Elucidarea caracterului fascist sau non-fascist al Mişcării Legionare reprezintă o problemă dificilă, în condiţiile în care însăşi definirea fascismului ca mişcare specifică de extremă-dreapta este, astăzi, o problemă extrem de controversată a ştiinţei şi teoriei politice contemporane, iar la Procesul de la Nurenberg Mişcarea Legionară nu a fost asimilată fascismului.
Dificultatea unui acord asupra acestei chestiuni nu ţine atât de opţiunile ideologice ale analiştilor ci, mai ales, de stabilirea orizontului în care se încadrează analiza, de modul în care este înţeles „fascismul“ ca o mişcare politică, ca o formă de guvernare, ca o ideologie politică, sau ca un fenomen care cuprinde toate aceste dimensiuni…
Cu alte cuvinte, fără a înţelege fenomenul extremei-drepte în ansamblul său sub aspectul cauzelor, izvoarelor şi premiselor teoretice care au condus la această formă de manifestare asimilată „fascismului“ – cu toate diferenţele, uneori marcante, de la o ţară la alta – nu putem răspunde cu certitudine la întrebarea dacă o mişcare sau alta de extremă-dreapta a fost sau nu o mişcare „fascistă“.
În 1932, Mussolini declara secolul al XX-lea ca fiind un „secol fascist“ afirmând: „Dacă se admite că secolul al nouăsprezecelea a fost un secol al socialismului, liberalismului şi al democraţiei, aceasta nu înseamnă că secolul al douăzecilea trebuie să fie tot un secol al socialismului, liberalismului şi al democraţiei. Doctrinele politice trec, popoarele rămân. Este de aşteptat ca acest secol să fie acela al autorităţii, un secol al „Dreptei“, un secol fascist“, aceasta fiind, în concepţia lui Mussolini, cea mai bună cale de a „salva Civilizaţia Occidentală“ [1].
Sunt cuprinse aici cele mai marcante caracteristici ale fascismului, prin vocea cea mai „autorizată“, a creatorului său: autoritarismul (eşuat în totalitarism), opoziţia faţă de liberalism şi socialism, considerate ca produse ale unui capitalism obosit, degenerat, lipsit de vitalitate, precum şi pretenţia de a se constitui în „singura soluţie salvatoare pentru civilizaţia occidentală“.
Fascismul a apărut ca o soluţie la problemele sociale şi economice, dar mai ales politice, care ameninţau capitalismul Europei occidentale, o soluţie din perspectiva extremei drepte opusă atât liberalismului cât şi, mai ales, socialismului şi comunismului, care la sfârşitul primului război mondial ameninţau societatea capitalistă. Şi nu este vorba, aici, doar de succesul Revoluţiei din Octombrie, în Rusia, ci şi de mişcări similare care au avut loc în multe ţări europene, exemple marcante fiind revoluţia din Ungaria, condusă de Bela Kun (în martie 1919), şi Revoluţia germană (noiembrie 1918-martie 1919). Peste tot, în Europa, existau mase mari de oameni desrădăcinaţi în urma procesului de industrializare, mutaţi de la sate în marile oraşe, în care nu-şi mai regăseau vechile reguli de convieţuire socială, dezorientaţi şi, mai ales, nemulţumiţi de faptul că marea conflagraţie mondială din care tocmai ieşiseră şi în care au dat cele mai grele jertfe, i-a aruncat într-o mizerie şi mai mare decât cea anterioară războiului. Peste tot în Europa aceste mase de oameni anomizaţi şi nemulţumiţi se radicalizau, dovedind un potenţial exploziv periculos, atât în ţările învinse, cât şi în cele învingătoare.
Marea criză economică din 1929-1933 nu a făcut decât să se adauge nemulţumirilor generate de primul război mondial, generând o şi mai mare sărăcire a păturilor sociale dezavantajate.
Aceste mase trebuiau captate într-o mişcare politică care să le confere o direcţie, un ideal, punând în discuţie capitalismul, fără a-l distruge însă şi refăcând un univers social coeziv bazat pe iluzia unei „noi ordini sociale“ şi un un „om nou“. Ideologia fascistă părea că se potriveşte cel mai bine acestui scop, drept pentru care ea a şi fost sprijinită de marea burghezie, chiar dacă aceasta presupunea şi unele „costuri politice“…
Într-adevăr, în Italia, „aceste mase, care nu putut fi integrate în viaţa politică italiană şi pe care războiul le radicalizase, apăreau imediat după conflict ca fiind anti-Risorgimento, o ameninţare mortală pentru statul naţional şi liberal. Din această perspectivă, ventennio-ul fascist poate fi interpretat ca un ultim efort de integrare a maselor, prin înregimentare şi mobilizarea lor permanentă în serviciul unui cadru politic conform vederilor claselor mijlocii şi a cercurilor conducătoare“ [2].
În Germania, Hitler s-a bucurat de la început de sprijinul nemijlocit al unui mare industriaş, Emil Kirdorf, unul dintre cei mai mari patroni din bazinul Ruhr, cunoscut pentru vederile sale autoritariste şi antidemocratice, duşman declarat al mişcării muncitoreşti şi al sindicatelor. Acesta a finanţat încă din 1927 partidul nazist şi a jucat un rol deosebit în asccensiunea lui Hitler la putere, organizându-i mai multe întâlniri cu industriaşi importanţi din Germania. Aşa se explică faptul că în decembrie 1932, când partidul nazist – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP) – se afla în pragul falimentului, după alegerile din noiembrie, un grup de mari magnaţi ai Germaniei au preluat datoriile partidului şi s-au alăturat eforturilor fostului cancelar, Franz von Papen (mai-noiembrie 1932), de a-l convinge pe preşedintele Hindenburg să-l numească pe Hitler cancelar în locul generalului Kurt von Schleicher cu care fusese înlocuit. O petiţie adresată preşedintelui Hindenburg sub semnătura a 38 de mari industriaşi şi bancheri – printre care Hjalmar Schacht, Fritz Thyssen, Alfred Krupp, Siemens AG, Bosch – a constituit un factor decisiv în ascensiunea acestuia la putere. Promisiunile pe care Hitler, odată ajuns cancelar, le-a respectat întocmai, constau în eliminarea comuniştilor din viaţa politică, desfiinţarea sindicatelor, evitarea naţionalizării industriei şi demararea unui efort de reînarmare a Germaniei pe scară largă.
