite directive referitoare la jandarmi, însă numai în chestiunile privind îndatoririle de pază şi siguranţă. Funcţionarii din inspectorat aveau întotdeauna grijă să facă deosebire între autoritatea diferitelor direcţiuni şi propriul lor control asupra unităţilor de jandarmi. Aceste unităţi raportau în primul rând inspectoratului, care solicita existenţa unei coordonări complete „atunci când se dau directive jandarmeriei” [90]. Faptul că jandarmii răspundeau în faţa a două autorităţi separate le-a sporit libertatea de acţiune. Ei deveniseră aproape imuni la orice pedeapsă, întrucât din punct de vedere administrativ depindeau de Inspectoratul Jandarmi din Ministerul Afacerilor Interne din Bucureşti, condus de ministrul subsecretar de stat, Constantin Vasiliu.

În martie 1942, Antonescu continua să se teamă de o debarcare neaşteptată a armatei sovietice pe ţărmul Odessei şi în împrejurimi. Anticipând această posibilitate, Marele Stat Major a emis ordine speciale, trecând întreaga jandarmerie din Transnistria sub comanda militară, în eventualitatea unui desant surpriză, urmat de un atac asupra teritoriului românesc. Jandarmeria din Transnistria a primit misiunea de a asigura informaţii, în timp real, armatei şi unităţilor acesteia desfăşurate în zonă. Evreii închişi în lagăre şi ghetouri au devenit ţintele principale ale informatorilor; „mişcările” şi „planurile” lor trebuiau supravegheate, fiindcă în orice clipă acest inamic se putea alătura paraşutiştilor duşmani, partizanilor, rezistenţei sovietice clandestine etc [91].

Armata şi jandarmeria, cele două grupări care aplicaseră politica de „curăţire” în Basarabia şi Bucovina, îşi transmiteau reciproc „informaţii” despre marele duşman al poporului român — evreii supravieţuitori, închişi în ghetourile şi lagărele din Transnistria. Există dovezi că Antonescu „s-a lăsat convins” de aceste informaţii, care-i hrăneau propriile obsesii şi care vor servi ca bază pentru decizia guvernământului de deportare a evreilor din Odessa în lagărele morţii de pe Bug (a se vedea mai jos).

În mare măsură, Transnistria a fost creaţia şi punctul vulnerabil al lui Ion Antonescu. El a administrat regiunea prin profesorul Alexianu, care-i îndeplinea ordinele, oricât de nebuneşti ar fi fost, cu rapiditate, credinţă şi eficienţă. Antonescu era informat în legătură cu orice subiect important şi nici o hotărâre majoră nu se lua fără aprobarea sa. Cabinetul Civilo-Militar servea ca echipă de lucru pentru Conducător, şi în acelaşi timp ca un mini-cabinet în chestiunile referitoare la Transnistria. Mihai Antonescu a fost mai implicat în problemele economice ale zonelor ocupate, în privinţa Transnistriei, el reprezenta legătura cu autorităţile civile germane, inclusiv cu Legaţia de la Bucureşti, delegaţiile economice şi diverşii emisari nazişti care puseseră ochii pe bogăţiile din Transnistria aflată sub administraţie românească.

Mihai Antonescu a fost, de asemenea, marele susţinător al subjugării teritoriului şi populaţiei. El a fost cel care a justificat ocupaţia, s-a bucurat de realizările ei şi a încercat să dovedească românilor beneficiile ocupaţiei. Cu toate acestea, după cum s-a menţionat mai sus, guvernământul din Transnistria, forma şi structura, natura şi acţiunile sale, au purtat pecetea lui Ion Antonescu. Într-o mare măsură, Antonescu, dictatorul şi militarul, dorea să reuşească în Transnistria ceea ce nu putea reuşi în România, cu românii; adică să-i transforme în soldaţi disciplinaţi, aflaţi într-o imensă cazarmă — România —, care să respecte ordinele militare speciale şi să păstreze ordinea. Cât despre evrei, el dorea să-i transforme într-o masă amorfă, o forţă de muncă mobilă, ţinută în ghetouri şi lagăre, şi exploatată atunci când era necesar pentru trebuinţele armatei. Finalmente, însă, evreii urmau să fie ucişi cu toţii; iar o dată morţi, Antonescu dorea să se asigure că leşurile aveau să fie îngropate.

La începutul anului 1942, guvernământul transnistrian a expediat prefecţilor o notă informativă specială, în care se enumerau, sub forma unor ordine detaliate, concise şi numerotate, concluziile la care Conducătorul ajunsese în decursul vizitelor sale în Transnistria. Antonescu, declara nota informativă din aprilie 1942, este interesat în mod deosebit de următoarele:

1. Aspectul lucrătorilor. Ei trebuie să fie bărbieriţi, tunşi, curaţi şi bine îmbrăcaţi. Salariile lor trebuie plătite la timp.

2. Fiecare individ trebuie să-şi cunoască atribuţiile; ele trebuie scrise şi ţinute pe birou, sub sticlă.

3. Locurile publice trebuie să servească ca model de curăţenie pentru localnici.

4. Este interzisă plasarea altor tablouri pe pereţii unde se află tabloul regelui şi al lui Antonescu.

5. … pretorii şi primarii trebuie să anunţe unde se deplasează, astfel încât să poată fi oricând localizaţi.

6. Toate gospodăriile trebuie să fie curate, curţile rânduite şi îngrijite. Grădinile de lângă case vor fi cultivate şi plantate cu legume şi flori, iar vitele şi grajdurile trebuie să fie curate.

7. Trotuarele vor fi măturate, rigolele vor fi curăţate şi îndreptate, gardurile îndreptate, arborii de pe marginile drumurilor curăţiţi şi văruiţi, (terenul — n.a.) din jurul lor cultivat.

8. Loturile vor fi arate până la liniile ferate… pentru a împiedica irosirea unor suprafeţe atât de mari. Pretorii vor efectua personal inspecţii pentru a se asigura că (ţăranii — n.a.) ară şi seamănă… toate aceste terenuri…

9. Şcolile şi, mai cu seamă, bisericile vor fi curate. (Terenul — n.a.) din curţile lor va fi cultivat cu flori şi legume. Copiii şi profesorii vor sluji ca modele de curăţenie. Pentru copii se vor înfiinţa cantine.. [92].

La 11 mai 1942, noi note informative au fost emise, în vederea pregătirii vizitei regelui şi a lui Antonescu. Aceste note specificau procedura de adresare către vizitatori, incluzând termenii cu care trebuiau salutate personalităţile. Pretorii au fost anunţaţi să-i pregătească pe conducătorii locali să răspundă scurt şi precis la toate întrebările despre sate, despre stadiul însâmânţărilor, numărul de tractoare şi pluguri, animale, pomi fructiferi şi vii, despre posibilităţile de uscare a fructelor, despre starea şcolilor, curăţenie etc. [93].

Într-adevăr, Antonescu a vizitat regiunea şi, cu toate că a fost nevoit să-şi scurteze vizita, el le-a lăsat prefecţilor directive suplimentare privind ordinea şi curăţenia pe care dorea să le vadă în Transnistria. Nota informativă afirma că şeful statului era extrem de pretenţios în problemele de igienă şi obişnuia să intre în clădirile municipale, în secţiile de jandarmi, în biserici, şcoli, spitale, clinici, colhozuri şi sovhozuri, practic doar pentru a controla dacă interioarele erau curate şi bine întreţinute. Aceste vizite erau întotdeauna urmate de observaţii, destituiri, transferuri şi uneori condamnări la închisoare, decretate pe loc, fără tribunale şi procese. Mareşalul solicita curăţenie nu numai în instituţiile de stat şi publice, ci şi în casele ţăranilor ucraineni, pentru care pretorii erau direct răspunzători.

”Mareşalul (cere — n.a.) curăţenia exemplară a gospodăriilor rurale, întrucât el intră în curţile, casele, hambarele şi pivniţele localnicilor. De aceea, este datoria primarilor, a ofiţerilor de poliţie locală (poliţia ucraineană) şi a lucrătorilor sanitari să inspecteze toate casele şi să fie răspunzători de curăţenia lor. Pretorii vor verifica [94].

Antonescu a remarcat că primarii şi lucrătorii nu ştiau cum să se comporte în prezenţa sa. Unii dintre ei nu-şi scoteau imediat pălăriile şi nu-şi scoteau ţigările din gură, întindeau mâna înainte s-o facă şeful statului, sau vorbeau neîntrebaţi, „acţiuni care nu sunt privite favorabil de Conducător”. El a revizuit ordinele referitoare la plasamentul tablourilor — cele ale regelui şi reginei-mamă trebuiau aşezate pe un perete, iar tabloul său pe alt perete, preferabil opus celorlalte. Dacă se adăuga tabloul lui Hitler, acesta trebuia aşezat numai lângă tabloul mareşalului, în dreapta.

Directivele privind ordinea şi curăţenia, disciplina, cinstea etc. provenite direct de la Conducător au devenit tot mai explicite după Stalingrad, stipulând norme rigide pentru comportamentul în prezenţa sa şi pentru rapoartele concise şi exacte care i se prezentau în decursul vizitelor. Antonescu a adăugat o inovaţie — obligatoriul salut fascist — adică ridicarea braţului drept: „braţul este întins cu palma rigidă, iar pălăria se ţine în mâna stângă”. De asemenea, Antonescu a solicitat disciplină militară în rândurile funcţionarilor guvernamentali români care fuseseră trimişi în Transnistria: „când Conducătorul şi guvernatorul civil vin în vizita anunţată, funcţionarii trebuie să iasă din clădire, să se alinieze în formaţie militară pentru a raporta comandantului şi a aştepta ordinele” [95]. Consiliul de Miniştri a transmis în judeţe ordinul privind salutul fascist, accentuând asupra faptului că salutul în prezenţa Mareşalului era obligatoriu pentru toţi civilii, funcţionarii şi membrii administraţiei din Transnistria [96].

Deşi ordinele erau clare, trebuia reamintit prefecţilor că datoria de a saluta se aplica numai arienilor. Evreilor care munceau în sovhozuri li se interzicea să-l primească pe şeful statului cu salutul fascist. Pretorilor li se ordonase să se asigure că respectiva interdicţie era cunoscută şefilor de sovhozuri care foloseau forţă de lucru evreiască. Antonescu vizita adesea aceste ferme şi întâlnea biete făpturi omeneşti care abia se ţineau în picioare cărora li se ordonase să aştepte aliniate şi să ridice braţul drept atunci când îl vedeau [97].

Ordinele referitoare la salutul fascist şi, în general, subiectul „disciplinei în rândul muncitorilor şi al populaţiei” au devenit mai detaliate în decursul anului 1943. Apropierea iminentei vizite a membrilor guvernului antonescian a dus la accelerarea eforturilor de a asigura respectarea ordinelor şefului statului. Vizitatorii au sosit în Transnistria la 24 iunie 1943, cu ocazia celei de a doua aniversări a declanşării războiului şi a ocupaţiei româneşti în regiune. Trei garnituri feroviare cu membri ai guvernului, toţi prefecţii, primarii şi diverşi demnitari din România au venit „să viziteze Transnistria şi (să vadă — n.a.) înfăptuirile ei” [98].

Înaintea acestei vizite, toţi membrii guvernământului român din Transnistria au primit ordinul să vină la biserică în haine de sărbătoare şi să participe la slujbele special [99]. Toate prefecturile au primit o notă informativă specială cu directive, vechi şi noi, emise pentru a satisface cerinţele Conducătorului şi ale membrilor guvernului antonescian pe durata vizitei. Funcţionarilor li s-a cerut să se comporte conform normelor de disciplină militară. Spre deosebire de vizitele anterioare, acum prefecţii trebuiau să „instruiască” ucrainenii să „dea dovadă de respect faţă de” guvernul român şi de reprezentanţii acestuia. „Populaţia ucraineană va fi instruită să dea dovadă de respect faţă de guvern şi faţă de personalităţile care vizitează regiunea. Salutul (fascist — n.a.) este obligatoriu şi pentru ei — scoaterea pălăriei şi ridicarea braţului drept” [100]. Orice încălcare, oricât de măruntă, a acestui ordin urma să fie pedepsită cu asprime.

