MEMBRII GUVERNULUI ANTONESCU ȘI CRIMELE DE RĂZBOI

antonescu5

Mistificarea istoriei este, poate, cel mai mare rău care s-a abătut asupra ţării noastre în timpul dictaturii comuniste. Chiar dacă această grotescă falsificare nu a dus în mod direct la moartea multora dintre compatrioţii noştri, ea a avut, fără îndoială, ca rezultat distrugerea sufletului naţiunii, prin amestecul ambiguu de adevăruri şi minciuni.
Regele Mihai I

Conform mărturiilor lui Ionel Mocsony-Stârcea, secretar particular al suveranului României şi fost mareşal al Curţii Regale, şi ale generalului Aurel Aldea, la 23 august 1944, în jurul orei 15 :30, Mihai Antonescu, ministru de Externe şi vicepreşedinte al guvernului, a fost primit în audienţă de regele Mihai I. Împreună cu generalul Sănătescu, mareşalul Palatului, regele l-a presat pe Mihai Antonescu pentru a-l determina să obţină prezenţa la întîlnire a lui Ion Antonescu. Ezitînd, Mihai Antonescu l-a sunat la telefon pe Ion Antonescu, care a promis că va încerca să vină la Palat înainte de plecarea sa spre front în acea după-amiază. Într-adevăr, în jurul orei 16:30, Ion Antonescu a intrat în „salonul galben” regal. Aşezat pe o canapea alături de Mihai Antonescu, el se afla faţă în faţă cu regele Mihai şi generalul Sănătescu, mareşal al Curţii Regale, aşezaţi în fotolii.

Întîlnirea dintre regele Mihai şi Ion Antonescu, care a avut loc la 23 august 1944, era de fapt punctul culminant al unei conspiraţii pregătite anterior, conspiraţie iniţiată încă din 1943 de suveran, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Titel Petrescu, reprezentînd conducerile Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ), Partidului Naţional Liberal (PNL) şi Partidului Social Democrat (PSD) în coordonare cu un grup de funcţionari superiori din Ministerul de Externe. Conspiratorii au intrat în contact cu înaltul Comandament al Trupelor Aliate de la Cairo. În mai 1944, a fost inclus în conspiraţie reprezentantul Partidului Comunist Român (PCR), Lucreţiu Pătrăşcanu, secondat mai tîrziu de Emil Bodnăraş („inginerul Ceauşu”), care ţinea legătura cu grupul comunist deţinut în închisori.

Situat politic între Octavian Goga, A.C. Cuza şi legionari, Ion Antonescu a fost numit prim-ministru de regele Carol al II-lea la 5 septembrie 1940, după dezastrul pierderii Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului de Nord în vara aceluiaşi an. El a luat puterea printr-o lovitură de stat, la 6 septembrie 1940, în alianţă cu Mişcarea Legionară şi cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. După propria sa mărturie, făcută la 22 septembrie 1940 liderului PNŢ Ioan Hudiţă, Ion Antonescu ar fi forţat abdicarea suveranului, ameninţîndu-l cu un revolver [1].

Liderii PNŢ şi PNL încurajaseră abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, sperînd că înlăturarea dictaturii sale va duce la restabilirea democraţiei în România. Ei nu se puteau însă alia cu un regim legionar pro-nazist, deşi, în pregătirea alegerilor din 1937, liderii PNŢ încheiaseră o înţelegere electorală, inacceptabilă pentru un partid democrat, cu mişcarea legionară. La 19 septembrie 1940, la două săptămâni după instaurarea regimului legionar, într-o şedinţă de birou a conducerii PNŢ, după ce a ascultat opiniile celorlalţi membri ai conducerii partidului său, Iuliu Maniu a făcut un sumar al politicii viitoare a PNŢ: „După ce am combătut dictatura lui Carol, noi ca democraţi nu putem admite nici pe cea a lui Antonescu. […] Simpatiile noastre merg spre democraţiile occidentale, cu atît mai mult cu cît ele ne-au ajutat în 1918 să realizăm aspiraţiile noastre naţionale… nu putem aproba politica lui Antonescu de colaborare cu Germania şi Italia. […] Dl. Mihalache propune ca noi să colaborăm cu germanii în caz că ei atacă Sovietele şi să eliberăm Basarabia şi nordul Bucovinei. Noi nu ne putem alia cu cei care ne-au impus cu forţa ciuntirea Ardealului. Putem cel mult profita de războiul probabil germano-sovietic luîndu-ne dreptul nostru, dar atît. Noi nu vom trece Nistrul şi nici Ceremuşul […] să fim bine înţeleşi, noi nu colaborăm cu germanii…” [2].

Participanţii la întîlnirea conducerii PNŢ au stabilit redactarea unui memorandum care să reflecte această poziţie politică a PNŢ; memorandumul i-a fost înmînat lui Ion Antonescu de Ioan Hudiţă, la 22 septembrie 1940. Ion Antonescu a reiterat poziţia sa net filogermană. Această întîlnire a fost una dintre multele întrevederi între Ioan Antonescu şi diverşi lideri PNŢ (Hudiţă, Lupu, Maniu) şi PNL (Dinu Brătianu) care au avut loc în timpul războiului şi în care poziţiile divergente ale participanţilor au rămas, în linii mari, aceleaşi.

La 14 septembrie 1940, România a fost proclamată stat naţional-legionar, transformîndu-se dintr-o dictatură regală cu tendinţe fascizante într-o dictatură fascistă. Rolul tînărului rege Mihai I a devenit pur ceremonial, Ion Antonescu şi-a atribuit titlul de Conducător cu puteri absolute, iar la 23 noiembrie 1940, el a aliat România cu Germania, Italia şi Japonia semnînd adeziunea sa la Pactul liipartit. A urmat conflictul dintre Ion Antonescu şi legionari, care a culminat cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941, rebeliune armată reprimată militar de Ion Antonescu. După rebeliunea legionară, Ion Antonescu a continuat să guverneze România, în calitatea sa de Conducător, pînă la 23 august 1944, ideologia şi practica politică a regimului său fiind cea a unei dictaturi de extremă dreapta cu trăsături fasciste dominante, dintre care a lipsit însă existenţa unui partid unic [3].

La 22 iunie 1941, prin declanşarea operaţiilor militare împotriva Uniunii Sovietice, România, sub conducerea lui Ion Antonescu, a devenit principalul aliat al Germaniei naziste în Europa. La operaţiile militare de pe Frontul de Est au participat două armate române cu 10 corpuri de armată, 33 de divizii şi alte unităţi terestre, de aviaţie şi de marină [4]. Trupele române au participat alături de aliaţii lor germani, dar uneori şi fără ei (cazul asediului oraşului Odessa), la ample operaţiuni militare în Basarabia şi Bucovina de Nord, în zonele Odessa, Marea Azov, în Crimeea, în zona Harkovului, în Caucaz, la Cotul Donului şi la Stalingrad, Stepa Kalmuka. În Campania din Est, conform datelor Marelui Stat Major, armata română a înregistrat următoarele pierderi: 624.740 militari din care 71.585 morţi, 243.622 răniţi şi 309.533 dispăruţi [5]. Numărul morţilor a fost mai mare, mulţi dintre dispăruţi intrînd în această categorie şi neajungînd în lagărele de prizonieri de război din URSS. Un număr de 27 de divizii româneşti se aflau pe Frontul de Est în vara anului 1942. Armatele române a 3-a şi a 4-a au fost masiv angajate în bătălia de la Stalingrad. Istorici militari români estimează că „procentul pierderilor trupelor române [pe Frontul de Est] faţă de efectivele angajate oscilează între 10% şi 50% (circa 23% în bătălia de la Odessa, 10% la nord de Marea Azov, 24% în Crimeea, 22% la sud de Harkov, 17% în Caucaz, 50% la Cotul Donului şi în Stepa Kalmuka)” [6].

Conform memoriilor lui Mocsony-Stârcea, la sfîrşitul ultimelor discuţii politice cu Ion Antonescu, înainte de a părăsi ţara, regele Carol „… i-a pus în vedere ca o ultimă şi insistentă recomandare, ca nu cumva să se lase influenţat de Hitler, pentru a urma exemplul său de exterminare al evreilor, întrucît aceasta este singura şansă a României de a mai beneficia vreodată după victoria finală a anglo-saxonilor în lume de aceleaşi mari favoruri care i-au fost acordate la Versailles” [7]. În toamna anului 1940 legislaţia antisemită promulgată în timpul luibCarol al II-lea este extinsă şi devine consistentă şi atotcuprinzătoare, afectînd toate nivelurile societăţii româneşti. în consecinţă, evreii din România au fost pur şi simplu aruncaţi în afara acestei societăţi printr-un set de decizii şi reglementări juridice care au afectat grav viaţa lor din punct de vedere profesional şi economic. Numai în domeniul imobiliar pînă în decembrie 1943 în Regat au fost expropriate 75.385 imobile de la evrei persoane particulare, iar între 1942 şi 1944 au fost confiscate un număr de 1.042 imobile comunitare evreieşti [8]. Tot în Regat, evreii au fost forţaţi să plătească taxe speciale, iar zeci de mii dintre ei au fost condamnaţi la muncă silnică.

Ion Antonescu era însă decis să rezolve „problema evreiască” într-un mod radical, începînd cu nordul ţării, în special cu teritoriile ocupate de URSS. În primele zile ale războiului, un număr de 13.266 de evrei au fost ucişi în pogromul de la Iaşi şi în două trenuri ale morţii care au plecat din aceeaşi localitate [9]. În urma ordinelor de „curăţire a terenului” date de generalul C.Z. Vasiliu şi de Marele Stat Major, unităţi ale armatei române, care participaseră la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord împreună cu aliaţii lor germani, au participat, de asemenea în alianţă cu germanii, la asasinarea în primele luni ale războiului a cel puţin 45.000 de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord.

La sfîrşitul lunii august a anului 1941, Transnistria, teritoriu al URSS aflat între Nistru şi Bug, a devenit o regiune sub administraţie românească, cu capitala la Odessa. Acest teritoriu a devenit groapa de gunoi etnic a regimului Antonescu. Un număr de 154.449 de evrei au fost deportaţi din Basarabia şi Bucovina în Transnistria între 1941 şi 1942. Dintre aceştia, în toamna anului 1943 se mai aflau în viaţă 50.741 de evrei. Un număr de aproximativ 130.000 de evrei din Transnistria (ucraineni şi ruşi) au fost masacraţi la Odessa (25.000 executaţi de trupele române, iar 30.000 de supravieţuitori ulterior deportaţi), la Golta (75.000 executaţi de miliţia ucraineană sub comandă românească), Berezovka (28.000 executaţi de trupele SS). Ion Antonescu a fost direct implicat în deportarea evreilor din Iaşi cu trenurile morţii, în deportările din Basarabia şi Bucovina, în crearea lagărelor de tranzit şi a ghetourilor din aceste regiuni, în masacrul şi deportările de la Odessa. în urma ordinelor lui Ion Antonescu şi ale generalului C.Z. Vasiliu, un număr de 25.673 de rromi au fost deportaţi în Transnistria; dintre aceştia au murit sau au fost exterminaţi aproximativ 11.000.

În toamna anului 1942, implementarea unui plan de deportare a evreilor din Regat şi Transilvania de Sud in lagărul morţii de la Belzec, alcătuit de comisarul pentru problemele de românizare al guvernului român. Radu Lecca, şi de Gustav Richter, agent al SD-ului în ambasada germană la Bucureşti, a fost amînat de Ion Antonescu. Începînd cu anul 1943, evreii români au devenit, treptat, o potenţială monedă de schimb în ochii autorităţilor române, care sperau că prin ameliorarea tratamentului lor vor putea cumpăra bunăvoinţa aliaţilor anglo-americani.

La 11 septembrie 1941, dramaturgul evreu Mihail Sebastian nota în jurnalul său: „Gunther, ministrul Americii (povesteşte [Alexandru] Rosetti, [directorul Fundaţiilor Regale]) a spus alaltăieri cuiva că două lucruri nu li se vor ierta românilor la Conferinţa de Pace: că au trecut Nistrul şi că s-au purtat cu evreii aşa cum s-au purtat” [10]. într-adevăr, delegaţia SUA la Bucureşti a monitorizat îndeaproape masacrele antisemite comise de autorităţile române în vara şi toamna anului 1941. Franklin Gunther Mott, şeful delegaţiei americane, scria în telegrama cu numărul 2.015, din 19 august 1941, adresată secretarului de stat, că el a subliniat în discuţiile sale cu Ion Antonescu şi alte oficialităţi române că „guvernul american şi poporul Statelor Unite deploră şi resping hotărît permisiunea de a trata cu atîta uşurinţă vieţile umane” exprimînd „… punctul de vedere american privind măcelul şi brutala încălcare a drepturilor omului” [11]. În telegrama cu numărul 2.108 din 4 noiembrie 1941, Gunther scria aceluiaşi destinatar: „Departamentul cunoaşte deja că ocupaţia militară a Basarabiei şi Nordului Bucovinei a fost urmată de crearea ghetourilor în oraşele mari şi că mase mari, în special în Basarabia, au fost treptat evacuate în teritoriul de dincolo de rîul Nistru. Aceste măsuri au fost implementate în condiţii îngrozitoare şi însoţite de nenumărate lucruri înspăimîntătoare, incluzînd jaf, foamete, asasinate şi alte brutalităţi. […] Această modernă captivitate pare să fie calculată deliberat pentru a deveni o virtuală exterminare. […] Programul de exterminare continuă totuşi şi văd puţine şanse pentru evreii români atîta vreme cît regimul sub control german va continua să se afle la putere.” [12]. Gunther Mott a documentat, de asemenea, amănunţit în rapoartele sale către departamentul de stat măsurile de discriminare economică împotriva evreilor, corespondenţa dintre Ion Antonescu şi Filderman privind deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina, din octombrie 1941, amenzile în obiecte impuse evreilor şi promulgate de Mihai Antonescu (în numele lui Ion Antonescu), de Constantin Pantazi (pe atunci subsecretar de stat) şi de ministrul de Interne generalul D.I. Popescu. Această monitorizare americană va înceta în decembrie 1941 : aflată deja în război cu Marea Britanie de la 6 decembrie, România condusă de Ion Antonescu, fidelă angajamentelor luate faţă de Germania nazistă şi faţă de Hitler, a declarat război Statelor Unite ale Americii la 16
decembrie 1941, iar relaţiile diplomatice între cele două ţări vor fi imediat rupte.