În Franţa, Partidul Popular Francez (PPF) al lui Jacques Doriot s-a născut „la întâlnirea dintre extrema stângă revoluţionară şi naţionalismul antiparlamentar, cele două curente care au predominat şi la naşterea fascismului italian“. „Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Italia, mişcarea lui Jacques Doriot a beneficiat încă de la început de sprijinul cercurilor financiare înalte şi a industriei mari. La sfârşitul lui 1935, reprezentanţii cercurilor economice începuseră să se intereseze de Doriot, pe care îl considerau capabil să conducă o mişcare anticomunistă împotriva Frontului Popular. Dintre aceştia, cei mai importanţi erau: Pierre Pucheu, din domeniul siderurgic, Paul Baudouin, directorul Băncii Indochina şi Gabriel Leroi-Ladurie, director general al băncii Worms. În continuare, PPF a primit sprijin financiar din partea mai multor bănci pariziene (Rivaud, Verne, Rotschild, Dreyfus, Lazard, BNCI), de la Oţelăriile de Est, firme auto şi alimentare şi de la multe organisme patronale, fără a uita fondurile generoase date de Ciano, ca şi achiziţionarea pentru partid a cotidianului „La Liberte“ [3].
România anilor ’20 prezenta toate caracteristicile favorabile apariţiei unei mişcări naţionaliste cu o dominantă antisemită: o monarhie semi-parlamentară, conservatoare şi autoritară; grave probleme sociale legate de situaţia mizeră a micii ţărănimi; frica faţă de pericolul comunist apropiat şi mai ales, existenţa unei importante comunităţi evreieşti (în jur de 5% din populaţie) care ocupa o poziţie socială înaltă în cadrul Regatului. A. C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, a fost principalul animator al curentului naţionalist începând cu 1901 şi a fondat în 1909 Partidul Naţional Democratic. Luând apărarea ţărănimii exploatate de evreime, acest partid propunea expulzarea tuturor străinilor din România. El respingea în bloc, capitalismul, liberalismul şi democraţia, considerate ca produse ale culturii iudaice. Zvastica devine emblema partidului.
Mişcarea a fost reactivată după război de Revoluţia din Octombrie, considerată de Cuza ca un imens complot evreiesc, şi de adoptarea constituţiei din 1923. Cuza fonda, împreună cu unul din vechii săi discipoli, Ion Zelea Codreanu, Liga Apărării Naţional Creştine. Plasată tot sub semnul zvasticii, această grupare milita pentru excluderea evreilor din armată şi din administraţia din România. Liga nu a întârziat să absoarbă alte grupări, precum Gruparea naţională română, născute imediat după preluarea puterii de către Mussolini. Dar, atât în ceea ce priveşte ideologia, cat şi organizarea, Liga rămânea o formaţiune tradiţionalistă. Aripa extremistă, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, fiul cofondatorului, critica ineficacitatea metodelor de acţiune întreprinse de Cuza, aducând ca probe rezultatele electorale slabe (5% din voturi în 1926). Tânărul Codreanu, favorabil acţiunii paramilitare şi introducerii unei discipline mult mai stricte în interiorul organizaţiei, s-a desprins şi a format propria mişcare în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail, care va constitui embrionul Gărzii de Fier.
Nu deţinem date privind susţinerea financiară directă a curentului fascist şi a Mişcării Legionare în anii ’20, dar o încurajare politică din partea generalului Averescu şi nu numai, trebuie să fi existat, fapt dovedit măcar prin achitările extrem de dubioase ale lui Ion Moţa – la 26 septembrie 1924, pentru împuşcarea, în închisoarea Văcăreşti, a studentului Vernichescu, care trădase Complotul din Dealul Spirii [4] şi a lui Corneliu Zelea Codreanu – la 26 mai 1925, pentru împuşcarea prefectului de poliţie Manciu, chiar în incinta unui tribunal din Iaşi.
În România, ca şi în alte ţări europene, mişcările de extremă dreapta, de orientare fascistă, au fost nu numai tolerate, dar şi sprijinite, dacă nu în accesul lor la putere, cel puţin ca o rezervă la îndemână pentru combaterea eventualelor manifestări revoluţionare de stânga, ce ar fi pus în pericol ordinea constituită. Din acest punct de vedere, mişcarea de orientare fascistă din România, iniţiată de A. C. Cuza şi continuată, sub forme mai radicale, de Corneliu Zelea Codreanu are aceleaşi rădăcini socio-politice, aceeaşi raţiune de a fi, ca şi celelalte mişcări fasciste europene… Este ea asimilabilă acestei orientări şi din punct de vedere doctrinar?
Legionarismul, ca orice curent de idei – deşi punea accentul în special pe acţiunea imediată – a avut un program doctrinar sau o ideologie care s-a conturat în timp, definitivându-se între anii 1936-1937. Toate materialele elaborate de doctrinarii legionari demonstrează că a existat un program ideologic ale cărui idei principale erau: naţionalismul, antisemitismul, apologia fascismului şi a naţional-socialismului, folosirea mijloacelor violente ca metodă de afirmare în viaţa politică, creşterea rolului bisericii în stat, monarhia era considerată cea mai bună formă de guvernare, lupta împotriva francmasoneriei, făurirea „omului nou“ (deci nu comunismul a inventat această sintagmă), legionarizarea totală a României.
Ca mişcare de extremă dreapta, fascismul opunea liberalismului burghez autoritatea absolută a statului, raţionalismului Revoluţiei Franceze – iraţionalismul vitalist, modernismului – tradiţionalismul miturilor legate de trecutul eroic al naţiunii, internaţionalismului socialist -naţionalismul dus la extrem, sub forma rasismului şi antisemitismului, iar luptei de clasă – corporatismul.