Antonescu a intervenit personal în toate problemele legate de îmbrăcămintea funcţionarilor de stat români în Transnistria. El a stabilit o normă vestimentară pentru funcţionari atunci când se găseau în prezenţa funcţionarelor românce, iar femeilor le-a impus o serie de reguli în concordanţă cu rigidul său cod moral. A interzis ca bărbaţii să iasă în public fără haină; ei îşi puteau scoate haina numai în birou, şi numai „dacă nu sunt femei în birou”, atunci „nu au dreptul a sta fără haină, pentru respectul ce li-l datorăm”. În privinţa femeilor şi fetelor românce care lucrau în Transnistria, directivele sale erau clare: „doamnele şi domnişoarele trebuie să poarte fuste de o lungime egală, cu zece centimetri sub genunchi, (fustele — n.a.) să nu fie transparente, iar bluza trebuie să aibă decolteul normal” [101]. Se prevedeau, de asemenea, măsuri punitive pentru cei care încălcau această directivă.

În vara lui 1942, Conducătorul a intervenit din nou în privinţa vestimentaţiei. Secretarul general al Consiliului de Miniştri l-a anunţat pe guvernatorul Alexianu că Antonescu decisese asupra uniformelor şi rangurilor pentru toţi funcţionarii români din Transnistria — în această decizie, Antonescu adopta, de fapt, o tradiţie ţaristă, nu una românească. Consiliul de Miniştri l-a informat pe guvernator că toţi funcţionarii urmau să poarte uniforme semimilitare, cu rangurile reprezentate prin stele albastre, albe şi galbene. Directivele privitoare la noua normă de vestimentaţie, incluzând un desen al uniformei, pălăriei, stelelor şi treselor din piele, au fost remise prefecţilor, subliniindu-se că noua uniformă fusese personal aprobată de Antonescu [102].

După cum s-a menţionat mai sus, o dată cu apropierea vizitei festive din iunie 1943, au fost luate un număr sporit de măsuri menite să asigure curăţenia şi ordinea. Prefecturile au emis note informative, accentuând asupra măsurilor ce urmau să fie întreprinse pentru a satisface cererile Conducătorului în tot ceea ce privea curăţenia, ordinea şi disciplina [103].

Pentru a completa imaginea de ansamblu, nu putem încheia acest capitol fără a menţiona un alt ordin al Conducătorului, potrivit caracterului şi predilecţiilor unui ofiţer de stat-major. Antonescu a ordonat ca toate satele din Transnistria să pregătească grafice în limbile română şi rusă; aceste grafice trebuiau permanent actualizate, „astfel va fi posibil să ne vedem realizările în toate domeniile de activitate, adică (să arate — n.a.) ce există în Transnistria în 1941 şi ce vom realiza din 1942 până în 1945“ [104].

Nici una dintre directivele amintite, referitoare la curăţenie, ordine, uniforme şi comportamentul funcţionarilor guvernamentali şi al populaţiei locale în Transnistria, nu se aplicau evreilor. Încarceraţi în ghetouri şi lagăre, evreii trăiau, din toate punctele de vedere, pe o altă planetă. Antonescu n-a vizitat niciodată un ghetou şi nici nu s-a preocupat de curăţenia evreilor; prefecţii şi şefii de jandarmi care au întâmpinat primele convoaie de deportaţi le-au spus din capul locului că fuseseră aduşi acolo pentru a fi omorâţi.

IDENTIFICAREA EVREILOR LOCALNICI

În Transnistria, genocidul a fost efectuat în etape, mai întâi de unităţile din Einsatzgruppe D, sub conducerea colonelului Otto Ohlendorf. Aceste unităţi au venit împreună cu soldaţii din Armata a Xl-a germană şi din Armatele a III-a şi a IV-a române, iar atât soldaţii români cât şi cei germani au participat la masacre. Problemele legate de holocaustul evreilor din Ucraina nu sunt discutate aici. Numărul exact al evreilor masacraţi de Einsatzgruppe este necunoscut. Conform declaraţiilor lui Ohlendorf ar fi vorba despre câteva zeci de mii, poate chiar peste 100.000 [105].

Un al doilea fapt indiscutabil este că ucigaşii din Einsatzgruppe D n-au reuşit să-i omoare pe toţi evreii localnici din Transnistria — i-a blocat enormitatea misiunii, imensitatea regiunii şi nevoia de a rămâne aproape de trupele de şoc. Un alt motiv posibil pentru eşecul îndeplinirii misiunii a fost că, prin semnarea Acordului de la Tighina, responsabilitatea administrării evreilor fusese transferată românilor, iar Einsatzgruppe D trebuia să părăsească Transnistria. Ohlendorf a fost silit să-şi abandoneze cartierul general din Ananiev, la începutul lui septembrie 1941, fără să fi terminat operaţiunea de exterminare a evreilor din Transnistria şi din Podolia. Aparent, chiar dacă unitatea sa, Sonder-Kommando 11 k, s-a îndreptat spre Odessa, românii nu i-au permis să-i ajute să rezolve problemele evreilor din oraş după ocuparea acestuia, la 16 octombrie 1941 [106]. Trebuie subliniat faptul că ofiţerii din Einsatzgruppe D, conduşi de Ohlendorf, au criticat cu virulenţă sistemul românesc de exterminare a evreilor. Criticile lor se bazau pe frecventele jafuri şi violuri comise de soldaţii români şi pe faptul că ei nu îngropaţi cadavrele celor ucişi. Într-un raport datat 14 august 1941, comandantul Einsatzgruppe ajungea să afirme că, atribuindu-se românilor rezolvarea problemei evreieşti dintre Nistru şi Nipru, responsabilitatea respectivă a fost trecută „în mâini nepotrivite” [107].

Când primii deportaţi din România au fost aduşi în Transnistria, evreii localnici le-au arătat gropile comune în care fuseseră îngropaţi zeci de mii de evrei, inclusiv membrii familiilor lor. Asemenea gropi comune au fost descoperite şi de evreii români aduşi din România în 1942. Ele existau în judeţele Tiraspol, Râbniţa, Iampol, Dubăsari şi Balta. La marginea satului Jibulevca, deportaţii din România au fost cazaţi într-un grajd, alături de o imensă groapă comună, conţinând cadavrele câtorva mii de evrei împuşcaţi de germani. O altă groapă comună, conţinând, după spusele ţăranilor localnici, aproximativ 15.000 cadavre de evrei, se afla lângă satul Ceorna, în judeţul Dubăsari. Pământul care acoperea groapa fusese arat şi semănat cu porumb. „În câteva locuri, deportaţii din detaşamentele de munca (aduse din România) au găsit, după ce săpaseră, fragmente de acte, şaluri de rugăciune şi cărţi de rugăciune aparţinând evreilor împuşcaţi” [108].

După încheierea primului val de masacre săvârşite de unităţile Einsatzgruppe, şi după transferarea lor pe celălalt mal al Bugului, supravieţuitorii evrei care se ascunseseră printre ucraineni, în păduri, sau în alte locuri, au revenit la casele lor devastate. Conform estimărilor bazate pe rapoartele jandarmeriei şi ale autorităţilor române din Transnistria, ca şi pe mărturiile individuale, aproximativ 35.000 de evrei au rămas în judeţele nordice şi centrale ale Transnistriei — Moghilev, Tulcin, Iampol, Balta, Râbniţa [109]. La momentul respectiv, în celelalte judeţe din Transnistria existau peste 70.000 de evrei, iar în Odessa trăiau circa 90.000-100.000 de evrei (a se vedea mai jos). Soarta evreilor ucraineni a diferit în fiecare dintre aceste trei regiuni. Între octombrie şi decembrie, supravieţuitorii evrei din sudul Transnistriei au fost concentraţi în lagărele morţii de pe Bug. După ocuparea Odessei de către armata română şi după reprimările în masă împotriva evreilor ce au urmat exploziei din comandamentul armatei române (a se vedea mai jos), evreii din oraş au fost deportaţi în aceleaşi lagăre, unii pe jos iar alţii în trenuri.

Imediat după stabilirea în reşedinţele de judeţ, primele unităţi ale armatei române, urmate de unităţile de jandarmi şi apoi de prefecţi, au depus eforturi uriaşe pentru identificarea evreilor ucraineni în vederea închiderii lor în ghetouri şi lagăre. Ordinele de zi către armată au fost formulate în Ordonanţa nr. 1, semnată de generalul român Hugo Schwab (de origine germană). Această ordonanţă, afişată pe străzi în limbile română, germană şi rusă definea, printre altele, politica faţă de evrei:

”Evreii vor locui în ghetouri, colonii, lagăre de muncă. Toţi evreii aflaţi actualmente în regiunea Transnistria, care nu raportează autorităţilor în termen de zece zile de la afişarea prezentului ordin, în scopul determinării rezidenţei lor, vor fi executaţi. Evreilor li se interzice să părăsească ghetourile, lagărele de muncă şi convoaiele fără aprobarea autorităţilor. Cei care vor încălca acest ordin vor fi pedepsiţi cu moartea… Fiecare evreu adus în Transnistria care încearcă să treacă, sau a trecut, în România fără aprobarea autorităţilor va fi executat. Oricine acordă adăpost evreilor… va fi pedepsit cu închisoare de la 3-12 ani şi o amendă între 100 şi 200 mărci [110].

Comandanţilor militari şi subordonaţilor acestora li s-a ordonat să-i anunţe pe localnici că erau obligaţi să dea informaţii despre orice străin care sosea în aşezarea lor şi că li se interzicea să-l găzduiască fără aprobarea autorităţilor. În această privinţă, Armata a III-a a emis un ordin special, care era afişat la răstimpuri pentru a nu fi uitat [111].

După instalarea în reşedinţele de judeţ, prefecţii au ordonat evreilor localnici să se prezinte noului guvernământ şi să se mute în ghetouri, abandonându-şi casele. La 3 septembrie 1941, colonelul Vasile Nica, prefectul judeţului Balta, le-a ordonat tuturor evreilor din oraş să se mute în ghetou, într-un cartier format din patru străzi, în termen de trei zile. El a numit unul dintre evrei „primar” al ghetoului, l-a autorizat să formeze o poliţie evreiască, le-a interzis cu desăvârşire să părăsească limitele ghetoului şi i-a obligat pe toţi, bărbaţi şi femei, între 14 şi 60 de ani, să se pună la dispoziţia autorităţilor pentru îndeplinirea diferitelor munci, în plus, le-a ordonat să poarte steaua galbenă, alături de care era afişat un număr atribuit fiecărui evreu şi consemnat într-un „registru special al jidanilor”:

10) Orice jidan, fie din oraşul Balta, fie din judeţ, sau altă parte sosit în Balta se trimite în ghetou.

11) La fel se vor înfiinţa ghetouri şi în alte oraşe din judeţ. Orice act de nesupunere, orice încercare de rebeliune sau terorism din partea vreunui jidan din ghetou va fi sancţionată cu moartea lui şi a 20 altora [112].

Prefectul judeţului Tulcin, colonelul Ion Lazăr, a ajuns în judeţul său ceva mai târziu, întrucât era mai departe de Nistru. La 22 septembrie 1941, el a ordonat, printre altele, stabilirea de ghetouri în oraşele Tulcin, Spicov şi Braţlav în trei zile de la afişarea ordinului. El a numit un evreu responsabil de ghetou, având sarcina de a-i pune la dispoziţia autorităţilor pe toţi locuitorii ghetoului de ambele sexe, între vârstele de 14 şi 60 ani, începând de la ora 6 dimineaţa. De asemenea, el a ordonat înfiinţarea unei poliţii evreieşti.

„Zilnic şeful ghetoului va pune la dispoziţia autorităţilor locuitorii ghetoului de ambe sexe, începând de la orele şase dimineaţa. Actele de nesupunere, rebeliune sau terorism se pedepsesc prin executarea celui vinovat şi a încă 100 jidani din ghetou” [113].

Guvernatorul Transnistriei a emis o ordonanţă specială, cerând ca întreaga populaţie să se înregistreze la municipalităţi şi să capete acte de identitate. Ordonanţa nu se aplica, însă, evreilor, care încetaseră să mai fie oameni liberi [114]. Jandarmii au început să-şi îndeplinească misiunile în satele Transnistriei, înarmaţi cu „Ordinul nr. 1, emis la 8 septembrie 1941“. Conform acestuia, ei trebuiau să verifice, printre altele, „numărul jidanilor în fiecare localitate, înfiinţare de ghetouri”. Jidanii puşi (aduşi) în teritoriu se vor băga în ghetou din oraşele reşedinţă a companiilor sau plutoanelor sub pază sigură, pentru a nu se strecura peste Nistru (spre vest — n.a,). După ce vor fi interogaţi, suspecţii şi cei capabili de acte de terorism se vor trimite după cercetări… la cel mai apropiat centru de strângere” [115].