Unii istorici au descris relaţia dintre Hitler şi Antonescu ca fiind una de egalitate şi de respect reciproc. În vederea viitoarei sale campanii militare în Est, Hitler era conştient de importanţa armatei române şi a petrolului românesc. În consecinţă, Hitler împreună cu ministerul de externe german şi cu statul major al armatei germane l-au sprijinit pe dictatorul român în conflictul său cu legionarii, în ianuarie 1941. Dimpotrivă, conducerea SS-ului şi vîrfurile ierarhiei NDSAP i-au favorizat pe legionari din motive ideologice. Ion Antonescu, exprimîndu-şi de mai multe ori nemulţumirile în timpul tratativelor oficiale româno-germane în faţa lui Hitler, nemulţumiri care priveau statutul Transilvaniei de Nord şi dotarea insuficientă cu armament german a trupelor române, s-a considerat pe tot parcursul guvernării sale un aliat loial al Fuhrer-ului. în repetate rînduri, oficial şi în privat, el a exprimat o încredere constantă în Adolf Hitler şi în victoria sa militară. Ion Antonescu a fost tratat cu aparent respect de Hitler. În unele dintre conversaţiile sale particulare, Hitler nu a făcut economie de complimente la adresa lui Ion Antonescu, chiar descriidu-l ca fiind de origine germanică : „în afară de Duce [Mussolini], printre aliaţii noştri Antonescu face cea mai puternică impresie. Este un om de mare statură…, incoruptibil,… un om cum România nu a avut niciodată înainte. Antonescu este de origine germanică, nu română ; el s-a născut soldat. Nenorocirea lui este că are români în subordine” [13].

Realitatea, aşa cum o descriu documente recent declasificate din arhiva PCUS (THSD), documente bazate pe interogatoriile valetului lui Hitler, Heitz Linge, şi ale unuia dintre aghiotanţii săi, Otto Giinsche, a fost însă mai complexă. La 11 februarie 1942, la invitaţia lui Hitler, Antonescu a sosit la Cartierul General german. „El a fost cazat într-un bunker individual şi Hitler a avut convorbiri cu ei acolo, cu Schmidt ca interpret (Antonescu vorbea franceza). [General-Iocotenent Rudolf] Schmundt şi Linge l-au aşteptat pe Hitler la uşă în timp ce avea loc discuţia, care era foarte aprinsă. Era vorba de participarea trupelor române la asediul Stalingradului. Antonescu i-a promis lui Hitler că va furniza un contingent larg, dar a subliniat că unităţile române erau slab dotate cu armament. Hitler a întrebat care este cantitatea exactă de armament pe care românii o cer. Antonescu a replicat că nu are cifrele exacte cu el, dar că le va transmite imediat după întoarcerea sa la Bucureşti. După întîlnire, Antonescu a luat parte la conferinţa [militară] a lui Hitler. în ziua următoare Hitler l-a condus la aeroport, unde i-a spus la revedere cu căldură deosebită.

Curînd după ce Antonescu a zburat acasă, cererile române de armament au sosit la Cartierul General. În timpul mesei de prînz a ofiţerilor, Hitler a spus lui Keitel şi Jodl că românii au făcut cereri scandaloase. El nu avea intenţia să le satisfacă. «Am eu însumi nevoie de acest armament» a spus Hitler. «Am să plătesc pentru petrolul lor cu automobile, motociclete, biciclete şi poate chiar cu nave, dar nu cu armament. Ei nu ar şti ce să facă cu armamentul german.» Keitel i-a spus lui Hitler ceea ce el vroia să audă, şi anume că românii au cerut mai mult armament decît aveau nevoie. Hitler a opinat că ei fie vroiau să facă un profit din aceasta, sau, poate, să creeze rezerve pentru a ataca Ungaria după război…” [14]. Într-adevăr, aşa cum arăta în memoriile sale generalul Ion Gheorghe, ataşat militar la Berlin şi, ulterior, şef al legaţiei române în capitala Reich-ului, Ion Antonescu dorea să folosească o parte din armamentul german în interiorul ţării „pentru alte scopuri”, adică pentru un viitor conflict cu Ungaria [15]. „În acest context, Hitler şi-a bătut joc de acordul de la Viena care a obligat România să cedeze Ungariei Transilvania. Hitler a fost fără echivoc în legătură cu acest subiect: disputa între Ungaria şi România privind Transilvania i-a convenit perfect. I-a dat posibilitatea să acţioneze ca un arbitru şi să-i întărite în războiul contra Uniunii Sovietice, pentru că ungurii vroiau Transilvania şi Românii revizuirea acordului de la Viena. ” [16]

Hitler a ştiut să speculeze orgoliul lui Antonescu pe care l-a tratat cu deferenţă protocolară, dar pe care, de fapt, l-a dispreţuit şi de care şi-a bătut joc. „înainte ca [Antonescu] să sosească [în vizită], pe 12 aprilie 1943, Hitler a declarat: «am să-i acord lui Antonescu tratamentul de care are nevoie». împreună cu Ribbentrop, Hitler l-a întîmpinat la gara Liefering lîngă Salzburg, care a fost refăcută pentru oaspeţii care mergeau la Klessheim. Pentru vizita lui Antonescu, Hitler a petrecut o zi întreagă la Klessheim, rapoartele obişnuite avînd loc acolo, şi nu la Obersalzberg. Chiar şi aşa, Antonescu nu a fost invitat la ele, ci a rămas în apartamentele sale. Cînd primul briefing s-a terminat, ei s-au pregătit pentru discuţia cu Antonescu. Harta la scară 1:300.000, care reproducea cu exactitate situaţia de pe front, a fost mutată şi hărţi cu «pretinse poziţii» [la scară 1:1.000.000] au fost desfăşurate în locul ei.

Făcînd cu ochiul, Linge l-a anunţat pe Hitler că erau pregătiţi cu «raportul privind pretinsele poziţii». Hitler s-a dus la apartamentele lui Antonescu şi s-a întors cu el în sala de conferinţe. Camera arăta complet diferit de cea cu jumătate de oră înainte. Era plină de oficiali români şi de funcţionari de la ministerul de externe [German]. Ribbentrop, Meissner, Keitel, Jodl şi ceilalţi erau prezenţi, într-o agitaţie continuă, Hitler a făcut gesturi teatrale şi, pe un ton victorios, a făcut o prezentare a poziţiilor de pe frontul de est. Cîteva modeste observaţii ale lui Antonescu au fost respinse de Hitler cu o referire la inepuizabilele resurse şi planurile Germaniei privind o nouă grandioasă ofensivă care promitea o victorie sigură. Keitel, Jodl şi Zeitzler au cîntat aceeaşi arie. Antonescu a zburat înapoi în România bine dispus.” [17]. Punerile în scenă ale lui Hitler reuşeau aproape întotdeauna : generalul Ion Gheorghe a redat prezentarea făcută de Hitler în timpul vizitei din 23-24 martie 1944 astfel: „… Domnea cea mai profundă seriozitate, dar această seriozitate era luminată de permanentul zîmbet optimist al oamenilor din jurul lui Hitler… Atitudinea lui Hitler în asemenea ocazii era simplă, prietenoasă, calmă, niciodată legată de gesturi mari. […] În această atmosferă cădeau sub o influenţă înşelătoare şi cei mai informaţi asupra situaţiei” [18]. Motivul principal pentru care Ion Antonescu plecase foarte mulţumit de la această întîlnire cu Adolf Hitler era că dictatorul german, nemulţumit de atitudinea Ungariei, îi promisese că va anula dictatul de la Viena [19].

Hitler a prezentat aceeaşi hartă falsificată lui Mussolini cîndva între 7 şi 10 aprilie 1943 şi lui Horthy Ia 17 aprilie 1943. „După ce Hitler şi-a primit aliaţii în acest mod prietenesc, a început imediat să-i bombardeze cu înjurături oribile… întreaga furie a lui Hitler în legătură cu înfrîngerea de la Stalingrad se dezlănţuia acum. El a blestemat ziua cînd i-a cerut lui Mussolini să trimită trupe pe frontul de est. El i-a numit pe români şi în special pe italieni o pleavă laşă. în ochii săi ei purtau principala responsabilitate a înfrîngerii de la Stalingrad.” [20].

Cele 11 sau 12 întîlniri dintre Hitler şi Antonescu s-au desfăşurat în general după acelaşi scenariu: în ciuda unor diferenţe de opinii, Hilter l-a convins întotdeauna pe Antonescu că strategia sa militară este infailibilă, Antonescu fiind întotdeauna sensibil la onorurile, politeţea şi argumentele strategice ale omologului său german. Singura excepţie a fost ultima întîlnire de la Cartierul General din Prusia Orientală, din 2 şi 3 august 1944, jn timpul căreia Ion Antonescu a repetat de mai multe ori generalului Ion Gheorghe, vorbind despre conducerea nazistă: „Aceştia sunt gangsteri” [21]. Imediat după 23 august 1944 „Hitler nu a avut nici măcar un cuvînt frumos de spus despre fostul său aliat, Antonescu. Mai puţin de doi ani înainte, la o prezentare special organizată pentru el, privind «pretinsele poziţii» de pe frontul de est, el demonstrase că îl poate ţine în palmă. Acum Hitler îl insulta pe Antonescu pentru că eşuase în a rezolva problema Regelui Mihai, acest «individ greoi de la ţară», şi pentru că nu-şi ţinuse în supunere poporul. «Nu este decît un sifilitic!» a spus Hitler despre el cu dispreţ” [22].

Încă de la începutul anului 1944, conspiratorii care pregăteau răsturnarea regimului Antonescu nu mai aveau iluzii în legătură cu capacitatea lor de a-l convinge pe Conducător să se rupă de Hitler. La 3 februarie 1944, Iuliu Maniu le spunea lui Ioan Hudiţă, Nicoale Lupu şi Mihai Fopovici că n-are ce discuta cu Antonescu, «care este legat de mîini şi de picioare de nemţi şi care se va prăbuşi odată cu ei; Antonescu trebuie înlăturat cu forţa prin orice mijloace dacă vrem să salvăm ţara»” [23]. La 13 martie 1944, Iuliu Maniu considera că Antonescu trebuie înlăturat cu forţa. Cum noi n-o putem face printr-o mişcare de stradă şi nici cu ajutorul vreunui general pe care nu-l avem, singura soluţie este să-l capacităm pe Rege. Pentru aceasta, el este de părere să cultivăm pe Sănătescu, care «nici el nu e prea grozav, dar altul mai bun nu avem»… Amîndoi [Hudiţă şi Maniu – n.n.] suntem de acord că nu trebuie să ne facem iluzii în această privinţă. Drumul nostru spre Londra şi Washington trece neapărat pe la Moscova şi de acest lucru noi trebuie să ţinem seama” [24]. Acest drum care trecea „neapărat pe la Moscova” i-a determinat pe conspiratori să-i accepte între ei, ca reprezentanţi ai Partidului Comunist Român, pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi, mai tîrziu, pe Emil Bodnăraş (cu numele conspirativ „Ceauşu”). Totuşi, conducerea PNŢ a încercat încă o dată să-l convingă pe Antonescu să scoată România din război. La 18 martie 1944, între 7 şi 8:30 PM, a avut loc o întîlnire între Iuliu Maniu, Nicolae Lupu, Ion Mihalache şi Ion Antonescu. „Maniu a expus punctul de vedere al partidului [PNŢ – n.n.] cerînd formarea imediată a unui guvern naţional prezidat de Antonescu, cu concursul nostru şi al celorlalte partide, care să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea pentru a evita o luptă cu nemţii şi aliaţii lor. Antonescu nici n-a vroit a audă, răspunzîndu-i că ştie el ce face şi că n-are nevoie de sfaturi. ” Antonescu a afirmat că are „asigurări formale din partea lui Hitler şi că situaţia militară pe frontul rus va fi complect restabilită…” [25]. În consecinţă, Maniu a ajuns la concluzia, împărtăşită lui Ioan Hudiţă la 3 aprilie 1944, că „Antonescu este un dezechilibrat şi, ca atare, iresponsabil; cu cît vom scăpa ţara mai repede de el, cu atît va fi mai bine pentru ţară” şi că „el [Maniu – n.n.] s-a înţeles definitiv cu regele şi cu Sănătescu pentru a-l constrînge pe Antonescu să înceteze ostilităţile ori să demisioneze” [26]. De acord cu Iuliu Maniu, Ioan Hudiţă considera la aceeaşi dată că Antonescu l-a răsturnat pe Carol cu ajutorul nemţilor şi, ca atare, rămîne prizonierul lor, legat de mîini şi de picioare; pe cuvîntul lui nu se poate pune nici o bază şi orice întîrziere în înlocuirea lui de la conducerea statului va agrava şi mai mult situaţia tării faţă de învingători” [27].

