Continuare. Părțile precedente se găsesc aici
Participant activ la mişcarea naţională, mai tîrziu membru al Academiei Române, Şt. Ciobanu a recunoscut că mişcarea naţională din Ucraina “a determinat în multe desfăşurarea evenimentelor din Basarabia”. Aceasta s-a manifestat pe parcursul întregului an 1917 şi, de asemenea, la începutul anului 1918.
La 11 (24) ianuarie 1918, Rada Centrală în Universalul al IV-lea ordinar, a anunţat ieşirea sa din componenţa Rusiei şi a proclamat independenţa Republicii Populare Ucrainene. Conducătorii Sfatului Ţării şi ai Consiliului Directorilor Generali, fiind românofîli, n-au ezitat să se folosească de aceasta şi au întreprins următoarea acţiune de rupere a Basarabiei de Rusia bolşevică. La 22 ianuarie, pe ordinea de zi a Sfatului Ţării este introdusă chestiunea “Despre momentul curent”. Cu un raport ia cuvîntul nu preşedintele Consiliului Directorilor Generali D. Ciugureanu, ca de obicei, dar Erhan, care executa o însărcinare de-a Consiliului. El a comunicat că Turcia încheiase pacea separată cu Franţa şi cu Anglia, că flota englezească a pătruns la Marea Neagră, a mai informat despre ieşirea Ucrainei din componenţa Rusiei şi despre proclamarea “neatîrnării” ei. După cum declarase Erhan, conducerea Sfatului Ţării a aflat despre aceasta din copia telegramei primită de la Şcerbaciov, pe care acesta o expediase Radei, în care comandantul Frontului Român adresa o interpelare Kievului “care va fi orientarea sa politică în legătură cu proclamarea independenţei Ucrainei” şi îşi propunea “serviciile sale republicilor, ale căror oştiri intră în componenţa frontului încredinţat lui”. P. Erhan afirma că această telegramă a fost cauza abordării chestiunii “despre momentul curent”. În continuare, oratorul afirma că: “După anunţarea independenţei Ucrainei, noi sîntem total rupţi de centrul Rusiei, căreia trebuie să ne adresăm peste capul Ucrainei. Tuturor le-a devenit clar că soluţia urmează a fi una – dacă Ucraina este independentă, atunci şi Republica Moldovenească trebuie să fie independentă, pentru că, în caz contrar, pe ea vor încerca s-o alipească la cineva. Conşlientizînd importanţa momentului, Consiliul Directorilor Generali a ajuns în ce priveşte problema discutată la concluzia că în această direcţie trebuie întreprinşi paşi fermi, pentru ca Republica să devină independentă. Sîntem convinşi că acest act va avea importanţă morală pentru alte popoare, care, la fel, vor urma exemplul Ucrainei, ceea ce poate contribui la întronarea cît mai curîndă a ordinii în Rusia istovită de suferinţe. Pe deasupra, trebuie să vă mai spun, declara Erhan, adresîndu-se membrilor Sfatului Ţării, că reprezentanţii statelor aliate sînt de aceeaşi părere, considerînd că cea mai bună ieşire din situaţie pentru Rusia este federaţia unor republici aparte, de genul Statelor Unite.. În apărarea propunerii sale, oratorul considera necesar să sublinieze că “toate luările de cuvînt la acest Congres (era vorba despre Congresul III ţărănesc – I. L.) au arătat că ţărănimea susţine punctul de vedere al statului şi (se pronunţă – I. L.) pentru cea mai extinsă autodeterminare…” [1].
Referindu-se Ia opinia participanţilor la congresul III gubernial al ţăranilor, P. Erhan a trecut sub tăcere faptul că delegaţii congresului şi membrii Sfatului Ţării, care se pronunţaseră mai activ pentru independenţa Republicii Moldoveneşti, împotriva ocupaţiei de către trupele străine au fost împuşcaţi de clica militaristă română.
Din partea Blocului Moldovenesc, la şedinţa Sfatului Ţării, abordînd problema discutată, ia cuvîntul V. Chiorescu, preşedintele Uniunii tovărăşiilor de împrumut şi credite. La alegerile pentru Adunarea Constituantă din Rusia, această Uniune a mers în bloc cu Partidul Naţional Moldovenesc şi V. Chiorescu era în fruntea listei generale a candidaţilor. Dar Blocul n-a luat numărul minim de voturi necesare pentru a-şi delega reprezentantul în Adunarea Constituantă. Subliniind că “problema independenţei Republicii Moldoveneşti a fost examinată în Blocul moldovenesc, V. Chiorescu adăuga că: “Din cauza declarării independenţei Ucrainei şi a “neatîrnării” Republicii şi drept urmare a faptului că Republica Moldovenească autonomă în asemenea situaţie este ruptă de centru, Blocul Moldovenesc se pronunţă pentru proclamarea neîntîrziată a independenţei şi autonomiei Republicii Populare Moldoveneşti” [2].
Din cuvîntarea delegatului din partea bulgarilor C. Misircov (tot el era unul dintre secretarii prezidiului Sfatului Ţării), a ieşit la iveală faptul că încă cu “o săptămînă înainte, după cum declara el, a fost primită telegrama lui Şcerbaciov, din care devine cunoscută acţiunea de stat a vecinei noastre Ucraina, a fost organizată şedinţa unificată a Consiliului Directorilor Generali şi a prezidiului Sfatului Ţării. La acea şedinţă, s-a luat decizia să fie urmat exemplul Ucrainei. Printre altele, continua oratorul, s-a atras atenţie asupra necesităţii garanţiilor de independenţă a Republicii din partea statelor străine şi, mai întîi, a celor aliate”.
G. Buruiană semnala pericolul pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei, declarînd: “Cînd a venit armata românească la noi, avea loc criza puterii şi cînd eram întrebaţi unde este puterea noastră, trebuia să recunoaştem că n-o avem. Vedeţi, domnilor, ca această întrebare să nu ne fie adresată şi de Ucraina. Dacă ea va vedea că nu avem putere organizată, va dori să-şi alipească ţinutul nostru”. Delegatul din partea ucrainenilor Basarabiei Starenchi, salutînd independenţa Republicii Moldoveneşti, îi liniştea: “Acum, după realizarea acestui mare pas, ucrainenii voi înceta să-şi arunce privirile peste Nistru…” [3].
Buzdugan propunea să fie urgentată redactarea Declaraţiei de independenţă şi să fie stabilită proclamarea ei pentru data de 24 ianuarie 1918, exprimînd-şi speranţa că “soarele libertăţii va străluci” şi fraţilor din Bucovina, Ardeal şi fraţilor transnistreni…. Şi poporul român se va uni împreună” [4]. Ziua de 24 ianuarie nu a fost aleasă întîmplător: în fiecare an, la această dată, România marca aniversarea ordinară a unirii principatelor Moldova şi Valahia într-un singur stat român (anul 1859).
Este remarcabil că abia peste două săptămîni, în şedinţă a fost citită scrisoarea din 2(15) ianuarie 1918 a trimisului francez în România Sainl-Aulaire pe numele lui Sarrail. Mai mult de două săptămîni, textul deplin al documentului a fost ţinut în secret din cauza indicaţiilor pe care le conţinea şi din care se vede clar: Consiliul Directorilor Generali invitase oştirile româneşti în Basarabia. Acum, sub apărarea acestor trupe, conducătorii Sfatului Ţării şi cei ai Consiliului Directorilor Generali o puteau aduce la cunoştinţa publică fără temeri pentru soarta lor. Comentînd scrisoarea lui Saint-Aulaire, P. Erhan declara: “Eu cred că acest document ne dă garanţii depline de inviolabilitate a Republicii Moldoveneşti şi subliniază caracterul prietenesc al aflării oştirilor româneşti pe teritoriul Republicii. La fel sînt convins că atunci cînd documentul va apărea în presă, va reveni liniştea deplină în minţile populaţiei îngrijorate şi atunci toţi se vor apuca de lucru cu inima senină”. Anume pentru data de 24 ianuarie, ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti, a fost planificată apariţia scrisorii lui Saint-Aulaire pe paginile ziarului “Sfatul Ţării”.
Atrage atenţie următorul fapt: şedinţa unificată a Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor Generali, la care, din cuvintele lui Misircov, s-a hotărît să fie “urmat exemplul Ucrainei”, are loc pe 15 ianuarie, iar în şedinţa Sfatului Ţării problema fusese abordată abia la 22 ianuarie. În această zi, şi-a terminat lucrările Congresul III gubernial al ţăranilor, care decurge, după cum am spus, într-o atmosferă furtunoasă, provocată de intervenţia românească. Posibil, conducătorii Republicii nu se puteau hotărî, în zilele de lucru ale congresului, să pună problema ieşirii din componenţa Rusiei revoluţionare, de care ţăranii îşi legau speranţele de rezolvare a chestiunii agrare în folosul lor. Ziarul “Cuvînt Moldovenesc” a publicat materiale numai pe 24 şi 31 ianuarie, 2 februarie 1918 despre lucrările Congresului ţărănesc, care îşi ţinuse şedinţele de pe 18 pînă pe 22 ianuarie 1918 [5].
La 24 ianuarie, în Chişinău, a fost marcată solemn aniversarea a 59-a a unirii Principatelor Dunărene şi formarea României. Dimineaţa, la catedrală, a fost oficiat un serviciu divin, după care, preasfinţia sa Anastasie rosteşte o cuvîntare, “mulţumidu-le românilor pentru ajutorul acordat Basarabiei”. A fost desfăşurată parada oştirilor române, în clubul întrunirilor Nobilimii generalul Broşteanu organizează o recepţie pentru delegaţiile organizaţiilor obşteşti din Chişinău. La ora 16 are loc o serată literară. “Corul moldovenesc a cîntat cîntece româneşti”, iar seara artiştii trimişi din Iaşi au jucat piesa lui Vasile Alecsandri “Fîntîna Blanduziei”, a doua zi – piesa lui B. Haşdeu “Răzvan şi Vidra”. Cu un cuvînt de mulţumire adresat artiştilor, ieşise V. Ţanţu, preşedintele societăţii “Făclia”, membru al Sfatului Ţării.