La mijlocul lui octombrie 1941, comandantul jandarmeriei din Transnistria, colonelul Broşteanu, a raportat guvernatorului Transnistriei că se încheiase arestarea şi concentrarea evreilor locali şi că evreii sunt concentraţi în ghetouri şi lagăre şi sunt foarte îngrijoraţi de măsurile luate împotriva lor [116]. În realitate, încarcerarea evreilor localnici în judeţele din nordul şi centrul Transnistriei se încheiase în octombrie, o dată cu instalarea guvernământului român până la malurile Bugului. Cu toate acestea, urmărirea evreilor locali a continuat până la încheierea ocupaţiei române în Transnistria. Jandarmii au stabilit o reţea de informatori în sate şi au cules toate datele disponibile referitoare la locurile unde se aflau evreii, cei pe jumătate evrei, ba chiar şi copiii născuţi în sate şi botezaţi la naştere. Majoritatea au fost arestaţi şi trimişi în lagăre [117]. Într-unul dintre cazuri, a fost descoperită o evreică şi cei patru copii ai ei, care găsiseră adăpost în satul Grădiniţa din judeţul Ovidopol. Prefectul judeţului, locotenent-colonelul Mihai Botez, a ordonat comandantului legiunii de jandarmi să ducă la îndeplinire ordinul general: „în ce priveşte situaţia evreilor de pe teritoriul Transnistriei, se va aplica regimul ordonat de guvernământ, cunoscut dumneavoastră şi dat în executarea organelor jandarmeriei” [118].

În acest efort permanent de căutare a evreilor ucraineni, pretorii s-au alăturat militarilor, jandarmeriei şi poliţiei (în Odessa). După ce s-au instalat în raioanele lor şi s-au familiarizat cu zona, pretorii au avut, după cum s-a afirmat mai sus, autoritatea de a îndeplini funcţii ale poliţiei. De exemplu, pretorul raionului Cecelnic (judeţul Balta) a consemnat în raportul său de activitate pe luna noiembrie 1941 că-şi preluase postul şi se stabilise în raion la 8 octombrie 1941. El a subliniat că, printre altele, reuşise să asigure liniştea şi siguranţa, şi să pună capăt furturilor şi jafurilor, mai cu seamă celor săvârşite de poliţia ucraineană:

”Evreii erau răspândiţi prin oraş şi nici unul dintre ei nu muncea. Am adunat toţi evreii, am stabilit un ghetou şi i-am repartizat pentru munci, conform aptitudinilor. Tocmai aceşti evrei prezintă un pericol pentru siguranţă; (este clar — n.a.) deoarece după ce i-am strâns în ghetou, am obţinut linişte (şi am fost capabil — n.a.) să mă concentrez asupra refacerii. Am restaurat clădirile din raion, cu munca (forţată a — n.a.) evreilor [119].

În Odessa, căutarea evreilor care se ascundeau, atât înainte cât şi după începerea deportărilor, a fost sarcina poliţiei [120]. Până în aprilie 1942, când Consiliului de Miniştri a ordonat un recensământ al evreilor, în funcţie de categorii specifice, numărul evreilor locali care au supravieţuit masacrelor săvârşite de Einsatzgruppe D şi de români înşişi a fost necunoscut. De exemplu, prefectul judeţului Golta, Isopescu, a consemnat cu mâna sa pe formularul primit de la Consiliul de Miniştri că în judeţul său „nu mai există evrei locali” [121]; adică, evreii din toate judeţele din sudul Transnistriei fuseseră exterminaţi de guvernământul român (a se vedea mai jos).

Inspectoratul de jandarmi Transnistria a informat Guvernământul Transnistriei la 9 septembrie 1942 că 65.000 de evrei locali din Odessa, 4.000 de evrei din judeţul Moghilev şi toţi evreii din judeţele Berezovca, Ananiev, Ovidopol şi Oceacov „au dispărut” sau cu alte cuvinte au fost exterminaţi [122].

NOTE:

[1]. „Încrezători în meritele noastre de organizatori, marele nostru aliat Germania ne cinsteşte cu administraţia Transnistriei. Suntem singurii aliaţi germani care au o asemenea cinste”. Broşura festivă specială publicată de guvernământul transnistrian la sfârşitul a doi ani de stăpânire română în Transnistria. Guvernământul Transnistriei, Transnistria, Odessa 1943 (în continuare, Transnistria); guvernatorul Alexianu: „Administrarea Transnistriei a fost trecută în mâinile statului român, după splendidele operaţiuni militare şi neobişnuitul spirit de sacrificiu demonstrat de armatele române”. Decretul nr. 2212, 25 mai 1943. Gosudarstvennii Archiv Odeskoi Oblasti (în continuare, Arhivele Odessa) colecţia 2361, opis 1, delo 46 (în continuare, termenii „colecţie”, „opis” şi „delo” nu vor mai fi utilizaţi, referinţa apărând ca: 2361-1-46). [Arhivele guvernământului transnistrian se găsesc în Arhiva de Stat Odessa – n. a.].

[2]. Scrisoarea trimisă de Hitler lui Antonescu, 27 iulie 1941, traducerea română (primită de Antonescu), J. Ancel, Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, Jerusalem, 1986 (în continuare, Ancel, Documents), vol. IX, nr.80, p. 80.

[3]. Răspunsul lui Antonescu la scrisoarea lui Hitler din 27 iulie 1941, nedatată, ibid., nr.82, p. 187.

[4]. „Acordul de la Tighina”, 30 august 1941, versiunea română, ibid., nr. 83, pp. 188-191; versiunea germană, ibid., vol. V, nr. 62, pp. 59-63. Vezi şi Documentele Nurnberg PS 3319.

[5]. Vezi ordinul nr. 37 din 20 decembrie 1941, promulgat de Antonescu, referitor la înfiinţarea curţilor marţiale în Transnistria, Arhivele Odessa, 2361 -1-29, p. 65.

[6] .Ordonanţa nr. 2, 28 august 1941, ibid., 2359-1-6, p. 5.

[7]. Direcţia finanţe a guvernământului către prefectul judeţului Ilfov, 10 septembrie 1941, ibid., 2242-2-7c, p. 14.

[8]. Recomandarea Direcţiei finanţe a guvernământului către guvernator, privind stabilirea salariilor funcţionarilor români, 11 noiembrie 1941, ibid., 2242-2c-2, p. 234.

[9]. Declaraţia prestată sub jurământ, semnată de un funcţionar al prefecturii Ovidopol, ibid., 2357-lc-17, p. 13. Vezi şi „instrucţiuni privind condiţiile de angajare a candidaţilor din România şi a celor locali în funcţii publice” în administraţia transnistriană, broşură, ibid., 2242-1-2, pp. 94-96. Ordonanţa nr. 82 din 9 septembrie 1942, emisă de guvernământ interzicea rezidenţilor locali angajaţi de guvernământ să-şi părăsească locurile de muncă, 9 septembrie 1941, ibid., 2242-1-1, pp. 128-129.

[10]. Ordonanţa nr. 8, din 12 septembrie 1941, ibid., 2359- 1c-1; Legea 3247, Monitorul Oficial, nr. 279, 24 noiembrie 1941, copie din Arhivele Odessa, 2361-1c-1c, p. 51.

[11]. Ordinele emise de guvernator, 6 octombrie 1941, ibid., 2361-1c-1, P-6.

[12]. Raportul elaborat de oficiul de studii şi decizia guvernatorului, 19 martie 1942, privind acordarea de permise translatorilor, ibid., 2242-4-16, pp. 29-32.

[13]. Vezi diversele cereri care includ date despre studii, calificări şi experienţă de muncă trimise guvernământului transnistrian în decursul toamnei şi iernii anului 1941 de către candidaţii care solicitau posturi, ibid., 2242-1-2, şi în alte dosare ale colecţiei 2242.

[14]. Asupra eşecului capitalismului în Transnistria (este vorba despre industrie, nu despre comerţ), vezi: Procesul Marei Trădări Naţionale, Bucureşti, 1946 (în continuare, Procesul), p. 146.

[15]. Nota informativa secretă trimisă de directorul Direcţiei agricole a guvernământului către toţi prefecţii, 23 martie 1943, Arhivele Odessa, 2357-1c-52, p. 15.

[16]. Procesul, pp. 148-149.

[17]. Ordonanţa lui Antonescu către guvernatorul Transnistriei, 11 noiembrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-677, p. 154.

[18].Procesul, pp. 142-143.

[19]. Raportul guvernatorului Alexianu către Ion Antonescu, 12 septembrie 1941, referitor la structura regimului românesc în Transnistria, Arhivele Odessa, 2242-1-677, pp. 18- 19b.

[20]. Procesul, p. 244.

[21]. Circulara adresată de Alexianu prefecţilor, 31 august 1941, Arhivele Odessa, 2359-1c-1, pp. 2-5.

[22]. Ordonanţa nr. 16, emisă de guvernatorul Alexianu, 25 septembrie 1941, ibid., 2361-1-29, p. 35.

[23]. Cercavschi, „adjunctul direct al prof. Alexianu”, s-a născut la sfârşitul secolului XIX la Suceava, pe atunci aflată sub stăpânire austriacă. A absolvit Universitatea Cernăuţi, a lucrat ca funcţionar în administraţia Bucovinei şi a slujit ca locotenent în armata austriacă în timpul primului război mondial. A fost făcut prizonier de ruşi, iar după eliberare, în 1920, a ocupat o slujbă în administraţia judeţului. Între 1922-1926, a fost prefectul judeţului Storojineţ, iar după aceea a ocupat diverse poziţii în administraţia Bucovinei. În 1938, a fost numit secretar general al judeţului lărgit Suceava. Din biografia lui Cercavschi, 1942, ibid., 3366-1c-7, p. 76.

[24]. Raportul oficiului de studii asupra activităţilor din primul an de funcţionare, 1942, ibid., 2242-4-18c, pp. 11-12.

[25]. Circulara emisă de guvernator referitoare la sosirea funcţionarilor însărcinaţi cu recensământul, 26 noiembrie 1941, ibid., 2361-1c-2, p. 181.

[26]. Cererea Institutului din Bucureşti adresată prefectului judeţului Berezovca, solicitând identificarea localizării anumitor localităţi din judeţ, 3 august 1942, ibid., 2361-1-602, p. 106: vezi harta judeţului Râbniţa, ibid., 2264-1-69; şi harta judeţului Tulcin, 2264-1-8, p. 25.

[27]. Scrisoarea filialei transnistriane a Institutului către guvernatorul Alexianu, 23 decembrie 1941, ibid., 2242-1-1083, pp. 172-174. Guvernământul transnistrian a raportat ofiţerului de legătură al armatei germane din Transnistria completarea recensământului şi a inventarului proprietăţilor şi a solicitat sprijin în clarificarea unor date referitoare la satele localnicilor germani din judeţele Tiraspol şi Berezovca, 5 ianuarie 1942, ibid., 2242-1-1083, p. 171.

[28]. Recomandările oficiului de studii al guvernământului privind proprietarii clădirilor, ibid., 2242—4-18c, pp. 51-52.

[29]. Lista tuturor localităţilor din Transnistria, conform organizării române în judeţe, ibid., 2361-1-47, pp. 1-30; lista diviziunilor administrative din judeţul Berezovca, ibid., 2361-1-49, pp. 1-4.

[30]. Ordonanţa nr. 27 emisă de guvernatorul Alexianu, referitoare la desfăşurarea poliţiei în localităţi, 24 noiembrie 1941, ibid., 2357—1c-1, pp. 21-22; clarificarea privind „autoritatea pretorului ca ofiţer de poliţie”, semnată de comandantul Poliţiei Odessa, colonelul Ion Popovici, nedatată, ibid., 2351-1-1, pp. 35-36.

[31]. Directivele administrative adresate către şefii preturilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria, 8 octombrie 1941, ibid., 2242-4-10, pp. 2-4.

[32]. Cabinetul şefului statului către guvernatorul Alexianu, 8 octombrie 1941, ibid., 2242-2-10, p. 1.

[33]. Vezi decizia guvernatorului Alexianu privitoare la numirea lui Petre Nicoară ca pretor al raionului Şargorod, 19 noiembrie 1942, ibid., 2361-1-8, p. 197.

[34]. Direcţia administraţiei de stat a guvernământului transnistrian către prefectul judeţului Balta, referitor la ancheta asupra pretorului Alexandrescu, ibid., 2358-1c-10, pp. 219-230.

[35]. Raportul secret al comandantului Jandarmeriei din Balta, referitor la suspiciunile asupra pretorului, 16 aprilie 1942, ibid., 2358-1c-10, p. 141. Vezi şi decizia nr. 2897 emisă de guvernatorul Transnistriei referitoare la demiterea pretorului judeţului Berezovca, Constantin Cucu, din cauza beţiilor repetate şi a furtului a 14.000 kilograme de grâu din colhozuri pentru a-şi achita datoriile, 4 decembrie 1942, ibid., 2361 -1c-8, p. 259.

