În ianuarie 1918, trupe ale armatei române au trecut Prutul – la cererea unor lideri ai Republicii Democratice Moldovenești – pentru a restabili ordinea în provincia cuprinsă de haos. Până la începutul lunii februarie 1918, bandele insurgente bolșevice – care erau loiale guvernului bolșevic de la Petrograd, condus de Lenin, și care au încercat să obțină puterea în Basarabia – au fost alungate. Dacă vrei să cunoști mai bine contextul acelei intervenții, îți recomand să citești aici și aici și să vezi videoclipul de aici.
În acest articol încerc să înțeleg mai bine utilizarea forței de către armata română în timpul intervenției sale în Basarabia. Aici nu discut dacă armata română a fost îndreptățită sau nu să intre în Basarabia.
Înainte de toate, aș vrea să expun cele două exagerări-mituri care constituie extremele între care se desfășoară discuția noastră:
Preconcepția extremă 1
Conform acestei preconcepții, socialiștii din Basarabia ar fi fost exclusiv activiști pașnici pentru drepturile omului, pentru libertăți și pentru progres. Singurul instrument folosit de ei ar fi fost propria lor voce, care s-a făcut auzită în presă, la tribune și în piețe. Fiind democrați absoluți, ei ar fi promovat o nouă ordine în care nici un grup nu era deasupra altuia. Acest mit al utopianiștilor a fost circulat și construit de intelighenția socialistă și utilizat de propaganda sovietică.
Prin antiteză, socialiștilor pașnici li s-ar fi opus trupele române violente, care ar fi fost brațul armat al unui stat imperialist și reacționar. Intervenția și staționarea trupelor române în Basarabia s-ar fi caracterizat prin violențe și abuzuri generalizate față de populația civilă, prin epurări și acțiuni genocidare (antiruse, antievreiești).
Preconcepția extremă 2
Conform acestei preconcepții, toți bolșevicii (socialiștii maximaliști) din Basarabia ar fi fost înarmați și ar fi întreprins acțiuni violente împotriva civililor, proprietăților, instituțiilor și forțelor de ordine din provincie. Parțial alimentat de propaganda anti-socialistă din epocă și de istoria ulterioară – cea a războiului civil și a comunismului – mitul echivalează socialistul cu bolșevicul și bolșevicul cu insurgentul. În mod similar cu modul în care se face în prezent confuzia musulman=islamist=terorist, de la care se revendică „war on terror”, opoziția față de bolșevici a luat forma „războiului împotriva bolșevismului”.
Potrivit preconcepției, armata română ar fi avut un comportament ireproșabil în orice circumstanțe. Soldații români ar fi fost disciplinați, ar fi fost corecți și ar fi fost pacifiști, nu ar fi băut, nu ar fi violat, nu ar fi jefuit, nu ar fi făcut uz de armă decât în legitimă apărare etc. Acest mit se bazează pe:
a) caracterul sacrosanct al armatei române, care e o instituție a statului, de care nu te atingi; cei care îi prezintă critic acțiunile pot fi învinovățiți de atac la statul român, la ființa națională, la onoarea militarului etc., ca atare detaliile cu privire la acțiunile armatei trebuie să rămână tabu și să fie ținute secrete cât mai mult timp;
b) o reprezentare contemporană pozitivă a armatei naționale (aș zice că e bazată pe o lungă tradiție a propagandei militare), conform căreia „armata e cu noi”, armata întreprinde acțiuni defensive și umanitariste (inclusiv de peacekeeping), armata e una dintre instituțiile în care românii au cea mai mare încredere (alături de Biserica Ortodoxă Română).
Între aceste două extreme culisează istoriografia referitoare la perioada dintre intervenția corpului expediționar român și proclamarea unirii Basarabiei cu România de către Sfatul Țării, la 27 martie / 9 aprilie 1918.
În cele ce urmează, mă voi folosi de câteva premise:
- Probabilitatea ca trupele armate (atât cele regulate românești, cât și cele neregulate/ad-hoc bolșevice) să foloseacă arma în cazul în care au fost atacate sau s-au simțit amenințate e mai mare decât probabilitatea să caute soluții de ieșire dintr-o situație conflictuală fără a deschide focul.