Aceasta nu înseamnă că fascismul a inventat toate aceste curente de gândire… Ele existau în epocă şi multe dintre ele au existat dintotdeauna şi se manifestă şi în prezent…
Într-un eseu publicat în 1995, sub titlul Fascismul etern: 14 moduri de a privi la cămăşile negre (Eternal Fascism: Fourteen Ways of Looking at a Blackshirt) [5], Umberto Eco a scos în evidenţă tocmai această „perenitate“ a ideilor care, într-o combinaţie anume nasc fascismul ca fenomen politic: „În ciuda unor neclarităţi în ceea ce priveşte diferenţa între variatele forme istorice ale fascismului, eu cred că este posibilă schiţarea unei liste de trăsături care sunt tipice pentru ceea ce aş numi Ur-Fascism, sau Fascism Etern. Aceste trăsături nu pot fi organizate într-un sistem; multe dintre ele se contrazic reciproc, şi sunt totodată caracteristice pentru alte tipuri de despotism şi fanatism. Dar este suficient ca una dintre ele să-şi manifeste prezenţa, pentru a permite fascismului să coaguleze în jurul ei“.
După Umberto Eco, cele 14 trăsături ale fascismului etern sunt: tradiţionalismul (cultul tradiţiei); iraţionalismul; activismul antiintelectualist; respingerea oricărei forme a spiritului critic; rasismul ca reflex al respingerii oricărei manifestări a diversităţii; capitalizarea frustrărilor sociale ale claselor dezvantajate; naţionalismul, ca soluţie la criza de identitate socială a maselor de oameni dezrădăcinaţi, dublat de xenofobie – identificarea unor „duşmani” externi şi interni împotriva cărora pot fi mobilizate uşor masele; cultivarea frustrării faţă de opulenţa duşmanilor odată identificaţi în afara şi în interiorul naţiunii; spiritul războinic şi respingerea pacifismului; elitismul, sub forma „elitismului popular“ opus celui legat de existenţa unei aristocraţii, un elitism exprimat prin supremaţia liderului ridicat din mase; cultul „eroilor” şi al morţii ca finalitate naturală a unei lupte eroice; machismul – cultul „bărbăţiei” sublimate în caracterul războinic al „eroului”, dispreţul faţă de sexul slab şi faţă de orice formă a deviaţiilor de la relaţiile sexuale normale, populismul „selectiv”sau „calitativ”, în care voinţa colectivă a maselor este întrupată în lider – singurul purtător al „vocii poporului”; un limbaj standard, şablonard, de tipul „newspeak” – termen inventat de Orwell pentru a caracteriza limbajul folosit de socialiştii englezi – sau limbajul de lemn, cum este caracterizat la noi limbajul propagandei comuniste.
Sunt toate acestea trăsături specifice exclusiv fascismului, au apărut ele odată cu fascismul şi dispar odată cu el? Desigur că nu; „Ur-Fascismul – conchide Umberto Eco – este prezent în jurul nostru, uneori în formă deghizată. Ne-ar fi mult mai uşor dacă pe scena lumii ar apărea cineva care să spună „Vreau să redeschid Auschwitz-ul, doresc să văd cămăşile negre defilând din nou în pieţele italiene“. Viaţa însă nu este atât de simplă. Ur-Fascismul se poate întoarce sub deghizările cele mai inocente. Datoria noastră este să-l descoperim şi să arătăm cu degetul spre orice nouă instanţă a lui – în fiecare zi, în orice parte a lumii.
Aceasta nu înseamnă că orice manifestare a tradiţionalismului sau naţionalismului, orice manifestare a frustrării generate de opulenţa unora în contrast cu mizeria celor mulţi, orice condamnare a deviaţiilor sexuale etc., ar reprezenta, neapărat, o manifestare fascistă… Nu putem cataloga drept „fascistă“ atitudinea Bisericii de respingere a homosexualităţii, de pildă… O atitudine devine fascistă abia prin mijloacele pe care le propune pentru soluţionarea problemelor pe care le ridică – violenţa totalitară, exclusivismul social şi cultivarea urii, înregimentarea forţată şi anihilarea personalităţii individului – toate acestea ducând la crime împotriva umanităţii.
Ca dovadă, mulţi dintre exponenţii principalelor curente de gândire din care s-au inspirat fasciştii italieni şi germani, şi care au fost contemporani regimurilor instaurate de către aceştia, nu numai că nu s-au înregimentat ideologic, dar în multe cazuri chiar s-au opus fascismului.
Dintre, trăsăturile atribuite de Umbero Eco fascismului, vom prezenta unele specifice şi Mişcării legionare.
a) Cultul tradiţiilor: Toate curentele catalogate ca fasciste au manifestat, într-o formă sau alta, cultul tradiţiilor, pe care îl opuneau „modernismului degenerat“ al capitalismului modern. Nu întâmplător, Mussolini a ales, ca simbol al ideologiei sale, „fascia“. Termenul latin – fascis = legătură de nuiele, simbolul lictorilor romani – a fost folosit pentru prima oară, în timpurile moderne, în denumirea grupurilor de veterani din primul război mondial conduse de Mussolini – „Fasci di combattimento“. El are o încărcătură simbolică, amintind de nevoia de unitate a poporului italian şi, în acelaşi timp, de gloria trecută a Imperiului Roman, invocând un semn al puterii care vine din unitate [6].
Dacă Mussolini anunţa reînvierea marelui Imperiu Roman, Hitler îşi propunea să reconstruiască Marele Imperiu Romano-German al Evului Mediu, el revendicându-se însă şi din tradiţia teutonică a „rasei ariene“, cultivată de societatea secretă „Thule Gesselschaft“ (Societatea Thule), din care făcuse parte în tinereţe. În acest sens, Umberto Eco vorbeşte de un curent de gândire propriu popoarelor din jurul Mediteranei, care au început să viseze îa revelaţii venite din adâncul preistoriei umane. „Această revelaţie, potrivit misticii tradiţionaliste, a rămas timp îndelungat ascunsă sub vălul limbilor uitate – în hieroglifele egiptene, în runele celtice, în pergamentele religiilor prea puţin cunoscute ale Asiei“ [7].
Preocuparea pentru preistorie şi lămurirea izvoarelor civilizaţiei europene, continuă şi astăzi, mai ales prin disputa în jurul originii limbilor indo-europene. În România ea a fost declanşată de Nicolae Densuşianu prin lucrarea sa de mari proporţii „Dacia preistorică“, lucrare controversată ce a stârnit vii reacţii atât în ţară, cât şi în afara ei.