[36]. Ordonanţa nr. 3 emisă de guvernatorul Alexianu, 29 august 1941, ibid., 2242-1-1, p. 3.

[37]. Ordonanţa nr. 10 emisă de Alexianu, 16 septembrie 1941, ibid., 2242-1-1, p. 12.

[38]. Copia scrisorii generalului Stoianescu către Alexianu, nedatată (septembrie 1941), ibid., p. 14.

[39]. Ordonanţa nr. 24 emisă de Alexianu, 21 noiembrie 1941, ibid., p. 31.

[40]. Raportul secret al colonelului Emil Broşteanu, comandantul Jandarmeriei Transnistria, către guvernator, 6 octombrie 1941, ibid., 2242-1-4, p. 46.

[41]. Nota informativa întocmită de comandantul Poliţiei Tiraspol, 11 noiembrie 1941, ibid., p. 105.

[42]. Nota informativă întocmită dc comandantul Poliţiei Tiraspol, 22 noiembrie 1941, ibid., p. 111.

[43]. Prefectul judeţului Ananiev către guvernământul transnistrian, 14 noiembrie 1941, ibid., 2242—1—2, p. 118.

[44]. Ordonanţa nr. 69 emisă de guvernatorul Alexianu, 30 iulie 1942, ibid., 2359-1-6, p. 65; Ordonanţa nr. 85 emisă de guvernator, 18 septembrie 1942, ibid., 2242-1-1, p. 131.

[45]. Ordinul nr. 4860, emis de Marele Stat Major al Armatei Române, referitor la organizarea şi funcţionarea Comandamentelor Etapelor în Transnistria, cu o lista a unităţilor şi desfăşurarea lor în Transnistria, 15 octombrie 1941, ibid., 2357-1c-9, pp. 6-32.

[46]. Ibid., p. 134. Vezi „Instrucţiuni asupra modului cum trebuie să se comporte trupele cu populaţia civilă în ţinutul ocupat la Est de Nistru.”

[47]. Ibid., pp. 16-17.

[48]. Guvernământul către Armata a IV-a, 13 octombrie 1941, ibid., 2242-1-277, p. 83.

[49]. Armata a IV-a către guvernatorul Alexianu, 9 octombrie 1941, ibid., p. 84.

[50]. Direcţia administraţiei de stat a guvernământului către prefectul judeţului Balta, 3 martie 1942, ibid., 2358- 1c-1, p. 72.

[51]. Copia Ordinului nr. 105, emis de Ministerul Apărării Naţionale, 1505082/1943, februarie 1942, ibid., 2352-1c-1, p. 37.

[52]. Decretul nr. 37 promulgat sub semnătură lui Antonescu, 20 decembrie 1941, ibid., 2361-1-29, p. 65. Acest decret a fost publicat în documentele oficiale ale guvernului, 22 decembrie 1941, Monitorul Oficial, nr. 303.

[53]. Raportul secret, 25 octombrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-1-4, p. 68; vezi şi scrisoarea guvernatorului către comandantul garnizoanei Tiraspol referitoare la jefuirea locuinţelor de către soldaţi, 28 octombrie 1941, ibid., p. 112 şi un raport secret, 16 octombrie 1941, despre aceeaşi chestiune, ibid., p. 113.

[54]. Guvernatorul Alexianu către Comandamentului Etapelor Armatei a IV-a, septembrie 1941, ibid., 2242-4-7c, p. 1.

[55]. Generalul Ciachir către prefectul judeţului Balta, 10 decembrie 1941, ibid., 2358-1c-10, p. 18.

[56]. Generalul Ciachir către prefectul judeţului Balta, 17 noiembrie 1941, ibid., p. 1.

[57]. Trei solicitări ale Statului-major al Armatei a III-a adresate guvernatorului Alexianu, referitor la situaţia din judeţul Balta, 16 mai 1942, ibid., 2358-lc-10, pp. 231-234; vezi şi adresa prefectului judeţului, Vasile Nica, către Inspectoratului Jandarmi din judeţ pentru rezolvarea cererii trimise de „comandantul Armatei a III-a“ guvernământului transnistrian, ibid., 2358-lc-19, p. 21.

[58]. Raportul de contrainformaţii întocmit de Armata a III -a şi scrisoarea însoţitoare din partea guvernământului către prefectul judeţului Balta, 13 iunie 1942, ibid., 2358-1-19, pp. 19-20.

[59]. Statul Major al Diviziei 1 către prefectul judeţului Moghilev, 12 iunie 1942, M. Carp, Cartea Neagră… Transnistria, vol. III, Bucureşti, 1947 (în continuare, Cartea Neagră) doc. 188, pp. 358-359.

[60]. Inspectoratul Jandarmeriei Odessa către guvernământ, 10 octombrie 1943, Arhivele Odessa, 2214-1-1561, p. 248.

[61]. Guvernământul transnistrian către Corpul 3 Armată, 10 martie 1943, ibid,, 2242-1-1496, p. 77.

[62]. Ordinul n-a fost păstrat, dar este menţionat în solicitările adresate guvernământului de către comandanţii armatelor din Transnistria. Vezi notele de mai jos.

[63]. Cererea locotenent-colonelului Comănescu, adresată comandantului jandarmeriei din judeţul Berezovca, având anexat ordinul emis de Corpul 3 Armată, 1 august 1943, Arhivele Odessa, 2361-1-591, p. 143.

[64]. Ordinul nr. 22817 emis de Corpul 3 Armată, 27 august 1943, ibid., 2361-1-591, p. 143.

[65]. Solicitarea generalului Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată, adresată guvernatorului Transnistriei, 12 februarie 1943, ibid., 2242-1-1496, p. 78. Guvernatorul a răspuns că a primit scrisoarea şi că, la momentul potrivit şi dacă se va ivi necesitatea, se vor lua hotărâri referitoare la problema ce-i fusese adusă la cunoştinţă, ibid., p. 77.

[66]. Corpul 3 Armată către guvernământul transnistrian, 6 septembrie 1943, ibid., 2361 — 1 — 591, p. 4.

[67]. Ordinul nr. 904466 şi scrisoarea însoţitoare a guvernatorului către Inspectoratul Jandarmeriei Transnistria, 17 octombrie 1942, pp. 251 — 253.

[68]. Direcţia muncii către prefectura judeţului Berezovca, 1 octombrie 1943, Arhivele Odessa, 2361-1-591, p. 3.

[69]. Comunicarea transmisă de Radu Lecca, împuternicitul guvernamental pentru rezolvarea problemei evreieşti în România, către Centrala Evreilor, referitor la corespondenta cu deportaţii din Transnistria, 16 octombrie 1942, Ancel, Documents, VII, nr. 100, p. 136. Centrala Evreilor s-a grăbit să impună o taxă de 25 lei pentru fiecare mesaj trimis — majoritatea mesajelor aveau 2-3 rânduri, ibid., nr. 105, p. 140.

[70]. Solicitarea Diviziei 2 către prefectul judeţului Berezovca, 27 noiembrie 1942, Arhivele Odessa, 236-1-42c, p. 206.

[71]. Centrala Evreilor către guvernatorul Alexianu, 9 decembrie 1942, ibid., 2242-1-1491, p. 288.

[72]. Circulara nr. 8614 emisă de Direcţia poştală a guvernământului transnistrian, 16 iunie 1943, ibid., 2351-1c-52, p. 59.

[73]. Vezi în legătură cu acest subiect: stenograma întrunirii Statului-major al armatei, 9 iunie 1942, referitor la organizarea deportării „criminalilor” evrei şi stabilirea condiţiilor pentru transferul lor în Transnistria, incluzând confiscarea proprietăţilor.
Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Arhive, Fond Central, Problema 33 (Chestiuni privitoare la evrei) (în continuare, Arh MAE, Problema 33), vol. 21, pp. 183-186. Această colecţie a fost pusă la dispoziţia autorului de către unul dintre directorii Muzeului Holocaustului din Washington: Dr. Radu Ioanid: USE1MM/MAE, microfilm 10, vol. 21. Solicitarea Marelui Stat-major al Armatei, semnată de generalul I. Arhip, locţiitorul şefului de Stat Major, adresată Cabinetului conducătorului statului pentru a aproba propunerile Statului-Major referitoare la acest subiect, 16 august 1942, ibid., p. 182; Ordinul secret nr. 900285 emis de Statul-major al Armatei către Inspectoratul General al Jandarmeriei, Comandamentul Poliţiei, Direcţia siguranţei şi guvernatorii Basarabiei şi Bucovinei, referitor la deportările ce aveau să urmeze şi la tipurile de infractori şi familiile lor care aveau să fie deportaţi, 17 septembrie 1942, ibid., vol. 20, p. 44; solicitarea Statului-major adresată guvernământului transnistrian de a decide traseul deportării a 30.000-40.000 de evrei, 20 septembrie 1942, ibid., p. 43 şi o telegramă secretă asupra acestui subiect, expediată de Ovidiu Vlădescu, secretar general al Cabinetului şefului statului, către guvernatorul Transnistriei, 21 septembrie 1942, ibid., p. 46.

[74]. Procesul, p. 51.

[75]. Lista sarcinilor poliţiei în Transnistria, decembrie 1942, Arhivele Odessa, 2242-4-5c, p. 3.

[76]. Vezi articolele 2, 6, 8 în Ordonanţa nr. 23, ibid., 2242-4c-16, pp. 50-50b. Ordonanţa a fost de asemenea publicata în Cartea neagră, III, pp. 395—397, şi în Ancel, Documents, V, nr. 112, p. 176 (în original). Articolul 8 permitea jandarmilor să considere orice evreu evadat drept „spion şi sancţionat imediat după legile militare în timp de război”. La 30 septembrie 1941, Inspectoratul Jandarmi Transnistria a raportat guvernământului transnistrian că instigatorii şi teroriştii sovietici fuseseră executaţi „conform legilor militare în timp de război”, aceleaşi care se aplicau şi evreilor. Arhivele Odessa, 2242-1-4, p. 41.

[77]. Rapoartele Inspectoratului Jandarmi către statul-major al Comandamentului Armatei a III-a despre furturile şi jafurile din satele judeţului Tulcin, comise de soldaţi din toate unităţile, 27 decembrie 1941, ibid., 2242-1-1068, p. 2. Einsatzkommando 12 a raportat superiorilor că s-au întreprins măsuri „pentru protejarea populaţiei locale” împotriva actelor de jaf ale soldaţilor români în vecinătatea Iampolului, 23 august 1941, vezi Operational Report no. 61. Y. Arad, S. Krakowski, S. Spector (eds.), The Einsatzgruppen Reports, Selections from Dispatches of the Nazi Death Squads’ Campaign Againsl the Jews. july 1941- January 1943, Holocaust Library, New York, New York, 1989 (în continuare, The Einsatzgruppen Reports), pp. 105-106.

[78]. Ordonanţa nr. 4, 3 septembrie 1941, privind înfiinţarea unei poliţii locale, Arhivele Odessa, 2359-1c-1, p. 6.

[79]. Ordonanţa nr. 27, 24 noiembrie 1941, privind extinderea poliţiei locale, ibid., 2242-1-1, pp. 33-34.

[80]. Ordonanţele emise de prefectura judeţului Odessa, privitoare la atribuţiile primarilor din sate şi ale poliţiei locale, 20 decembrie 1941, ibid., 2359-1-13, pp. 101 —10b.

[81]. Raportul Inspectoratului Jandarmi către guvernământul transnistrian, 14 aprilie 1942, ibid,, 2242-1-1510, p. 160.

[82]. Ordonanţa nr. 31284, 8 iunie 1942, ibid., 2359-1-67, pp. 5-6. Poliţia ucraineana purta uniformă neagră, cu şapcă, centură de piele şi banderolă albă, lată de 20 centimetri, care acoperea întreaga mânecă. Pe banderolă erau înscrise literele G.C. (Gardă Comunala) şi numărul de serie al satului. Banderola purta sigiliul legiunii de jandarmi. (Cu toate acestea, majoritatea poliţiştilor purtau doar banderola – n.a.)

[83]. Comandantul Jandarmeriei către guvernământul transnistrian, 28 august 1942, ibid., 2242-1-1087, p. 118.

[84]. Raportul comandantului jandarmeriei din judeţul Balta către prefectul judeţului, 1 mai 1942, ibid., 2358-1 —10, p. 184.

[85]. „Ordine privind serviciile poliţieneşti şi de siguranţă în Transnistria”, octombrie 1941, ibid,, 2358—1c-8, pp. 12-13.

[86]. Raportul Inspectoratului Jandarmi Transnistria, privind organizarea şi funcţionarea jandarmeriei în Transnistria, 3 decembrie 1941, tabelul nr. 2, ibid., 2242-4c-5, p. 7.