- Armata este o instituție de forță, reprezintă forța și amplifică forța. În consecință, simpla prezență a unei armate e o exercitare a forței, chiar dacă nu se trage. La rigoare, „armata violentă” e un pleonasm: armata este violentă prin definiție.
- Ierarhia puterii și (legitimității) utilizării forței este următoarea: militarul din trupele regulate (soldatul român) > militarul din trupele neregulate (soldatul bolșevizat) > civilul înarmat (revoluționarul bolșevic) > civilul neînarmat (bolșevic sau de orice altă orientare ideologică).
- Ideea de revoluție și ideea de regim bolșevic (sau chiar socialist) erau deja considerate subversive și un pericol la adresa ordinii de stat și a status-quo-ului. Ca atare, în imaginarul din epocă, contradicția dintre revoluția bolșevică și ordinea existentă se traducea prin lupta dintre bine și rău, de ambele părți. Această construcție mentală maniheistă a stat la baza legitimării violenței de ambele părți, fiind atât cauză cât și scop („distrug pentru că lupt împotriva răului și în scopul triumfului binelui”). Poziționarea maniheistă a fost încurajată și de aspectul religios/antireligios al confruntării, care a transformat acțiunea împotriva bolșevicilor într-o cruciadă împotriva „oamenilor fără Dumnezeu”, iar acțiunea bolșevică într-o luptă împotriva bisericilor și misticismului.
- Consensul cu privire la utilizarea violenței în primă instanță, în ambele tabere, a trimis în plan secundar domnia legii, drepturilor și justiției. Situația excepțională (prin utilizarea stării de asediu și legii marțiale) a devenit noua normalitate. Autoritatea dreptului civil și a sistemului constituțional a fost înlocuită cu autoritatea armatei.
- Acțiunile și mesajele trupelor române nu pot fi tratate unitar. Proclamațiile date de comandanți menționează scopurile și limitele acțiunilor trupelor române, dar asta nu înseamnă că acțiunile arbitrare sau apariția altor scopuri ar fi exclusă. Invers, acțiunile arbitrare ale unor grupuri sau indivizi din cadrul trupelor române nu pot fi atribuite prin generalizare întregii armate române din Basarabia.
Violența armatei române împotriva persoanelor înarmate din Basarabia
Când cele patru divizii ale armatei române au intrat în Basarabia, împotriva cărui fel de entitate luptau? Ce erau bolșevicii înarmați? Nu erau nici armată națională a unui stat suveran; nu erau nici rebeli, pentru că Basarabia nu era teritoriu de exercitare a autorității statului român; nu erau nici trupe invadatoare ale unui stat vecin. Statutul lor era incert. La fel de incert era și caracterul intervenției române. Trupele române au intrat într-un conflict inițiat fără declarație de război, luptau pe un teritoriu străin fără un mandat oficial din partea Republicii Democratice Moldovenești (sau un acord încheiat între guverne) și fără un acord explicit din partea unei autorități nominale a Basarabiei (generalul Scerbacev – comandantul frontului rus din România – sau guvernul rus). Din perspectiva dreptului internațional și al guvernului rus (bolșevic), Basarabia aparținea încă imperiului rus, iar Republica Democratică Moldovenească era o entitate rebelă sau separatistă. Pe firul acestei logici, armata română ar fi intervenit de partea rebelilor, împotriva statului rus (guvernul rus a dat o notă ultimativă războinică la 13 ianuarie, ca reacție la intrarea trupelor române în Basarabia).
Rezumând, situația era pe cât de neobișnuită, pe atât de confuză. Faptul că intervența română era o acțiune excepțională, situată într-o zonă gri, a lăsat suficient spațiu pentru interpretări mergând de la îndreptățirea acțiunii la condamnarea acțiunii. Ce reținem din această harababură e că un conflict din zona gri, deoarece nu are repere în dreptul internațional al războiului (convenția de la Haga, de exemplu), favorizează acțiunile arbitrare. Cu alte cuvinte, un conflict nereglementat e mai imprevizibil și poate deveni mai atroce decât un conflict convențional (între două armate regulate). Avem și alte exemple din zonă: războiul civil din Rusia, războiul din Iugoslavia.