Noi credem că prima mişcare de „inspiraţie fascistă“ a lui A. C. Cuza, considerată ca atare din cauza antisemitismului său şi a adoptării zvasticii ca simbol, se extrage, cel puţin în aceeaşi măsură, din această mistică a tradiţiilor preistorice, întrucât simbolul zvasticii reprezenta, după Densuşianu, „simbolul divinităţii supreme a pelasgilor, Jupiter Tonans, reprezentând iluminarea sau lumina, viaţa, sănătatea şi bogăţia, un semn care s-a păstrat până în zilele noastre în cusăturile femeilor din Transilvania. Acest semn (pe care Schliemann îl descoperise la Troia – n.n.) este total necunoscut în Asiria, Fenicia sau în Egipt. Este limpede că el a fost trecut în Asia Mică din Europa“ [8]. Şi, dacă am putea bănui că A. C. Cuza să se fi lăsat influenţat de simbolistica Societăţii Thule cu care ar fi putut intra în contact în cadrul vizitelor sale în Germania, este greu de presupus că acelaşi lucru s-a putut întâmpla şi cu completul de judecată care l-a achitat pe Corneliu Zelea Codreanu după asasinarea prefectului de poliţie Manciu, care purtau cu toţii pe mânecă tricolorul ornamentat cu „crucea îmbârligată“.
Chiar termenul de „Legiune“ adoptat de Codreanu, după desprinderea de mişcarea lui A. C. Cuza are o semnificaţie tradiţionalistă, trimiţând desigur la legiunile romane ce au contribuit la naşterea poporului român. Mai mult, mistica Mişcării era simbolizată în mod ostentativ de săculeţii de piele umpluţi cu „pământul sfânt îmbibat în sângele strămoşilor“, pe care fiecare legionar îl primea atunci când depunea jurământul şi trebuia să îl poarte la piept toată viaţa.
b) Iraţionalismul ca reflex al tradiţionalismului – deşi atât fasciştii lui Mussolini, cât şi naziştii erau mândri de tehnologie, „această preţuire a modernismului – arată Umberto Eco – era doar suprafaţa unei ideologii bazată pe sânge şi pământ (Blut und Boden). Respingerea lumii moderne era camuflată sub respingerea modului de viaţă capitalist. Iluminismul, Secolul Raţiunii este privită (de fascişti) ca fiind începutul depravării moderne. În acest sens Ur-Fascismul poate fi definit ca iraţionalism“ [9].
Unul din teoreticienii cu cea mai mare influenţă în dezvoltarea teoriei iraţionalismului este Gustav Le Bon care, în lucrarea Psihologia maselor [10], avansa ideea conform căreia comportamentul omului aflat într-o mulţime este diferit de cel individual. La adăpostul anonimatului pe care îl asigură mulţimea, individul se poate lăsa antrenat în acte pe care, singur, nu le-ar comite niciodată [11]. Mulţimile nu acţionează după nici o lege morală sau de altă natură, iar psihologia acestora nu are nimic în comun cu psihologia indivizilor care o formează. Instinctul de hoardă ia locul moralei şi masa nu mai poate fi controlată de nici un mijloc raţional, pentru că, este de părere Le Bon, masele sunt prin definiţie iraţionale. Ele răspund la semne, simboluri şi sloganuri şi nu la apeluri raţionale. Teatralismul şi ritualismul politicii fasciste – ca şi marşurile şi cavalcadele legionare prin satele bucovinene – aveau să-i dea dreptate autorului francez.
La începutul secolului al XX-lea, fundamentele iraţionalismului se conturează mai ales prin revizuirea „anti-materialistă“ a marxismului de către Georges Sorel [12]. Socialismul sorelian voluntarist, vitalist şi materialist este o filosofie a acţiunii întemeiate pe intuiţie, pe cultul energiei şi al elanului. El este puternic influenţat de descoperirile făcute de Le Bon şi generaţia lui 1890: proletariatul este şi el o mulţime, iar mulţimile sunt conservatoare. Pentru a le mobiliza au nevoie de un mit, iar miturile sunt „sisteme de imagini“ care nu pot fi nici respinse, nici descompuse în imagini mai simple. Violenţa proletară este aşadar un mit al cărui scop este de a crea o stare de tensiune continuă, de ruptură şi de catastrofă, o stare latentă de război perpetuu împotriva ordinii stabilite. Violenţa este un element esenţial pentru că este singura care permite societăţii capitaliste să-şi atingă „perfecţiunea istorică“ şi pentru că „pare a fi singurul mijloc de care dispun naţiunile europene, abrutizate de umanism, pentru a-şi găsi vechea energie“ [13].
Violenţa, la Sorel, nu este doar un mijloc, ci o valoare etică şi estetică care „poate crea elementele unei civilizaţii noi, specifice unui popor de producători“ [14].
Pentru a cultiva această violenţă „necesară progresului“ fascismul a preluat din doctrina soreliană următoarele patru trăsături caracteristice Ur-fascismului, şi anume: cultul acţiunii în opoziţie cu intelectualismul contemplativ dispreţuit de toate curentele fasciste; cultul adevărurilor relevate de tradiţii ca fiind adevăruri absolute ce nu pot fi supuse analizei critice sau dezacordului – „dezacordul înseamnă, pentru fascism, trădare“; exploatarea şi exacerbarea sentimentului natural de teamă faţă de tot ce este diferit – de unde derivă rasismul: „Ur-Fascismul este rasist prin definiţie“; stimularea frustrărilor sociale ale claselor dezavantajate şi transformarea celor avuţi, mai ales dacă fac parte din alogeni, drept ţinte ale violenţei rezultate din aceste frustrări.
În România, curentul iraţionalist de inspiraţie vitalistă este reprezentat mai ales de Nae Ionescu cu filosofia sa trăiristă [15], dar este foarte probabil ca Nae Ionescu [16] să se fi inspirat, în faza iniţială, de la Personalismul energetic al lui Constantin Rădulescu-Motru, căruia îi fusese asistent din 1919 la Catedra de Logică şi Teoria Cunoaşterii a Universităţii din Bucureşti. Cei doi s-au despărţit în momentul când Nae Ionescu a alunecat pe panta misticismului, devenind mai târziu ideologul Mişcării Legionare [17].
c) Naţionalismul – „Oamenilor care se simt lipsiţi de o identitate socială clară, Ur-Fascismul le spune că singurul lor privilegiu constă în ceea ce le este cel mai comun – faptul de a se fi născut în aceeaşi ţară. Aceasta este originea naţionalismului de tip fascist, întrucât singurii care pot conferi o identitate naţiunii sunt duşmanii ei“ [18].