În paralel cu pregătirea loviturii de stat, conspiratorii din PNŢ discutau şi necesitatea organizării unui proces al criminalilor de război. La 11 februarie 1944, Ioan Hudiţă îi spunea lui Nichifor Crainic, „… se apropie timpul cînd veţi trebui să daţi socoteală ţării de această politică nenorocită pe care aţi făcut-o” [28]. În viziunea liderilor PNŢ, acest proces al criminalilor de război trebuia să-i includă şi pe cei vinovaţi de dictatura lui Carol al II-lea. La 5 martie 1944, Iuliu Maniu i-a spus lui Ioan Hudiţă: „nu numai că nu putem primi absolut pe nimeni dintre acei care ne-au trădat […], ci trebuie să le facem un proces exemplar, ca vinovaţi de dezastrul ţării” [29]. În continuarea aceleiaşi idei, Ioan Hudiţă îi declară lui Mihai Ralea, la 24 aprilie 1944: „Pe acest individ [Tătărescu – n.n.] şi pe toţi cei care au colaborat cu el şi cu Carol, noi nu numai că nu-i primim în acest bloc [BND?], dar suntem hotărîţi să le facem un mare proces, în calitatea lor de criminali de război, răspunzători de dezastrul ţării” [30]. La 10 mai 1944, Ioan Hudiţă îl avertizează pe Petre Constantinescu-Iaşi, reprezentant al PCR, în legătură cu o imposibilitate a unei alianţe cu gruparea Tătărescu: „îi repet şi lui ceea ce îi spusesem şi lui Ralea la Sinaia, că partidul nostru este angajat să facă un proces tuturor acelora care s-au făcut vinovaţi de alianţa cu nemţii şi de războiul alături de ei… Dacă voi, comuniştii, vreţi astăzi să vă aliaţi cu aceşti ticăloşi, noi Partidul Naţional Ţărănesc n-o putem face; noi am urmărit totdeauna bune relaţii cu Sovietele şi am luptat tot timpul contra lui Carol şi a colaboratorilor săi pentru politica de provocare la adresa Moscovei; să fim bine înţeleşi, dragă amice, că noi nu putem accepta astăzi să-i primim în blocul nostru” [31].

La 2 iulie 1944, conducerea PNŢ a discutat din nou problema judecării criminalilor de război. Ghiţă Pop „prevede mari dificultăţi în viitor în jurul chestiunii judecării celor vinovaţi de dezastrul ţării. «Mai întîi… sunt prea mulţi şi apoi ne încurcă şi Mihalache şi prietenii lui care nici ei nu au avut o atitudine prea clară în lupta noastră contra lui Carol şi cu Antonescu»”. Răspunsul lui Aurel Dobrescu a delimitat clar categoriile de criminali de război: „… Procesul pe care vrem noi să-l facem nu vizează decît pe acei care au făcut parte din guvernele acestor dictaturi sau care au ocupat posturi administrative importante” şi a făcut o precizare importantă în legătură cu momentul ideal al organizării acestor procese: „Să ajungem noi la alegeri libere, căci toată gruparea lor va fi zdrobită de sufragiul universal şi numai pe baza lui vom face procesul pe care îl cere toată țara” [32]. De altfel, la 29 octombrie 1944, adunarea PNŢ de la cinematograful ARO din Bucureşti adopta o moţiune ale cărei puncte 3 şi 4 prevedeau „pedepsirea tuturor acelora care în toamna anului 1944 au ajutat instaurarea regimului de dictatură de la 1938 şi pînă astăzi… [şi] epurarea aparatului de stat şi a vieţii noastre de toţi cei care au colaborat cu aceste regimuri” [33].

La 23 august 1944, ora 12:15, într-o întîlnire cu liderii PNŢ, Iuliu Maniu, Ioan Hudiţă şi Aurel Leucuția, la care a participat Grigore Niculescu-Buzeşti, a fost discutată lista celor care trebuiau arestaţi împreună cu Ion Antonescu. „Maniu a pronunţat numele lui Mihai Antonescu, a generalului Pantazi, ministrul de război, a generalului Piki Vasiliu, subsecretarul de stat la Ordinea Publică şi a generalului Tobescu, comandantul jandarmeriei. Buzeşti s-a declarat de acord, adăugind şi numele lui Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei şi prieten devotat şi fanatic al Antoneştilor.” [34]

În discuţiile sale cu regele Mihai, Niculescu-Buzeşti şi generalul Aldea, Mocsony-Stârcea a ridicat de mai multe ori problema locului deţinerii lui Antonescu după arestarea sa. Pînă la intrarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu în grupul conspiratorilor, problema fusese discutată în treacăt şi numai o singură dată. S-a ajuns pină la urmă la un consens, numai după „sosirea lui Ceauşu […] fixîndu-se asupra Casei Noi [Palatul Regal – n.n.] ca loc ideal pentru arestare, explicînd avantajul existenţei safeului timbrelor, un cub de 4 m[etri] în care încăpea[u] uşor vreo duzină de inşi dacă se scotea masa centrală şi scaunele, deoarece era prevăzut cu instalaţia aerului condiţionat”[35] . În această fază a conspiraţiei, Ceauşu şi Niculescu-Buzeşti nu au reuşit să cadă de acord dacă o grupă premilitară PCR sau PNŢ avea să-l ţină ascuns pe Ion Antonescu odată mutat din Palat. Această discuţie a avut loc cu puţin timp înainte de atentatul asupra lui Hitler, din iulie 1944.

La 23 august 1944, regele urma să-i prezinte lui Ion Antonescu un ultimatum: fie accepta ruperea alianţei cu Germania nazistă şi încheierea unei păci imediate cu Aliaţii, fie era demis şi imediat arestat. La uşile salonului, Ionel Mocsony-Stârcea, Grigore Niculescu-Buzeşti, şeful direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul de Externe, Aurel Aldea, general în rezervă, apropiat al lui Iuliu Maniu şi al regelui, Mircea Ioaniţiu (Ionniţiu), fost coleg de şcoală şi viitor secretar particular al regelui, împreună cu Colonelul Emilian Ionescu, maiorul Anton Dumitrescu şi alţi militari din garda palatului aşteptau semnalul regelui. A urmat o discuţie dură, pe alocuri violentă, în timpul căreia regele şi generalul Sănătescu încercau să-l determine pe Ion Antonescu să ordone capitularea şi ruperea alianţei cu Axa. Discuţia a culminat cu ţipetele lui Ion Antonescu care a refuzat ruperea alianţei du Hitler, argumentînd că forţa armată a Germaniei este prea mare. Generalul Sănătescu i-a răspuns pe acelaşi ton, asigurîndu-l că operaţia de lichidare a trupelor germane din România este posibilă şi că România nu poate fi apărată mutînd linia frontului la Viena. Ca de obicei oportunist, Mihai Antonescu, după ce în prealabil lăsase complotiştilor să înţeleagă faptul că înclină spre poziţia lor, a ţinut partea lui Ion Antonescu, sugerînd însă o amînare de cîteva zile înaintea luării deciziei.

În acest moment al discuţiei, regele Mihai a ieşit din cameră pretextînd că vrea să bea apă, s-a sfătuit încă o dată cu conspiratorii în privinţa oportunităţii arestării şi, revenind, a spus: „domnule mareşal, văzînd voinţa poporului meu, exprimată de reprezentanţii majorităţii lui… [de] şefii partidelor democratice, ca să ieşim imediat din război pentru a salva ţara de un dezastru mai mare pentru toată lumea, am hotărit să vă propun răsturnarea chiar astăzi […] iar dacă refuzaţi, atunci demisionaţi acum”. Ion Antonescu, după ce declarase de mai multe ori că ar fi gata să cedeze puterea adversarilor săi politici, a răspuns: „Ce-i asta? O curată nebunie! Să nici nu vă gîndiţi a insista, căci nu primesc propunerea, nici o propunere de felul ăsta; voi salva ţara atunci şi aşa cum ştiu că trebuie şi eu îmi voi alege momentul retragerii de la conducerea statului. Eu…” Generalul Sănătescu l-a întrerupt strigînd: „Nu înţelegeţi că nu este o rugăminte, ci un înalt ordin? ” Răspunsul, şi mai strigat, al lui Ion Antonescu care s-a auzit pe sală a fost: „Nu primesc nici un ordin de la nimeni – sunt înzestrat cu puteri depline pentru conducerea statului român de Vodă Carol [sic!], şi nu de Mihai – eu poruncesc şi nu primesc porunci de la dumneavoastră”. Replica regelui a fost: „dacă acesta vă este răspunsul, atunci sunteţi destituit” – apoi a părăsit salonul în care a intrat imediat maiorul Anton Dumitrescu care a spus „Domnule mareşal, în numele şi din ordinul M[ăriei] S[ale] regelui Mihai sunteţi arestat”. Ion Antonescu a abordat discuţia pe ton de reproş сц generalul Sănătescu, care ezita în mod vizibil. În acel moment Mocsony-Stârcea a strigat „… ordinul regal, daţi comanda”, ordinul fiind repetat de colonelul Emilian Ionescu şi implementat de maiorul Dumitrescu şi de cîţiva subofiţeri din subordinea sa. Ion şi Mihai Antonescu au fost arestaţi şi închişi în safeul Palatului Regal. A fost imediat arestată garda de corp a lui Ion Antonescu aflată în curtea palatului. Era ora 17:18. Generalul Constantin Sănătescu a fost numit prin decret regal prim-ministru şi s-a trecut la arestarea imediată a generalilor Constantin Pantazi, D. Popescu (miniştrii de război şi de interne), C.Z. Vasiliu (secretar de stat la Ministerul de Interne) şi a colonelului Mircea Elefterescu (prefectul poliţiei capitalei), consideraţi ca fiind fideli lui Ion Antonescu. Ei au fost într-adevăr arestaţi în următoarea jumătate de oră. Arestarea lui Eugen Cristescu, şeful SSI, şi a generalului de jandarmi Tobescu era, de asemenea, o prioritate [36]. La 19:30, Eugen Cristescu informa la ambasada germană pe Killinger despre lovitura de stat, iar la ora 20:00, Hitler era, de asemenea, informat despre ea.

Consecinţele militare de amploare ale loviturii de stat de la Bucureşti au fost recunoscute de Aliaţi ca avind importanţă majoră pentru soarta războiului. La 26 martie 1946, preşedintele Truman l-a decorat pe Mihai I cu Legiunea de Merit „Pentru extraordinara contribuţie la cauza libertăţii şi democraţiei”, iar la 6 iulie 1945, un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS l-a decorat pe regele Mihai cu ordinul Victoria, „pentru actul curajos al cotiturii hotărîte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa cînd încă nu se precizase clar înfrîngerea Germaniei” [37].

După cîteva ore de arest în safeul regal, cei doi Antonescu au primit o masă, două scaune, creioane şi hîrtie. Ion Antonescu a redactat un memoriu care descria împrejurările arestării sale, precum şi un testament, iar Mihai Antonescu şi-a implorat în scris suveranul ca să-l elibereze […] pentru a putea continua tratativele cu Turcia. PNŢ nu fusese capabil să trimită la Palat un grup înarmat pentru a-i prelua pe arestaţi şi, în consecinţă, la 24 august 1944, ora 2:30, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, Constantin Pantazi şi Mircea Elefterescu au fost predaţi de garda Palatului Regal inginerului Ceauşu, alias Spătaru (Emil Bodnăraş). Aşa cum amintea Ioan Hudiţă în jurnalul său, la data de 24 august, Iuliu Maniu anticipa predarea celor arestaţi trupelor sovietice: „Lui Maniu nu i-a plăcut nici faptul că Antonescu şi colaboratorii săi arestaţi au fost predaţi în paza lui Bodnăraş […] regele şi carliştii din apropierea lui, de teamă ca nu cumva noi să-l facem scăpat pe Antonescu [sic!] , au preferat să-l dea în paza comuniştilor pentru ca aceştia să-l predea ruşilor de îndată ce vor ajunge în capitală…” [38]. Bodnăraş i-a transportat pe cei cinci arestaţi la o casă conspirativă a PCR din cartierul Vatra Luminoasă unde au fost ţinuţi sub gardă dublă, a PCR şi a armatei române, pînă la 31 august 1944. La această dată, la ora 11:00, generalii sovietici Burenin şi Tevcenkov – care, conform memoriilor lui Mocsony-Stârcea, erau în posesia unui ordin scris al lui Stalin – au cerut primului-ministru Sănătescu să aprobe inspectarea arestului fostului şef de stat român. Generalii sovietici s-au prezentat la casa conspirativă a PCR, unde, cu concursul lui Emil Bodnăraş, l-au forţat pe generalul Aldea, ministru de interne în noul guvern Sănătescu, să-i predea pe cei cinci arestaţi [39]. Arestaţii au fost transportaţi cu trei automobile Zis şi două maşini de escortă timp de două zile (cu opriri la Dobroieşti, Tecuci şi lîngă Iaşi) pînă la Bălţi, de unde un tren special cu vagon de dormit şi vagon-salon i-a transportat timp de trei zile pină la Moscova [40].