La această recepţie festivă, organizată de comandamentul român, a luat cuvîntul preşedintele Sfatului Ţării I. Inculeţ, afirmînd că moldovenii, “fraţii de sînge ai românilor”, sînt o ramură a poporului român, el totodată remarcase că moldovenii “istoric… foarte mult timp au trăit în alte condiţii şi s-au obişnuit cu alte forme ale vieţii, atît politice, cît şi economice” [6].
Ziarul “Cuvînt Moldovenesc” a consacrat unirii Principatelor şi formării statului român editorialul “Ziua unirii”, în care, printre altele, erau şi asemenea fraze: “Noi, românii din Basarabia, cari trăim răzleţi de Moldova de la anul 1812, nu ne-am prea dat seama pîn acum de trecutul nostru istoric şi de visurile noastre naţionale în viitor. Dar ziua de azi, ziua unirei a mamei noastre – Moldova cu sora ei – Muntenia, ne face sî ne trezim şi noi din amorţealî şi sî ne întrebăm: încotro mergem, pentru cine trăim, cu cine ne unim?”. Ziarul răspunde singur la aceste întrebări: “Fraţi moldoveni! – făcea editorialul apel. – în ziua de 24 Ianuarie, cînd se pomeneşte unirea ţărilor-surori Moldova şi Muntenia, sî ne gîndim şi noi la unire, la unirea cea mai fireascî pentru noi: unirea Basarabiei cu România” [7].
Acţiunile respective nu-i împiedicau pe conducătorii Sfatului Ţării şi ai Consiliului Directorilor Generali să se dea drept adepţi ai Republicii Moldoveneşti de sine stătătoare şi independente. După cum fusese planificat, pe 24 ianuarie, Sfatul Ţării proclamă “independenţa Republicii Moldoveneşti”. I. Inculeţ a considerat necesar să declare, încă o dată, că “avînd susţinerea aliaţilor noştri, inclusiv a României soră”, el speră “să fie păstrată viaţa noastră independentă, spre binele tuturor popoarelor Republicii Moldoveneşti” [8]. Autorii Declaraţiei de independenţă, care fusese adoptată, asigurau populaţia că Sfatul Ţării va apăra “libertăţile cucerite de revoluţie” şi va urma Declaraţia din 2 decembrie 1917. În document erau dezminţite zvonurile răspîndite de “duşmanii Republicii” că “România a venit să ne cuprindă ţara şi să ne stăpînească” şi încă o dată se sublinia că “oştirile româneşti nu primejduiesc neatîrnarea, slobozenia şi drepturile cîştigate prin revoluţie – chezăşie ne sînt Franţa, Anglia şi America, precum şi declaraţiile împuterniciţilor României” [8]. Generalul francez Vuilmen, care luase cuvîntul cu un salut, în legătură cu aniversarea unirii Principatelor Dunărnee, încerca să-i încredinţeze pe cei prezenţi că “prin asigurarea ordinii, realizată de trupele româneşti şi cu garanţiile aliaţilor, Republica Moldovenească îşi poate restabili viaţa sa normală” [9]. Dînd crezare, după toate probabilităţile, acestor promisiuni, membrii Sfatului Ţării au votat pentru proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti.
Declaraţia de independenţă din 24 ianuarie, deşi promitea că va fi urmată Declaraţia de pe 2 decembrie 1917, de fapt, fusese o renunţare la aceasta, pentru că în cea din 2 decembrie se stipula că Republica Moldovenească “intră în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi”, dar pe 24 ianuarie ea înceta să mai fie parte componentă a Rusiei. În al doilea rînd, prevăzuta “Adunare Poporană a Republicii Moldoveneşti, care va fi aleasă de tot norodul prin glăsuire de-a dreptul, deopotrivă şi tăinuită, după sistemul proporţional”, care ar fi avut dreptul de a lua hotărîri cruciale, aşa şi nu s-a realizat.
Gh. Pântea, referindu-se la problema proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti, scria în lucrarea pe care am menţionat-o că: “Era clar că era etapa premergătoare a marelui act al Unirii”. Luînd ulterior cuvîntul în parlamentul român, I. Inculeţ sublinia că actul din 24 ianuarie 1918 a fost un pas ordinar în cauza alipirii Basarabiei la România. “După proclamarea independenţei, a spus el, calea noastră devenise încă mai clară. Rămînea doar întrebarea: cînd şi în ce fel?” [10].
În rezultatul unui număr mare de cauze despre care va fi vorba mai tîrziu, unirea fusese amînată pentru un timp oarecare, iar deocamdată conducătorii Sfatului Ţării menţineau aparenţele unei activităţi intense, orientate spre a da Republicii toate atributele unui stat independent. Consiliul Directorilor Generali începe a se numi Sovietul de Miniştri al Republicii Moldoveneşti, directoratele generale – ministere. Sfatul Ţării şi Sovietul de miniştri au elaborat şi discutat proiectele legilor despre naţionalizarea băncii de stat şi a vistieriei, despre transformarea Direcţiei poştal-telegrafice din ocrugul Chişinău (care includea Basarabia şi Podolia) în Direcţia poştelor, telegrafului şi telefonului a Republicii Populare Moldoveneşti, despre organul oficial de presă al Guvernului – “Culegere de legi şi ordine ale Guvernului Republicii Populare Moldoveneşti” etc. Au fost elaborate “Regulamentele judecătoreşti ale Republicii Moldoveneşti”, “Regulamentul de alegeri în Adunarea Poporană Moldovenească (după modelul regulamentului despre alegerile în Adunarea Constituantă). Ministrul învăţămîntului public P. Erhan prezentase proiectul legii despre trecerea clădirii auditoriului Puşkin în proprietatea statului, pentru a fi deschis acolo teatrul Naţional Moldovenesc. Ministrul de război Brăescu raporta la şedinţa Sfatului Ţării despre viitoarea organizare a armatei moldoveneşti, despre atragerea “instructorilor francezi şi români” pentru instruirea acesteia, despre trecerea în proprietatea Republicii Moldoveneşti a bunurilor diviziilor ruseşti, dislocate în Basarabia, despre împărţirea între Ucraina şi Republica Moldovenească a proprietăţilor diviziilor a 14-ea şi a 124-a, demobilizate [11].
Discuţii încordate s-au desfăşurat în problema limbii de stat. Chestiunea fusese abordată încă în 1917 pe parcursul mişcării pentru autonomia Basarabiei. Jurist şi istoric, privat-docent al Universităţii din Peterburg A. Boldur, autorul unui număr mare de articole despre autonomia Basarabiei considera că în Basarabia, populată “de diferite naţionalităţi”, problema limbii “are o importanţă deosebit de mare”. El propunea “să fie luate în consideraţie interesele de stat şi interesele locale”, la soluţionarea acestei probleme. (Trebuie să ţinem cont că Boldur scria aceste rînduri în perioada în care Basarabia mai intra încă în componenţa statului rus). “De aceea, remarca el, e necesară emiterea legilor atît în limba moldovenească, ca limbă a naţionalităţii predominante, cît şi în limba rusă ca limbă de stat”. Totodată, credea Boldur, text original trebuie considerat cel din limba rusă, fiind scris în limba de stat, în al doilea rînd, pentru că “limba moldovenească încă nu are stilizarea literară necesară”. În aparatul central, scria el, trebuie să fie folosite limbile moldovenească şi rusă. În viitorul parlament, scria autorul, “urmează a fi asigurată egalitatea limbilor moldovenească şi rusă”, iar în administraţii şi judecătorii “limba trebuie să fie cea cunoscută populaţiei volostei, judeţului”. Judecătoriile trebuiau să fie asigurate cu traducători.
A. Boldur propunea ca judeţele Basarabiei să fie împărţite în trei grupe. În prima el includea judeţele cu predominarea considerabilă a populaţiei moldoveneşti (Chişinău, Bălţi, Orhei, Soroca şi Bender, cu majoritate relativă). A doua grupă o formau judeţele cu populaţie mixtă (Acherman şi Ismail), în a treia grupă era inclus judeţul Hotin, unde predominau maloruşii. În prima grupă, considera Boldur, persoanele oficiale trebuie să cunoască limba moldovenească, în a doua – rusa, în a treia – ucraineana [12]. Pînă la proclamarea Republicii Moldoveneşti, trecuseră cîteva luni şi articolul lui Boldur era uitat, de fapt nici nu avuse rezonanţa scontată.
Problema limbii a început să fie discutată aprins chiar a doua sau a treia zi după proclamarea constituirii Republicii Moldoveneşti (3 şi 4 decembrie 1917) în legătură cu formarea, pe lîngă secretariat, a unei secţii pentru problemele naţionale şi necesitatea soluţionării problemei ţinerii lucrărilor de secretariat. Deja atunci ies la iveală contradicţiile serioase în ceea ce priveşte locul ce urma să-i fie rezervat limbii ruse şi altor limbi. Problema limbii a continuat să fie discutată încins şi în legătură cu organizarea instruirii şcolare.
După proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti, problema limbii de stat devine încă mai gravă. Ea este subiect de discuţii pe 5 februarie 1918, la şedinţa Sfatului Ţării, fiind astfel formulată pe ordinea de zi: “Despre limba oficială în Republica Moldovenească”. Cu un raport, ia cuvîntul C. Misircov, din partea unui grup de membri ai Sfatului Ţării. El a spus că deoarece în judeţele Hotin, Acherman, Ismail, Cahul şi Bender, unde moldovenii nu constituie majoritatea populaţiei, limba moldovenească este “absolut necunoscută sau insuficient cunoscută, iar limba rusă, ca limbă oficială în decurs de mai bine de o sută de ani, e cunoscută în mod egal tuturor popoarelor Basarabiei: ucraineni, evrei, ruşi, bulgari, găgăuzi, nemţi, armeni, polonezi, la fel ca şi moldovenilor”. Tot atunci un grup de membri ai Sfatului Ţării, “în interesele locuitorilor de diferite naţionalităţi”, înaintează următorul proiect de hotărîre:
1. Limbile moldovenească şi rusă sînt declarate în Republica Moldovenească limbi de stat, cu drepturi egale.
2. Cunoaşterea ambilor limbi este obligatorie pentru funcţionarii tuturor instituţiilor guvernamentale ale Republicii şi, mai ales, pentru instituţiile centrale.