Dacă sentimentul naţional a apărut o dată cu Revoluţia Franceză, el s-a dezvoltat mai ales în timpul războaielor napoleoniene, atunci când populaţiile Europei au înţeles artificialitatea unor frontiere, iar statul-naţiune a devenit imperativul momentului. Naţionalismul a devenit de abia mai târziu o ideologie. Amestecul naţionalismului german cu celelalte curente menţionate aici va conduce peste ani la conturarea ideologiei fasciste. Cel mai important teoretician al naţionalismului german este lingvistul Johann Gottlieb Fichte. În ”Cuvântări către naţiunea germană” el postulează existenţa unei naţiuni germane demonstrată de unitatea de limbă, singura limbă europeană orginală, necontaminată de influenţele limbii latine. Individul nu îşi poate găsi sensul în viaţă în afara naţiunii şi de aceea nu trebuie să se considere individ, ci doar parte a unei comunităţi mult mai largi şi durabile: naţiunea. Însă Fichte nu a cerut ca fiecare naţiune să se regăsească într-un stat, delimitat de frontiere stricte. Aceasta avea să vină mai târziu, o dată cu Otto von Bismark.
Profund ancorată în mitologia arianismului, purităţii rasiale şi germanităţii, ideologia nazistă este caracterizată de un naţionalism german dus la extrem [19]. Împreună cu antisemitismul şi cultul eroilor războinici, cu teoriile superiorităţii rasei germane, acest „volkisch“ devine o doctrină a războiului între naţiuni, a expansionismului dus pe fundalul luptei popoarelor pentru existenţă (darvinism social). Aceeaşi ideologie o găsim şi la fascismul italian, pentru Mussolini „numai războiul ridică la cea mai înaltă tensiune toate energiile umane şi pune pecetea nobleţei asupra popoarelor care au curajul să-l ducă“ [20]. Şi cum să nu convingi un popor nemulţumit profund de situaţia sa să nu se alăture acestui război atunci când îi spui o dată cu Hitler: „Misiunea noastră este de a subjuga celelalte popoare: poporul german este chemat să dea lumii o noua clasă de stăpâni“ [21].
Teoretizând asupra spiritului războinic al ideologiilor fasciste, Umberto Eco atrage atenţia asupra unor contradicţii interne inerente oricărei mişcări de acest fel: pe de o parte este subliniată puterea şi opulenţa duşmanului extern, pentru a motiva masele împotriva acestuia, iar pe de altă parte promite învingerea duşmanului, această oscilaţie împiedecând regimurile fasciste în evaluarea obiectivă a forţelor inamice. O altă contradicţie este prezentă între respingerea pacifismului ca fiind „o pertractare cu inamicul“, impunerea ideii potrivit căreia „omul nu luptă pentru a trăi, ci trăieşte pentru a lupta“, pe de o parte, şi perspectiva „victoriei finale“ după care inamicul dispare şi lupta – deci şi viaţa – nu mai are obiect [22].
Ideologia legionară era mai puţin expansionistă (România Mare nu mai putea revendica, logic, alte teritorii) ea îşi consuma nevoia de violenţă pe ţinte interne – mai ales împotriva evreilor – şi preconiza trecerea de la „formalismul democratic“ la „naţionalismul constructiv“ – în cadrul căruia instituţia monarhică trebuia să ocupe un loc important, fiind vorba despre un naţionalism monarhic. În viziunea ideologilor mişcării legionare, naţiunea română se afla în plin proces de decădere, numai mişcarea naţionalistă a tinerei generaţii opunându-se acesteia.
Dacă Hitler îşi contura programul politic încă din anul 1920, cu cele 25 de puncte, iar Mussolini, în 1928, transformase ideologia fascistă în ideologie naţională, nu acelaşi lucru se poate spune despre ideologia legionarismului care abia în 1927 se constituie în curent politic distinct. Aceasta va fi elaborată într-o perioadă îndelungată, conturându-se în limite foarte clare abia la jumătatea deceniului patru. Principiile fundamentale ale legionarismului n-au fost de la început fixate într-o formă programatică, din interiorul mişcării de C. Z. Codreanu.
Alcătuind „schiţe” de programe în campaniile electorale din anii 1931 şi 1932, ideologii legionarismului s-au limitat la uzitarea unor formule cu caracter extrem de general care vizau purificarea societăţii româneşti de toate aspectele negative; înlăturarea abuzurilor şi nelegiuirilor, instaurarea unor metode dictatoriale, critica politicianismului, politica antisemită.
La baza apariţiei ideologiei legionare au stat o serie de aspecte reale cu care se confrunta viaţa economică, socială, politică şi culturală a României, din perioada interbelică, dar soluţiile oferite erau de cele mai multe ori de un radicalism exacerbat până la fanatism, poziţia exclusivistă, dictatorială, fiind omniprezentă [23].
Propaganda legionară în rândul elevilor şi studenţilor a fost uneori foarte eficientă, aceste categorii sociale constituind o masă de manevră uşor de manipulat, în condiţiile materiale destul de precare ale învăţământului românesc din perioada interbelică.