Între septembrie 1944 şi aprilie 1946, în toată perioada detenţiei lor în URSS, arestaţii români, membri ai administraţiei Antonescu, au fost păziţi şi interogaţi de SMERŞ (prescurtare de la Smert Spionam – Moarte Spionilor), contraspionajul militar sovietic care, în aprilie 1943, a fost detaşat de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), subordonat formal Statului Major al Armatei Roşii şi plasat sub directa autoritate a lui Iosif Stalin care era preşedintele GKO (Comitetului de Stat al Apărării) şi comisar al apărării. Cu cîteva săptămîni înainte ca Ion Antonescu şi membrii guvernului său să fie trimişi înapoi în România, „în martie 1946, SMERŞ şi-a încheiat formal activitatea devenind Direcţia a IlI-a a MGB [Ministerstvo Gosudarstvenoye Bezopasnosti – Ministerul al Securităţii Statului, o nouă denumire pentru NKGB]” [41]. Pe lîngă interogarea şi deportarea în GULAG (Direcţia Lagărelor de Muncă) a prizonierilor de război (sovietici reîntorşi din detenţie sau străini), SMERŞ a avut şi „sarcina de a «ajuta popoarele ţărilor eliberate de a stabili şi întări forme libere autohtone de guvernare» cu alte cuvinte să asigure stabilirea «democraţiilor populare de-a lungul frontierelor URSS»” [42]. SMERŞ a fost condus de general-colonel (avansat la acest grad la 9 ianuarie 1945) Victor Abakumov, care era comisar-adjunct al apărării şi care raporta direct lui Stalin, dar care era subordonat şi lui Lavrenti Beria, în calitatea acestuia de vicepreşedinte al GKO.

Sub coordonarea lui Abakumov, SMERŞ l-a răpit pe diplomatul suedez Râul Wallenbeg la Budapesta, în ianuarie 1945, care a dispărut ulterior în GULAG. Ca şef al MGB, începînd cu luna mai a anului 1945, Abakumov a orchestrat persecutarea şi demiterea de către Stalin a mareşalului Jukov. Prin consilierii MGB din „democraţiile populare”, Abakumov a fost implicat în fabricarea proceselor politice din ţările est-europene, cum ar fi procesul lui Rudolf Slansky în Cehoslovacia. În URSS, în anul 1949, el a contribuit direct la fabricarea acuzaţiilor „grupului de la Leningrad” şi la anchetarea membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, precum şi în organizarea asasinării lui Solomon Mikhoels preşedintele acestui comitet. În timpul anchetelor legate de Înscenările judiciare din URSS, Abakumov i-a interogat personal pe acuzaţi şi i-a ameninţat cu tortura. A fost arestat in 1951, eliberat de Beria la moartea lui Stalin şi executat, în 1954, pentru crimele sale. Organigrama serviciilor secrete sovietice din anii 1944-1946 indică faptul că Abakumov i-a raportat, în perioada detenţiei foştilor demnitari români în URSS, direct lui Stalin. În 1945, Stalin l-a desemnat pe Abakumov să facă parte din comisia sovietică ce a pregătit procesul de la Nurenberg [43]. „Pe cît era însă de lipsit de scrupule, Abakumov părea să nu fie înclinat spre falsificare, preferind dovezile factuale.” [44]

Ajunşi la Moscova, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, Constantin Pantazi şi Mircea Elefterescu au fost transportaţi la Galiţin, la aproximativ o oră distanţă cu maşina de Moscova, unde au avut domiciliu forţat într-o casă de vînătoare „încăpătoare şi aşezată în mijlocul unui superb parc cu brazi şi mesteceni”, lung de 1,5 km şi lat de 400-500 de metri „unde arestaţii stăteau în parc, se plimbau şi citeau” [45]. Conform memoriilor generalului Pantazi din 1946, viaţa celor cinci arestaţi la Galiţin, care a continuat pînă la 13 iunie 1945, era „un simpatic «domiciliu obligatoriu», […] un repaos de vacanţă plăcut. Viaţa materială […] se organizase în cele mai bune condiţii, printr-o cazare bună, o foarte bună hrană şi o completă echipare” [46]. Generalul Pantazi mai menţionează în memoriile sale, în legătură cu hrana arestaţilor de la Galiţin, că icrele negre formau „meniul obişnuit”, că „şampania […] se servea foarte des” şi că „în orice caz, vodca şi vinul negru dulce erau nelipsite” [47]. Pentru nevoile intelectuale ale arestaţilor au fost aduse cărţi ale autorilor Racine, Guy de Maupassant, Anatole France, Emile Zola, Romain Roland, precum şi ziarul Pravda care era tradus de translator [48]. Paza arestaţilor de la Galiţin era asigurată de personalul militar SMERŞ şi anume „7 ofiţeri cu grad de «starşi lieutenant» [locotenenţi-majori], un medic, doamna Vasilievna, un personal feminin de serviciu, un personal de pază compus din 40 de elevi de şcoală militară sau ostaşi” [49]. Acest personal militar a fost comandat iniţial de un general-maior, „foarte prevenitor… [şi] de o curtoazie deosebită pentru Mareşal”, care a decedat la două-trei săptămîni după sosirea arestaţilor români în urma unei crize de inimă [50]. După decesul generalului-maior comanda pazei a fost preluată de un maior cu numele de Rodin. Arestaţii au avut în permanenţă la dispoziţie un translator care, în primele săptămîni, a fost un ofiţer sovietic evreu cu numele conspirativ de „Vultur” ; acesta făcuse parte din escorta arestaţilor din România şi cunoştea România şi limba română ca orice român” [51]. După prima lună de detenţie, căpitanul „Vultur” a fost înlocuit de un nou translator, căpitanul SMERŞ Grigore Carpovici Calinin. În legătură cu comportamentul pazei de la Galiţin generalul Pantazi scrie în memoriile sale următoarele: „Camarazii ruşi erau foarte apropiaţi. Rusul are o natură mult asemănătoare naturii românului. Ei sunt veseli, prietenoşi, apropiaţi, înţelegători […] Trebuie însă să afirm cu toată convingerea şi sinceritatea că ofiţerii ruşi care ne-au păzit şi întreg personalul din jurul nostru au avut faţă de noi o purtare plină de îngăduinţă şi de cea mai mare civilitate” [52]. În timpul detenţiei lor la Galiţin, Mihai Antonescu şi C.Z. Vasiliu au fost consultaţi de medici specialişti (medicină internă, pentru Mihai Antonescu, şi inimă şi gît, pentru Vasiliu) aduşi de la Moscova [53].

La 5 septembrie 1944 arestaţii români au fost vizitaţi de Abakumov, care a avut pe rînd cîte o discuţie cu Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cu generalul Pantazi, cărora li s-au pus „întrebări lipsite de însemnătate, Mareşalului făcîndu-i-se aluzie asupra omorurilor de la Odessa. Mihai Antonescu a fost încîntat de conversaţia avută, fiind sigur că între el şi Abakumov se iscase o înţelegere plină de simpatie… Cînd vorbea de ministrul NKVD cu ofiţerii ruşi, [despre] care toţi spuneau că nu-l cunosc şi nu ştiu cine este, Mihai Antonescu îl denumea «domnul general-colonel cel simpatic, membru al guvernului»” [54]. La Crăciun, un colonel SMERŞ a avut discuţii cu cei cinci arestaţi. „EI a avut la început o discuţie de o oră cu Mareşalul şi apoi una de două ore cu Mihai Antonescu […] Colonelul rus a trecut apoi într-o cameră mai mare unde a avut discuţii cu generalii Vasiliu, Pantazi, şi colonelul Elefterescu.” [55]. Conform memoriilor generalului Pantazi, Mihai Antonescu a avut din nou iluzia că a reputat prin această discuţie „un însemnat succes”. Conform aceloraşi memorii, generalul Pantazi a încercat să compenseze „tonul plîngăreţ” al generalului Vasiliu printr-o poziţie demnă, specificînd că nu are nici o doleanţă. Ca în tot timpul detenţiei de la Galiţin, colonelul Elefterescu protesta împotriva deportării în URSS, refuzînd să mănînce altceva decît „două ceaiuri pe zi cu pîine” [56]. Relaţiile dintre generalul C.Z. Vasiliu, Mihai Antonescu şi căpitanul SMERŞ Calinin erau foarte strînse, acesta din urmă mergînd des la Moscova şi făcînd rapoarte în legătură cu deportaţii români [57]. Între arestaţii români existau şi tensiuni, pe fondul unor conflicte mai vechi, în special între generalul Pantazi şi Mihai Antoncscu.

Foştii demnitari români deţinuţi lîngă Moscova erau neliniştiţi de faptul că interogatoriile lor nu începeau şi încercau să anticipeze locul şi jurisdicţia sub care urma să aibă loc procesul lor. În consecinţă, în primăvara anului 1945, după ce s-a consultat cu colegii de detenţie, Ion Antonescu a înaintat maiorului Rodin un memoriu în care, după ce exprima protestul împotriva detenţiei membrilor guvernului său în URSS, afirma că „războiul contra URSS a fost provocat de situaţia internaţională”, fostul şef al statului renunţînd în acest memoriu la Basarabia” [58].

Conform generalului Pantazi, memoriul nega caracterul „hitlerist” (fascist) al regimului Antonescu şi facea complimente lui Stalin, caracterizat ca unul dintre „…cei mai mari căpitani ai omenirii” [59]. În acest memoriu, Ion Antonescu a „luat asupra sa omorurile cauzate de represiunea de la Odessa şi dezlegarea [rezolvarea] problemei evreieşti…”, insistînd asupra faptului că restul arestaţilor nu puteau fi învinovăţiţi de aceste fapte, fiind doar executanţi [60]. Această linie de apărare a fost urmată de majoritatea inculpaţilor din viitorul proces Antonescu atît în timpul interogatoriilor din URSS, cît şi în timpul celor din România.

În România, încă la 19 septembrie 1944, ministrul de interne, generalul Aldea, emisese ordinul de arestare a colaboratorilor Gestapoului, a „autorilor morali şi materiali ai crimelor politice săvîrşite la Bucureşti, Iaşi, în Basarabia, Transnistria şi Odessa, […] a personalului de conducere de la Guvemămîntul Transnistriei, a Subsecretariatului de Stat al Românizării, Colonizării şi Inventarului şi a Centrului Naţional al Românizării” [61]. Au avut loc şi o serie de modificări ale legislaţiei care aveau să permită urmărirea şi condamnarea celor acuzaţi de crime de război şi de dezastrul ţării. Conform articolului 14 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată de guvernul Sănătescu în septembrie 1944, „înaltul Comandament Român şi guvernul român aveau obligaţia de a colabora cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război…” Actul constituţional de la 31 august 1944 a fost completat de Decretul nr. 1849, din 10 octombrie 1944, cu următorul cuprins: „legi speciale vor prevedea condiţiunile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care, în orice calitate şi sub orice formă, au contribuit la dezastrul ţării şi în special la războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite…” [62]. Alte modificări ale legislaţiei privind criminalii de război au avut loc în timpul guvernării generalului Rădescu. „Pe temeiul Decretului 1849, din 10 octombrie 1944, Consiliul de Miniştri a dezbătut şi aprobat două decrete-legi, puse în aplicare prin Legile nr. 50 şi 51, din 20 ianuarie 1945. Prima se referea la urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război… [şi] stabilea o procedură specială. Se instituia o funcţie nouă de acuzatori publici. Ei erau desemnaţi de ministrul de justiţie dintre magistraţi, jurişti, membri ai corpurilor constituite sau membri ai organizaţiilor profesionale… Curtea specială pentru crimele de război avea 7 membri dintre care 3 judecători desemnaţi de Ministerul de Justiţie, iar patru persoane desemnate de cele patru partide ale coaliţiei guvernamentale: PNL(1), PNŢ(1), FND(2)…[63]. Legea nr. 50 definea ca fiind criminali de război pe cei care:

– au hotărît declararea sau continuarea războiului contra URSS şi a Naţiunilor Unite;
– au supus la un tratament inuman prizonierii sau ostaticii de război;
– au ordonat sau au săvîrşit acte de teroare, de cruzime sau de suprimare a populaţiei pe teritoriile unde s-a purtat războiul;
– au ordonat sau au săvîrşit represiuni colective sau individuale în scop de persecuţie politică sau din motive rasiale asupra populaţiei civile;
– au ordonat sau au săvîrşit munci excesive sau deplasări şi transporturi de persoane în scopul exterminării acestora…” [64].

Cealaltă lege din 1945, nr. 51, a fost dată „pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării”. Cazurile de răspundere penală îi priveau pe: „acei care au instaurat regimul de dictatură, au încheiat alianţa cu Germania şi au pornit războiul contra URSS… [pe] acei […] care au consimţit cedarea Transilvaniei de Nord… [pe] acei care interesat s-au pus în slujba organelor de propagandă germane activînd în scopul de a alătura şi a aservi România Germaniei hitleriste” [65]. Aceste două legi aveau să stea la baza procesului membrilor guvernului Antonescu din primăvara anului 1946.