3. Fiecare om, care se adresează personal sau în scris la o instituţie guvernamentală, în relaţiile cu persoanele guvernamentale foloseşte una din limbile oficiale şi anume pe cea care îi este cunoscută.
4. Funcţionarii trebuie să ţină convorbirea sau să dea răspunsuri în scris solicitatorului în limbă de stat pe care o foloseşte solicitatorul în adresările sale către autorităţi.
5. În instanţele inferioare de judecată, limba de secretariat e limba populaţiei locale, în cele superioare – una din limbile oficiale.
6. În organele administrative inferioare, limbile de secretariat sînt limbile locale sau una din cele oficiale – la dorinţa populaţiei.
7. Persoanele, ce deţin funcţii în instanţele inferioare de judecată sau în cele administrative, sînt obligate să posede limbile locale şi limba oficială, care este cunoscută populaţiei locale; cunoaşterea celei de-a doua limbi oficiale pentru ele nu e obligatorie.
8. În relaţiile dintre instanţele administrative inferioare şi superioare, limbile sînt egale, în acest domeniu, prioritate o are limba care este preferată de instanţa administrativă inferioară, adică instituţiile centrale trebuie să ia legătura cu cele inferioare în limba oficială, care este cunoscută şi preferată în localităţile respective.
9. Instruirea în şcoli trebuie să fie făcută în limba maternă a populaţiei locale şi ca obiect obligatoriu de predare este introdusă una din limbile oficiale, la alegerea şi dorinţa populaţiei.
10. Persoanele, care au studiat cursul de ştiinţe, stabilit pentru deţinerea funcţiilor, care necesită cunoaşterea ambelor limbi, în şcoli pot studia ca obiect neobligatoriu şi a doua limbă oficială, pentru care, pe lîngă instituţiile medii de învăţămînt, se mai pot susţine examene suplimentare, pentru dreptul de a deţine funcţii în instituţiile guvernamentale, ce necesită cunoaşterea ambelor limbi.
11. Pentru că la momentul prezent, pe teritoriul Republicii Moldoveneşti, în serviciul de stat şi în cel obştesc, sînt multe persoane inteligente, care nu cunosc limba moldovenească, acestor persoane, în decurs de trei ani, li se oferă posibilitatea, cu menţinerea serviciului, să se pregătească pentru susţinerea examenului de cunoaştere a limbii moldoveneşti, în măsura necesară serviciului în Republică” [13].
Proiectul, propus de un grup de membri ai Sfatului Ţării, stîrnşte dezbateri furtunoase. D. Bivol declara că: “Cetăţenilor Republicii Moldoveneşti nu le este permis să nu cunoască limba moldovenească”. El însăşi vorbea în limba rusă, iar cînd a fost rugat să-şi traducă cuvîntarca în limba moldovenească, refuză s-o facă.
D. Bogos s-a pronunţat împotriva introducerii concomitente a cîtorva limbi în folosire, deoarece“poporul nu poate fi impus să vorbească în cîteva limbi”. G. Stavrev (Stavru) a declarat că lui “i-a fost foarte neplăcut cînd l-au obligat să vorbească în limba rusă” şi că e sigur că şi “întregului popor moldovenesc îi este neplăcută necesitatea de a comunica într-o limbă străină”. Reprezentantul minorităţii nemţeşti R. von Leş nu se putea dumeri de ce unii insistă să fie recunoscută limbă de stat doar cea moldovenească. R. von Leş invoca şi un caz din viaţa sa. El primise un mic document oficial, ce conţinea 4 rînduri şi trebuia tradus în limba moldovenească literară. S-a adresat “multor intelectuali moldoveni, dar nimeni nu i-a putut satisface rugămintea”. T. Silistraru motivase lucrul acesta prin faptul că mai înainte “limba moldovenească nu era studiată”. Referindu-se la situaţia din judeţul Bender, el a spus că populaţia bulgară constituie majoritatea doar în două voloste şi de aceea limba bulgară nu trebuie introdusă în folosire. Desigur, a fost contrazis de C. Misircov. M. Gafencu, recunoscînd că “limba moldovenească nu este viguroasă în ţară”, dădea vina pentru această situaţie politica de rusificare a ţarismului, rezultatul căreia era lipsa şcolilor moldoveneşti. Şi I. Tudose condamna politica ţarismului, văzînd totodată continuarea aceleiaşi politici în năzuinţa unora de a impune tuturor numai limba moldovenească. “De ce acum, declara el, înclinăm spre altă extremă. Doar s-a spus solemn, la deschiderea parlamentului, că naţionalităţile nu vor fi oprimate… A insista să se vorbească peste tot exclusiv limba moldovenească este nedemocratic”. A. Crihan, parcă răspunzîndu-i, menţiona că: “Moldovenilor nu le-a plăcut tendinţa de a i se impune Republicii Moldoveneşti limba rusă, de care toţi s-au săturat foarte mult… în Republica Moldovenească trebuie să fie limba moldovenească” [14]. Sfatul Ţării n-a putut ajunge la nici o decizie în acea zi.
Ca orice stat independent, Republica Moldovenească trebuia să aibă Constituţia sa. La elaborarea ei, muncea întreaga societate juridică moldovenească. În a doua jumătate a lunii martie, în presă era publicat proiectul acesteia, care cuprindea zece părţi. Primul compartiment se referea la “teritoriul Republicii Naţionale Moldoveneşti”. Acesta era constituit din pămînturile ce intrau în alcătuirea Basarabiei la începutul primului război mondial şi care erau indicate în tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, conform căruia “Basarabia, ruptă de la Moldova, a fost unită cu Rusia”. Mai exista o clauză: în cuprinsul său pot intra acele ţinuturi de lîngă hotar, în care precumpăneşte populaţia moldovenească, dar numai la voinţa acestora şi prin comisii speciale mixte, formate cu acordurile internaţionale… Se sublinia că Republica Moldovenească “alcătuieşte un stat unitar, independent şi indivizibil, al cărui teritoriu nu poate fi înstrăinat”.
În partea a doua a proiectului Constituţiei – “Despre populaţia Republicii Naţionale Moldoveneşti” se spunea că cetăţeni ai Republicii sînt toate persoanele născute pe teritoriul ei (dacă ele nu renunţă la cetăţenie la dorinţă proprie), toate persoanele stabilite în Basarabia pînă la 1 ianuarie 1914 şi acei care au trecut 5 ani naturalizarea. Conform proiectului, cetăţenia dublă nu era permisă, iar necetăţenii nu aveau drepturi politice.
Puterea supremă în Republică, se sublinia în al treilea compartiment, “aparţine tuturor cetăţenilor ei fără deosebire de provenienţa naţională şi de confesiune” şi se exercită prin intermediul organelor legislative şi administrative corespunzătoare, alese în baza votului universal, egal, secret. Femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii.
Republica Moldovenească a fost declarată stat de drept (partea a patra), care era condusă în baza legilor, ce nu erau în contrazicere cu Constituţia. Proiectul prevedea că iniţiativa legislativă va aparţine parlamentului şi Sovietului de Miniştri, dar nici una nu putea să capete puterea legii fără a fi aprobată de organul legislativ, toţi cetăţenii au fost declaraţi egali înaintea legilor.
Proiectul Constituţiei anula toate privilegiile, deosebirile de castă şi de ranguri (compartimentul cinci). Era garantată libertatea confesiunii, a cuvîntului, a adunărilor, inviolabilitatea domiciliului, se interzicea reţinerea sub arest fără prezentarea acuzării în termenul stabilit etc.
Trei părţi ale constituţiei – a şasea, a şaptea, a opta erau rezervate organizării puterii legislative, executive şi judecătoreşti. Funcţiile legislative aparţineau Sfatului Ţării, care trebuia să fie ales pe un termen de patru ani, în baza alegerilor directe, secrete, generale. Dreptul de participare la alegeri se acorda tuturor cetăţenilor de la 21 de ani în sus. În proiectul Constituţiei erau indicate drepturile şi obligaţiile membrilor Sfatului Ţării. Şedinţele Sfatului Ţării trebuiau să fie deschise, pentru adoptarea unei legi era necesară o prezenţă nu mai mică decît jumătate din componenţa legislativului.
Preşedintele Sfatului Ţării, după proiectul Constituţiei, era şi preşedintele Republicii Moldoveneşti. În această postură era investit şi cu putere executivă, fiind şi comandantul suprem al Armatei şi Flotei Republicii, garantul Constituţiei. Puterea executivă o realizau miniştrii şi Sovietul miniştrilor. Preşedintele Consiliului de miniştri trebuia să fie ales de Sfatul Ţării prin vot secret. În împuternicirile Sfatului Ţării mai intra şi aprobarea candidaturilor miniştrilor, propuse de preşedintele Guvernului. În proiectul Constituţiei erau stabilite drepturile şi obligaţiile miniştrilor.
Compartimentul al optulea fusese consacrat organizării puterii judiciare. În proiect se sublinia că persoanele care exercitau funcţii administrative în stat nu puteau deţine puterea judecătorească, iar organele judiciare se supun doar puterii judecătoreşti.
Un capitol special, al noulea, determina funcţiile organelor locale: judeţene, orăşeneşti, de voloste. Lor li se oferea statutul de organe de sine ocîrmuitoare. Excepţie erau acele domenii de conducere, care, după cum se indica în proiect, “în împrejurările vieţii statului de azi trebuie să fie concentrate în mîinile autorităţilor centrale ale statului”.
În proiectul Constituţiei se spunea că “toate popoarele locuitoare în Republică, în afară de egalitatea completă cetăţenească şi politică a cetăţenilor au dreptul”: “de a se folosi de limba maternă în instituţiile locale de stat şi obşteşti, precum şi în şcoli, potrivit cu populaţia care trăieşte în localitatea respectivă, iar în şcolile primare în limba maternă, să alcătuiască instituţii, adunări şi asociaţii de tot felul, care au ca scop să păstreze şi să dezvolte limba, literatura şi cultura fiecărui popor”.