Ce înseamnă acest lucru? Ambele tabere, atât cea română, cât și cea bolșevică, se confruntau cu o situație nouă – asemănătoare înnăbușirii unei revolte sau unui război civil – în care, oricât de mult ar fi insistat conducerea română și basarabeană pe caracterul polițienesc al armatei intervenționiste, folosirea armei după procedura militară era acțiunea primordială. Atât suspendarea drepturilor omului, cât și recurgerea la forță de foc în caz de „tulburare a ordinii” (inclusiv proteste civile și greve) erau normalitatea din epocă. Banalitatea violenței armate în rezolvarea diferendelor e o constantă de care trebuie să ținem cont. Mai adăugăm și faptul că trupele neregulate bolșevice făceau în mod activ uz de armă (cu diferite justificări: că apără revoluția, că eliberează Basarabia, că luptă împotriva imperialismului, că instaurează republica sovietelor, că își apără țara etc.) și nu au urmat imediat somațiile trupelor române.
Operațiunile trupelor române au păstrat caracterul unui război convențional, chiar dacă inamicul nu avea o apartenență statală precisă. În schimb, la nivel inferior, cei doi factori pe care i-am mai menționat – conflictul de tip gri (quasi-nereglementat) și maniheismul anti-bolșevic – au crescut probabilitatea ca prizonierii să fie maltratați, ca acțiunile de sabotaj să fie pedepsite prin execuții pe loc, sau ca soldați moldoveni aparținând trupelor de-abia organizate de Directoratul Războiului al Republicii Democratice Moldovenești să fie tratate ca inamice dacă nu recunoșteau autoritatea armatei române în teritoriu (vezi cazul căpitanului Anatol Popa, comandantul unei trupe moldovenești din zona Bălți ucis de trupele române; în ajunul intervenției române, poziția puținelor trupe moldovenești nu era clară; de la centru (=Gherman Pântea) s-a dat inițial ordin de rezistență, apoi ordinul a fost schimbat pentru colaborarea cu românii; pe lângă asta, o parte dintre trupe deveniseră loiale bolșevicilor; cu asemenea confuzii nu e de mirare că au existat victime din cadrul armatei Basarabiei)[1].
Fără să ne mai lungim, armata română avea nu doar argumentele intrinseci, ci și avantajele conjuncturale pentru a-și impune autoritatea militară în Basarabia față de inamicii înarmați cu câtă violență ar fi fost necesară pentru a încheia rapid expediția și a elimina insurgenții bolșevici. Spirala violenței este un fapt specific acestui tip de împrejurări și din punct de vedere istoriografic nu ne rămâne decât să îl consemnăm cât mai detașați cu putință.
Violența armatei române împotriva persoanelor civile (neînarmate) din Basarabia
Această problemă este mult mai spinoasă, pentru că iese – parțial sau total – din cadrele exercitării violenței „legitime”, așadar a fost supusă exagerărilor din ambele părți: istoriografia partizană română tinde să minimizeze aceste violențe, în timp ce istoriografia partizană sovietică/filo-rusă tinde să le exacerbeze. În plus, pentru că unele acțiuni sunt condamnabile după standardele juridice de atunci și de acum, și pentru că cei răspunzători riscau pedepse foarte dure, s-a încercat acoperirea urmelor, atât de către făptași, cât și de către cei care au considerat că acele informații ar fi putut să strice reputația trupelor române.
La începutul lunii februarie 1918, Basarabia putea fi declarată liberă de bolșevismul insurgent (cel cu arma în mână). Autoritățile militare române și naționaliștii moldoveni (români) au început să își consolideze poziția în raport cu opoziția politică anti-română, care nu era exclusiv bolșevică și se poziționa atât pe baze sociale, cât și pe baze naționale, față de perspectivele pe care le-ar fi adus instalarea armatei române în Basarabia. Temerile că armata română va anula cuceririle revoluționare democratice și va bloca reforma agrară au devenit zvonuri, iar zvonurile au devenit chemări la rezistență și la revoltă.