Crimele de război (care rămîn indescriptibile), aşa cum au fost ele definite de Legea 50 şi care au fost comise de administraţia Antonescu, au constituit cel mai solid cap de acuzare în procesele în care au fost judecaţi membrii guvernului, dar şi ofiţerii şi subofiţerii jandarmeriilor (ţinînd de ministerele de război şi interne) implicaţi în atrocităţi contra populaţiei civile. Informaţiile oferite de acuzaţi în timpul interogatoriilor şi dovezile produse de instanţe prin documente şi mărturii corelate şi verificabile constituie un criteriu serios de evaluare a acestor procese.

Pe baza articolului 14 din Convenţia de Armistiţiu şi pe baza Legii 50 din 21 ianuarie 1945, la data de „29 ianuarie 1945 Consiliul de miniştri ordona arestarea a 29 de persoane bănuite de a fi comis crime de război spre a fi deferite acuzatorilor publici […] Din demnitarii de pînă la 23 august 1944, lista cuprindea pe: mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, general Constantin Pantazi, Eugen Cristescu, colonel Mircea Elefterescu, Radu Lecca, generalii Costantin Z. Vasiliu, Constantin Tobescu, Cornel Calotescu, Constantin Voiculescu… Alte 37 de persoane erau urmărite pentru funcţiile deţinute în timpul administraţiei româneşti în Transnistria. Lista începea cu profesorul Gh[eorghe] Alexianu, fost guvernator al provinciei. Urmau comisari de poliţie, comandanţi de legiuni de
jandarmi şi posturi de jandarmi, prefecţi ai judeţelor în Transnistria, personal al serviciilor de siguranţă… în aceeaşi şedinţă din 29 ianuarie 1945, Consiliul de miniştri ordonă şi arestarea a 65 de persoane bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării…”, listă care cuprindea pe membrii legionari şi ne-legionari ai guvernelor Antonescu, pe unii membri ai guvernelor lui Carol al Il-lea ca Mihail Manoilescu şi Ion Gigurtu, precum şi pe Gheorghe A.C. Cuza, Maria Antonescu, Veturia Goga etc. [66]

La 6 martie 1945 guvernul Groza, guvern impus de URSS şi dominat de PCR, a preluat puterea. Între membrii guvernului se aflau Gheorghe Tătărescu, şef al grupării dizidente PNL, şi Mihail Ralea care aparţinea Frontului Plugarilor; aceştia, în viziunea PNŢ, ar fi trebuit să se afle pe banca acuzaţilor în calitatea lor de colaboratori proeminenţi ai guvernării lui Carol al II-lea. În aprilie 1945, peste o mie de magistraţi români au fost demişi, iar la 22 mai 1945 a fost condamnat primul lot de 29 de criminali de război acuzaţi de masacrele de la Odessa şi deportările din Bucovina (între care generalii Macici, Trestioreanu şi Calotescu) [67]. La 5 aprilie 1945, A.P. Pavlov, consilier politic pe lîngă Comisia Aliată de Control, transmitea lui A.I. Vîşinski, locţiitor al comisarului pentru afaceri externe al URSS, următoarele întrebări din partea lui Lucreţiu Pătrăşcanu privitoare la viitorul proces al vîrfurilor administraţiei Antonescu bănuiţi de crime de război:

„ 1. Care sunt considerentele guvernului sovietic privind judecarea lui Antonescu şi clicei [clicii] sale care se află sub pază înarmată în URSS ?
2. Cînd şi cum, după opinia guvernului sovietic, trebuie judecaţi marii criminali de război aflaţi acum în mîna autorităţilor române?
3. În cazul în care acest proces începe urmează ca Antonescu să fie judecat în contumacie ?
4.Ce este necesar să se întreprindă în opinia guvernului sovietic, pentru coordonarea acţiunilor organelor corespunzătoare sovietice şi române în vederea pregătirii materialelor pentru proces” [68].

Acest mesaj înmînat la Moscova comisarului pentru afaceri externe, V.M. Molotov, şi locţiitorului acestuia, V.I. Dekanozov, era însoţit de următoarea recomandare a lui A.P. Pavlov: „consider posibilă organizarea procesului lui Antonescu în România”[69].

Interogatoriile celor cinci arestaţi români de la Galiţin au început, practic, în mai 1945, după data capitulării Germaniei naziste. În această perioadă, discuţiile cu colonelul SMERŞ continuau şi, treptat, luau o formă diferită faţă de cele precedente: „colonelul anchetator însă începuse să practice un procedeu de interogator, aşa încît Mareşalul se aşezase într-o poziţie de rezistenţă din care
luptă cu cerbicie” [70]. La 10 iunie 1945, generalul C.Z. Vasiliu a fost dus la Moscova pentru o noapte la un interogatoriu după care a fost readus la Galiţin. Generalul Pantazi anticipa corect că „… ancheta nu va putea fi făcută cu noi stînd împreună şi consultîndu-ne tot timpul. Atunci cînd va începe serios, vom fi izolaţi, nemaiputînd lua legătura unii cu alţii” [71]. Cei cinci arestaţi de la Galiţin nu
aveau de unde să ştie că, încă din martie şi aprilie 1945, SMERŞ interoga în mod susţinut pe Gheorghe Alexianu, Eugen Cristescu şi Radu Lecca.

La 13 iunie 1945 cei cinci arestaţi au fost mutaţi de la Galiţin într-o vilă de lemn, în estul Moscovei, în condiţii descrise de Constantin Pantazi ca fiind civilizate, dar nu atît de luxoase ca la Galiţin. La această dată, situaţia s-a precipitat: Ion Antonescu a avut o discuţie cu Victor Abakumov care, conform relatărilor făcute de Constantin Pantazi, „deşi foarte politicos, i-a spus Mareşalului în faţă, pe un ton care nu admitea replica, faptul că nu înţelege de ce Mareşalul nu vrea să spună adevărul. «Da, domnule Mareşal, ai făcut război agresiv şi de jaf şi eşti hitlerist, fiindcă la Odessa ai întrebuinţat metodele pe care le-au întrebuinţat hitleriştii»” [72]. În urma
acestei discuţii Ion Antonescu a devenit foarte iritat cerînd insistent hîrtie şi creioane şi declarînd generalului Pantazi: „eu voi fi executat sigur. Nu-mi rămîne decît să încerc să vă salvez pe dumneavoastră şi voi încerca”[73]. La 14 iunie 1945, Ion Antonescu a încercat să se sinucidă spînzurîndu-se. Din acel moment, cei cinci arestaţi au fost strict supravegheaţi zi şi noapte, iar o zi mai tîrziu interogatoriile lor au reînceput pe fondul unor crize de nervi ale lui Mihai Antonescu care încerca să-i scrie memorii de protest lui Vîşinski. Pe 16 iunie, Abakumov a avut o discuţie cu fiecare dintre cei arestaţi, iar o zi mai tîrziu, pe 17 iunie 1945, arestaţii au fost mutaţi la închisoarea Lubianka, unde au fost deţinuţi şi interogaţi separat de SMERŞ pînă la jumătatea lunii aprilie a anului 1946, cînd au fost readuşi în România.

Se pune întrebarea legitimă: de ce au fost cei cinci ex-demnitari români ţinuţi in condiţii privilegiate la Galiţin pînă la începutul lunii iunie 1945? Se pot avansa numai ipoteze, dar nu un răspuns clar. O ipoteză ar fi faptul că în perioada respectivă conducerea sovietică nu avea o strategie clară privind ritmul comunizării Europei de Est şi că Antonescu era deţinut în condiţiile respective în ipoteza unei eventuale reutilizări în România. Este cunoscut astăzi faptul că Beria era partizanul unei comunizări mai lente a viitoarelor ţări socialiste. Cealaltă ipoteză ar fi faptul că, în anumite situaţii – a se vedea cazul generalului von Paulus -, prizonierii de rang înalt erau trataţi de autorităţile sovietice conform statutului lor. În orice caz, este limpede că tratamentul celor cinci deţinuţi de la Galiţin s-a schimbat odată cu înfrîngerea Germaniei naziste şi începerea pregătirilor pentru procesul de la Nürnberg.

Memoriul înaintat de Ion Antonescu maiorului Rodin la Galiţin, precum şi interogatoriile luate în vila din estul Moscovei între 13 şi 17 iunie 1945, nu se regăsesc în dosarul SMERŞ care provine din arhiva FSB şi se află în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington DC. Materialele care vor urma, publicate cu permisiunea FSB, conţin interogatoriile celor cinci, deţinuţi iniţial la Galiţin (Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, C.Z. Vasiliu, MirceaElefterescu) şi transferaţi ulterior la Lubianka sau alte închisori din Moscova, precum şi interogatoriile luate la Moscova lui Gheorghe Alexianu, Eugen Cristescu, Constantin Tobescu, Radu Lecca şi Maria Antonescu. Procesul-verbal al declaraţiei-interogatoriu luate generalului C.Z. Vasiliu pe 10 iunie 1945 la Moscova, redactat iniţial în limba franceză, este primul document care reflectă investigaţia SMERŞ făcută asupra celor deţinuţi la Galiţin. Ancheta SMERŞ conţine şi un al doilea volum cu 27 de documente care ilustrează în marea majoritate corespondenţa lui Ion Antonescu cu Hitler şi ofiţeri superiori germani; documentele provin, probabil, din arhiva Cabinetului Militar al Conducătorului Statului şi din arhiva personală a lui Ion Antonescu, fiind confiscate în mai 1945 de înaltul Comandament Aliat Sovietic. Toate aceste documente sînt inedite, cu excepţia a trei interogatorii şi a unei declaraţii ale lui Ion Antonescu (26 iunie, 1945 ; 6 şi 7 ianuarie 1946 şi 4 aprilie 1946) obţinute de Arhivele Naţionale ale României de la FSB şi publicate, cu permisiunea aceleaşi instituţii, de Teodor Mavrodin în 1998 şi, separat, de Marcel-Dumitru Ciucă în acelaşi an. A mai fost publicat de către Teodor Mavrodin, avînd aceeaşi provenienţă, procesul-verbal de primire (cu data de 9 aprilie 1946) a inventarului efectelor personale ale lui Ion Antonescu cu care acesta a fost repatriat [74].

Aflat încă in domiciliul forţat de la Galiţin, generalul Constantin Pantazi anticipa în legătură cu mersul viitor al investigaţiei SMERŞ: „… i-am raportat Mareşalului că este sigur că în ţară s-au făcut anchete în amănunt şi interogatoriul nostru va porni sigur de la datele anchetei şi de la concluziile la care s-a ajuns…” [75]. Această anticipare a fost corectă numai în ceea ce priveşte ancheta din România, care s-a desfăşurat în paralel cu ultima parte a investigaţiei SMERŞ şi care a utilizat o masă mare de documente incriminatorii pentru cei acuzaţi, care proveneau din arhivele româneşti. Anticiparea lui Pantazi nu s-a adeverit în privinţa anchetelor SMERŞ ce nu au fost utilizate de anchetatorii români care, aparent, nu au avut acces la ele. Mai mult, Abakumov şi subordonaţii săi nu au încercat să coreleze declaraţiile celor investigaţi cu documentele din arhivele româneşti la care ei aveau un acces exclusiv (autorităţile sovietice confîscaseră nu numai arhiva personală a lui Ion Antonescu, dar şi toate documentele Cabinetului pentru Administrarea Basarabiei şi Bucovinei – CBBT). Privind retrospectiv, este foarte clar că serviciile secrete sovietice nu aveau încredere în noii lor aliaţi est-europeni şi că informaţiile culese de ele nu erau transmise noilor aliaţi. Această neîncredere s-a reflectat în privinţa datelor culese pe baza interogatoriilor celor bănuiţi de crime de război şi aflaţi în arest în URSS, date care nu au fost transmise în România.

În legătură cu locul şi condiţiile de detenţie din închisorile din Moscova a celor cinci, în prealabil deţinuţi la Galiţin, şi în legătură cu detenţia celorlalţi demnitari deţinuţi în URSS între 1944 şi 1946 s-au păstrat informaţii fragmentare, în memoriile sale, generalul Pantazi menţionează că, începînd cu 17 iunie 1944, a fost deţinut la Lubianka. Se pare însă că unii dintre foştii demnitari români deţinuţi la Moscova au fost în arest şi la închisoarea Lefortovo. Astfel, Radu Lecca declara în închisoare în România că ar fi fost deţinut la Lefortovo; conform arhiviştilor FSB, aceeaşi închisoare ar fi fost unul din locurile de detenţie ale lui Ion Antonescu [76]. La 14 aprilie 1946 ora 21, Ion Antonescu i se plîngea lui Avram Bunaciu în legătură cu condiţiile de arest din România, opunînd acestor condiţii pe cele din arestul din URSS: „Este umezeala aceasta, cimentul acesta, gratiile, nu este lumină. La Ruşi în fiecare zi ne plimba[u] la soare 30 de minute. Nu numai pe noi, dar pe toţi prizonierii. Stăteam în case [cuvînt indescifrabil]. […] Soldaţii de pe sală, parcă ostentativ, încarcă şi descarcă armele. Alături de mine sunt 2 doamne. Ruşii nu făceau asta” [77]. Odată reîntoarsă în România, Maria Antonescu va declara despre perioada de detenţie de la Moscova: „Am stat la închisoare. Am fost singură în cameră. […] Aveam voie seara să ies pe o terasă pentru un sfert de ceas, dar astă vară am fost foarte bolnavă şi am stat două luni în pat” [78].