În ultima parte se sublinia că “pentru a rezolva chestia despre intrarea Republicii Democratice Moldoveneşti în vreo uniune politică cu oricare alt stat pe temeiul confederaţiei, federaţiei sau uniunii personale ori reale trebuie să se facă votarea întregului popor (referendum), la care să ia parte toţi cetăţenii ajunşi la vîrsta de 21 de ani, fără deosebire de sex, religie, naţionalitate”, Sfatul Ţării, conform proiectului Constituţiei, “putea fi dizolvat înainte de termen… numai după voinţa sa proprie” [15].
În general, proiectul Constituţiei Republicii Moldoveneşti avea un caracter democratic. Dar, ca şi alte proiecte de legi elaborate în primele luni ale anului 1918, el n-a fost aplicat în viaţă.
Cea mai arzătoare continua să rămînă problema agrară. La şedinţa Sfatului Ţării din 7 februarie 1918, P. Erhan şi P. Halippa au recunoscut că acolo “unde anarhia s-a domolit (cu alte cuvinte, unde mişcarea ţărănească fusese reprimată – I. L.), a renăscut dorinţa de a se întoarce la vechea situaţie”, totodată Uniunea proprietarilor funciari ai Basarabiei, formată de către moşieri încă în vara lui 1917, îşi punea speranţele în aceea că “venirea oştirilor româneşti va ajuta proprietarilor să reintre în drepturile lor asupra pămîntului, pe care îl posedau în perioada de dinaintea revoluţiei” [16]. Deşi pentru formarea aparenţelor de neamestec în treburile interne ale Republicii Moldoveneşti, şeful Statului Major al Armatei Româneşti emisese o dispoziţie prin care ordona oştirilor “să nu se amestece în procesele dintre proprietari şi ţărani” [17], în realitate însă, cu participarea directă a trupelor româneşti, moşierii, arendaşii, mănăstirile şi bisericile începuseră să restabilească vechea orînduire.
Sfatul Ţării s-a pomenit într-o situaţie dificilă. În Declaraţia sa de pe 2 decembrie 1917, promite să transmită fără plată ţărănimii muncitoare pămînturile latifundiarilor, iar apoi a confirmat acest angajament în Declaraţia de pe 24 ianuarie 1918. Trebuia să hotărască ceva. În februarie 1918, problema agrară, nu o singură dată, a fost pusă în discuţie la şedinţele Sfatului Ţării. Fostul preşedinte al Sovietului gubernial al deputaţilor ţărani P. Erhan, încercînd cumva să explice retragerea sa de pe poziţia eseristă de mai înainte, declarase: “Nici un socialist-revoluţionar niciodată n-a visat să realizeze dintr-odată maximum din programul socialist, doar bolşevicii doresc imediat să realizeze maximumul…”. El a propus ca tot pămîntul prelucrat să fie declarat ca “fond de arendă al statului, împărţit între toţi care sînt în stare să-l prelucreze” [18]. Adoptarea acestei iniţiative ar fi permis părţii înstărite a satului, ce dispunea de vite de muncă, inventar şi de alte unelte de muncă, cu o plată convenabilă pentru arendă, să-şi extindă arăturile.
Din partea Guvernului, ia cuvîntul D. Ciugureanu. Referindu-se la evenimentele anului 1917, el declara: “Sub ochit mei s-a desfăşurat tabloul trecerii reale a pămîntului în mîinile ţăranilor”. Dar, a subliniat el, trebuie să luăm în consideraţie faptul că situaţia politică din 1917 “se deosebeşte considerabil de cea actuala” şi soluţionarea problemei agrare trebuie abordată reieşind din aceasta. El şi-a exprimat teama că efectuarea reformei agrare “ar crea o anarhie extraordinară”, spunînd că “socializarea pămîntului în Basarabia nu poale fi realizată nici acum, nici în anii apropiaţi”. Oratorul a propus să se renunţe, în acel moment, la adoptarea unei legi agrare, “să fie căutat un compromis”, să se efectueze “o linie împăciuitoare” între “aşteptările îndreptăţite ale “ţărănimii de a primi pămîntul promis de Revoluţie (se avea în vedere cea din octombrie 1917- I. L.) şi pretenţiile justificate ale moşierilor”. El considera că atunci sarcina principală era să se obţină “cît mai multă pîine”, ca să scape de foame, nu să facă reforma” [19].
Liderul Fracţiunii Ţărăneşti V. Ţîganco cerea să fie amînată examinarea proiectului legii reformei agrare, dar o făcea din alte considerente. Din partea Fracţiunii pe care o conducea, el declarase următoarele: “Pentru efectuarea reformelor mari de stat, legislative şi agrare, Fracţiunea consideră necesară formarea unui organ guvernamental în statul nostru, care ar putea să se ocupe de soluţionarea şi aplicarea în viaţă a adevăratei voinţe a poporului… Fracţiunea Ţărănească consideră că e posibil ca proiectul să fie scos de pe ordinea de succesiune, iar Sovietul de Miniştri să fie obligat să prezinte respectivul proiect de lege despre folosirea pămîntului şi a inventarului pentru sezonul agrar ce urmează. Această situaţie, considera Fracţiunea, trebuia să fie menţinută temporar, pînă la soluţionarea problemei agrare, “pe scară largă în Adunarea Constituantă (Moldovenească). V. Ţîganco ruga să se “abţină de la introducerea proiectului de lege”, deoarece condiţiile erau “nepotrivite” pentru aceasta [20]. El, probabil, sperînd că trupele româneşti vor fi retrase de pe teritoriul Basarabiei, avea temeri că prezenţa acestora poate influenţa negativ amploarea reformei agrare.
I. Buzdugan nu era de acord cu Fracţiunea Ţărănească, care scotea de pe ordina de zi chestiunea agrară. “Este necesară anume legea agrară şi nu instrucţiunea, a spus el. Nu trebuie să existe plată pentru arenda pămîntului. Pămîntul a fost luat de ţărani, care îl consideră avutul lor şi nu vor da nimănui nici o copeică, deoarece s-a plătit de ajuns pentru pămînt, cu sînge şi viaţă şi nu există aur suficient, ca să se poată aprecia cît au plătit deja ţăranii” [21].
Spre deosebire de V. Ţîganco, liderul PNM şi adjunctul Sfatului Ţării P. Halippa considera că prezenţa oştirilor româneşti trebuie folosită pentru soluţionarea problemei agrare. “Odată cu venirea oştirilor româneşti, au fost create condiţii pentru rezolvarea problemei abordate (a celei agrare – I. L.) pe cale paşnică, pentru că prezenţa trapelor garantează efectuarea refonnelor sociale în atmosferă paşnică”. El a dat citire documentului semnat de generalul Lupescu despre aceea că “oştirile româneşti nu trebuie să se amestece în relaţiile ţăranilor cu moşierii” [22].
În realitate, după cum am spus, comandamentul român, în cel mai activ mod, lua parte la conflictul dintre ţărani şi moşieri, ajutîndu-le acestora. Acţiunile date nu erau întreprinse de unele subdiviziuni aparte nedisciplinate sau corupte, ci reprezentau politica, cu scop bine definit, a cercurilor guvernatoare ale României, în frunte cu regele, cel mai mare proprietar al ţării. Respectivele cercuri tindeau să lichideze sau, cel puţin, să micşoreze realizările agrare ale ţăranilor basarabeni, obţinute pe parcursul evenimentelor revoluţionare din 1917 şi, în felul acesta, să diminueze influenţa mişcării ţărăneşti din Basarabia asupra locuitorilor satelor româneşti. Pentru controlul activităţii comisiei agrare a Sfatului Ţării, din laşi au fost trimişi, în calitate de “consultanţi”, experţii români pentru problemele agrare Murgoci şi Filipescu.
După discuţii îndelungate, pe 21 februarie 1918, la şedinţa Sfatului Ţării, este aprobat, în a doua lectură, “Regulamentul comitetelor agrare” [23], în care el se anunţa că, “luînd în consideraţie momentul trăit şi foamea care ameninţă ţara, pînă la rezolvarea definitivă a problemei agrare pe cale legislativă”. Guvernul Republicii Populare Moldoveneşti “ia sub conducerea şi administrarea sa toate pămînturile de importanţă agricolă”. Împărţirea pământurilor “între cei care pot să le prelucreze” este încredinţată comitetelor agrare din voloste, din judeţe şi celor ţinutale, declarate organe guvernamentale. În continuare, în “Regulament” se preciza că, în “interesele statului, e necesar ca moşiile bine orînduite să-şi menţină importanţa economică” şi de aceea comitetelor agrare li se impunea obligaţia “să ia măsuri pentru paza moşiilor agricole de orice fel de acţiuni, care pricinuiesc daune gospodăriilor şi să nu admită nici un fel de acaparări”.
În componenţa fondului agrar erau incluse: pămînturile private, care în anul agricol 1916/17 fuseseră date în arendă; pămînturile de importanţă agricolă, ce aparţineau vistieriei şi Direcţiei moşiilor, instituţiilor ecleziastice de peste hotare, pămînturile mănăstireşti, pămînturile orăşeneşti, pămînturile prelucrate în ultimii trei ani numai prin tocmirea inventarului ţărănesc; pămînturile transmise benevol de către proprietari în fondul de arendă. În cazul constatării unei insuficienţe de pămînt, pentru asigurarea gospodăriilor ţărăneşti, în fondul funciar puteau fi incluse suprafeţele domeniilor moşiereşti, prelucrate cu mijloacele proprietarilor.
Gospodăriile ce cuprindeau pînă la 100 desetine, care pînă în anul agricol 1916/17 fuseseră prelucrate de stăpîni cu mijloace proprii, au fost lăsate la dispoziţia lor. În aceeaşi categorie erau incluse şi pămînturile bisericeşti, şi loturile de serviciu. În corespundere cu “Regulamentul”, moşierii, care mai înainte fuseseră în posesia domeniilor în mărime de peste 600 desetine, trebuiau să întoarcă o treime din suprafaţa respectivă, iar acei care aveau mai mult de 600 – o pătrime din suprafaţă. Ţăranii urmau să achite plata pentru arendă şi trebuiau să întoarcă tot inventarul agricol pe care-l confiscaseră de pe proprietăţile moşiereşti.