Ca principii de bază ale ideologiei legionare, cele mai des amintite erau: lupta împotriva politicienilor şi partidelor pe care le reprezentau, antisemitismul, conflictul cu generaţia vârstnică, credinţa oarbă în victorie, realizarea omului nou prin educaţie şi purificare spirituală, creştinismul şi misticismul, credinţa într-o conştiinţă istorică legionară, trăirea „destinului neamului”, distrugerea ordinii sociale existente, cultul morţilor, trăire şi neînţelegere raţională, naţionalismul, realizarea de alianţe politice şi militare cu Italia şi Germania [24].
d) Elitismul – trăsătură tipică pentru orice ideologie reacţionară, se manifestă, în cazul fascismului, printr-un „elitism popular“ Orice cetăţean aparţine celui mai bun popor din lume, membrii partidului sunt cei mai buni cetăţeni şi orice cetăţean poate şi trebuie să devină un membru de partid. „Dar nu pot exista patricieni, fără plebei. În fapt, liderul, conştient de faptul că puterea nu i-a fost delegată în mod democratic, ci a fost cucerită prin forţă, este de asemenea conştient că forţa sa se bazează pe slăbiciunea maselor; acestea sunt suficent de slabe pentru a avea nevoie şi a merita un conducător“ [25]. Un conducător considerat întruchiparea absolută a năzuinţelor şi înţelepciunii poporului – expresie a totalitarismului de stânga sau de dreapta, aşa cum au fost Hitler, Mussolini şi Franco, dar şi Stalin, Mao sau Ceauşescu în regimurile comuniste.
Ca izvoare de inspiraţie şi justificare teoretică a elitismului de tip fascist, în literatura de specialitate sunt menţionaţi :
• Thomas Carlyle (1795-1881) – istoric englez, care susţine că istoria, cursul acesteia, este determinată de personalităţile excepţionale, iar acestea fac parte, în general, din rândul profeţilor sau marilor conducători militari. Eroii lui Carlyle sunt „sfinţi secularizaţi“, iar voinţa lor nu poate fi pusă la îndoială şi trebuie urmată. „Atunci când facem apropierea între Cultul eroilor şi doctrina fascistă trebuie să ţinem însă cont de cel puţin două aspecte: pentru Carlyle ideea de naţiune este complet străină, iar forţa eroilor săi este forţă morală, nu fizică“ [26].
• Friedrich Nietzsche (1844-1900) – filosof al culturii german şi nu un gânditor politic, a fost considerat un precursor direct al nazismului, aceasta şi datorită apropierii pe care sora sa (simpatizantă nazistă) nu a ezitat să o facă între el şi curentul aflat în plină ascensiune. Contribuţia sa la fundamentarea doctrinei fasciste constă în principal în teoria „supraomului” rezultat al evoluţiei omenirii prin selecţie naturală. El se deosebeşte de ceilalţi oameni prin voinţa de putere şi prin capacitatea de a învinge în orice condiţii. Mai important, supraomul este mai presus de bine şi de rău, el este amoral prin definiţie; lui trebuie să i se subordoneze atât ceilalţi oameni, cât şi statul. O astfel de premisă nu poate fi ignorată în încercarea de identificare a surselor pentru cultul conducătorului.
• Gaetano Mosca (1858-1941) – care, în ”Elemente de ştiinţă politică” (1898), teoretizează asupra „clasei conducătoare“ prezentă în orice organism politic, fiind formată din acele persoane care au aptitudinea de a comanda, aptitudine ce „conferă legitimitate clasei politice, atâta vreme cât aspiraţiile sale sunt în concordanţă cu concepţia despre lume a poporului respectiv“.
• Vilfredo Pareto (1848-1923) – care este de părere că fiecare societate poate fi caracterizată prin natura elitelor care o conduc, masele populare fiind foarte puţin relevante. Elitele, la rândul lor, se împart în elite non-guvernamentale şi elite guvernamentale, acestea din urmă fiind cele mai importante. Aceste elite acced la putere prin intermediul forţei sau al vicleniei, fiind denumite în funcţie de aceasta „elite leu“ sau „elite vulpe“. Pentru Pareto elitele nu sunt cercuri închise, nu constituie un fel de aristocraţie ereditară, în interiorul lor existând o circulaţie permanentă, circulaţie a elitelor bazată pe un fel de meritocraţie.
• Robert Michels (1876-1936) – cu teoria sa asupra „oligarhizării“ oricărei organizaţii, exprimată prin cele două legi – „legea de aramă a oligarhiei“ potrivit căreia „orice partid social-democrat, deşi în mod formal depinde de acţiunea maselor, va sfârşi prin a se diviza într-o oligarhie conducătoare şi restul membrilor, în care doar prima va avea acces la decizie“ şi „legea de fier a oligarhiei“ care, generalizând, va susţine că „orice organizaţie, oricât de democratică, va tinde să se oligarhizeze“. O astfel de teorie avea să justifice discrepanţa dintre masa populară şi liderii partidului unic în regimurile fascist şi nazist.
Dintre cei menţionaţi mai sus ultimii trei au fost contemporani ai regimurilor fascist în Italia şi nazist în Germania, dar nici unul, deşi sunt consideraţi drept precursori sau cel puţin izvoare de inspiraţie ale doctrinelor acestor regimuri, nu a fost înregimentat politic sau administrativ în cadrul lor. Gaetano Mosca, s-a retras în timpul regimului lui Mussolini în activitatea de cercetare şi de învăţământ, Robert Michels a predat economia la Universitatea din Basel până în 1926, apoi mutându-se în Italia a predat economia şi istoria doctrinelor la Universitatea din Perugia. Singurul care a colaborat, întrucâtva cu regimul lui Mussolini a fost Vilfredo Pareto, acceptând să devină reprezentantul lui Mussolini în Societatea Naţiunilor, ceea ce a contribuit la etichetarea sa drept „fascist“. Teoretic însă, el nu a aderat la ideologia fascistă. Teoria sa asupra elitelor şi circulaţiei acestora, deşi avea să exercite o influenţă importantă asupra lui Mussolini, rămâne una de referinţă pentru sociologia politică.
La legionari, elitismul s-a manifestat mai ales prin cultul conducătorilor – al „Căpitanului“, „Principiul şefului domina complet viaţa legiunii: mai important decât orice program erau exemplul şi viaţa căpitanului; în manifeste se afirma cu uşurinţă: «Cu zâmbetul pe buze şi moartea în faţă, noi strigăm: Trăiască moartea, trăiască Legiunea şi căpitanul!” [27], dar şi prin cultul morţilor eroi, precum şi prin teoria construcţiei „omului nou“, de inspiraţie nietzscheiană prin filiera nazistă.
Omul nou – ideile prezentate în cadrul ideologiei legionare în legătură cu „formarea omului nou“ au un caracter utopic oamenii neputând fi modelaţi după un arhetip unic.