Foştii demnitari români aflaţi in închisorile de la Moscova erau ţinuţi separat de ceilalţi deţinuţi români, dar nu întotdeauna în izolare. Spre exemplu, Eugen Cristescu, care a fost transferat autorităţilor sovietice la 14 octombrie 1944, a stat în arest la Moscova, conform mărturiei lui Gabriel Bălănescu – ulterior coleg de celulă în România -, cu „Ianaghita [?], fostul comandant [japonez] al Fort Arthur-ului, [cu] fostul şef al tătarilor din Crimeea şi [cu] Schaner (fost radiotelegrafist al armatei lui von Manstein)” [79]. Pe lîngă ofiţerii SMERŞ, la interogatorii participau şi alţi militari sovietici. În cazuri speciale, se organizau interogatorii cu scop didactic. Eugen Cristescu relata în legătură cu ancheta de la Moscova: „Un număr din «şedinţele» la care am fost anchetat la Moscova au fost dedicate Mişcării Legionare. Ore întregi am fost interogat despre metodele legionare de educaţie şi de luptă. Unul din anchetatori a fost generalul Vinovgradov. În timp ce despre corpul diplomatic eram anchetat în prezenţa a doi sau trei asistenţi, desigur din NKVD sau din armată, cele despre Mişcarea Legionară erau onorate de 150-200 în săli mai spaţioase, uneori chiar mai mulţi «specialişti», toţi îmbrăcaţi în civil” [80]. Uneori erau organizate confruntări între deţinuţi. În timpul unui interogatoriu efectuat în detenţie în România, la 11 octombrie 1950, Radu Lecca îşi amintea: „Cu ocazia interogatoriilor la care am fost supus în timpul şederii mele la Moscova în închisoarea Lefortovski [Lefortovo – n.n.] a Ministerului de Interne Sovietic, mi s-au citit de către anchetatori unele pasagii ale declaraţiilor făcute de Gustav Richter, fost ataşat de poliţie german la Bucureşti. […] A avut loc şi o confruntare între Richter şi mine pentru clarificarea anumitor chestiuni privind Centrala Evreilor din România” [81].

Interogatoriile foştilor demnitari români au fost efectuate în general de un membru al departamentului de instrucţie (investigaţii) SMERŞ cum ar fi locotenet–colonelul Socolov, şef al acestui departament, sau adjuncţii săi locotenet-colonel Lihacev, maiorii Sedov şi Covalenco sau căpitanii Grisaev şi Sinitin, şi de un translator SMERŞ: căpitanul Calinin, (fost translator al celor cinci deţinuţi la Galiţin), locotenetul Znamerovschi, maiorul Poleacov sau locotenetul-major Etina. Ocazional, Abakumov participa la cîte un interogatoriu cum a fost, se pare, cazul lui Radu Lecca; acesta a fost interogat în România de reprezentantul direcţiei de contrainformaţii SMERŞ, căpitanul Garkavenko. Orele interogatoriilor nu sînt marcate întotdeauna; ele sunt, în general, decente cu excepţia interogatoriului generalului C.Z. Vasiliu, din 27 iunie 1945, care a început la ora 21:30 şi s-a sfîrşit la 3 dimineaţa în ziua următoare, şi cel al lui Mihai Antonescu de la data de 5 iulie 1945, care a început la ora 22 şi s-a sfirşit la ora 24. Ion Antonescu a
fost supus unui un număr redus de interogatorii (3 interogatorii şi o declaraţie) în timp ce Mihai Antonescu a fost interogat de şase ori, iar Gheorghe Alexianu de opt ori. Este evident că, pentru investigatorii SMERŞ, Mireea Elefterescu şi Maria Antonescu au prezentat un interes redus (două, respectiv un interogatoriu). Deşi multe din interogatorii există şi în rusă, şi în română, o parte din ele (în special în cazurile lui Eugen Cristescu şi Radu Lecca) s-au păstrat numai în limba rusă.

Documentele originale în limba română sînt de multe ori deficiente din punct de vedere gramatical şi al expresiilor folosite. Spre exemplu, în unele interogatorii abundă expresii sau cuvinte de tipul „cetăţeni de pace sovietici”, „năvălirea asupra Uniunii Sovietice”, „fapte de furături”, „jeneral” în loc de general etc.

Există în dosarul SMERŞ şi documente originale în limba franceză: fără îndoială, din lipsa translatorilor de limbă română, unele interogatorii, ca, de exemplu, cel al generalului C.Z. Vasiliu din 10 iunie 1945 sau ca cel al lui Mihai Antonescu din 23 iunie 1945, au fost făcute în această limbă. Anchetatorii SMERŞ păreau să fie conştienţi de calitatea deficitară a traducerilor în limba română. Astfel, interogatoriul generalului Pantazi, condus de maiorul Sedov la data de 7 ianuarie 1946, conţine următoarea menţiune: „interogatoriul s-a făcut în limba română cu participarea interpretului militar căpitanul Calinin, care a fost avertizat de răspundere pentru traducere nedreaptă”. O menţiune similară, fiind avertizat de această dată locotenentul-interpret Znamerovschi, conţine interogatoriul generalului C.Z. Vasiliu întocmit la 7 ianuarie 1945 de maiorul Covaleneo. Interogatoriile cele mai bogate în informaţii sînt, în general, cel din iunie şi iulie 1945. Dimpotrivă, cele din prima săptămînă a lunii aprilie a anului 1946 sînt foarte scurte, formale şi precedă imediata predare a foştilor demnitari români autorităţilor din ţara lor.

Temele predilecte ale anchetatorilor SMERŞ utilizate în investigarea foştilor demnitari români au fost: alianţa României cu Germania nazistă şi relaţiile autorităţilor române cu conducerea nazistă, pregătirea războiului împotriva URSS, evacuarea bunurilor economice de către autorităţile române din Transnistria pe teritoriul României, tratamentul prizonierilor de război sovietici, al partizanilor şi crimele împotriva „cetăţenilor paşnici sovietici”. Această ultimă expresie se referea, în general, la tratamentul evreilor. Autorităţile sovietice au creat în 1942 Comitetul Evreiesc Antifascist care a avut un important rol propagandistic în străinătate, în special în SUA. Ca urmare, în 1943, în documentele oficiale sovietice privind crimele comise pe teritoriul URSS de către trupele germane şi aliaţii acestora termenul de evreu era încă utilizat. Începînd cu 1944, acest termen dispare, fiind înlocuit cu eufemismul „cetăţeni paşnici sovietici”. Această situaţie se reflectă în interogatoriile foştilor demnitari români. O excepţie majoră o fac
interogatoriile lui Radu Lecca; prin funcţia sa de comisar la guvernului pentru probleme evreieşti, interogatoriul său a necesitat întrebări care nu puteau evita termenul în cauză. După război, antisemitismul a devenit în URSS o componentă de bază a ideologiei oficiale, el fiind dirijat de la nivelul cel mai înalt al conducerii sovietice. În 1945, la conferinţa de la Yalta, Stalin i-a spus lui Franklin Delano Roosevelt că evreii erau „profitori şi paraziţi” [82]. Este interesant de observat că, chiar şi atunci cînd întrebările anchetatorilor SMERŞ se referă exclusiv la „cetăţenii paşnici sovietici”, unii dintre cei anchetaţi răspund referindu-se cu precădere la crimele împotriva evreilor.

La 22 februarie 1946, Gheorghe Tătărescu a transmis lui A.I. Vîşinski prin ambasadorul sovietic la Bucureşti, Kavtaradze, un mesaj care exprima dorinţa guvernului român de a „continua şi accelera” judecarea criminalilor de război. Mesajul menţiona că „guvernul român roagă guvernul Uniunii Sovietice să pună la dispoziţia Secţiei I a Tribunalului poporului din Bucureşti atît pe Ion Antonescu, cît şi pe Mihai Antonescu împreună cu generalul Pantazi, generalul C. Vasiliu, ambii foşti membri în guvernul Antonescu, cît şi pe Eugen Cristescu, R. Lecca, colonelul Elefterescu şi Maria Antonescu…” [83]. Mesajul a fost înaintat lui Stalin, Molotov, Malenkov, Beria, Mikoian, Jdanov. La ministerul afacerilor externe al URSS, Lavriscev, şef al secţiei Balcani din acest minister, îi propunea lui Dekanozov, pe 23 februarie 1946, să se ceară avizul SUA şi al Marii Britanii în această problemă [84]. La 3 aprilie 1946, Dekanozov a întocmit, cu aprobarea scrisă a lui Molotov (care a semnat propunerea la 4 aprilie 1946), o scrisoare adresată lui Abakumov, care propunea transferul demnitarilor români în România în două grupuri : primul compus din Ion şi Mihai Antonescu, Constantin Pantazi şi C.Z. Vasiliu, şi al doilea compus din Eugen Cristescu, Radu Lecca, Gheorghe Alexianu, Mircea Elefterescu şi Maria Antonescu [85].

La 9 aprilie 1946, la Bucureşti, locotenent-colonelul SMERŞ Rodin, însărcinat în 1944-1945 cu paza demnitarilor români la Galiţin, a predat Şefului Corpului Detectivilor, Alexandru Nicolschi, pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Pantazi şi pe C.Z. Vasiliu. Restul foştilor demnitari interogaţi la Moscova au fost şi ei readuşi în ţară după cîteva zile, imediat intrînd cu toţii în interogatoriile care au premers proceselor lor.

Interogatoriile SMERŞ de la Moscova au fost inegale, in general, demnitarii deţinuţi în prealabil la Galiţin au fost interogaţi mai rar şi pentru perioade mai scurte decît ceilalţi. Este limpede că Ion Antonescu a fost menajat şi că în interogatorii s-a insistat mai mult asupra alianţei sale cu Germania nazistă. Anchetele din Uniunea Sovietică a foştilor demnitari din guvernul Antonescu au fost uneori improvizate sau slab pregătite. Anchetatorii SMERŞ au utilizat predominant întrebări generale, evitînd de multe ori amănuntele. Excepţie fac interogatoriile lui Radu Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu, unde întrebările au fost mai bine pregătite, ele fiind mai bogate în informaţii. Este interesant de observat că anchetatorii SMERŞ au ignorat complet masacre de amploare precum cele din judeţul Golta din 1941-1942. Tehnica generală a acuzaţiilor în timpul interogatoriilor de la Moscova a fost de a atribui răspunderea pentru crimele împotriva evreilor colegilor din guvern sau, mai rar, lui Ion Antonescu. Spre deosebire de interogatoriile din România, declaraţiile celor interogaţi la Moscova nu au fost conexate cu documente oficiale româneşti incriminante. Interogatoriile SMERŞ de la Moscova nu au fost trimise magistraţilor români şi nu au fost utilizate în procesele ce au urmat în România. Valoarea documentară a acestor interogatorii şi declaraţii constă nu numai în faptul că ele au fost pînă de curind
complet inaccesibile, ci şi în informaţiile pe care acestea le conţin; comparate cu cele din dosarele judiciare din România, dau o imagine mai clară a modului în care foştii demnitari ai regimului Antonescu şi-au văzut şi şi-au prezentat propriul rol.

Aşa cum menţiona Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România „procesul lui Ion Antonescu şi al colaboratorilor săi apropiaţi nu a fost o problemă exclusiv românească. Declaraţia de la Moscova din 1 noiembrie 1943, decizia întîlnirii de la Yalta în legătură cu pedepsirea urgentă a criminalilor de război, din februarie 1945, şi al doilea paragraf al Declaraţiei Aliaţilor date după prăbuşirea Germaniei naziste, la 5 iunie 1945, toate acestea s-au combinat pentru a transforma pedepsirea liderilor fascişti români într-o chestiune de justiţie universală, într-o manifestare a comunităţii internaţionale pentru eradicarea acelei ideologii care dusese la rezultate atit de oribile în întreaga Europă” [86]. Conform aceluiaşi Raport Final, „Holocaustul a fost prezent într-un procent de 23% din rechizitoriu şi din întreg corpusul de dovezi, iar soarta evreilor a fost pusă în discuţie de instanţă atunci cînd documentele sau evenimentele incriminau pe unul sau pe altul dintre acuzaţi” [87]. Chiar şi în această situație, dovezile documentare produse de Curte privind ordonarea sau desăvîrșirea de acte de teroare, de cruzime sau de suprimare a populaţiei pe teritoriile unde s-a purtat războiul, ordonarea sau săvîrşirea de represiuni colective sau individuale din motive rasiale asupra populaţiei civile şi ordonarea sau săvîrşirea de munci excesive sau de deplasări şi transporturi de persoane în scopul exterminării acestora (Legea 50 din 20 ianuarie 1945) au fost ample şi amănunţite.