În felul acesta, “Regulamentul” însemna renunţarea la promisiunile făcute în problema agrară, pe care le conţinea Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917. Moşierilor li se recunoştea dreptul asupra unei părţi considerabile din vechea proprietate. Cealaltă parte nu era transmisă ţăranilor în proprietate, ci în arendă, în viziunea lui D. Ciugureanu, “Regulamentul” trebuia să servească ca bază pentru un “compromis” între latifundiari şi ţărănimea muncitoare, dar acesta, după cum vom vedea mai departe, nu se realizează. Documentul fusese întîmpinat cu nemulţumire de ţărani, erau nemulţumiţi şi marii proprietarii de pămînt.
Ca orice stat independent, Republica Moldovenească trebuia să-şi determine orientarea în politica sa externă. La 31 ianuarie 1918, ziarul “Cuvînt Moldovenesc” (Nr. II) inserează editorialul cu titlul “Neatîrnarea şi politica din afarî a Republicei Moldoveneşti”. El reflecta punctul de vedere al Partidului Naţional Moldovenesc, ai cărui lideri erau, de fapt, conducătorii Sfatului Ţării. La întrebarea cu cine urma să colaboreze Republica Moldovenească, ca să-şi garanteze independenţa, avînd în vedere “împrejurările politice de azi” şi “politica europeanî din anii din urmî”, ziarul răspundea: “Numai cu ţările, ce luptă împotriva ţărilor centrale”. În continuare, autorul materialului recomanda să se împrietenească cu două ţări vecine – “mama noastrî România şi Ucraina”. Luînd în consideraţie că ţările menţionate sînt agrare, această prietenie, considera el, trebuie să meargă pe linia coordonării preţurilor la pîine, pentru ca Europa de Apus să nu le poată impune preţurile sale. “Mai ales trebue sî ne gîndim la întovărăşire strînsî cu România, care pe lîngă cî-i cu pîne, îi bogatî şi cu păcurî (gaz)”, scria ziarul. În afară de argumentele politice, economice şi comerciale în folosul colaborării cu România, publicaţia mai făcea referire şi la unitatea limbii, la superioritatea culturii româneşti şi a ştiinţei, ceea ce trebuia să contribuie la “creşterea culturii naţionale şi a ştiinţei”. Aşa dar, concluziona autorul, fiind neatîrnaţi în politica din afarî, noi trebui numai decît sî ne gîndim la întovărăşire frăţeascî şi aceasta chiar pe veci, ca nu cumva sî ne învrăjbeascî vreun duşman cu gînduri ascunse” [24].
Odată cu venirea trupelor româneşti în ţară, ziarul lui P. Halippa începe să ducă deschis politica ideologică de pregătire pentru unirea Republicii Moldoveneşti cu România. În numărul, în care fusese publicată Declaraţia de independenţă din 24 ianuarie, a fost plasat şi articolul cu titlul “Cine sîntem noi, moldovenii”. Expunînd pe scurt istoria Principatului Moldova, autorul se întreba cum se poate ca: “fraţii noştri din Moldova româneascî şi din Bucovina sî se numeascî români, iar noi din Basarabia sî ne numim moldoveni?
Din două una. Ori cî noi, moldovenii din Basarabia, sîntem români ca fraţii noştri de peste Prut şi din Bucovina, ori cî ii sînt moldoveni, ca şi noi! Şi una, şi alta dovedeşte cî noi sîntem un neam şi anume toţi sîntem români” [25].
Din 24 ianuarie 1918, ziua aniversării unirii Principatelor Dunărene şi formarea statului român, şi ziua adoptării Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldoveneşti, ziarul “Ardealul”, pe care-l edita la Chişinău profesorul Onisifor Ghibu, refugiat din Transilvania, începe să apară cu altă denumite – “România nouă”. Comunicînd despre ieşirea primului număr al publicaţiei, “Cuvînt Moldovenesc” scria că acesta “se însărcineazî cu propovăduirea unirei tuturor Românilor într-o singură ţarî… în fruntea gazetei va sta un comitet, alcătuit din români din toate ţările locuite de neamul nostru” [26].
Realizarea acestei sarcini se confrunta cu un şir de probleme complicate, atît interne cît şi externe. Pentru adoptarea hotărârii de unire cu România, conducătorii Sfatului Ţării aveau nevoie de recunoaşterea internaţională a ieşirii Republicii Moldoveneşti din componenţa Rusiei şi de obţinerea statutului de ţară independentă, suverană. La 11 (24) februarie 1918, prin staţia românească de radio, guvernelor Germaniei şi Austro-Ungariei li s-a transmis un document, cu semnăturile lui D. Ciugureanu şi I. Pelivan, în care erau informate că la 24 ianuarie (pe stil vechi) Republica Moldovenească, care, mai înainte, anunţase despre intrarea sa în componenţa Federaţiei Ruse, prin hotărîrea Sfatului Ţării şi-a proclamat independenţa. Liderii Sfatului Ţării rugau “să fie luată în consideraţie această Declaraţie şi să fie recunoscută existenţa Republicii Moldoveneşti ca stal naţional independent, absolut suveran”. În continuare, în notă se preciza că “Guvernul Republicii Moldoveneşti doreşte să participe la tratativele de pace ale Puterilor Centrale cu guvernele din Petrograd şi Kiev şi încă la 5 ianuarie 1918 şi-a trimis reprezentanţii la Brest-Litovsk”, dar “maximaliştii” (adică bolşevicii – I. L.) i-au împiedicat şi ei “n-au putut părăsi teritoriul Republicii Moldoveneşti” [27].
Informaţii similare, dar fără a fi menţionate tratativele de la Brest-Litovsk, au fost transmise Guvernului Franţei, iar prin intermediul acestuia – guvernelor Marii Britanii, Italiei, SUA, Belgiei, Greciei, Spaniei, Suediei, Norvegiei, Olandei, Danemarcei, Elveţiei, Portugaliei şi în mod direct – Turciei şi Bulgariei [28]. Însă nimeni n-a trimis nici măcar un răspuns. Statele străine, din diferite motive, nu se grăbeau să recunoască Republica Moldovenească.
“Suveranitatea” Republicii Moldoveneşti nu era luată în consideraţie nici măcar de diplomaţii şi militarii francezi, care ţineau legătură cu Sfatul Ţării şi eu organul său executiv. Pe banii Antantei şi cu mandatul generalului Şcerbaciov, fără permisiunea Guvernului Republicii, în Basarabia au sosit foştii generali ai ţarului Astaşev şi Leviţki, pentru înrolarea ofiţerilor şi a “soldaţilor de nădejde” în armata albgardistă. În discuţia cu D. Ciugureanu, Astaşev mărturisise că “detaşamentele sînt formate pentru lupta cu bolşevicii şi pentru renaşterea armatei ruse şi anume aceste detaşamente vor fi nucleul, în jurul căruia se vor concentra forţele, ce vor salva Rusia muribundă” [29]. Ziarul “Svobodnaia Bessarabia” a publicat “apelul” generalilor ţarului.
Desigur, cîrmuitorilor ieşeni, cu toată ostilitatea lor faţă de bolşevici, nu le venise pe plac iniţiativa susţinută de Antanta a generalilor ţarului, care nu-şi ascundeau intenţia de a reface “Rusia unitară şi indivizibilă”, ceea ce nu corespundea nicidecum planurilor urzite de aceştia pentru Basarabia. Sub influenţa Guvernului Român, Ciugureanu încerca să împiedice formarea detaşamentelor albgardiste pe teritoriul Basarabiei. Aliaţii n-au acordat nici o atenţie interdicţiilor sale: ei aveau nevoie de soldaţi pentru armata gărzii albe. N. lorga nota cu regret: “Francezii continuă să organizeze o armata rusească pentru înţelegere, care poate ajunge periculoasă pentru noi” [30].
Comandamentul trupelor de ocupaţie, mai puţin decît toţi ceilalţi, ţinea cont de suveranitatea Republicii Moldoveneşti. El îşi atribuise total funcţiile de reprimare în Republică, în rîndul populaţiei erau introduşi agenţi ai siguranţei româneşti, se organiza o vînătoare adevărată a locuitorilor, care protestau într-o formă sau alta împotriva intervenţiei româneşti. În oraşul Soroca, autorităţile româneşti, ameninţînd cu închisoarea, cer fotografilor locali pozele foştilor conducători judeţeni ai comisariatului Guvernului Provizoriu Litvinov, Arman, Dobrovolschi şi ale fostului comisar al guberniei Basarabia pentru demobilizarea trupelor ruseşti, doctorul Sabsovici, care erau căutaţi pentru că întîmpinascră cu dezaprobare sosirea trupelor româneşti în Basarabia. Prin ordinul autorităţilor româneşti, locuitorilor li s-a interzis să plece din judeţ şi din oraş fără permisiunea miliţiei judeţene, condusă de o marionetă de-a lor, s-a dat şi ordin ca, în termen de trei zile, fiecare locuitor din Bujăreuca şi din Zastînca să depună toate armele pe care le deţineau. În caz contrar, erau ameninţaţi cu tribunalul militar [31]. Curţile marţiale aveau un volum foarte mare de muncă. La Chişinău, erau arestaţi toţi care avuseră vreo legătură cu Frontotdel-ul Rumcerod-ului şi cu alte organe sovietice, iar fostul ajutor al Ştabului Major revoluţionar al oştirilor sovietice basarabene Durasov fusese executat. Continua răfuiala sălbatică cu locuitorii din Bender. Jertfe ale represiunilor erau oameni departe de a fi bolşevici, chiar şi colaboratorii ziarului local antibolşevic “Bessarabskii iujnîi krai”. După cum remarca “Golos revoliuţii”, “sînt multe jertfe ale antisemitismului românesc”. Ziarul aducea o listă întreagă cu nume de familii ale cetăţenilor condamnaţi la moarte şi împuşcaţi [33]. Era aplicată pe larg biciuirea în public, ca metodă de pedepsire. “Nemulţumirea ţăranilor creşte cu fiece zi, cu aceasta românii luptă prin introducerea nuielelor. Biciuirea se face zilnic”, scria ziarul “Vecernii nabat” la 19 (16) februarie 1918.
