DESPRE MASACRUL DE LA GALAȚI DIN 30 IUNIE 1940

O altă criză a refugiaților cu care s-a confruntat statul român s-a produs în iunie 1940, după ultimatumul sovietic ce a dus la cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În răgazul de câteva zile dat de sovietici, zeci de mii de oameni s-au năpustit asupra frontierelor de o parte și de alta, unii pentru a se refugia în Uniunea Sovietică, alții pentru a trece în România. În prima categorie, erau în special basarabeni, precum și ruși sau ucrainieni care doreau să se întoarcă acasă și evrei care sperau să scape de persecuțiile statului român. Venind în sens invers erau români care avuseseră locuri de muncă în teritoriile ce reveneau, după ultimatum, sovieticilor. S-au dat indicații clare ca evreii să nu fie primiți în România. În special evrei înstăriți ar fi vrut să fugă de comuniști, știind că riscă deportarea; nu au fost primiți și au fost, într-adevăr, deportați imediat în Siberia, cu miile, de sovietici.// Cel mai grav este că autoritățile române au refuzat să admită că există o criză a refugiaților. Despre cei care doreau să plece din România spuneau că au fost amăgiți de comuniști și de evrei și i-au tratat ca trădători. Refugiații strigau că fug de abuzuri, de corupție, de sărăcie și persecuții, dar vocea lor nu s-a auzit. Politicienilor români nu le venea să creadă că, în ciuda discursului virulent anticomunist de la noi cu tradiție de două decenii, lumea era totuși tentată de “paradisul” comunist. Reprezentanții autorităților române și militarii care s-au retras din Basarabia și nordul Bucovinei au fost șocați de ostilitatea localnicilor, fie ei țărani basarabeni, orășeni evrei, ruși sau ucrainieni. // Militarii români s-au răzbunat pe evrei. Unii au fost aruncați din trenuri, alții, omorâți și jefuiți pe drumul retragerii. Pogromul de la Dorohoi și masacrul de la Galați au fost cele mai grave episoade. // La Galați, mai multe mii de persoane care doreau să se refugieze în Uniunea Sovietică au fost blocate în zona portului. Unii au fost ținuți pe vase în larg, fără apă și mâncare. O parte au fost închiși într-un lagăr încropit, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat împotriva condițiilor (probabil cam cum vedem astăzi că forțează cordoanele refugiații sirieni), militarii români au deschis focul în plin. Cel puțin 400 de persoane, evrei, basarabeni, ruși au fost măcelăriți. Despre acest episod rușinos, elevii nu învață la școală. În imagine, victime ale masacrului de la Galați. Se vede din fotografie că una din victime, care era și femeie și era ținută de mână probabil de partenerul ei, a fost executată cu un glonte tras în frunte.

Cel mai mare masacru din 1940 s-a pro­dus la Galați, pe 30 iunie. În orașul port, au rămas blocate câteva mii de persoane care doreau să plece în Basarabia în ră­ga­zul scurt oferit de ultimatumul sovietic. Era vorba de basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei, care fie erau originari din Ba­sarabia, cei mai mulți, fie proveneau din România și căutau să se refugieze sub pro­tecție sovietică.

Punctul de trecere Galați–Reni era supra­solicitat, pentru că din sens contrar ve­neau refugiați români. În Reni și Bolgrad au fost mai multe incidente între sovietici, civili localnici și militari români, ultimii deschizând focul pentru dispersarea mul­ți­mii. Circulația pe calea ferată era în­gre­u­nată. Pe Dunăre, erau folosite haotic șle­puri pentru tranzitarea refugiaților. Mii de refugiați, majoritatea evrei, au fost ți­nuți în larg, pe șlepuri, zile în șir, fără apă și mâncare.

În zona gării, a fost amenajat un lagăr rudimentar, unde circa 2.000 de refugiați au fost închiși, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat față de lipsa condițiilor de trai în spațiul împrejmuit, jandarmi locali și militari tocmai retrași din Basarabia au deschis focul în plin. Au fost ucise cel puțin 400 de persoane. Într-un proces verbal întocmit în grabă atunci gă­sim o parte dintre numele victimelor – ca­re erau basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei. S-au păstrat fotografii în­gro­zi­toare, pe care le-am descoperit în arhiva CNSAS, cu cadavrele celor mitraliați.

Universul, care era, ca și restul presei, cenzurat și controlat, a scris că „la Galați, 2.000 de persoane, cari plecau în Ba­sa­rabia, au făcut uz de arme“. Do­cu­men­tele arată o altă realitate. După război, o parte dintre cei implicați în masacru – re­zidentul regal al Dunării de Jos, un re­pre­zentant al Marelui Stat Major, un pro­cu­ror, militari și jandarmi – au fost con­dam­nați pentru crime de război. Documentele și mărturiile adunate în anchetă arată că au existat ordine și incitări explicite de a deschide focul împotriva comuniștilor și evreilor, că o parte dintre responsabili erau antisemiți cu state vechi și că starea nevrotică provocată de retragerea din Basarabia a jucat un rol important în de­clanșarea represaliilor împotriva celor în­chiși în lagăr.

Foarte importante sunt rapoartele contem­porane crimelor, care înregistrează tot mai des semne a ceea ce numesc at­mos­fera genocidară – coagularea unui corpus de idei care legitimează violența împotriva evreilor și crima în masă, raționalizându-le ca ultimă soluție a „problemei evreiești“, după ce măsurile de discriminare, boi­co­tare, marginalizare, excludere nu au avut efectul dorit de naționaliști. Formule in­ci­tatoare utilizate tot mai des de participanți la violențe, de tipul „a venit vremea să terminăm cu evreii“, „ucideți evrei pen­tru că ne-au distrus țara“, „evreii sunt trădători și comuniști“, „este voie să se facă orice cu evreii“ și multe altele, ex­primă în limbaj curent această mentalitate genocidară.

În vara anului 1940, dramatică a fost separația simbolică bruscă dintre soldații creștini și cei evrei, care până atunci apă­rau țara umăr la umăr. Suspectați in cor­pore de simpatie pentru Uniunea Sovie­tică, soldații evrei au fost tratați dintr-o da­tă ca suspecți, dezarmați, agresați. În câteva situații, au fost aruncați din trenuri aflate în mers sau executați. Când soldații evrei încercau să scape de persecuții, erau acuzați de dezertare și trădare. La fel de dramatică a fost despărțirea rapidă și bru­tală dintre vecinii creștini și cei evrei. Au fost numeroase situațiile în care creștinii și-au însemnat casele cu icoane și cruci pentru a arăta militarilor aflați în retra­gere că nu sunt locuințe evreiești. Con­viețuirea istorică dintre români și evrei – marcată de diferențe religioase, culturale și ocupaționale importante, de interac­țiuni limitate și de ambivalență atitudinală – s-a transformat în fractură.

ADRIAN CIOFLÂNCĂ

Sursă: http://www.revista22.ro/informatii-noi-despre-masacrele-antisemite-din-1940-58213.html

http://www.platzforma.md/revista-de-duminica-nr-73/