În procesul său. Ion Antonescu a fost condamnat la moarte de şase ori pentru crime privitoare la dezastrul ţării, prin săvîrşirea crimei de război. A mai fost, de asemenea, condamnat de patru ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la temniţă grea pe 20 de ani şi o dată la detenţiune riguroasă de 20 de ani. Pedepsele cu închisoarea au fost însoţite de 10 ani de degradare civică. Ion Antonescu a fost achitat de două ori pentru crime privitoare la dezastrul ţării, prin săvîrşirea crimei de război. Acuzatul urma să execute numai una dintre pedepse, şi anume pe cea mai gravă. Trei dintre condamnările la moarte ale lui Ion Antonescu au fost justificate prin faptul că a ordonat acte de teroare, cruzime sau de suprimare asupra populaţiei din teritoriile în care s-a purtat războiul”, prin faptul că „a ordonat represiuni colective sau individuale în scop de persecuţie politică sau din motive rasiale asupra populaţiei civile” şi prin faptul că a „ordonat sau organizat munci excesive sau deplasări şi transporturi de persoane în scopul exterminării acestora” [88]. Ion Antonescu a fost executat împreună cu Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu şi Gheorghe Alexianu, la 1 iunie 1946, la Jilava.

Procesul în care au fost implicaţi Ion Antonescu şi principalii săi colaboratori a fost însă politizat: „în acest proces au fost prezentate şi dezbătute doar ameninţările Germaniei naziste la adresa independenţei României. Cu alte cuvinte tribunalul nu a permis discutarea liberă a alternativelor cu care s-a confruntat România în toamna şi iarna anului 1940. […] Problema statutului Basarabiei ca teritoriu românesc anexat Uniunii Sovietice a fost, de asemenea, un subiect tabu…” [89]. Mai mult „unul dintre obiectivele procesului a fost discreditarea liderilor naţionali, a partidelor şi forţelor care ar fi putut să se opună preluării României de către comunişti – precum Maniu, Brătianu şi Mihalache de la Partidul Naţional-Liberal şi de la cel Naţional Ţărănist şi a colaboratorilor apropiaţi ai acestora. Anchetatorii, acuzatorii şi Curtea doreau să-i lege pe Maniu şi Brătianu de regimul fascist, să-i califice drept complici ai scopurilor criminale ale acestui regim şi să-i prezinte ca sprijin tacit la planurile lui Antonescu. […] Din acest punct de vedere, procesul a deschis drumul pentru campania care a culminat cu marele spectacol politic din 1947 – cel al lui Maniu, Brătianu şi Mihalache…” [90].

Politizarea procesului Antonescu a întrunit rezervele Washingtonului şi Londrei. Aliaţii occidentali nu au manifestat însă rezervă în legătură cu sentinţele date lui Ion Antonescu şi principalilor săi colaboratori. Această politizare a procesului Antonescu, politizare care nu poate anula crimele comise de acest regim, este şi astăzi un pretext folosit de cei care militează pentru reabilitarea lui Ion Antonescu şi a membrilor guvernului său.

La 15 mai 1946, cu două săptămîni înainte de execuţia sa, Ion Antonescu declara într-un memoriu scris, adresat Curţii: „în ceea ce priveşte ororile […] am fost depăşit. […] Ca şef este drept să trag consecinţele. Nu aprob însă crimele, mă plec respectuos în faţa umbrelor lor şi cer iertare acelora care au avut de a suferi de pe urma lor […] eu, Onorat Tribunal, declar solemn, în acest ceas, că în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea toate greşelile pe care, eventual, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea le-au făcut [foştii mei colaboratori – n.n.]” [91].

Supravieţuirea evreilor din Muntenia, Moldova (fără Basarabia) şi din Transilvania de Sud se datorează deciziei lui Ion Antonescu de a amina deportările evreilor români în Polonia, din toamna lui 1942. Totuşi, responsabilitatea lui Ion Antonescu şi a regimului său este zdrobitoare în ceea ce priveşte moartea evreilor din Basarabia şi din Bucovina, moartea evreilor localnici din Transnistria şi regimul evreilor din Regat. Tratamentul la care Ion Antonescu şi regimul său i-au supus pe evrei „a subminat în mod serios poziţia României ca victimă a războiului şi a privat pe Ion Antonescu de o reputaţie onorabilă asemănătoare cu cea a Mareşalului Mannerheim al Finlandei” [92]. Ion Antonescu nu rezistă utilizatei comparaţii cu Mannerheim, pentru că mareşalul finlandez nu a continuat operaţiile militare pe teritoriul URSS, odată ce a recuperat teritoriile finlandeze ocupate de URSS, deşi ar fi putut să o facă fără probleme, în cadrul alianţei sale cu Germania. Temperamentul violent al lui Ion Antonescu şi caracterul totalitar al regimului
său i-au permis să ia decizii cruciale fără nici un fel de probleme de conştiinţă, fără o opoziţie reală. Trăsăturile de caracter ale lui Ion Antonescu şi esenţa guvernării sale n-au scăpat colaboratorilor săi. În ancheta SMERŞ de la Moscova Constantin Tobescu declara: „în armată se bucura de un mare prestigiu. Era considerat ca cel mai capabil dintre generali şi dintre ofiţeri de Stat Major. […Toată lumea românească a fost surprinsă de orientarea politică a Mareşalului Antonescu, către Germania pentru că era cunoscut ca un mare prieten al Franco-Englezilor. […] La început totuşi marea majoritate a opiniei publice româneşti a avut încredere în el. Curînd însă popularitatea sa a fost pierdută cînd s-au văzut marile greşeli politice ce a făcut. Cred că însuşi Mareşalul Antonescu simţea şi vedea clar greşelile sale, pentru că se simţea în ultima vreme că acţiunea de conducere a statului nu este sigur dirijată, că este timidă, şovăitoare. Mareşalul nu mai era omul de acţiune curajoasă din trecut şi din această cauză nu a putut el însuşi să desprindă ţara din alianţă şi tovărăşia de răsboi cu Germania. Era temperament autoritar şi violent. Rar cred că primea sfaturi”.

Nicoale Mareş, fost ministru al agriculturii in primul guvern Antonescu, un apropiat al Mareşalului scria despre acesta şi guvernarea sa, la 5 noiembrie 1943: „Nepregătirea lui, subiectivitatea, patima, lipsa de autoritate şi de măsură, lipsa de stăpînire de sine (cum poate stăpîni pe alţii cînd nu se poate stăpîni pe el), necunoaşterea oamenilor, iată tot atitea cusururi pe care nu trebuie să le aibă un om politic! […] La ce servea [sic! ] moralitatea şi cinstea personală neprihănită a Mareşalului, cînd sub el se fură, se înşală, se minte ca niciodată în ţara noastră. În şcoala de poduri am învăţat că nu se poate clădi decît pe ceea ce rezistă: dintre cei care-l înconjoară nimeni nu-i poate rezista, toţi sunt slugi plecate care îi ascund adevărul ca să nu-l supere. Toţi cei din jurul lui poartă o mare răspundere iar ţara va plăti din plin toate greşelile. Chestiunea evreiască va apăsa greu, greu de tot la încheierea păcii. Transnistria, Românizarea, Patronajul această ruşinoasă trinitate din care patronajul trage enorme venituri” [93].

Adversarul politic al lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu, cel care avea să participe activ la pregătirea răsturnării lui şi care avea să-i strîngă mîna la proces, din simţ al onoarei sau din confuzie, îi declară lui Ioan Hudiţă, la 10 august 1944: „Eu l-am considerat întotdeauna pe Antonescu […] ca pe un om dezaxat, un amestec de fanatism şi dezechilibru mintal, inteligent, priceput în chestiuni militare, dar cu totul superficial în problemele politice, îndeosebi, încăpăţînat ca un catîr, extrem de vanitos şi de preţios, un tip de conducător de anvergură, cum istoria lumii a cunoscut din nenorocire multe exemplare; el şi-a legat soarta de celălalt condotier, mai teribil decît el, care joacă pe o singură carte, a dezechilibrului său mintal, soarta unui întreg popor; se încurajează unul pe altul, căci au o soartă comună şi puţin le pasă dacă naţiunile se vor prăbuşi odată cu ei…” [94].

Arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi schimbarea de regim şi de alianţe internaţionale înfăptuite de către rege şi ceilalţi conspiratori au evitat înnultimul moment prăbuşirea naţiunii române. Fără acest act, România ar fi putut păşi în perioada postbelică nu numai fără Basarabia şi Bucovina de Nord, dar şi fără Transilvania de Nord.

NOTE:

[1]. Ioan Hudiţă, „Pagini de jurnal”, Magazin Istoric, nr. 5, 1999. Această versiune a scenei abdicării i-a fost confirmată lui Hudiţă şi de generalul Coroamă.

[2]. Ioan Hudiţă, „Pagini de jurnal”, Magazin Istoric, nr. 4, 1999.

[3]. Autorul consideră că regimurile fasciste întrunesc următoarele trăsături: anticomunism, naţionalism şovin şi xenofobie, rasism, cult al sîngelui şi al solului, mit al statului, cult al autorităţii ierarhice, al liderului suprem şi al elitelor, diversiune socială, violentă şi
expansionism. A se vedea Radu Ioanid, The Sword of the Archangel, East European Monographs, Boulder, 1990, pp. 20-23.

[4]. Alesandru Duţu. Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial, 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 8.

[5]. Ibidem.

[6]. Ibidem.

[7]. „Sinteza declaraţiei condamnatului Mocsoni [s/c / ] Stîrcea Ion”, United States Holocaust Memorial Museum/Serviciul Român de Informaţii, Record Group (RG) 25.004M, fond 40010, vol. 135, p. 9.

[8]. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului in România, Raport Final, Polirom, Iaşi, 2005, pp. 190-191.

[9]. USHMM/SRI, RG 25.004M, fond documentar, dosar 3041, raport SSI, Centru informativ Iaşi, 29 iulie, 1943.

[10]. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, prefacă şi note de Leon Volovici, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 385.

[11]. Foreign Relations of the United States, Diplomatic papers 1941, vol. II, Europe, United States Government Printing Office, Washington, 1959, p. 867; A se vedea şi National Archives Records Administration, RG 84, US Embassy Ankara, General Records, 1941, dosar 840.1, „Situation of the Jews in Romania”.

[12]. Ibidem, pp. 871-872, 874.

[13]. Hitler’s Table Talk, 1941-1944. His Private Conversations, Phoenix Press, Londra, 2000, pp. 49, 67.

[14]. Henrik Eberle, Matthias Uhl (eds.), The Hitler Book: The Secret Dossier Prepared for Stalin from the Interrogations of Hitler Personnel Aides, PublicAffăirs, New York, 2005, pp. 83-84. Raportul NKVD-MVD destinat lui Stalin şi bazat pe interogatoriile lui Linge şi Giinsche exista şi în Arhiva Prezidenţială a Republicii Ruse.

[15]. Ion Gheorghe, Mareşalul Antonescu, un dictator nefericit. Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, pp. 232-233.

[16]. The Hitler Book, ed. cit., p. 84.

[17]. Ibidem, p. 114.

[18]. Ion Gheorghe, Mareşalul Antonescu, un dictator nefericit, ed. cit., p. 307.

[19]. Ibidem, p. 309.

[20]. The Hitler Book, ed. cit., p. 115.

[21]. Ion Gheorghe, Mareşalul Antonescu, un dictator nefericit, ed. cit., p. 335.

[22]. The Hitler Book, ed. cit., p. 169; informaţia neverificată conform căreia Ion Antonescu ar fi fost bolnav de sifilis circula şi în România, iar Antonescu era informat asupra ei. La 9 nmartie 1944, Antonescu îi reproşa Iui Ioan Hudiţă faptul că Iuliu Maniu ar fi spus că el este un „sifilitic incurabil” (Ioan Hudiţă, Jurnal politic, 1 ianuarie-24 august, 1944, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1977, p. 99); după mărturia lui C.B., un martor ocular, care a discutat în 1946 cu medicul legist care a participat la execuţia lui Ion Antonescu, a confirmat că dictatorul român suferea de sifilis terţiar.

[23]. Ioan Hudiţă, Jurnal politic, 1 ianuarie-24 august, 1944, ed. cit., p. 93.

[24]. Ibidem, p. 136.

[25]. Ibidem, p. 142.

[26]. Ibidem, pp. 171-172.

[27]. Ibidem, p. 171.

[28]. Ibidem, p. 105.

[29]. Ibidem, p. 126.

[30]. Ibidem, p. 219.

[31]. Ibidem p. 250.

[32]. Ibidem, p. 343.

[33]. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p. 38.

[34]. loan Hudiţă, Jurnal politic, 1 ianuarie-24 august 1944, ed. cit., p. 493.

[35]. Sinteza declaraţiei condamnatului Mocsoni-Stircea Ion (sic!), United States Holocaust Memorial Museum/Serviciul Român de Informaţii, (USHMM/SRI), Record Group (RG) 25.004M, fond 40010, voi. 135, pp. 200-201.

[36]. Sinteza declaraţiei condamnatului Mocsoni-Stircea Ion, USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol. 135, pp. 283-290; dialogul dintre Ion Antonescu şi regele Mihai, la pp. 288-289; general Aurel Aldea, „Acesta este adevărul”, http://calincis.go.ro/Istorie.23Aug.htm.

[37]. Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, Preliminarii militare, consecinţe diplomatice, Documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1977, pp. 90-91.

[38]. Ioan Hudiţă, Jurnal politic, ed. cit., p. 513.