Diferența de putere și influență între taberele politice concurente era evidentă. Blocul Moldovenesc din Sfatul Țării și Partidul Național Moldovenesc se bucurau de solicitudinea ofițerilor români și mesajele filo-române și unioniste au putut să se răspândească fără opreliște. În schimb, socialiștii și minoritățile naționale au devenit mai rezervați deîndată ce prezența factorului de forță român a devenit stabilă. Alianța politică dintre militarii români și naționaliștii moldoveni afirma și mai mult preeminența Blocului Moldovenesc în inegalul joc politic, dar în Chișinău și în alte orașe în care moldovenii erau minoritari, se făcea simțită dezaprobarea sau ostilitatea (non-)verbală față de prezența trupelor române și amestecul lor în politica internă a Basarabiei.
Încă din timpul haosului din decembrie-ianuarie, au existat voci care se opuneau oricărui fel de intervenție armată externă, în general, și intervenției armatei române, în special. Violența verbală la adresa armatei române crescuse semnificativ. Dacă tensiunea și neîncrederea determinate de imaginarul privind alteritatea nu erau suficiente, zvonistica în ambele tabere (românii ar face și ar drege / bolșevicii ar face și ar drege) întreținea și mai mult climatul de suspiciune. Ofițerii români – prin specificul profesional – nu erau fani ai pluralismului și ai libertății de expresie și știau că nimeni nu îi poate opri să folosească forța împotriva celor care i-ar fi deranjat. Totodată, aversiunea față de revoluție și față de socialism era o constantă a mentalului românesc; pe deasupra era condimentată și cu ceva rusofobie și antisemitism, cultivate cu generozitate în spațiul public al României moderne. Bolșevicul – această specie necunoscută – avea parte de disprețul și suspiciunea militarului român și faptul că orice bolșevic civil era un potențial insurgent era o prejudecată comună. Vigilența și reacțiile exagerate față de inamicul din interior se adăugau la vechile mecanisme de justificare a violenței: generalizarea, prezumția de vinovăție, vina colectivă, responsabilitatea morală a unor crime, delictul de opinie. În lipsa unei forțe de ordine locale și cu dezorganizarea sistemului judiciar, armata română s-a putut erija în instanță judecătorească, lucru de altfel deloc greu, deoarece a avut libertatea să introducă legea marțială.
Cam asta era atmosfera în care militarii români și opoziția civilă socialistă se aflau față în față în primele luni ale anului 1918. O simplă insultă, atitudine sfidătoare sau act de nesupunere ar fi fost suficiente ca să declanșeze violența.
Istoricul Glenn E. Torrey a oferit o imagine de ansamblu a caracterului abuziv al staționării trupelor române în capitala Basarabiei:
La Chișinău, el [generalul Ernest Broșteanu] conducea cu o mână de fier, ignorând de cele mai multe ori Sfatul Țării. A instituit un regim sever bazat pe legea marțială, inclusiv aplicarea pedepsei cu moartea. Când președintele Sfatului Țării l-a informat că execuțiile au fost interzise în Republica Moldovenească [încă din decembrie], se spune că Broșteanu a replicat: „Eu sunt judecătorul, iar pentru toate crimele vor fi aplicate pedepse severe.” Crimele pasibile de curtea marțială includeau „insultele, verbale sau scrise, aduse ofițerilor și soldaților români”. […] Întrebat ulterior, Broșteanu a afirmat că nu considera atitudinea sa o încălcare a promisiunii României de a nu se amesteca în treburile interne ale Basarabiei. El a justificat alte acțiuni represive subliniind faptul că scopul venirii lui aici a fost să „lupte împotriva bolșevismului și nimeni nu-i putea pune bețe în roate în această bătălie”.[2]
A fost foarte larg răspândită concepția militarilor români (de la Broșteanu la mareșalul Antonescu) că lupta împotriva ideologiei bolșevice trebuie făcută prin tăierea la rădăcină: reducerea la tăcere, dacă nu chiar eliminarea fizică a partizanilor ei. Putem să mergem mai departe la dilema oricărui factor de autoritate în stat: ce faci ca să reduci puterea unor grupări extremiste care amenință cu răsturnarea ordinii existente și care tind să acapareze susținere populară prin mesajele și propaganda specifice? Cel mai des s-a recurs la soluții non-democratice: arestări și intimidări, scoaterea în afara legii, acuze de tentativă de subminare a ordinii de stat. În cazul nostru, „lupta împotriva bolșevismului” a echivalat cu suspendarea drepturilor constituționale ale cetățenilor basarabeni și a devenit pretextul arbitrariului în folosirea forței.