[87]. Copia unei scrisori semnată de C. Cristescu şi de un inspector al Poliţiei Chişinău, adresată guvernatorului Basarabiei, 12 aprilie 1942, ibid., 2242-4c-29, p. 105.

[88]. Raportul Inspectoratului Jandarmi Transnistria, privind organizarea şi funcţionarea jandarmeriei în Transnistria în perioada 1-28 februarie 1943, ibid., 2242-4c-37a, p. 10. Raportul aminteşte, de asemenea, de modificările intervenite în desfăşurarea forţelor de jandarmi faţă de sfârşitul anului 1941.

[89]. Isopcscu, prefectul judeţului Golta, către Batalionul Jandarmi nr. 5 din Balta, 13 noiembrie 1941. Derjavnii Archiv Nikolaivsoi Oblasti, Ucraina, Arhivele Municipale din Nikolaev (în continuare, Arhivele Nikolaev), 2178-1-9, p. 30.

[90]. Vezi scrisoarea privind atribuţiile jandarmeriei şi autoritatea asupra ei: Inspectoratul Jandarmi Odessa către Direcţia muncii din guvernământ, 28 iulie 1943, Arhivele Odessa, 2264-1-9, p. 99.

[91]. Ordinele Statului Major al armatei privind trecerea jandarmeriei în subordinea armatei în problemele de spionaj şi contraspionaj, 3 martie 1942, ibid., 2357-1c-32, pp. 38-40.

[92]. Ordinele emise de mareşalul Antonescu către funcţionarii guvernământului, după vizitele în Transnistria, Circulara nr. 3833 a prefecturii din Tiraspol, 27 aprilie 1941, ibid., 2387-1-7, pp. 169— 169j.

[93]. Circulara nr. 4391 a prefecturii din Tiraspol, 11 mai 1942, ibid., 2387-1-7, p. 201.

[94]. Circulara nr. 6073 a prefecturii din Tiraspol, 15 iunie 1942, privind vizita lui Antonescu în judeţ şi ordinele emise de el, ibid., 2387-1-7, p. 420.

[95]. Circulara nr. 1887 a prefecturii din Ovidopol, 5 martie 1943, ibid., 2357—1c-47, p. 130.

[96]. Trei ordine privind salutul fascist cu braţul ridicat, provenind de la Cabinetul şefului statului, 16, 18 şi 19 iunie 1942, ibid., 2383-1-16, p. 611, 2626-1c-7,p. 113; 2352-1c-1, p- 52.

[97]. Circulara prefecturii din Golta către pretori, 2 aprilie 1943, ibid., 2382-1-16, p. 293.

[98]. Ordinul secret trimis pretorilor de prefectul de Ovidopol, înaintea vizitei delegaţiei din România, 21 iunie 1943, ibid., 2357-1c-47c, p. 361.

[99]. Ordinul telefonic privitor la ţinuta vestimentară şi la slujba religioasă festivă, 21 iunie 1943, ibid., p. 358.

[100]. Circulara nr. 13 emisă de prefectul de Balta, 15 iunie 1943, Arhivele Yad Vashem, colecţia română 011/48.

[101]. Circulara nr. 6659 emisă de prefectul de Ovidopol, 27 iulie 1942, Arhivele Odessa, 2357-1c-25, p. 505.

[102]. Ordinele semnate de secretarul general al Cabinetului şefului statului, Ovidiu Vlădescu, referitoare la uniformele funcţionarilor din guvernământul transnistrian, nedatate, ibid., 2264-1c-40b, pp. 56, 152, 154; Circulara nr. 4933 emisă de prefectura Ovidopol, 12 iunie 1943, ibid,, 2357-1c-47, pp. 354-354b. Isopescu, prefectul de Golta, care a dus la îndeplinire masacrele din iarna 1941 -1942, a adăugat propriile interpretări la ordinele Conducătorului, înăsprindu-le şi mai mult. Ordinele emise de prefectul Isopescu, 1942, nedatate, Arhivele Nikolaev, 2033-2-6, pp. 159-162.

[103]. Ordinul nr. 89428 emis de guvernământul din Transnistria, iulie 1943, Arhivele Odessa, 2383-1-16, p. 657.

[104]. Într -un memorandum special, adresat în aprilie 1946 Tribunalului Poporului din Bucureşti, unde era judecat, Antonescu a scris că în 1942 a vizitat, ghetourile din Moghilev, Râbniţa şi din alte două localităţi ale căror nume nu le ţinea minte. În privinţa evreilor, el scria că „aceia care lucrau în fabricile unde se producea unt, săpun, cârnaţi etc. erau foarte graşi, bine îmbrăcaţi şi mulţumiţi… mulţi nu doreau să se mai întoarcă”. Arhivele Ministerului Afacerilor Interne, dosarul 40010, vol. 4, pp. 15-16. Se ştie că după vizita lui Antonescu în Moghilev, la 12 iunie 1942, după ce i s-a adus la cunoştinţă că evreii mureau de foame, el a ordonat ca evreii care munceau pentru administraţia oraşului să fie plătiţi cu „o marcă pe zi pentru muncitorii cu braţele şi două mărci pe zi muncitorii profesionişti calificaţi”. Ordinul n-a fost dus la îndeplinire. Nici măcar un supravieţuitor n-a adus mărturii care să susţină afirmaţia lui Antonescu în privinţa vizitelor întreprinse în ghetouri, Cartea Neagră, nr. 191, p. 360.

Antonescu a vizitat Râbniţa în august 1942, cu ocazia inaugurării parcului public ce-i purta numele, şi tot în onoarea sa, fusese plasată în mijlocul lui statuia Conducătorului. Parcul şi statuia fuseseră realizate de evreii bolnavi şi flămânzi din ghetou, care munciseră zi şi noapte în schimburi, supravegheaţi de jandarmi. Lucrau desculţi, transportând în spinare bolovani de peste 30 kilograme, pe alei acoperite cu noroi îngheţat. Majoritatea locuinţelor din ghetou fuseseră demolate pentru construcţia parcului, iar la realizarea statuii se utilizaseră pietrele funerare din cimitirul evreiesc local. În ziua când Antonescu, Alexianu şi o delegaţie germano-italiană au vizitat localitatea, evreii, care fuseseră înghesuiţi în cele câteva colibe rămase, au primit ordinul de a rămâne înăuntru. Patruzeci şi opt de evrei care au cutezat să părăsească ghetoul în căutare de hrană au fost împuşcaţi din ordinul comandantului legiunii de jandarmi, maiorul G. Boţoroagă. Pinkas Hakehilot, Encyclopedia oj Jewish Communities, Rumania, Vol. 1, Yad Vashem, Ierusalim, 1969 (în continuare, Pinkas Hakehilot), vol. I, pp. 510-511.

[105]. La procesul său, Otto Ohlendorf a recunoscut că Einsatzgruppe comandată de el a ucis aproximativ 90.000 de evrei între iunie 1941 şi iunie 1942. El afirmă că printre aceştia fuseseră evrei din regiuni îndepărtate, ajungând până la Don, inclusiv din Crimeea. Nurnberg Military Trials, speţa 9, vol. IV, p. 168. În privinţa uciderilor de evrei în Transnistria, vezi rapoartele Einsatzgruppe compilate sub titlul The Einsatzgrup-pe Reports, pp. 72-74, 76, 86-87, 105-111, 119, 141-143, 166-170, 194-195, 221.

[106]. G. Reitlinger, The Final Solution, Londra, 1968.

[107]. Documentele Nurnberg, NO-4540.

[108]. D. Litani, Transnistria, Tel Aviv, 1981, p. 39. Litani a cercetat istoria holocaustului din Transnistria ajutată de o echipă care a compilat volumul asupra României din seria Pinkas Hakehilot, la Yad Vashem (vol. 1). Detaliile privind locaţiile gropilor comune ale evreilor în Transnistria sunt preluate din cartea ei. De-a lungul anilor, autoarea a colectat o serie de materiale, inclusiv din arhivele sovietice, care permit concluzii mult mai convingătoare referitor la numărul evreilor ucraineni care au supravieţuit valului de crime ale Einsatzgruppe D.

Acesta, însă, constituie subiectul unui studiu separat. În general, sursele indică faptul că numărul supravieţuitorilor evrei a fost mai mare decât se estimase anterior, ca atare şi rolul jucat de români în holocaustul evreilor ucraineni a fost mai mare decât cel ştiut până acum.

[109]. Calculele au fost făcute de Jean Ancel.

[110]. Ordinul nr. 1 emis de comandamentul militar român în Transnistria a fost reactualizat periodic şi afişat pe străzi în trei limbi, începând cu august 1941, Arhivele Odessa, 2730-1-1.

[111]. Ordinul emis de comandantul Companiei de infanterie nr. 730, citând ordinul în rigoare nr. 2309/942 al Armatei a III-a, nedatat, Arhivele Nikolaev, 2178-1-42.

[112]. Ordonanţa nr. 4 emisă de prefectul judeţului Balta, în româneşte şi în ruseşte, 3 septembrie 1943, Arhivele Odessa, 2358-1-2, p. 4.

[113]. Ordonanţa nr. 3 emisă de prefectul judeţului Tulcin, 22 septembrie 1941, ibid., 2242-1-546, p. 65.

[114]. Ordonanţa nr. 16 emisă de guvernatorul Alexianu în Tiraspol la 25 septembrie 1941, ibid., 2359-1-6, p. 15.

[115]. Ordinul circular nr. 1 emis de Jandarmerie, 8 septembrie 1941, copiat de mână de comandantul Batalionului jandarmi nr. 5, răspândit în judeţul Golta, Arhivele Nikolaev, 2178-1-42.

[116]. Buletinul informativ întocmit de Inspectoratul Jandarmi, referitor la acţiunile jandarmeriei în Transnistria între 15-31 octombrie 1941, Arhivele Odessa, 2242-4c-2, p. 187.

[117]. Vezi raportul întocmit de comandantul companiei de jandarmi din Ovidopol, 28 noiembrie 1941, cu o listă cuprinzând 15 nume de evrei sau semievrei, inclusiv copii, a căror existenţă a fost dezvăluită de informatori. Raportul subliniază că aceşti evrei urmau să fie închişi şi trimişi în lagăre. Prefectul recomandase aplicarea Ordonanţei nr. 23, adică internarea în lagăre şi ghetouri, ibid., 2357-1c-356, p. 3.

[118]. La 14 decembrie 1941, comandantul legiunii de jandarmi din Ovidopol a raportat, că într-unul dintre satele judeţului, descoperise „o familie de evrei” – o evreică cu patru copii, un băiat şi trei fete – care încerca să scape de deportare şi de internarea în lagăre, ca restul „jidanilor”, mergând la biserică. Şi în acest caz, prefectul a ordonat ca evreica şi copiii ei să fie arestaţi şi internaţi în lagăre, 14 decembrie 1941, ibid., 2357-1c-9c, pp. 64-65.

[119]. Raportul activităţilor pretorului din raionul Cicelnic în luna noiembrie, 28 noiembrie 1941, ibid., 2358-1c-9, pp. 128- 128b.

[120]. Vezi, de exemplu, Buletinul informativ nr. 29 întocmit de Comandamentul Poliţiei Odessa, referitor la arestarea suspecţilor şi deportarea evreilor cu trenul, 29 ianuarie 1942, ibid., 2242-4c-29, p. 48.

[121]. Scrisoarea secretă a guvernământului adresată prefectului de Golta, cerând numărarea evreilor şi comunicarea rezultatelor până la 12 aprilie 1942, şi comentariile făcute de prefect pe scrisoare, Arhivele Nikolaev, 2178-1-2, p. 44.

[122]. Comandantul Jandarmeriei Transnistria către secretariatul general al guvernământului transnistrian. Date privind dimensiunile deportărilor din România şi „mişcările” evreilor locali, 9 septembrie 1942, Arh. MAE, Problema 33, vol. 21, p. 152. Vezi „Instrucţiuni pentru organizarea unei caravane de deplasare a populaţiei din regiuni suprapopulate în regiuni mai puţin populate”.

Sursă: Jean Ancel, ”Transnistria”, Vol. I, București, 1998.

Anunțuri

20 de gânduri despre „ROMÂNIA ȘI GUVERNĂMÎNTUL TRANSNISTRIEI (1941-1944)

  1. D-le Obidin, deşi nu am citit tot articolul, din lipsă de timp, pot să vă felicit că, cu unele excepţii, minore – de altfel, articolul pare să fie deosebit de obiectiv. Dar vă promit că-l voi citi şi copia pentru mine, să-l păstrez pentru viitor în arhiva mea şi-l voi comenta aici, pe blogul dvs. pe măsură ce-l voi studia.
    Aprecierile dvs. dintre paranteze, consemnate cu sigla n.a. par a nu fi tocmai obiective. Dar, … în fine… Faptul că aţi publicat citate din unele documente, fără intervenţia dvs., este cu totul de apreciat. Felicitări! E un progres evident.