[39]. Sinteza declaraţiei condamnatului Mocsoni-Stircea Ion, USHMM/SRI, Record Group (RG) 25.004M, fond 40010, voi. 135, pp 283-290; general Aurel Aldea, „Acesta este adevărul”, http; //calincis.go.ro/Istorie.23Aug.htm; a se vedea şi Magazin Istoric, nr. 8,
1990.

[40]. Constantin Pantazi, Cu mareşalul pînă la moarte. Memorii, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, pp. 318-323.

[41]. Christopher Andrew, Oleg Gordievsky, KGB, The Inside Story of its Fbreign Operations from Lenin to Gorbatchev, Harper Perennial, New York, 1991, p. 343.

[42]. Ibidem.

[43]. Este posibil ca Abakumov sa-i fi raportat şi lui Beria in legătură cu lotul Antonescu. În calitatea sa de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS, Beria şi-a menţinut in perioda respectivă influenţa asupra serviciilor secrete sovietice. Dar la jumătatea anului 1945, Beria a primit ca principală sarcină dezvoltarea programului militar atomic sovietic, iar Abakumov s-a comportat, tn general, ca un rival al lui Beria, şi nu ca un protejat al acestuia.

[44]. Donald Rayfield, Stalin and his Hangmen, Peguin Books, Londra, 2005, p. 231.

[45]. Constantin Pantazi, Cu mareşalul pînă la moarte, ed. cit., p. 324.

[46]. Ibidem, p. 325.

[47]. Ibidem, p. 328.

[48] . Ibidem, p. 325.

[49]. Ibidem, p. 326.

[50]. Ibidem.

[51]. Ibidem, p. 322.

[52]. Ibidem, pp. 326-327.

[53]. Ibidem, 328.

[54]. Ibidem, pp. 324-325.

[55]. Ibidem, p. 327.

[56]. Ibidem, pp. 327-328.

[57]. Ibidem, p. 329.

[58]. Ibidem, p. 330.

[59]. Ibidem.

[60]. Ibidem.

[61] .USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol. 128, p. 44.

[62]. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, ed. cit., pp. 82-83.

[63]. Ibidem.

[64]. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, ed. cit., p. 323.

[65]. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, ed. cit., pp. 82-83.

[66]. Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, ed. cit., pp. 92-94.

[67]. Dennis Deletant, România under Communist Rule, Civic Academy Foundation, Bucureşti, 1998, p. 63.

[68]. T. A. Pokivailova, „Cum a fost «retrocedat» Grupul Antonescu guvernului român”. Magazin Istoric, nr. 8, 1995, p. 21.

[69]. Ibidem.

[70]. Constantin Pantazi, Cu mareşalulplnă la moarte, cd. cit., p. 335.

[71]. Ibidem.

[72]. Ibidem, p. 336.

[73]. Ibidem, p. 337.

[74]. Teodor Mavrodin, Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova, Editura Carminis, Piteşti, 1998, pp. 162-185; Procesul Mareşalului Antonescu. Documente (Ancheta Procesului), vol. III, ediție Îngrijită şi prefaţată de Marcel-Dumitru Ciuca, Editura Saeculum, Bucureşti, 1998, pp. 1-20.

[75]. Ibidem, p. 332.

[76]. USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol., 76, p. 570; Teodor Mavrodin, Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova, ed. cit., p. 85, nota 1.

[77]. USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol. 36 (dosar vechi 37390), p. 1.

[78]. Marcel-Dumitru Ciuca, „Mărturii sub anchetă”. Magazin Istoric, nr. 3, 1998.

[79]. Cristian Troncota, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii 1916-1944, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1994, p. 11.

[80]. Ibidem.

[81]. USHMM/SRI, RG 25.004M. fond 40010, vol. 76, p. 570.

[82] Louis Rapaport, Stalin’s War Against the Jews, Free Press, New York, 1990, p. 77.

[83]. T.A. Pokivailova, „Cum a fost «retrocedat» Grupul Antonescu guvernului român”, în Magazin Istoric, nr. 8, 1995, p. 21.

[84]. Ibidem.

[85]. Ibidem.

[86]. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului in România, Raport Final, ed. cit., p. 325.

[87]. Ibidem, p. 327.

[88]. Mareşalul Antonescu la judecata istoriei. Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, pp. 321-322.

[89]. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, ed. cit., p. 327.

[90]. lbidem, p. 330.

[91]. USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol. 44, pp. 332, 337.

[92]. Mark Axworthy, Cornel Scafcs, Cristian Crăciunoiu, Third Axis, Fourth Ally: Romania Armed Forces in the European War, 1941-1945, ed. cit., p. 143.

[93]. USHMM/SRI, RG 25.004M, fond 40010, vol. 13, pp. 19-20.

[94]. Ioan Hudiţă, Jurnal politic, ed. cit., p. 434.

Sursă: Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ, Moscova, 1944-1946.
Documente din arhiva FSB.
Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Radu Ioanid.
Traducerea documentelor din limba rusă de Radu Părpăuţă.
Iași, POLIROM, 2006

Anunțuri

4 gânduri despre „MEMBRII GUVERNULUI ANTONESCU ȘI CRIMELE DE RĂZBOI

  1. Dacă e să vorbim de crime, ca să fim corecţi pînă la capăt, trebuie să cunoaştem cine le-a generat, cum s-a ajuns aici, datorită căror factori politici şi geopolitici oamenii au fost determinaţi de propria conştiinţă să-şi plătească poliţe, uneori avînd de suferit şi oameni nevinovaţi.
    Urmăriţi vă rog video-ul care urmează ca să înţelegeţi corect faptele şi cine sunt ADEVĂRAŢII CRIMINALI. Ei nu se află acolo unde vrea să ni-i arate d-l Obidin, ci mult mai departe, atît spre apus cît mai ales spre Răsărit, între zidurile Kremlinului.
    Mărturiile cutremurătoare ale unor oameni vii, rămaşi ca prin minune în viaţă în urma unui masacru de neimaginat, ilustrează cum s-au petrecut în realitate faptele generate de un imperiu criminal care a trecut cu ciubotele armatei sale sălbatice peste oameni şi destine umane.

    Din păcate faptele lor criminale nu se limitează la acest episod în care într-o după amiază de aprilie a anului 1941 şi-au găsit sfîrşitul cîteva mii de oameni nevinovaţi, ci au urmat şi alte momente criminale generate de acelaşi imperiu sovietic hrăpăreţ, prin care sute de mii de familii au fost deportate la mii de kilometri de vatra străbună, cea mai mare parte dintre ei găsindu-şi sfîrşitul prematur departe de meleagurile lor strămoşeţti, de cele mai multe ori fără să le fie ridicată la căpătîi o cruce.
    Dacă există un holocaust evreiesc, putem spune fără să greşim că a existat şi un holocaust românesc în urma căruia au fost curmate, în modul cel mai barbar, sute mii, dacă nu, milioane de vieţi omeneşti.

    Mulţumesc d-le Obidin că îmi daţi posibilitatea de a expune şi eu faptele criminale pe care le cunosc, pentru a informa corect lumea asupra unor adevăruri pe care unii mult mai vinovaţi, caută să le ascundă. Asupra lor există destule documente doveditoare.
    Eu nu neg faptul că şi ostaşul român, în vîltoarea acelor evenimente terilbile s-a dedat la lucruri reprobabile, uneori chiar la crime, răzbunarea lor abătîndu-se şi asupra unor fiinţe nevinovate. Gîndiţi-vă că, atunci, în toiul luptelor, cînd ostaşul unei armate este aproape sălbăticit, acesta se poate deda la atrocităţi nebănuite. Aminţiţi-vă că v-am spus odată că propriul meu tată era pe punctul de a fi sugrumat de doi vajnici ostaşi sovietici care l-au surprins în propria gospodărie incendiată de Katiuşe, încercînd să ia dintr-un hambar, rămas teafăr ca prin minone, o baniţă de grîu, într-un sac, pe care să îl macine pentru a-şi hrăni familia cu cei trei copii, toţi refugiaţi într-o pădure la cîţiva kilometri de toiul luptelor dintre ruşi şi nemţi. (România încetînd operaţiile militare cu cîteva zile mai înainte). Norocul tatei a fost acela că a apărut ofiţerul rus dintr-un GAZ care a auzit ţipetele tatei: „Ne ubiti menea! u menea tri malciki!” şi ofiţerul s-a răstit la acei celoveci cam aşa: „Ei Grişa idite siuda, ibiomati!” – iar tata a fost lăsat în pace. Aşa e ostaşul în timpul unei astfel de cazuri, îşi pierde raţiunea.

    • Ați mai pus o dată acest video, dar n-am înțeles din el mai nimic concret despre masacru. Aș vrea să văd niște documente sau ceva mai serios decît niște învinuiri – în atîția ani se putea duce cineva în arhivele ucrainene și să facă odată lumină asupra acestui fapt – închipuiți-vă ce prilej pentru a acuza pe ruși de genocid. dar deoarece nimeni nu se grăbește să facă acest lucru, presupun că documentele vor dezumfla senzația, de aceea doar se speculează cu ”mii de români spintecați cu sabia”, ”zeci de mitraliere”, ”oameni îngropați de vii”, etc.

      Așa erau vremurile – știți ceva despre grănicerii români, care trăgeau în țăranii basarabeni care încercau să fugă peste Nistru?
      Ați auzit ceva despre wetbacks?

  2. Domnule Obidin, v-am perceput ca pe un băiat inteligent, care cunoaşte foarte bine limba română, altfel nu aş intra în discuţie cu dvs. De ce nu aţi înţeles mai nimic concret despre masacru? Datorită faptului că nu au consemnat bolşevicii evenimentul? Eu bănuiesc că se află pe undeva consemnat. Dar mai şti că sovieticii consemnau dintr-un eveniment ceea ce le convenea lor, de obicei evenimente diminuate de zeci de ori. Nu aveţi încredere în mărturiile supravieţuitorilor, foşti cîndva cetăţeni sovietici? – nu aveţi încredere în mărturiile unei persoane care nu era nici măcar român şi nu cunoştea româneşte nici cît ştiu eu ruseşte?, care povestea din cele relatate de supravieţuitorii care azi nu mai sunt? De cîte mărturii aveţi nevoie ca să daţi crezare acelor evenimente trăite de cei cîţiva supravieţuitori?
    Şi un tîlhar susţine sus şi tare în faţa instanţei că el nu a tîlhărit, nu a ucis, însă martorii spun altceva. Iar judecătorul crede şi condamnă tîlharul în baza mărturiilor celor prezenţi la eveniment, nu numai în baza unor documente. Aşa e în dreptul Roman după care se conduce toată lumea civilizată, şi cred că şi Rusia, pe care o serviţi cu credinţă, se conduce tot după aceleaşi principii ca lumea civilizată.
    V-am mai spus şi repet, eu nu învinuiesc deloc poporul rus, care de felul lui e un popor blînd şi prietenos din fire, eu învinuiesc pe cei ce au îndobitocit o parte din acest popor prin propaganda diabolică pe care au făcut-o şi încă o mai fac, popor care nu mai e în stare să facă deosebirea dintre bine şi rău.
    Închipuiţi-vă că ştiu ce au pătimit grănicerii români şi din povestirile prin viu grai de la foştii soldaţi de pe graniţa Nistrului dar şi din tonele de documente păstrate în arhivele româneşti transcrise în reportajele celor ce au avut acces la arhive, mare parte din ele se mai află încă la Moscova, capturate şi dosite pe undeva printr-o arhivă. Au fost ucişi destui grăniceri români pe Nistru de către aceşti aşa zişi „ţărani” transnistreni, multitudinea de rapoarte ale unităţilor de grăniceri, rapoarte care au scăpat de confiscarea învingătorului stăpîn în capitala României cîţiva ani buni după terminarea războiului, o dovedesc cu prisosinţă. Poate puteţi să-mi spuneţi cine răspîndea prin Basarabia multitudinea de manifeste care incitau la revoltă localnicii împotriva autorităţilor româneşti? Cine i-ai incitat la revoltă pe alogenii de la Tatar Bunar în 1924? Poate că vă închipuiţi că românii înşişi. Eu unul, în baza celor cunoscute de mine şi a documentelor existente în arhive, găsesc firească riposta grănicerilor împotriva acelor „ţărani” care ucideau din ascunziluri cu arme cu lunetă.

    • Cînd citesc aceste rînduri:
      ” Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200[1] și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț sau îngropate de vii.[1]
      https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_F%C3%A2nt%C3%A2na_Alb%C4%83
      Devin foarte sceptic în privința ”mărturiilor martorilor oculari”. Se pare că acești martori au văzut masacre diferite. Pe cine să cred?
      În fine, nu se găsește nici un document din arhivele ucrainene sau ruse (ucrainenii au publicat pînă acum zeci de volume cu documente din arhiva NKVD) sau vre-un raport din ancheta efectuată de autoritățile române după 1941, care să confirme spusele martorilor?
      Uitațivă aici http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_MASACRUL_FANTANA-ALBA.pdf, unde P. Goma invocă urgii pe seama ”regimului criminal” și al ”falsificatorilor”, însă degeaba veți căuta acolo trimitere la vre-o sursă, care să întărească afirmațiile autorului. Numai sentimente, menite să scurgă vre-o lacrimă din cineva care se lasă ușor impresionat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s