După trei zile de la sosirea armatei române, căpitanul Sarret îi scria de la Chișinău contelui de Saint-Aulaire (ambasadorul Franței în România și cel care oferise guvernului basarabean garanția bunei conduite a armatei române), că generalul Broșteanu susținea numai programul Partidului Național Moldovenesc, că se fac arestări arbitrare, acte de violență și antisemitism. Până și generalul Berthelot – fostul șef al misiunii militare franceze în România – comenta că „ai senzația că trupele generalului Broșteanu tratează Moldova ca o țară ocupată” și a cerut șefului misiunii franceze la Chișinău să intervină mai energic „pentru a apăra Basarabia de posibile acte de violență ale românilor”.[3]
Tot căpitanul Sarret raporta că pe 30 ianuarie [probabil se referă la data de 18 ianuarie pe stil vechi/31 ianuarie pe stil nou], când s-a întrunit Congresul al III-lea al Țăranilor din Basarabia, un detașament românesc a înconjurat clădirea, instalând mitraliere pe străzile dimprejur. Soldați înarmați au intrat în sală și au declarat ședința închisă.[4]
Congresul Țărănesc devenise una țintele autorităților militare române, pentru că avea un caracter socialist, promovând împroprietărirea țăranilor cu pâmânt prin confiscarea moșiilor (deci fără despăgubire), iar liderii lui se pronunțaseră împotriva intervenției armatei române în Basarabia și după unele informații apocrife ar fi instigat la rezistența armată. Comandanții români din Basarabia l-au considerat un bastion al bolșevismului și au ordonat fără ezitare arestarea membrilor prezidiului și execuția președintelui, Vasile Rudiev (moldovean și deputat în Sfatul Țării). Conform unei relatări ulterioare a lui Vladimir Țîganko, liderul Fracțiunii Țărănești din Sfatul Țării, corpul lui Rudiev a fost găsit în clădirea Seminarului Teologic din Chișinău, unde își avea biroul de studiu, și a fost identificat de prietenul său, Pantelimon Erhan.[5]
Gheorghe Cojocaru a subliniat, pe baza proceselor verbale ale Sfatului Țării, cum autoritățile române se constituiseră într-un stat paralel:
Armata română era „în stare de război cu bolșevicii” și aplica față de persoanele implicate în acțiuni inamicale României legile militare pentru timp de război. Inculpabilitatea de bolșevism trebuia demonstrată cu date documentare. În lipsa dovezilor cazul era preluat de la justiția română militară de Ministerul Justiției al RPM [=RDM]. Pentru a nu se comite erori în cazul celor inculpați reprezentanții guvernului RPM aveau dreptul de a examina probele recoltate de autoritățile române. Oricum, însă, s-au produs o serie atacuri denigratoare la adresa armatei române, care, în condițiile stării de asediu, a fost nevoită să reacționeze cu duritate, utilizând, în cazuri extreme, pedeapsa capitală. Din aceleași motive au fost arestați de autoritățile militare române și deputații Cataros, Panțâr, Grinfeld, Rudiev, Prahnițki și Litvinov, dați dispăruți ulterior, familiile cărora au primit ajutoare materiale de la Sfatul Țării [la propunerea lui Țîganko – V.P.].[6]
Referitor la aceleași victime, un contemporan, Ștefan Ciobanu, bazându-se pe o discuție din Sfatul Țării, susținea că „arestarea și dispariția câtorva delegați ai fostului congres țărănesc de la 19-21 ianuarie 1918, din care unii fuseseră aleși deputați în Sfatul Țării, se datorește nu armatei române, ci provocației unora din elementele locale”.[7]
Sistemul care funcționa în primele zile de la intrarea în Chișinău a trupelor române devine destul de clar. În fața ostilității unei părți a populației Basarabiei, în frunte cu bolșevicii, armata română a instaurat un regim de represiune care a pedepsit cu închisoarea, cu expulzarea sau cu moartea apartenența politică la bolșevism și atacul verbal la adresa armatei române. Totodată, violența acestui sistem de reacție disproporționată și de suspendare a drepturilor în vigoare la acea vreme era considerată un răspuns legitim față de niște „provocări”. Reducerea la „provocare” și reacția disproporționat de mare în raport cu „provocarea” erau practici ale violenței foarte răspândite în acele vremuri[8]. Nimic din fenomenele prezentate în acest articol nu e specific românesc sau original.