    P.S.
    Toate măsurile luate de Guvernămîntul Transnistriei în timpul regimului de ocupaţie, pentru bunul mers al lucrurilor (cu unele excepţii punitive, care nici nu ştiu dacă au fost aplicate vreodată), tare ar fi fost bine să fie luate chiar şi în România zilelor noastre. Dacă s-ar fi procedat aşa, în 10 ani ajungeam Germania din urmă.

    • Articolul nu este scris de mine, ci de Jean Ancel. Sursa este indicată la sfîrșitul articolului.
      Cred că interpretările pe care le dă și concluziile pe care le face nu vă vor bucura prea mult.
      În curînd așteptați alte materiale de la același autor.

      • Cu privire la ce spune Jean Ancel, autorul articolului, trebuie să remarc faptul că el amestecă adevăruri de netăgăduit referitoare la tendinţa urmărită de guvernele europene din timpul celui de al III-lea Reich de a elimina evreimea din Europa obligînd-o să emigreze, cu minciuni supradimensionate de genul celor proferate de Elie Wiesel. Încă nu am ajuns la stadiul de a analiza în profunzime cele relatate în articolele dvs.pentru a demasca minciunile pe care acest institut al aşa-zisului holocaust le-a inventat cu scopul vădit de a pune la stîlpul infamiei acţiunile statelor asociate Germaniei hitleriste de ascăpa de evreimea care le potopise ţările. Şi aici mă opresc la România şi în special la partea sa răsăriteană. Iată:

        Inevitabilul s-a produs: evrei de seamă spun adevărul despre Holocaust. Gerhard Menuhin, fiul lui Yehudi Menuhin: „Holocaustul este minciuna cea mai mare din Istoria Omenirii”.

        E timpul sa se stie rolul plutocratiei iudaice in conflictele cu Hitler care au dus la moartea atator oameni nevinovati in timpul razboiului 2 mondial in care au murit si evrei, dar mai ales neevrei!!! (ruşii plătind cel mai mare tribut morţii).

        Adevarul adevarat va uni toate natiile si toate sufletele curate, atat ale evreilor care iubesc cinstea si adevarul si care se autorespecta, cat si a crestinilor care vor sa traiasca in liniste si pace cu toti oamenii cinstiti si de omenie, indiferent de religie si neam, asa cum s-a spus mereu.

        Sper sa nu uite romanii ca Yehudi Menuhin, „cel mai mare violonist al secolului” (cum il denumeste neamtul de mai sus) , fiu ce se trage dintr-o lunga traditie rabinica , A FOST FORMAT CA VIOLONIST SI MUZICIAN, DE MARELE NOSTRU GEORGE ENESCU. ENESCU L-A IUBIT SI L-A TRATAT CA PE UN FIU AL SAU.

        E NORMAL CA GERHARD MENUHIN , FIUL LUI YEHUDI, DISTINS MUZICIAN SI EL INSUSI, SA NU SUPORTE CALOMNIEREA ISTORIEI DE CATRE PLUTOCRATIA IUDAICA!

        SA-L LASAM DECI SA NE INFORMEZE SI EL, NU DOAR MEGAESCROCUL INTERNATIONAL, ELIE WIESEL SI ORGANIZATIILE CARE-L SPRIJINA IN ASMUTIREA NEAMURILOR, SPRE A SE CASAPI UNII PE CEILALTI, cum s-a intamplat in hecatombele celui de al doilea razboi mondial!

        SA OPRIM DECI HECATOMBELE INFORMANDU-NE IN NUMELE LIBERTATII LA INFORMARE A OMULUI, ASUPRA ADEVARULUI ISTORIC!

      • Iată că vă răspunde chiar Jean Ancel:

        ”Nu este deci întâmplător că Holocaustul în România a început (ca şi în Germania nazistă) cu respingerea şi negarea acestor valori universale:

        „Vă rog să fiţi implacabili. Omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică n-au ce căuta aici… Prin urmare să folosim acest moment istoric şi să curăţăm pământul românesc şi naţiunea noastră de toate nenorocirile care le-au abătut veacurile asupra acestui pământ… Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera… îmi iau răspunderea în mod personal şi spun că nu există Lege… în nici un caz nu ne mai oprim în faţa unor dispoziţiuni legale… Deci fără forme, cu libertate complectă… îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari.”

        Prin cuvintele lui Mihai Antonescu, în şedinţa guvernului din marţi 8 iulie 1941, România s-a dezis de acţiunile etice şi normele universale pomenite înainte. Cartea mea despre Transnistria a cunoscut trei momente şi trei versiuni. Prima variantă a fost completă în 1989, dar atunci a început prăbuşirea comunismului şi după 2—3 ani s-au deschis arhivele în fosta Uniune Sovietică. Între 1992—1996 am petrecut peste 8 luni în arhivele de la Moscova, Kiev, Odessa, Nicolaev şi Chişinău şi peste 4 luni la arhivele Muzeului Holocaustului de la Washington al cărui oaspete am fost. Documentele descoperite de mine în aceste arhive stau la baza acestui studiu. Am fost nevoit să refac textul de trei ori. Mi-am dat seama că de fapt n-am cunoscut amploarea Holocaustului conceput şi executat de Statul Român.

        Ce am ştiut?

        Am ştiut că Transnistria a servit de zonă de surghiun şi concentrare a evreilor rămaşi în viaţă după primul val de execuţii, ordonat de Antonescu, prin ordinul de „curăţare a terenului” — echivalentul românesc pentru „soluţia finală” nazistă. Am ştiut de dispariţia a 60.000—-70.000 de evrei în Transnistria. Am ştiut de epidemia de tifos. Am ştiut de crimele de la Bogdanovca şi chiar de arderea cadavrelor. Dar această cunoaştere se baza pe procesele criminalilor de război români din anii 1945—1946 şi nu stăpânea întreaga documentaţie adecvată, când analizăm asemenea perioade.

        Credeam şi eu că regimul românesc în Transnistria era în mare parte diferit de cel nazist şi mult mai uman. Am ştiut că în Transnistria trăiau şi evrei localnici dar credeam că numărul lor era de câteva zeci de mii.

        Ce n-am ştiut şi am descoperit în arhive?

        Nu ştiam că Transnistria urma să folosească drept zonă de tranzit pentru evreii deportaţi din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi şi că urmau să fie predaţi nemţilor pe Bug. Nu ştiam că în septembrie-octombrie 1941, Ion Antonescu planificase să-i lichideze şi pe evreii din România, în primul rând pe cei din Moldova, pe aceeaşi cale. Nu am ştiut că numărul deportaţilor s-a cifrat la 180.000-190.000 şi că peste 41.000 au fost ucişi de români după primul val de exterminare, ca rezultat al aplicării ordinului secret de „curăţire a terenului”. Nu am ştiut că numărul de evrei localnici găsiţi în viaţă, după ocuparea Transnistriei, se cifra la circa 190.000-200.000, dintre care numai 100.000 la Odessa. Nu ştiam că circa 170.000 din aceşti evrei au fost lichidaţi chiar de români sau predaţi nemţilor pentru lichidare. Nu am ştiut de amploarea epidemiei de tifos şi de îngrădirea voită şi conştientă a oricărei forme de ajutor ceea ce constituie tot un mijloc românesc de exterminare. Nu am ştiut de implicarea corpului medical românesc, civil şi militar, în această crimă şi de răspunderea morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de atâţia morţi pornind de la refuzul de a-i considera pe evrei drept oameni. Nu am ştiut de predarea conştientă a circa 15.000 de evrei, cetăţeni români, autorităţilor naziste de ocupaţie din Reichskommissariat Ukraine pentru a fi folosiţi ca sclavi şi apoi executaţi — după ce regimul antonescian punea capăt politicii de exterminare din Transnistria. În general, când am început studiul nu i-am crezut pe români capabili de asemenea crime împotriva umanităţii, de o aşa inimă rea şi credeam că doar nemţii, ucrainenii, lituanienii pot ajunge în aşa un grad de dezumanizare.

        Problema Holocaustului din România a încetat de a fi o problemă evreiască şi este în primul rând o problemă românească, a societăţii româneşti şi a viitorului ei.

        Evreii ucişi de români au fost îngropaţi, incineraţi, aruncaţi în puţuri etc. şi tragedia lor face parte din tragedia poporului evreu. Pentru România, recunoaşterea crimei constituie un subiect intern, de început de asanare morală, de început de asumare a trecutului, de reconstituire a propriei imagini, aşa cum a fost şi nu aşa cum doreşte cineva să fie. O societate şi un popor fără defecte, fără părţi negative nu au ce îndrepta şi nu simt nevoia unei dezbateri publice sincere, serioase, profunde a caracterului ei. România va continua deci să se strecoare prin, sau pe lângă istorie crezând că poate fi în acelaşi timp democratică şi reacţionară, civilizată şi barbară, umanistă şi şovinistă, occidentală şi balcanică… ca apoi să fie din nou şi din nou surprinsă că nimeni nu o ia în serios.

        Iniţiativa acestui proiect, în forma în care apare, mai întâi în versiunea română, aparţine Centrului Goldstcin-Goren din Universitatea Tel Aviv, care pregăteşte publicarea lucrării în limba engleză.

        Doresc să mulţumesc în mod deosebit doamnei Doina Uricariu pentru iniţiativa de a publica studiul în România. Fără ea şi fără energia, inteligenţa şi capacitatea ei de muncă Transnistria nu ar fi văzut lumina tiparului.

        Distanţa, poşta şi complexitatea studiului precum şi timpul scurt care a stat la dispoziţie nu ne-au permis nici mie, autorului, nici editurii să eliminăm toate greşelile care s-au putut strecura, unificând un material vast şi oferind cititorilor o versiune în limba română definitivă, perfectă, după o versiune în limba engleză la care editura din Israel mai lucrează. Îmi cer scuze pentru aceste greşeli. Dacă va exista o a doua ediţie promit să le corectez. În încheiere doresc să accentuez că acest studiu se ocupă în special de anii 1941-1942. Din mijlocul anului 1943 s-a produs o îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale evreilor, mai ales în nordul Transnistriei, datorită ajutorului trimis de evreii din România şi a încetării politicii de exterminare a guvernului antonescian.

        Îmi dau seama ce va însemna această carte pentru noua generaţie şi pentru istoriografia română.”

        Jean Ancel
        Ierusalim, 1997

    • Este imposibil să analizezi un asemenea articol. E imens. Mi-ar trebui o săptămînă să-i fac o recenzie cum se cuvune. Credeam la început, prin citirea lui superficială, că prin esenţa lui este obiectiv. Acum l-am citit mai atent şi l-am găsit un amestec de minciuni şi adevăruri care să-i dea un aspect de obiectivitate. Însă nu. Este insidios şi duşmănos. Se vede de la o poştă.

      Nimeni nu neagă faptul că s-au creat ghetouri pe teritoriul Transnistriei, ba din contra, pe cît posibil s-a căutat ca aceste ghetouri să nu ducă lipsă de cele trebuitoare traiului. Am reţinut un lucru care este edificator. Evreii în ghetouri dispuneau de sume importante de bani care le permiteau să secătuiască piaţa oraşelor ucrainene de alimente şi bunuri ale traiului.

      Nimeni nu neagă că s-au produs atrocităţi groaznice, în special după actele teroriste de la Odesa din 22 oct. 1941, dar nimeni nu poate spune că după liniştirea lucrurilor, această prigoană a continuat. Ea a fost exagerată şi regretabilă, însă produsă pe un fond determinat de un efect psihologic nu numai momentan, dar şi moştenit din anii precedenţi.

      Iarăşi, observ aici, în acest reportaj că ucrainenii erau buni colaboratori ai românilor în privinţa operaţiunii de separare a evreilor de restul comunităţii de ucraineni. Ceea ce înseamnă că şi pe ei îi năpădiseră această plagă venită din Galiţia, spre perturbarea vieţii economice, cu perspectiva ameninţătoare de a se forma aici un STAT EVREIESC care să cuprindă Moldova şi zona dintre Nistru şi Bug. Aşa se explică şi apariţia pogromurilor ţariste, infinit mai teribile decît cele ce se atribuie românilor din timpol regimului Antonescu.