Comandamentul român, samavolnic, ignorînd Guvernul Republicii, efectua rechiziţionarea pîinii, vitelor şi a altor produse agricole. Siguranţa chişinăueană, raportînd “despre numeroasele tîlhării, comise de oştirile noastre în sate”, despre rechiziţionarea produselor alimentare şi a nutreţului “la preţuri mizerabile”, ajunge la concluzia că “situaţia dată sporeşte ura pe care o resimt ţăranii faţă de noi şi favorizează propaganda bolşevicilor…” [34].
Nici susţinerea marilor proprietari de pămînt, pe care le-o asigurau oştirile, întorcîndu-le domeniile, nu provoca ţăranilor mai puţină ură faţă de trupele de intervenţie. Unul din informatorii siguranţei româneşti raporta şefilor săi de la Chişinău că la sfatul sătesc din Cubolta, judeţul Soroca, primarul Alexandru Asov de faţă cu toată lumea vorbise cu “cele mai de ocară cuvinte la adresa Sfatului Ţării şi a Armatei Române” [35].
Asemenea luări deschise de cuvînt împotriva administraţiei romaneşti şi împotriva Sfatului Ţării erau destul de frecvente. Agenţii Siguranței raportau conducătorilor: “În judeţul Bălţi, printre ţărani domneşte spiritul de revoltă şi agitaţia împotriva intrării trupelor româneşti în Basarabia…” [36]. “În Basarabia lumea fierbe”, iar în sate “ne urăsc”, “armata nu ajunge”, remarca N. lorga în însemnările din jurnalul său [37].
Această ostilitate se extindea şi asupra Sfatului Ţării şi guvernului Republicii Moldoveneşti. Autoritatea lor, şi aşa infimă, în rîndul populaţiei, continua să scadă cu fiece zi. Poporul tot mai mult se convingea că declaraţiile conducătorilor Sfatului Ţării despre fermitatea deciziei de a realiza reformele sociale în folosul maselor muncitoare, “despre devotamentul faţă de Rusia revoluţionară”, despre “apărarea independenţei Republicii Moldoveneşti”, despre “aflarea temporară” a trupelor româneşti în Basarabia sînt cuvinte goale, numai minciuni. Toţi se încredinţaseră că trupele româneşti stăpîneau cu adevărat, gospodărind în ţinut ca la ele acasă. Chiar în problemele ce ţineau exclusiv de viaţa civilă a ţării, nu dădea Sfatul Ţării dispoziţii şi ordine, ci autorităţile româneşti. Nu se putea, de exemplu, face o ştampilă fără permisiunea în scris a şefului garnizoanei oraşului Chişinău, colonelul Cănciulescu. Încălcarea ordinului era calificată ca “spionaj” [38]. Pentru desfăşurarea adunărilor, nu numai politice, dar şi “culturale, economice etc.” trebuia să obţii, în prealabil, permisiunea comandantului oştirilor româneşti, generalul Râşcanu. Persoanele care se făceau vinovate de încălcarea acestui ordin erau supuse arestării şi deferite judecăţii” [39]. Nu fără temei, încă pe 13 (26) februarie 1918, N. Iorga nota în jurnalul său: “Sfatul Ţării există doar de nume” [40]. Dar la moment, cîrmuitorii României mai aveau nevoie de el.
Informaţiile despre măsurile crunte pe care comandamentul român le aplica locuitorilor Basarabiei, deveneau apanajul cercurilor democratice ale Occidentului şi le provocau tulburări chiar şi unor conducători de stat. Trimisul României la Washington Angelescu, în discuţia cu secretarul de stat al SUA Lansing, încercînd să decline responsabilitatea Guvernului său pentru faptele reprobabile ale soldaţilor şi ofiţerilor români, declarase că oştirile româneşti, în înţelegere “cu Guvernul Republicii Moldoveneşti al Basarabiei şi cu Şcerbaciov” au fost puse la dispoziţia acestui guvem, cu alte cuvinte, pentru toate fărădelegile faţă de populaţia locală e responsabil doar Consiliul Directorilor Generali [41]. Această versiune fusese răspîndită şi de fostul trimis român la Peterburg C. Diamandy, care a fost silit să părăsească capitala rusă după ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România. Conform raportului lui J. Francis pregătit pentru Washington, C. Diamandy declara că “România nu poartă responsabilitate pentru ceea ce se întîmplă în Republica Moldovenească”, care şi-a proclamat independenţa [42].
Subliniind intenţionat că Republica Moldovenească este “independentă”, diplomaţii români dădeau de înţeles că organele de conducere ale noului stat sînt în drept să ia de sine stătător toate deciziile. Cercurile guvernante ale României nu se hotărîseră să se folosească îndată de această “independență”, ca să definitiveze oficial unirea Basarabiei cu România. I. Duca scria: “Fireşte au mai trebuit cîteva săptămîni pentru ca trupele noastre să ocupe întreg teritoriul Basarabiei şi din anumite consideraţiuni politice… au trecut două luni pînă cînd unirea să fie oficial proclamată, dar în realitate în momentul acela (adică odată cu intrarea trupelor româneşti – I. L.) ea era un fapt împlinit şi, ca atare, l-am considerat la laşi…” [43].
În Basarabia, continuau luptele între trupele româneşti şi detaşamentele haidamacilor, pe de o parte, şi unităţile răzleţe, care erau în retragere, ale oştirilor ruseşti împreună cu detaşamentele ţăranilor locali ce li se alăturaseră, pe de altă parte. La sfîrşitul lui ianuarie, în nordul Republicii, soldaţii revoluţionari ai corpului 16 de armată al Armatei a 8-a, ostaşii din Garda Roşie şi detaşamentele ţăranilor locali duceau lupte cu trupele româneşti în ofensivă la staţiile de cale ferată Sofia, Ocniţa, Drochia, în împrejurimile satelor Chetrosul-de-Jos, Năduşita, Bulboci ş.a.
La 29 ianuarie (11 februarie), în Moghiliov-Podolsk se adună reprezentanţii Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din judeţele Bălţi şi Hotin şi formează Comitetul Central Executiv (CCE) al Basarabiei. A doua zi, componenţa sa a fost completată cu reprezentanţii Sovietului din Soroca. În rezoluţia adoptată pe 29 ianuarie, la adunarea desfăşurată în legătură cu formarea CCE al Basarabiei, se spunea că “unica putere legală” din Basarabia este Comitetul Central Executiv din Basarabia al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor, muncitorilor şi soldaţilor, iar cei “ce nu recunosc această putere sînt declaraţi duşmani ai poporului muncitor”. CCE al Basarabiei făcea apel la muncitori să ducă o “luptă necruţătoare cu forţele contrarevoluţionare, cu duşmanii din exterior”, avînd în vedere pe România Regală şi pe aliaţii acesteia [44].
Congresul al V-lea al deputaţilor ţărani din judeţul Hotin, care a avut loc pe 5 (18) februarie, exprimase hotărirea ţărănimii de la nordul Basarabiei de a apăra Puterea Sovietică şi de a lupta cu “intervenţioniştii şi cu complicii lor”, fiind conduşi de CCE al Basarabiei şi de Comitetul militar-revoluţionar al armatei a 8-a.
La sfîrşitul lunii ianuarie şi în prima jumătate a lui februarie, cele mai active acţiuni militare erau desfăşurate la sudul Basarabiei, unde trupele româneşti, împreună cu unităţile haidamacilor, după eşecul în ciocnirile din ianuarie, concentraseră forţe proaspete şi trecuseră la atac împotriva detaşamentelor locale de autoapărare, susţinute de soldaţii revoluţionari ai Armatei a 6-a şi de matrozii flotilei dunărene. Luptele se duceau lîngă Ismail, Chilia şi lîngă Vilcov şi în satele învecinate (Gălileşti, Jebrieni, Neruşai ş. a.).
Pe cursul de mijloc al Nistrului, trupele româneşti au întreprins cîteva încercări de a trece pe celălalt mal al rîului, fiind însă respinse de unităţile Rumcerod-ului. Din spusele lui Antonov-Ovseenko, la Tiraspol se afla Statul Major al “anualei speciale”, sub comandamentul lui P. S. Lazarev. Neavînd oştiri suficiente, Lazarev trimite comitetelor agrare ale Transnistriei un ordin să fie organizate posturi de gardă şi să nu fie “admisă trecerea românilor peste Nistru” [45].
Referindu-se la “considerentele politice”, care îi impunea să lase pe mai tîrziu declararea alipirii Basarabiei la România, I. Duca scria că laşii doreau ca să “subziste o aparenţă măcar de front rusesc” ca aliaţii să nu poată învinui România de faptul că ea “ar fi contribuit, printr-un gest al nostru (se avea în vedere anunţarea oficială a alipirii Basarabiei la România – I. L.) la retragerea Ruşilor din luptă”. Plus la aceasta, la Iaşi se năzuia să se dea alipirii un caracter de “act voit şi de liber consimţămînt din partea populaţiei basarabene, pe baza principiului autodeterminării popoarelor” [46], iar pentru aceasta iarăşi era necesar ceva timp.
Situaţia creată la începutul anului 1918, în mod cert nu favoriza realizarea imediată a unirii. Deşi Rusia ieşise din război, acesta continua şi sfîrşitul său se tot îndepărta. Nici una din ţările beligerante nu se grăbea să anunţe anexarea vreunui teritoriu. Tuturor le era clar că va aparţine cuvîntul decisiv ţării învingătoare.