Vânătoarea de bolșevici civili a vizat deci liderii Congresului al III-lea al Țăranilor din Basarabia, cât și membrii grupului socialist anti-intervenționist din Sfatul Țării. O parte dintre aceștia – nu știm cu exactitate câți, s-ar putea să fie mai mulți – făceau parte din ambele grupuri: Vasile Rudiev (moldovean), Ștefan Arman (moldovean), Vladimir Țîganko (rus). Primul a fost executat, al doilea a reușit să fugă peste Nistru (fiind condamnat la moarte în contumacie), iar Țîganko a scăpat ca prin minune. Mai târziu, Țîganko a adus în Sfatul Țării vorba de ajutorarea familiilor deputaților uciși, prilej cu care Gherman Pântea – Directorul General de Război moldovean – a recomandat autorităților militare române împușcarea lui și a primarului orașului Chișinău (Alexander Schmidt), acuzați de rusofilie. Amândoi au scăpat de condamnare[9]; în cazul lui Țîganko – conform celor susținute de el – a contat intervenția reprezentantului guvernului român la Chișinău, scriitorul Duiliu Zamfirescu[10]. Episodul acesta e interesant și pentru modul în care Gherman Pântea – ca moldovean unionist – a apelat la brațul armat al României pentru a încerca să elimine doi dintre capii opoziției față de unire. Din momentul în care vor exista mai multe date, discuția se va putea deschide în direcția rolului naționaliștilor moldoveni în menținerea represiunii armatei române în Basarabia pentru satisfacerea propriilor interese politice.
Cunoaștem prea puține nume ale liderilor Congresului al III-lea al Țăranilor din Basarabia care au fost arestați sau executați. În ceea ce privește victimele provenite din rândul membrilor Sfatului Țării, sunt cunoscute mai multe nume. Vasile Harea își aducea aminte despre opoziția restrânsă din Sfatul Țării de „vreo 10-12, care mereu cereau revenirea asupra deciziei de a aduce în Basarabia trupe străine, dar majoritatea n-a mai admis ca această problemă să mai fie pusă pe rol, considerând-o definitiv rezolvată prin decizia din 21 decembrie”[11]. Această opoziție putea constitui primul cap de acuzare, dacă nu cumva luările lor de poziție au continuat și după intrarea trupelor române în Chișinău (15 ianuarie 1918). Arestarea lor s-a petrecut în preajma proclamării independenței Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie 1918).
Cine erau acești opozanți socialiști/bolșevici cu tendințe filoruse din Sfatul Țării? Pe unii i-am menționat deja: Ștefan Arman (român, condamnat la moarte în contumacie) și Vasile Rudiev (român, executat). Li se alătură: Procop (/Pavel) Ciumacenko (ucrainean, executat), Litvinov (probabil rus, executat), Ioan Panțâr/Panțâri (român, executat), Valentin Prahnițki (român, executat), Vranov (probabil rus, executat, menționat doar de Țîganko), Veniamin Grinfeld (evreu, refugiat peste Nistru), N.S. Rabei (evreu, refugiat peste Nistru), Teofil Cataros/Cotoros (român, executat) și Nadejda Grinfeld (evreică, expulzată sau executată)[12]. Un număr sigur al victimelor provenite din Sfatul Țării este 10. Statutul de victimă îl dăm oricărei persoane a fost forțată să plece din Sfatul Țării în urma acuzei de bolșevism sau atac verbal la adresa armatei române. Am menționat naționalitatea victimelor pentru a arăta că violențele nu au un caracter etnic, ci ideologic/politic (ceea ce nu exclude faptul că în subsidiar se putea manifesta și xenofobia).