      Iarăşi revin şi spun, că acele măsuri luate de regimul Antonescu prin reglementările şi decretele date pentru administrarea acestui teritoriu ocupat (e corect termenul „cupat”, nu anexat), pentru că numai aşa se poate administra corect şi eficient o regiune care să satisfacă viaţa de zi cu zi a populaţiei, dar şi să fie utilă efortului de război al ţării. Aşa au făcut şi ruşii cînd au ocupat (nu eliberat!) România. Pe lîngă rechiziţiile luate cu ghiotura, fără măsură şi fără ruşine, au lansat pe piaţa românească cantităţi uriaşe de bani tipăriţi în Bulgaria, dar şi în URSS (mai înainte), care au produs o inflaţie galopantă, scăzînd valoarea leului de mii de ori, făcînd necesară o reformă monetară de stabilizare în anul 1947.

  2. Eu nu am prejudecăţi d-le Obidin. Dacă articolul conţine informaţii veridice, de bun simţ, aferim! Urăsc minciuna la maximum d-le Obidin. Minciuna mă enervează, mai ales cînd ea este făcută pentru propagandă mincinoasă. Pe Ceauşescu nu l-am urît pentru faptul că a introdus un regim de austeritate draconic, avînd ca motivaţie o situaţie limită, păntru conservarea independenţei unui popor e nevoie şi de sacrificii. Dar cînd ştii că poporul o duce greu iar propaganda ta să mintă şi să spună că poporul trăieşte în epoca de aur, e o obrăznicie. De aceea doream să fie cît mai repede înlăturat de la putere dar nu ucis. Asta nu e o treabă creştinească. Şi dacă este cunoscut cine a stat în umbra comenzii de a fi ucis, lucrul acesta mîrşav e de înţeles. Se comunicau cifre aberante asupra producţiilor la hectar de erau luate în rîs de toţi cei din agricultură, care ştiau că în condiţiile noastre o producţie de grîu, chiar ajutată cu chimicale rar depăşea 4000 de Kg la hectar, să vii tu să spui că s-au făcut 8500, e prea de tot.
    La fel de dezagreabile sunt şi minciunile şi exagerările din articolele pe care d-ta le publici spre a face pe plac şefilor, ştiind că unele sunt exagerări, ca să nu le numesc altfel.

    Azi e ziua naţională a României cînd s-a desăvîrşit dorinţa de veacuri a celor de-un grai şi-o lege de a fi uniţi spre stăvilirea răului ce se prefigura în Europa. Mă aşteptam să-mi trimiteţi o felicitare pe e-mail, dar n-aţi făcut-o.
    Cu ocazia acestei zile vă trimit la un sait cu parada militară din 2013 cu trecerea pe sub arcul de triumf. Parada propriuzisă începe cam din min. 20. Pînă atunci sunt date prezentările de început, după care urmează parada. Defilăm şi noi cu ce putem. Nu ne putem compara cu marile puteri care dispun de bugete uriaşe în comparaţie cu noi, Dacă vă place parada românească, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Ştiu că v-am mai trimis una din 2012. Asta se deosebeşte întrucîtva.

    Vedeţi că v-am trimis şi pe mail ceva.
    Zdarovie!

    • Pentru mine 1 decembrie este o zi ca toate altele, de fapt doar citind comentariul dvs mi-am amintit că ieri a fost o zi atît de dragă celor ce se consideră români. dacă vă face plăcere, vă felicit, probabil este o zi care îi unește într-un fel pe români. Eu am alte sărbători, de aceea parada românească mă lasă absolut rece, iată m-am uitat puțin dar n-a vibrat nimic în mine.

      ”La fel de dezagreabile sunt şi minciunile şi exagerările din articolele pe care d-ta le publici spre a face pe plac şefilor, ştiind că unele sunt exagerări, ca să nu le numesc altfel.”

      Iată dvs vă stăruiți să demascați ”minciunile şi exagerările” mele, însă, în opinia mea, nu vă prea reușește.
      Dvs negați cu vehemență faptele mîrșave, pe care le-au săvîrșit românii, iar cînd adevărul este prea evident pentru a fi negat, atunci încercați să le îndreptățiți. Eu înțeleg că așa vă apărați neamul, dar în acest fel nu puteți spune că slujiți adevărului.
      Adevărul este, că românii nu sînt cu nimic mai buni decît alte popoare din jur, așa cum declară mitologia oficială românească. Nu sînt cu nimic mai buni, dar nici mai răi ca alții. Au și ei păcatele lor, care, după părerea mea, încearcă să le ascundă, iar defectele altora să le scoată în evidență.
      Prin aceasta ajung a crede că sînt cuiva superiori și alții le datorează ceva, adică încep a trăi în iluzii și minciuni.
      Eu vorbesc de istorie, că asta mă interesează cel mai mult. Saiturile românești se iau la întrecere în minciuni cu saiturile polone, baltice și ucrainene, ca să nu mai vorbim de cele vest-europene, unde mistificarea generală a fost întotdeauna regula principală.

  3. Tot e bine dacă această afirmaţie cum că, 1 decembrie este o zi ca toate altele, ar corespunde adevărului. Numai că se pare că vă este ostilă, după cîte neadevăruri şi exagerări inventaţi la adresa României. Eu înţeleg să aduceţi argumente bine documentate, să criticaţi ce e de criticat, dacă e cazul, dar să nu aduceţi înformaţii false, pline de venin, să turnaţi lături de genul celora pe care Moscova le-a turnat şi încă le mai toarnă cu hîrdăul în curtea României de aproape un secol.
    Adiceţi degeaba acuze cum că eu nu aş sluji adevărul, căci întotdeauna m-am străduit să slujesc adevărului şi să recunosc ce e de recunoscut, adică informaţiile veridice, nu născocirile. Tocmai asta nu place neamului meu, minciuna şi MAI ALES, CĂLCAREA CUVÎNTULUI DAT, ŞI NERECUNOŞTINŢA din partea celui pe care îl credeai prieten, ca pînă la urmă să se dovedească viclean şi plin de ură. Omul e supus greşelii, dar cînd greşala nu mai e greşeală ci rea intenţie, cu tentă imperială de subjugare, aceasta naşte ură şi respingere din partea celui înşelat, atitudini cu totul îndreptăţite.

    Rusia întotdeauna şi-a extins dominaţia peste alte neamuri, din vest, din sud sau est, invocînd ideea exagerată că a făcut-o din necesitate, aceea de a-şi proteja propriul teritoriu, de a nu fi încercuită, deşi are un teritoriu imens, greu de încercuit.S-a comportat faţă de vecini la fel cum s-au comportat mongolii faţă de ruşi, dacă nu. mai rău. Dar, atunci cînd şi cealaltă parte face la fel, invocînd argumente similare, de protejare a propriului teritoriu, de data asta bine documentate, acest fapt, în ochii imperialului rus înseamnă agresiune, ameninţare!

    Sănătate şi bucurie.

    • ”Rusia întotdeauna şi-a extins dominaţia peste alte neamuri, din vest, din sud sau est, invocînd ideea exagerată că a făcut-o din necesitate, aceea de a-şi proteja propriul teritoriu, de a nu fi încercuită, deşi are un teritoriu imens, greu de încercuit.S-a comportat faţă de vecini la fel cum s-au comportat mongolii faţă de ruşi, dacă nu. mai rău”

      Iată de vre-o 25 de ani Rusia nu-și mai extinde dominația peste nici un neam: a abandonat ambițiile imperialiste, a cedat pe orice direcție, s-a retras aproape din toate țările unde își răspîndea influența, a colaborat cu NATO la toate nivelurile… Și ce a căpătat în schimb? NATO la granițele sale și un război chiar la ei în țară, în Ucraina, provocat în mare parte cu concursul țărilor NATO:

      Văd că toate temerile lor, despre care dvs ziceți că erau fantezii, s-au adeverit.

  4. Vedeţi dvs. d-le Obidin consideraţia noastră este aceea că Rusia, sau cum se numeşte oficial Confederaţia Rusă, care şi-a obţinut independenţa la 11 dec. 1991, rămîne periculoasă pentru Europa prin potenţialul militar şi nuclear imens pe care îl deţine, încît a băgat groaza în ţările Europene vecine. De aceea şi alianţa cu SUA, sau scutul defensiv antirachetă de la Deveselu. Nu vorbesc de celelalte baze ale NATO ce se observă pe hartă. Ceea ce a făcut Rusia în Crimeea sau în zona estică a Ucrainei, nu este de natură să liniştească pe nimeni. Caracterul imperial ofensiv a ieşit la iveală, fără ca imperiul să-şi respecte angajamentele anterioare faţă de vecini. Ce încredere poţi avea în cineva care consideră convenţiile şi tratatele semnate ca pe o bucată de hîrtie bună pentru WC?

    Vreau să vă reamintesc că faţă de România Rusia s-a comportat din totdeauna ca un stăpîn, nu ca un alat, deşi România i-a sărit în ajutor cînd aceasta se găsea la ananghie. Iată o mostră a relaţiilor noastre cu Rusia din timpul desfăşurării războiului ruso-turc:
    La 31 iulie 1877, la Cartierul General al Armatei Române este primită o telegramă trimisă Domnitorului Carol de Marele Duce Nicolae. Tonul și cuvintele spun totul despre situația în care se aflau trupele ruse:

    „Marţi 19/31 iulie 1877. Prinţului Carol al României în locul în care se găseşte. Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune, și, dacă se poate, să treceți Dunărea, așa cum doriți. Între Jiu şi Corabia această demonstraţie este indispensabilă pentru a-mi uşura mişcările”. Semnează Nicolae. În original „Nicolas”

    Este telegrama care stă la baza intrării României în conflictul ruso-turc, iar sângele soldaților români vărsat la sud de Dunăre va consfinți independența României. Ca răspată, la sfîrşitul războiului, ruşii au ocupat Bucuseştii spre represalii pentru protestul domnitorului Carol pentru ocuparea celor 3 judeţe din sudul Basarabiei în ciuda angajamentului scris dat de prinţul Gorceacov.

    Iată, citiţi şi:
    http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/o-telegrama-istorica-cautata-rusi-ascunsa-romani sau
    http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sovieticii-au-scotocit-arhivele-cautand-telegrama,
    http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ajuns-telegrama-arhivele-nationale

    SĂRBĂTORI FERICTE pentru zilele de CRĂCIUN! deşi ruşii îl serbează la 6 ianuarie. Văd totuşi că basarabenii îl serbează şi la 25 decembrie.

    • Dle Judex, dacă ați fi urmărit mai atent evenimentele din ultimii 20 de ani sau nu ați fi atît de orbit de ura irațională față de ruși, care vă împiedică să analizați limpede faptele, ați fi înțeles, că Rusia în Crimeea și în Donbass a fost nevoită să acționeze în felul în care a acționat. A ajuns în starea în care a fost pusă cu spatele la perete, și nu mai avea altă ieșire din situație. Nu mai avea unde se retrage, fiind pusă într-un zugzwang – orice n-ar face o pune mereu într-o situație dezavantajoasă.

      Ia mai studiați oleacă de unde s-au luat Crimeea și Donbassul în componența Ucrainei, și nu povestiți istoria de la jumătate sau de la sfîrșit, ci așa cum se cuvine – de la început. Iar dacă pledați așa mult pentru integritatea teritorială a vecinilor, luați repejor și întoarceți Transilvania statului ungar, din care a făcut parte 1000 de ani și restabiliți dreptatea, de care așa tare vă îngrijiți.

      Iar despre România în 1877, ce pot să vă spun: e clar că România a jucat atunci rolul determinant, participînd cu 80.000 soldați și 200 tunuri. E clar că Rusia cu cei 737.355 soldați și 500 tunuri erau așa, de formă, trupe auxiliare pe lîngă români.
      https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Ruso-Turc_%281877%E2%80%931878%29

  5. Ateu înseamnă „fără Dumnezeu”. Am bănuit eu mai demult, dar nu am vrut să vă jignesc. Îmi retrag felicitările dacă v-au deranjat. Odată, i-am mai adresat cuiva de la scara mea urarea creştinească de „Hristos a înviat!” (Hristos voscres!) cu ocazia Paştelui ortodox, iar vecinul mi-a răspuns iritat: „Dar de unde ştii?”. Am rămas mirat. Ca să aflu mai tîrziu că acea persoană este iudeu, care urăşte pe Hristos.

    • Este amuzant să văd, cum dvs îi urîți atît de mult pe evrei, însă ”vă folosiți” de o religie inventată de evrei.
      Pe de o parte îi ponegriți în orice comentariu pe ”jidani”, iar pe de alta îl adorați pe un ”jidan”, Iehoșua din Natzrat.
      Nu seamănă așa ceva cu o dedublare a personalității?