De asemenea, schimbările în atitudine şi mentalitatea indivizilor nu se poate observa decât în perioade foarte lungi. Sistemele totalitare au încercat prin folosirea unor mijloace coercitive să realizeze un fel de oameni-maşină, docili şi dispuşi la orice sacrificiu pentru cei aflaţi în fruntea sistemului, reuşind doar parţial acest lucru, şi în cadrul unor grupuri sociale restrânse, fanatizate cu mijloace de propagandă [28].
Doctrina legionară s-a remarcat şi printr-un cult al personalităţii la adresa conducătorului mişcării. Elita legionară se rezuma la elogii aduse lui C. Z. Codreanu – atribuindu-i-se o serie de însuşiri ce-l transformau într-o persoană infailibilă.
Elita legionară trebuia să se impună în faţa elitei decadente anterioare ce era conform argumentaţiei lui Traian Brăileanu, în articolul „Problema elitelor în statul legionar“ o elită coruptă, masonizată, jidovită. Principiul cine nu e cu noi este împotriva noastră a fost unanim acceptat de legionari [29].
O serie de personalităţi politice marcante, cu vederi democrate şi-au dat seama de diferenţa existentă între principiile doctrinare ale Gărzii de Fier (de altfel, nu în totalitate, umanitare şi creştine) şi formele concrete de acţiune ale acesteia bazate de multe ori pe folosirea unor mijloace violente, care dădeau mişcării un caracter anarho-terorist – în acest sens menţionăm pe Armand Călinescu (încă din 1934 într-o intervenţie în Parlamentul României), Victor Iamandi (într-un memoriu adresat conducătorului statului din închisoarea Jilava cu puţin timp înainte de a fi ucis de legionari) şi Ion Antonescu care făcea următoarea precizare după rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941: „Pace am adus prin izgonirea tâlharilor (Se referea la legionari) de la conducerea şi administraţia ţării“ [30].
Doctrinarii mişcării legionare pot fi caracterizaţi de idealismul, utopia şi lipsa de concreteţe, precum şi de sentimentul că deţin „soluţia ideală“ pentru rezolvarea problemelor atât de diverse şi complexe ale societăţii.
e) Cultul morţii – a 11-a trăsătură a fascismului menţionată de Umberto Eco – deja ilustrată prin citatul de mai sus – s-a manifestat, în doctrina legionarismului, ca un element specific ce nu se întâlneşte la naţionalism-socialism sau la fascismul italian, dar este prezent în motto-ul falangiştilor spanioli: „Viva la Muerte”.
Apologia morţii şi sentimentul de dispreţ faţă de aceasta au fost principalele componente ale educaţiei legionare stabilite de C. Z. Codreanu. Invocarea morţii, ceremoniile şi procesiunile mortuare aveau în vedere pregătirea psihologică a celor care urmau să îndeplinească misiuni cu un grad mare de risc. Spiritul de sacrificiu de care dădeau dovadă cei care făceau parte din „echipele de sacrificiu“, mulţi dintre ei tineri şi lipsiţi de experienţa vieţii, este explicabil în condiţiile în care asistau tot timpul la ceremonii de genul celor menţionate mai sus, devenind simple unelte de care cei interesaţi se puteau servi în voie [31].
„Eroul Ur-Fascismului este nerăbdător să moară, dar în nerăbdarea lui, el cel mai adesea îi trimite pe alţii la moarte“ [32].
f) Populismul – este a 13-a caracteristică a Ur-Fascismului după Umberto Eco. Într-o democraţie, spune acesta, „cetăţenii au drepturi individuale, dar luaţi în totalitatea lor, cetăţenii au un impact politic doar dintr-un punct de vedere cantitativ – se respectă decizia majorităţii. Pentru Ur-Fascism, indivizii ca indivizi nu au nici un drept, iar Poporul este conceput în termeni calitativi – o entitate monolitică ce exprimă Voinţa Comună“. Această voinţă comună nu poate fi însă exprimată direct de către mase, ea are nevoie de un lider care să joace rolul de interpret. Acesta caută confirmare în reacţiile emoţionale ale unui grup de cetăţeni selectaţi anume, reacţii pe care le prezintă apoi, drept „Vocea Poporului“ pe care o opune, eventual, deciziilor parlamentului. „Ori de câte ori un politician aruncă dubii asupra legitimităţii unui parlament, deoarece acesta nu ar mai reprezenta „Vocea Poporului“, ne miroase a Ur-Fascism“ [33].
Legionarii respingeau nu numai viaţa parlamentară, dar şi partidele politice în ansamblul lor, considerându-le corupte şi total rupte de aspiraţiile naţiunii a căror singuri exponenţi se considerau ei înşişi.
g) Limbajul de lemn – este ultima trăsătură a Ur-Fascismului menţionâtă de Umberto Eco, sub denumirea de „Newspeak” [34]. Acest tip de limbaj se caracterizează prin simplificarea la maximum a vocabularului, „pentru a fi mai uşor înţeles de mase“, un vocabular sărăcit prin excluderea sinonimelor şi nuanţelor limbajului natural şi chiar prin eliminarea unor termeni corespunzători conceptelor considerate „nesănătoase“ şi chiar „subversive“, până acolo încât orice idee de revoltă împotriva sistemului să nu poată fi exprimată din simplul motiv al lipsei unei expresii lingvistice adecvate. „Toate manualele şcolare naziste sau fasciste făceau uz de un vocabular sărăcit şi de o sintaxă elementară, în scopul de a limita instrumentele raţionării complexe şi critice“ [35].
La noi, analiza acestui tip de limbaj a fost făcută, mai mult sau mai puţin sistematic, exclusiv cu referire la „limbajul de lemn al ideologiei comuniste“ şi, nici în această direcţie nu cunoaştem un studiu serios elaborat cu mijloacele ştiinţifice ale lingvisticii. Cu atât mai puţin am putea găsi o analiză similară pentru limbajul utilizat de legionari – şi el abundând de şabloane, dar folosind un vocabular redus, aspecte evidente la prima lectură.
Cele arătate până aici dovedesc două lucruri:
1) Ideologia legionară prezintă mai toate accentele gândirii de tip fascist inspirându-se din aceleaşi surse teoretice pe care le-a exagerat în acelaşi mod, grupându-le într-o doctrină pe cât de eclectică şi incoerentă, pe atât de violentă şi periculoasă odată pusă în practică.