Să facem câteva observații legate de cazul violenței față de membri ai Sfatului Țării. Comandanții trupelor române din Basarabia și-au conferit imediat autoritatea asupra organismului legislativ superior al Basarabiei. Din punctul lor de vedere, „lupta împotriva bolșevismului” făcea excepție de la interzicerea amestecului în politica internă a Republicii Democratice Moldovenești. Totodată, legitimitatea Sfatului Țării și a RDM puteau fi cu ușurință contestate, atâta timp cât încă nu erau recunoscute prin tratate internaționale și afirmate prin constituție. Această situație de provizorat a statului moldovenesc și baza precară a legitimității Sfatului Țării, nemaipunând la socoteală raportul inegal de forță militară între acesta și armata română, au făcut ca principii precum inamovibilitatea persoanei sau imunitatea parlamentară a deputaților din Sfatul Țării să fie ignorate sau persiflate de către autoritățile române. Erau destule persoane cu trecere la autoritățile române care constestau legitimitatea Sfatului Țării. Teza lui Pantelimon Sinadino (șeful delegației marilor proprietari din Basarabia la regele Ferdinand), conform căreia Sfatul Țării era o adunătură de aventurieri cu tendințe bolșevice condusă de agenți ai guvernului bolșevic rus[13], trebuie să fi prins rădăcini în multe cercuri conservatoare.
Ipoteza că „dacă la vârful societății basarabene s-a manifestat represiunea anti-bolșevică înseamnă că în rândul întregii populații au existat mai multe cazuri, mai puțin consemnate” rămâne încă lipsită de date care să o confirme. O cercetare extensivă în Arhivele Naționale ale Moldovei ar putea să ofere cel puțin câteva indicii.
Ulterior, aceste execuții au fost des evocate de comitetele basarabene rusofile (bolșevice sau anti-bolșevice) din exil, în timp ce în România au trecut într-un con de umbră. Mai târziu, conform unor informații apocrife, generalul Broșteanu ar fi recunoscut caracterul abuziv și arbitrar al acțiunilor sale de la sfârșitul lunii ianuarie 1918, iar regele Ferdinand ar fi prezentat scuze familiilor victimelor (acestea primind și pensii de urmaș).[14]
O altă categorie de violențe ale trupelor române împotriva populației civile din Basarabia a avut loc în mediul rural, în contextul conflictelor dintre țăranii revoluționari și moșieri. Încă din vara anului 1917, multe moșii au fost ocupate de țăranii care revendicau pământurile și invocau dreptatea revoluționară, făcând un fel de împroprietărire spontană și unilaterală, fără a mai aștepta reglarea pe calea reformei a problemei agrare (inițiată de-abia în vara anului 1918). Când armata română a intrat în Basarabia, moșierii și-au pus speranța în ajutorul românesc împotriva țăranilor recalcitranți și agitatorilor bolșevici, cu dorința de a-și recupera pământurile.
Într-adevăr, au existat suficiente cazuri de soldați și ofițeri români care s-au amestecat în conflictul dintre țăranii și marii proprietari din Basarabia, luând fie partea moșierilor, fie partea țăranilor, încât să fie nevoie de chemări la ordine ale comandanților (inclusiv de la Marele Cartier General, prin generalul Lupescu) și de asigurări către populație că armata română nu a venit cu gândul de a anula măsurile provizorii de distribuire a pământurilor provenite din marile proprietăți către țărani.[15] Pe deasupra, zvonurile alarmiste propagate de bolșevici, conform cărora trupele române au sosit ca să retrocedeze moșierilor proprietățile lor a tensionat și mai mult relațiile dintre cele trei entități (țărani, moșieri, soldați), dintre care soldații români exercitau rolul polițienesc în lipsa unei jandarmerii rurale. Violența din partea trupelor române putea lua forma arestărilor, bătăilor, rechizițiilor, și mai rar sau foarte rar a execuțiilor extrajudiciare, care cel mai probabil erau răspuns cu foc la agresiuni cu bâte, furci, topoare.