      Eu mă consider ateu, pentru că nu cred în dumnezeul prezentat de biserică, dar dacă Dumnezeu se numește ”soveste”, ”adevăr”, ”iubire”, atunci sînt un credincios. Sînt conștient de importanța religiei în dezvoltarea omenirii și de rolul jucat de biserică în viața societății, dar hai să nu continuăm discuția pe tema religioasă, că nu o terminăm nici pînă la celălalt crăciun…

  6. Cunosc istoria Crimeii şi a regiunilor din estul Ucrainei la fel de bine ca şi dvs. Gestul mărinimos al Rusiei la împlinirea 300 de ani de la alipirea teritoriilor ucrainene la imperiu a fost de admirat. Din punctul acesta de vedere vă dau perfectă dreptate. Numai că dvs. vedeţi lucrurile pe jumătate şi cîntăriţi evenimentele cu cîntare diferite. După democratizarea Rusiei la 11 dec. 1991 cînd Federaţia rusă şi-a declarat independenţa, nu am auzit niciodată ca Rusia să regrete şi să condamne că la 1812 imperiul ţarist a sfîşiat Principatul Moldovei spărgîndu-i unitatea multiseculară, şi nici că în urma protocolului secret Ribbentrop – Molotov la 26-27 iunie 1940 imperiul sovietic a ameninţat România cu război ca să-i cedeze din teritoriu şi că în mod tîlhăresc a obligat armata şi administraţia să părăsească teritoriul naţional într-un termen absurd, de 4 zile.

    Cît priveşte rolul principal al armatei ruse în războiul ruso-româno-turc, nimeni nu e nebun să nu recunoască preponderenţa şi aportul principal al armatei ruse în purtarea războiului. Şi noi, şi ruşii ne revendicam drept popoare creştine care ne angajasem să izgonim pe mahomedani de pe continentul european şi era normal ca să acţionăm împreună, fiecare după puterile sale. 80.000 de ostaşi pentru o populaţie de vreo 5-6 milioane de suflete nu e o cifră nesemnificativă. Numai că, la terminarea războiului, nu mai eram aliaţi – cel mai puternic uitase de omenie şi s-a înfipt în teritoriul prietenului de arme, deşi Gorceakov se angajase ÎN SCRIS că va respecta teritoriul aliatului care se angajase să-l sprijine acordîndu-i dreptul de trecere şi să furnizeze armatei ruse (evident, contra cost), alimente pentru armată şi furaje pentru cavalerie. Iar la vreme de dificultate i-am sărit în ajutor, necondiţionat, sacrificîndu-ne cot la cot cu acesta.

    • Dar oare România nu a renunțat la Basarabia în 1947 semnînd tratatul de pace de la Paris?
      De ce atunci se zvîrcolesc atîția români, de la vlădică pînă la opincă, cer unirea cu ”Basarabia” și nu vor să respecte integritatea teritorială a R. Moldova?
      De ce românii văr să se unească cu ”frații” lor, însă neagă această năzuință rușilor din Crimeea și Rusia?
      Sau ”Quod licet Iovi, non licet bovi”?
      Ah, aceste blestemate duble standarde!

      Rusia nu a respectat atunci ”integritatea teritorială” a României pentru că vroia să controleze gurile Dunării, iar pentru aceasta avea nevoie de Basarabia de sud (Bugeac). Cred că este clar pentru toată lumea. Dar îmi amintesc, că atunci rușii v-au dat în loc în dar Dobrogea, cu Constanța și ieșirea la mare. Nu vreți să renunțați la Dobrogea, pentru a restabili dreptatea?

  7. Domnule Obidin, da’ sunteţi extraordinar cu propoziţia: „Dar oare România nu a renunțat la Basarabia în 1947 semnînd tratatul de pace de la Paris?”. Cînd cineva stă cu picioarele pe grumazul tău, cu o armată de milioane pe propriul teritoriu, mai poţi să te opui voinţei acestuia, atunci cînd era bine ştiut că semnarea armistiţiului nu s-a făcut decît cu acceptarea graniţelor impuse la 26 august 1940.
    Cu privire la RM, vă reamintesc pentru că se pare că aţiuitat, România afost prima ţară care i-a recunoscut independenţa. A face APEL (nu a da ultimatum!) la eliminarea consecinţelor unui act ODIOS (Protocolul secret Ribbentrop – Molotov) pe care Rusia l-a negat cu neruşinare 1/2 de secol, nu înseamnă negarea integrităţii teritoriale a RM. Deocamdată, cine nu respectă integritatea teritorială a RM este Federaţia rusă, care nu-şi retrage armata de pe teritoriul RM. Negaţi că nu e aşa!

    Cred că termenul de UNIRE este incorect, asta o recunosc şi o recomand tuturor să nu-l mai folosească. Unirea a fost făcută O DATĂ ŞI PENTRU TOTDEAUNA în martie/aprilie 1918 prin votul reprezentanţilor poporului, inclusiv alogenii. Termenul corect este REÎNTREGIREA. Cît priveşte retrocedarea către Rusia a acelor teritorii dăruite de aceasta către Ucraina la împlinirea a 300 de ani de la anexarea acesteia la imperiu, inclusiv Crimeea şi părţile estice, o consider dreraptă, mai ales că populaţia este de acord. Dar acest fapt nu trebuie făcut selectiv. Ucraina a mai primit şi alte teritorii cadou de la Rusia în 1940. Să le înapoieze şi pe acelea şi să-şi ia înapoi partea ce i-a aparţinut la est de Nistru. R.M să fie întregită în hotarele fostei gubernii: Bessarabskaia Gubernia. Dreptatea trebuie făcută pînă la capăt, nu pe jumătate. Nici eu nu sunt pentru duble standarde. Aţi greşit adresa.

    În ce priveşte voinţa Rusiei, aceasta nu se discută, ziceţi dvs. Dacă ea vrea să controleze Gurile Dunării, are tot dreptul să facă ce doreşte, nu? Poate trece peste cadavre, nu contează, e mare putere, ziceţi dvs. cu alte cuvinte… România nu a cerut Dobrogea. Ea atît a dorit : respectarea granitelor ACTUALE (din 1876) ale României, iar Rusia a fost de acord şi a semnat. Dar semnătura Rusiei nu valorează nici cît o ceapă degerată. România a acceptat Dobrogea de la marile puteri, în urma Conferinţei de la Berlin din 1878, nu am luat-o noi cu forţa. Şi aşa România ar fi avut ieşire la mare prin Dobrogea dacă s-ar fi realizat federaţia preconizată de Bulgaria şi dacă nu ar fi fost zădărnicită de Rusia. (la 1886 a fost pregătită în detaliu unirea României cu Bulgaria sub sceptrul regelui Carol I al României, de tipul confederaţiei dualiste austro-ungare). S-ar fi creat o federaţie de state balcanice şi nu ar mai fi existat motivul declanşării primului război mondial. Ţările europene plănuiau să creeze această federaţie pentru a descuraja Rusia de a ajunge la Dardanele. Prima descurajare a venit de la soldatul rus care a răspîndit în tranşeele din Moldova lozinca lui Lenin: „Ni nada nam Dardanele”, după care au plecat după jaf în Basarabia.

    Reţineţi d-le Obidin, eu nu urăsc naţiunile sau popoarele, eu urăsc necinstea şi tendinţa de dominare de tip imperialist.

    • Eu aveam în vedere că în unele împrejurări istorice ești nevoit să accepți anumite condiții, dar pe care le anulezi cînd este posibil. Sau doar România trebuie să se conducă de acest principiu?

      Cu privire la RM, vă aduc la cunoștință, că deși România a fost prima țară care a recunoscut independența noastră, de 25 de ani ea încă nu a semnat cu noi tratatul de frontieră și evită cu insistență să facă acest lucru și să recunoască granița între noi, ceea ce dovedește respectul pe care ni-l poartă. Băsescu rîdea în față moldovenilor care tot îi aminteau de acest fapt, iar acum la putere în RM au ajuns ”români” care nici nu mai pomenesc de acest subiect neplăcut.

      ”Unirea” Basarabiei cu Regatul României în 1918 a fost legitimă doar în închipuirea românilor, vă sfătui să citiți și următoarele materiale la această temă adunate de mine: https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/category/unirea-din-1918/page/4/. Îmi spuneți și mie cînd și de cine au fost aleși ”aleșii poporului” din Sfatul Țării? Acest organ s-a autodenumit ”ales de popor” și nu avea dreptul să hotărască nici un fel de unire.

      Vă aduc aminte, că a durat secole, pînă cînd Rusia a căpătat ieșire la Marea Neagră și Gurile Dunării, după multe războaie și energie consumată de generații întregi. Noi credem, că Rusia a fost întotdeauna la fel de puternică ca pe vremea lui Stalin, însă au fost vremuri, de pildă, în 1572, cînd hanul tătarilor din Crimeea Devlet Ghiray a dat foc Moscovei, iar mărețul țar Ivan cel Groaznic abia a scăpat cu zile printr-o fugă rușinoasă. Pînă a ajunge rușii pe malurile Pontului Euxin au trebuit să treacă 200 de ani. Tătarii jefuiau și robeau sudul Rusiei sute de ani, dar iată cu o încordare necontenită timp de secole, țarii au pus stăpînire pe țărmul Mării Negre, care îți oferă ieșire în Oceanul Mondial. Marea Neagră este un ulcior cu gura în Strîmtori, închizînd această ieșire zădărnicești toate eforturile Rusiei timp de veacuri. Iată de ce era atît de important pentru Rusia să dețină controlul asupra Strîmtorilor, și asupra Gurilor Dunării, care îți permit să pătrunzi în interiorul Europei. Iată motivul prezenței Rusiei în Balcani și nu dorința nemotivată de a-i asupri chiar și pe aceiași români și moldoveni. Eu cred că România a tras de aici și avantaje, și nu doar pierderi teritoriale, abuzuri, etc. Dacă ați fi mai onest ați recunoaște că de la Rusia ați avut și foloase, nu doar pagube.

      Cînd aud de semnătura Rusiei, care nu valorează nici cît o ceapă degerată, îmi vine să rîd. Vreau să vă amintesc că la 4 august 1916 la Bucureşti se încheie tratatul de alianţă şi o convenţie militară între România şi puterile Antantei (Marea Britanie, Franţa, Rusia şi Italia). România era obligată, prin documentele semnate, să declare război Austro-Ungariei nu mai târziu de 15/28 aug. 1916 şi, totodată, să înceteze relaţiile economide cu toate statele inamice Antantei. Conform art. 4, linia de demarcaţie a României va începe de la Prut, de la un punct al frontierei actuale dintre Rusia şi România, aproape de Noua Suliţa, şi va urca râul până la graniţa Galiţiei, la întâlnirea Prutului cu Ceremuşul. De aici graniţa va urma frontiera dintre Galiţia şi Bucovina şi cea a Galiţiei şi a Ungariei până la punctul Stog … Și-a adus aminte România de această semnătură în 1918, cînd a luat Basarabia fără încuviințarea celuilalt semnatar?

      ”Prima descurajare a venit de la soldatul rus care a răspîndit în tranşeele din Moldova lozinca lui Lenin: „Ni nada nam Dardanele”, după care au plecat după jaf în Basarabia.”

      Nu cred că îi întreceau la săvîrșit fărădelegi pe români: ”Mareșal I. Antonescu: În 1919 era gata să pierdem Basarabia, din cauza generalului Davidoglu, care comandă o divizie de cavalerie la Bălți și care, pentru că i s-u împușcat trei soldați, cari se întorceau din permisie la Crăciun, a distrus vreo 7 sate și a omorât o mulțime de oameni. Ei bine, din cauza aceasta, Conferința de Pace de la Paris revenise asupra hotărârii de a ni se da Basarabia, pentru că: suntem o țară de sălbateci. A trebuit să mă duc eu la Paris și să vorbesc cu oamenii politici și conducătorii militari ai Franței și Angliei, pentru ca Basarabia să rămână a noastră.” (Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri – Guvernarea Ion Antonescu. vol. VI (februaie-aprilie 1942), București, 2002. p. 386.)

  8. http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/vjw/romania.html
    Antonescu a fost de acord sa le acorde(contra-cost) evreilor din Trasnistria drept de emigrare in Palestina, si asta dinainte de Stalingrad. Faprul este de fapt recunoscut, dar nu prea se staruie pe el, pentru ca modul in care e predat holocaustul romanesc e bolnavior de antoromanism. Scrie acolo ca din cauza de opozitie germana si din lipsa de resurse tehnice, chiar asa au fost cateva vase u evrei care au parasit teritoriile administrate de romani in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Cum se impaca asta cu dorinta de exterminare totala a evreilor? Sau cu concluzia raportului Wiesel ac partea de holocaust din teritoriile administrate de romani este EXCLUSIV vina statului roman?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s