La Iaşi nu erau siguri că hotărîrea de alipire a Basarabiei la România, chiar dacă vine din partea Republicii Moldoveneşti independente, va fi luată în consideraţie de ţările învingătoare şi nici Republica nu avea încă recunoaşterea internaţională. Antanta, după cum am spus, inspira România Regală să ocupe teritoriul Basarabiei şi o ajuta în realizare, deoarece, pentru împlinirea planului de formare a Frontului Româno-Ucrainean, ea avea nevoie să fie lichidată Puterea Sovietică din ţinut. Aliaţii mai presupuneau că, fiind de acord cu ocuparea Basarabiei de către România, o vor reţine pe aceasta de la încheierea păcii separate cu nemţii. Dar nici astfel nu existau garanţii că Antanta şi SUA, în cele din urmă, vor sancţiona alipirea. În declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor acestora, răsuna asigurarea că intrarea trupelor româneşti în Basarabia nu va avea repercusiuni asupra viitorului politic al ţării. Deşi declaraţiile urmăreau evident scopul de a-i linişti pe adversarii intervenţiei româneşti, de a-i reţine să opună activ rezistenţă trupelor străine, foştii generali ai ţarului, care credeau în restabilirea vechii puteri şi care nu renunţaseră la lozinca “Rusiei unitare şi indivizibile”, interpretau respectivele afirmaţii ca angajamente politice ale aliaţilor. Generalul rus Monkevitz, menţionat deja, vizitînd, la începutul lui ianuarie 1918, oraşul Chişinău, la însărcinarea lui Şcerbaciov, sublinia că “conform înţelegerii comune (dintre Şcerbaciov şi – I. L.) Statul Major român, s-a stabilit dinainte că trupele româneşti vor intra în Basarabia doar provizoriu şi vor părăsi ţara imediat ce îşi vor îndeplini misiunea” [47], adică îndată ce vor lichida acolo focarul bolşevismului. Parisul, Londra şi Washingtonul, unde persista speranţa că Guvernul lui Lenin va cădea cît mai curînd, se stăruiau să nu traumatizeze aspiraţiile nutrite de cercurilor albgardiste la un mare stat rus. Abţinîndu-se de la recunoaşterea independenţei Republicii Moldoveneşti, care putea, dacă nu azi – mîine, anunţa, la revendicare laşului, unirea cu România, Antanta tindea evident să-şi asigure încă o pîrghie de presiune asupra Guvernului lui Brătianu, care nu renunţase la planul de semnare a tratatului separat de pace cu blocul Puterilor Centrale.
Dar nici guvernul bolşevic al Rusiei nu intenţiona să renunţe la Basarabia. El se conducea în activitatea sa de obiectivul unei revoluţiei mondiale, care domina în acele timpuri în rîndul comuniştilor. Mai tîrziu, V. I. Lenin, luînd cuvîntul la Congresul III al Internaţionalei Comuniste (1921), cu un raport despre tactica PCR(b), recunoştea: “încă pînă la revoluţie şi după ea, noi ne gîndeam: sau acum, sau, cel puţin, foarte degrabă va avea loc revoluţia în celelalte ţări, altfel noi trebuie să pierim” [48]. De aceea, mulţi comunişti se stăruiau “să împingă” revoluţia în ţările, unde din cauza condiţiilor foarte grele de trai ale poporului, te puteai aştepta să izbucnească revoluţia. În rîndul acestora, spre exemplu, era inclusă şi România, dar şi alte ţări din Europa de Sud-Est. Ca în timpurile vechi, Basarabia rămînea pentru Rusia poarta spre Balcani.
Pe 15 (28) ianuarie 1918, la şedinţa Sovnarkom-ului, sub preşedinţia lui V. I. Lenin, a fost ascultat “Raportul Comisiei pentru lichidarea contrarevoluţiei româneşti” (raportul în scris, semnat de toţi membrii comisiei, a fost anexat la procesul-verbal Nr. 47 al şedinţei SCN al RSSFR din 15 (28) ianuarie 1918- I. L.), în care se spunea: “Discutînd informaţiile deţinute despre starea de lucruri din Moldova (era vorba despre teritoriul românesc dintre Prut şi Carpaţi – I. L.) şi din Basarabia, Comisia a ajuns la concluzia că e necesar să fie luate urgent cele mai hotărîte măsuri pentru reprimarea contrarevoluţiei româneşti”. Comisia propunea “să fie format la Chişinău Colegiul Suprem Rus-Român pentru afacerile româneşti şi basarabene, din reprezentanţii organizaţiilor revoluţionare locale” şi anume Rumcerod-ul, Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, al guberniei Basarabiei şi cel din Chişinău, Partidul Social-Democrat Muncitoresc al României şi alte organizaţii. În raport, fuseseră indicate numele de familie ale persoanelor recomandate în calitate de comisari-organizatori în componenţa Colegiului Suprem Rus-Român. Ei aveau să plece la sudul Rusiei, pentru a executa însărcinarea SCN.
În scopul realizării hotărîrii respective, a fost înaintată propunerea ca împreună cu Colegiul să fie trimis la sud un detaşament de soldaţi şi matrozi revoluţionari sub comandamentul comisarului A. G. Jelezneakov. Detaşamentul, printre altele, trebuia să ducă Vistieriei de campanie a armatelor Frontului Român mijloacele alocate pentru necesităţile Flotei Mării Negre şi ale Colegiului Suprem. Luînd cunoştinţă cu raportul Comisiei, Lenin face următoarea însemnare: “Aceste cinci milioane să fie luate din banii româneşti arestaţi la Moscova” [49].
Sovnarkom-ul aprobase măsurile de lupta cu “contrarevoluţia pe Frontul Român şi în Basarabia”, propuse de Comisie, alocînd Colegiului Suprem pentru afacerile româneşti şi basarabene suma de bani indicată mai sus [50]. În ziua următoare, mandatele, cu semnătura lui Lenin, au fost înmînate lui H. G. Racovschi, M. G. Bujor, M. M. Braşevan, V. S. Spiro, A. C. Voronskoi, F. I. Kulea (Poleanski), A. G. Jelezneakov [51].
Erau înaintate şi propuneri de organizare a unei revoluţii în România. Pe 18 (31) ianuarie 1918, la şedinţa SCN a fost discutată problema trimiterii lui H. Racovschi şi M. Bujor în România, pentru “împingerea” revoluţiei. G. V. Cicerin propune, în scopul “acordării ajutorului moral”, chiar să fie adoptat un decret de recunoaştere a “viitorului guvern român”. Din spusele lui V. I. Bobeico, autor al unui articol despre Racovschi, recomandarea “de a adopta SCN al RSSFR, din timp, un decret-salut, adresat revoluţionarilor români şi basarabeni, în scopul acordării susţinerii moral-politice” îi aparţinea Iui H. Racovschi, fiind adusă la cunoştinţa Sovnarkom-ului de către G. V. Cicerin. Dar Sovnarkom-ul respinge propunerea, fără a fi discutată [52].
Cît timp membrii Colegiului Suprem se deplasau la sud, nu în Chişinăul ocupat de trupele româneşti, după cum fusese planificat, ci la Odesa, unde, pe 17 (30) ianuarie, fusese instaurată Puterea Sovietică, Rumcerod-ul continua să conducă lupta împotriva intervenţiei din Basarabia.
Pe 23 ianuarie (5 februarie) 1918, în organul de presă al CCE al Rumcerod-ului, ziarul “Golos revoliuţii”, a fost publicat un comunicat, în care se spunea că deoarece România Regală, “prin înşelăciune a ocupat Basarabia”, iar Sovietul Comisarilor Norodnici a fost nevoit să rupă “orice relaţii cu România”, “CCE al Rumcerod-ului a decis să se considere în stare de război cu România”. În continuare, în document se afirma: “în legătură cu începerea oficială a acţiunilor militare, s-a luat hotărîrea să fie anunţată neîntîrziat mobilizarea voluntarilor în Odesa, în judeţele Odesa, Acherman, Tiraspol şi Bender. S-a mai decis să fie anunţată mobilizarea flotilei dunărene de transport. Efectuarea practică a mobilizării i se încredinţează Statului Major al frontului. Prezidiului şi secţiei militare ale CCE al Rumcerod-ului li se ordonase să ia urgent măsuri pentru înrolarea tuturor supuşilor români, apţi, după vîrstă, pentru serviciul militar. Bunurile, care aparţin Guvernului şi instituţiilor publice ale României, ce se află pe teritoriul regiunii, sînt supuse sechestrării. Prezidiul Rumcerod-ului are dreptul, în anumite cazuri, să facă excepţii în ce priveşte internarea şi sechestrul” [53].
Odată cu sosirea comisarilor-organizatori la Odesa, un rol tot mai mare în soluţionarea problemelor legate de conflictul sovietic-român începe să-i revină Colegiului Autonom pentru afacerile ruso-româneşti, în frunte cu H. G. Racovschi, format aici de SCN al RSSFR. Comisar al Flotilei Dunărene este numit comisarul-organizator al Colegiului Baltic, matrozul A. G. Jelezneakov.
Pe 30 ianuarie (12 februarie) 1918, membrii Colegiului Suprem telegrafiau Sovietului Comisarilor Norodnici: “Situaţia pe Frontul Român nu este prea bună”. În telegramă se spunea că trupele româneşti, haidamacii, albgardiştii ruşi, comanduşi de ofiţerii francezi, îi arestează şi-i omoară pe ostaşii roşii, capturaţi în prizonierat, pe membrii Sovietelor şi ai comitetelor revoluţionare locale. Se comunica, de exemplu, că la Ismail au fost împuşcaţi 14 matrozi. “Locuitorii Basarabiei, citim în continuare, cu armele în mîini luptă împotriva violatorilor români. Astăzi noi am luat înapoi Achermanul. Haidamacii au fost distruşi şi fug”. În telegramă se preciza că la Odesa fuseseră formate detaşamente de ostaşi ai Gărzii Roşii “din rîndurile proletariatului român şi ţărănime, care au plecat la luptă cu drapelul revoluţionar al internaţionalei” [54].