În concluzie:
- Atât angajarea în luptă a armatei române cu un adversar înarmat de tip gri (trupe neregulate neaparținând unui stat în mod explicit), cât și dezorganizarea sistemului statal al Basarabiei (parlament-guvern-poliție-justiție) concomitent cu instaurarea legii marțiale și reintroducerea pedepsei cu moartea de către autoritățile militare române, au oferit un cadru propice pentru proliferarea violenței extrajudiciare și arbitrare. Urgența restabilirii ordinii publice, abordarea maniheistă a luptei împotriva „oamenilor fără Dumnezeu” și uzura morală a războiului au fost factori care au determinat radicalismul acțiunilor anti-bolșevice și eludarea dreptului civil.
- Anti-bolșevismul românesc a fost activat încă de la începuturile manifestării politico-militare a bolșevicilor. Comandanții militari români au cunoscut nemediat potențialul propagandistic-subversiv și militar al bolșevicilor încă din toamna și iarna anului 1917, în Moldova (Iași-Socola-Roman-Galați). Episodul intervenției în Basarabia a urmat așadar acțiunilor din Moldova, dar deschide în același timp și o lungă serie a represiunii anti-bolșevice în Basarabia (1918-1940), serie care a fost urmată de represiunea anti-anti-bolșevică sovietică (1940-1941), apoi de represiunea anti-comunistă română (1941-1944), apoi de represiunea anti-anti-comunistă sovietică (1944-1989). Mai adăugăm și represiunea țaristă dintre anii 1900 și 1917 și putem conchide că Basarabia a fost un spațiu al violențelor „etalon” ale secolului al XX-lea.
- În raport cu gravitatea situației (actuală sau proiectată – prin amenințările bolșevice și prin potențialul subversiv al extremiștilor „maximaliști”) și cu potențialul de forță al armatei române, numărul victimelor cunoscute e foarte mic, iar numărul acelor victime necunoscute ar rămâne – conform tuturor estimărilor și probabilităților – relativ mic (lucru valabil și pentru comparația cu alte evenimente istorice similare, naționale sau internaționale/transnaționale). Cu toate acestea, e de presupus că impactul acelor acțiuni punitive a fost însemnat – mesajul că o opoziție radicală sau insurgentă va fi aspru pedepsită a fost înțeles, iar cei din rândul opoziției față de România sau față de unirea Basarabiei cu România au devenit mai precauți și și-au autocenzurat discursurile. Ce anume a determinat restrângerea violențelor începând din primăvara anului 1918 – aceste schimbări de comportament din partea „suspecților de serviciu” sau „îmblânzirea” regimului de represiune ? – este încă o problemă nelămurită.
[1] Vezi și Ion Constantin, Gherman Pântea, între mit și realitate, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2010, p. 70-71.
[2] Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, București, Meteor Publishing, 2014, p. 297-298.
[3] Ibidem, p. 298.
[4] Ibidem, p. 298.
[5] Svetlana Suveică, The Bessarabians “between” the Russians and the Romanians: The Case of the Peasant Party Deputy Vladimir V. Țîganko (1917-1919), în Sorin Radu, Oliver Jens Schmitt (coord.), Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda, Newcastle upon Tyne, Cambridge Scholars Publishing, 2017, p. 224.
[6] Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, Chișinău, Civitas, 1998, p. 73.
[7] Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Iași, Alfa, 2001 (prima ediție 1929), p. LXXXII.
[8] Istoria României are multe exemple de acest tip.
[9] Amândoi vor fi prezenți la Congresul de Pace de la Paris ca delegați ai taberei basarabene rusofile, aflate în exil la est de Nistru.
[10] Svetlana Suveică, op. cit., p. 224.
[11] Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii. Amintiri și comentarii, București, 1995.
[12] Vezi și vocile din dicționarul lui Iurie Colesnic, Generația Unirii, Chișinău, Editura Museum, 2004.
[13] Vezi citatul complet în Octavian Țîcu, Drumul către Unire (III): Deciziile de la Bălți și Soroca, 5 martie 2018, https://www.europalibera.org/a/blog-centenarul-unirii-octavian-ticu/29079135.html
[14] Informație dată de Iurie Colesnic în op.cit., și de Anton Moraru în „Literatura și arta”, http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=275&id=4418&zidc=1
[15] Glenn E. Torrey, op.cit., p. 298. Vezi documentele în Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, București, 1929, p. 195-199.
Vlad Pașca
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 