Majoritatea considerabilă a românilor din batalioanele revoluţionare, ce luptau de partea puterii sovietice, o formau marinarii care se răsculaseră pe corăbiile româneşti, aflate în porturile Dunării, la sudul Basarabiei (Ismail, Vilcov, Chilia) şi la Odesa, Sevastopol. În semn de protest împotriva intervenţiei în Basarabia, organizaţiile româneşti revoluţionare din Odesa arestează un grup mare de membri ai parlamentului român şi de cinovnici superiori. Înarmaţi, ostaşii români din Garda Roşie, au luat parte la operaţia de ofensivă asupra oraşului Bălţi, întreprinsă de comandamentul sovietic. Detaşamentele Gărzii Roşii româneşti, inclusiv, batalionul maritim sosit din Odesa, luptă în suburbiile judeţelor Acherman, Ismail, Chilia şi Vilcov, lîngă Gălileşti, Jebrieni [55].
Între timp, se acutizează brusc, la sudul Rusiei şi Ucrainei, lupta dintre bolşevici şi adversarii lor. Speranţele statelor Antantei de a reprima bolşevismul în această regiune, cu ajutorul forţelor unite ale lui Kaledin, ale Radei Ucrainene şi cu cele ale României Regale nu s-au realizat. Detaşamentle Gărzii Roşii şi regimentele revoluţionare, sub comandamentul lui V. Antonov-Ovseenko, au dat o lovitură zdrobitoare trupelor kalediene. Pomenindu-se într-o situaţie disperată, Kaledin se împuşcă.
Situaţia nu ia o întorsătură mai bună nici pentru Rada Ucraineană, după anunţarea “neatîtnării”. Bolşevicii intensificau presiunea, luptele se dădeau lîngă Poltava, iar în Kiev Rada se confrunta cu manifestaţiile muncitorilor.
Guvernul Român, din spusele lui I. Duca, care reacţionase liniştit la ruperea relaţiilor diplomatice cu RSSFR, a început a se îngrijora. La 17 (30) ianuarie 1918, trimişii Antantei, Franţei, Italiei şi SUA în România comunică propriilor guverne că I. Brătianu a discutat cu ei situaţia creată, în rezultatul ruperii relaţiilor diplomatice cu Rusia Sovietică şi a confiscării rezervei româneşti de aur, care era păstrată la Moscova. Premierul român menţionase existenţa pericolului austro-german pentru ţară sa şi declarase că el consideră că statele aliate “garantează” pentru rezerva de aur a României, reţinută la Moscova. I. Brătianu comunică trimişilor despre rugămintea Radei Centrale de a trimite trupe româneşti la Kiev, Poltava şi Odesa [56].
Istoric ucrainean şi personalitate politică a RPU D. Doroşenko, referindu-se la memoriile ministrului de externe al Radei A. Şulghin, scria că în ianuarie 1918, cînd la Kiev, în rezultatul insurecţiei muncitorilor, se înrăutăţise brusc situaţia Guvernului lui Vinnicenko, generalul român Coandă, din partea lui Brătianu, a promis să acorde ajutor militar Radei, tot atunci fusese abordată şi problema Basarabiei, partea ucraineană anunţînd că, în schimbul ajutorului, Rada “nu va sta în calea exprimării libere a voinţei populaţiei basarabene”. Dar la următoarea întîlnire, Coandă a comunicat, iarăşi în numele lui Brătianu, că “situaţia s-a schimbat” şi România “nu poate acorda” ajutorul promis. D. Doroşcnko credea că asupra acestei decizii avuseră impact tratativele de la Brest-Litovsk şi semnarea păcii cu Puterile Centrale, care urma să aibă loc [57]. Însă refuzul de a acorda ajutor era condiţionat mai mult de sfaturile trimişilor Antantei. Aceştia, raportînd guvernelor şi Sovietului Suprem al Antantei despre tratativele respective, dintre Kiev şi Iaşi, îşi exprimaseră părerea că “trimiterea unor oştiri interaliate” poate servi ca mijloc de a ajuta România şi de a “îmbunătăţi serios situaţia din Rusia” (în cazul dat, se avea în vedere situaţia din Ucraina – I. L.).Trimişii considerau neraţional să fie îndreptate, în ajutor Radei, trupele României – “din rîndul aliaţilor, cel mai nepopular stat în Rusia”. “O expediţie internaţională, scriau ei, va fi primită cu mai mare satisfacţie de către toate elementele de ordine” [58].
Dar la acel moment era imposibil să fie organizată neîntîrziat “expediţia internaţională”, pentru a i se da ajutor Radei. Nici timpul nu aştepta. Pe 26 ianuarie (8 februarie), detaşamentele Gărzii Roşii ocupă Kievul. Rada se retrage la Volîni. La 27 ianuarie (9 februarie), ea semnează tratatul de aservire cu Puterile Centrale, care le-a dat acestora un motiv formal ca să ocupe Ucraina, obţinînd totodată milioane de puduri de pîine, de carne şi alte produse agricole, dar şi materie primă pentru industria germană.
Ocuparea Kievului şi înaintarea continuă a oştirilor sovietice Ie-a permis bolşevicilor să-şi activeze acţiunile împotriva României. Pe 1 (14) februarie, V. I. Lenin, în telegrama adresată lui M. A. Muraviov [59], numit, la recomandarea lui V. A. Antonov-Ovseenko, comandant suprem al oştirilor sovietice, îndreptate pentru lupta cu intervenţia română, cere să se acţioneze “…cît se poate de energic pe Frontul Român, în înţelegere cu Racovschi şi cu comisia sa” [60]. În acelaşi timp, asupra României mai plana un pericol: armistiţiul de pace pe Frontul Român, încheiat la 26 noiembrie (9 decembrie) 1917, la Focşani, este pus sub semnul întrebării de către Puterile Centrale.
(Va urma)
Note:
1. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 21. Л. 213 об., 214.
2. Там же. Л. 215.
3. Там же.
4. Там же. Л. 219 об., 220.
5. Кувынт Молдовенеск, 1918. 31.01. № 11.
6. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 21. Л. 226 об.
7. Кувынт Молдовенеск, 1918. 24.01. № 9.
8. Кувынт .Молдовенеск, 1918. 28.01. № 10.
9. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 21. Л. 226 об.
10. Pântea Gh. Op. cit. Р. 85; Desbaterile adunării deputaţilor. Sesiunea ordinară 1919—1920. Nr. 22. P. 292.
11. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 21. Л. 208—209, 244, 250—252 об., Д. 55. Л. 2, 60—96, 107.
12. Свободная Бессарабия, 1917. 24.08. № 109.
13. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 21. Л. 259,. 259 об.
14. Там же. Л. 259 об., 260, 260 об., 261.
15. Полный текст проекта конституции напечатан в качестве приложения к статье: Popovschi V. Reflecţii asupra unui proiect de Constituţie a Republicii Democratice Moldoveneşti // Revista de istorie a Moldovei, 1993, Nr. 2. P. 53—57.
16. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 21. Л. 269 об.
17. Andronachi Gh. V. Albumul Basarabiei. Chişinău, 1933, P. 195.
18. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 21. Л. 269, 273.
19. Tам же. Л. 268, 273.
20. Tам же. Л. 267, 268.
21. Tам же. Л. 270 об.
22. Tам же. Л. 269 об.
23. Там же. Л. 325-329, 330, 330 об.; Д. 12. Л. 225—226.
24. Кувынт Молдовенеск, 1918. 31.01. № 11.
25. Кувынт Молдовенеск. 1918. 28.01. № 10.
26. Кувынт Молдовенеск, 1918. 24.01. № 9.
27. 1918 la români… Р. 1086—1087.
28. Papers Relating… 1918. Russia. V. II. Р. 715.
29. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 21. Л. 229 об., 230, 231.
30. Iorga N. Memorii. V. 1. P. 273.
31. За власть Советскую… С. 93.
32. Борьба трудящихся Молдавии… С. 111.
33. Голос революции, 1918. 6(19).02. № 168.
34. НАРМ. Ф. 679. Oп. 1. Д. 4803. Л. 280—281.
35. Там же. Л. 385.
36. Там же. Л. 66.
37. Iorga N. Мемоrii. V. 1. Р. 270, 278.
38. Сфатул Цэрий, 1918. 22.03.
39. Сфатул Цэрий, 1918. 23.03.
40. Iorga N. Memorii. V. 1. P. 280.
41. Papers Relating… 1918. Russia. V. II. P. 707.
42. Ibidem. P. 708.
43. Duca I. Op. cit. P. 50.
44. Борьба трудящихся Молдавии… С. 106—107.
45. Антонов-Овсеенко В. А. Указ соч. С. 162.
46. Duca I. G. Op. cit. P. 85.
47. Monkèvitz N. Op. cit. P. 164.
48. Ленин В. И. Полн. собр. соч. Т. 44. С. 36.
49. ГАРФ. Ф. 130. Oп. 2. Д. 1. Л. 34, 35.
50. Там же. Л. 29.
51. Там же. Л. 7, 7 об.
52. Бобейко В. Христиан Раковский и борьба против румынской контрреволюции (январь—март 1918 г.)//Коммунист Молдавии, 1988. № 7. С. 85.
53. За власть Советскую… С. 53—54.
54. ГАРФ. Ф. 130. Оп. 2. Д. 401. Л. 36, 37.
55. Подробно о восстании румынских моряков, о деятельности румынских революционных организаций в Одессе и на юге Бессарабии см.: Liveanu V. 1918… Р. 217, 218—226, 222—233.
56. Papers Relating… 1918. Russia. V. II. P. 709.
57. Дорошенко Д. Iсторiя Украïни, 1917—1923 pp. Том I. Доба Центральноi Ради. Ужгород, 1932. С. 240.
58. Papers Relating… 1918. Russia. V. II. P. 709.
59. М. А. Муравьев — бывший офицер царской армии, после октябрьского переворота примкнул к левым эсерам, но в июле 1918 г., будучи командующим войсками Восточного фронта, выступил против советской власти. М. А. Муравьев оказывал сопротивление при аресте и был убит.
60. Ленин В. И. Полн. собр. соч. Т. 50. С. 41.
Sursă: Izeaslav Levit, „An de răspîntie. De la proclamarea Republicii Moldovenești pînă la desființarea autonomiei Basarabiei (noiembrie 1917 – noiembrie 1918)”, Chișinău, 2003.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 