2) Izvoarele teoretice din care s-au inspirat ideologii fascişti, inclusiv legionarii, nu sunt în mod necesar asimilabile fascismului multe dintre ele fiind chiar opuse acestuia.
Invocarea acestora pentru a promova şi justifica practici discriminatorii şi totalitare, ura contra democraţiei parlamentare, acţiunile justificate prin dreptul forţei substituit forţei dreptului toate acestea conduc spre fascism şi constituie un pericol permanent împotriva căruia trebuie luptat permanent.
NOTE:
1. http://rationalrevolution.net/articles/understanding_fascism.htm
2. Pierre Milza şi S. Bernstein, Le fascisme italien 1919-1945, Edition du Seuil, 1980.
3. Pierre Milza şi S. Bernstein, Le fascisme italien 1919-1945, Edition du Seuil, 1980.
4. La 8 Octombrie 1923, conducătorii mişcărilor studenţeşti, împreună cu Corneliu Codreanu, ţin o consfătuire în casele lui Nicolae Dragoş din str. 13 Septembrie nr. 41, Bucureşti. Se hotărăşte împuşcarea politicienilor trădători şi a plutocraţilor evrei. Complotul fiind decoperit de poliţie, sunt arestaţi şi depuşi la închisoarea Văcăreşti: Corneliu Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragoş, dr. C. Dănulescu, Ion Zelea Codreanu, tatăl viitorului „Căpitan“.
5. Umberto Eco, Eternal Fascism: Fourteen Ways of Looking at a Blackshirt în New York Review of Books, 22 June 1995, pp.12-15. [http://www.themodernword.com/eco/eco_blackshirt.html]
6. Apud, Andrei Ţăranu, Doctrine politice moderne şi contemporane, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, România, 2005, p. 116.
7. Umberto Eco, Ur Fascism pe ttp://www.themodernword.com/eco/eco_blackshirt.html
8. Nicolae Densuşianu, Prehistoric Dacia. Traducere din engleză de pe site http://www.pelasgians.bigpondhosting.com/website l/02_01.htm].
9. Vezi pe larg, Umberto Eco, op.cit. pp. 12-15.
10. Gustave Le Bon, Psihologia maselor, Editura Ştinţifică, Bucureşti, 1991.
11. Observaţie valabilă mai ales cu referire la masele de ţărani deveniţi orăşeni peste noapte, „scăpaţi“ de „gura lumii“ care le limita comportamentul în mediul etico-social al satului.
12. Georges Sorel, Mitul violenţei, Editura Nemira, 2003.
13. Ibidem, p. 21.
14. Vezi lucrarea Cultul Eroilor, Editura Institui European, 1996, autor Thomas Carlyle (1795 – 1881) – istoric englez, care susţine că istoria (cursul acesteia), este determinată de personalităţile excepţionale, iar acestea fac parte, în general, din rândul profeţilor sau marilor conducători militari.
16. Termenul de „trăirism“ a fost introdus de Şerban Cioculescu şi este definit ca un „Curent în gândirea filozofică românească dintre cele două războaie mondiale, care, proclamând primatul instinctelor si al inconştientului asupra raţiunii, susţinea că nu se poate ajunge la cunoaşterea diferitelor aspecte si fenomene ale vieţii decât prin trăirea mistică“. Sursă : DEX’98 (55714) – Laura Gellner.
16. Nae Ionescu (1890-1940), doctor în filosofie, profesor universitar, gazetar, care între anii 1920 şi 1940 a exercitat o uriaşă influenţă asupra culturii şi vieţii politice româneşti, ca profesor de Logică, de Istoria Logicii şi de Metafizică la Universitatea din Bucureşti şi în egală măsură ca gazetar, director al ziarului Cuvântul, al revistei teologice Predania şi la Logos – Revue internaţionale de Synthese chretienne orthodoxe, apărută prin strădania sa în 1928. Privitor la cursurile sale Mircca Eliade va scrie (în postfaţa sa la vol. Roza vânturilor apărut în 1935), „Când se va scrie istoria problemelor filozofiei româneşti, se va vedea câ vreme de 15 ani noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu“. A făcut parte din Senatul Legionar. A fost mentor şi ideolog al mişcării, cf. Fundaţia Buna Vestire, Fundaţia Prof. George Mânu, Intelectualii şi Mişcarea Legionară, Editura Fundaţia Buna Vestire, 2000.
17. Într-o scrisoare adresată lui Mircea Eliade, la 21 ianuarie 1931, Motru scria cu destulă amărăciune: „Am avut o mare dezamăgire cu Nae Ionescu, care însărcinat cu cursul de logică al meu, făcea în loc de logică un fel de misticism de diletant. Fiindcă i-am barat drumul să ocupe o catedră pe care şi-o creiase prin mijloace politice, a început să mă insulte prin „Cuvântul“. [Corespondenţă Mircea Eliade-Constantin Rădulescu-Motru – http://www.geocities.com/mircea_eliade/elimotru.htm%5D
18. Vezi, Umberto Eco, op.cit., pp. 12-15.
19. Oleg Serebrian, Dicţionar de Geopolitică, Editura Polirom, 2006, p. 189.
20. Apud, Andrei Ţăranu, op. cit. p. 126.
21. Apud, Ovidiu Trăznea, Doctrine politice ale capitalismului contemporan, Editura Politică, Bucureşti, 1997, p. 245.
22. Vezi trăsăturile 8 şi 9, cultivarea frustrării faţă de opulenţa duşmanilor odată identificaţi în afara şi în interiorul naţiunii şi spiritul războinic şi respingerea pacifismului; menţionate de Umberto Eco, op.cit., pp. 12-15.
23. Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arghanghelului Mihail de la Mit la Realitate, Editura Enciclopedică, 1997 p. 78.
24. Dragoş Zamfirescu, op. cit., p. 81
25. Umberto Eco, op.cit.
26. Vezi pe larg lucrarea Cultul Eroilor, Editura Institui European, 1996.
27. Ernst Nolte, Les mouvements fascistes. L’Europe de 1919-1945, Calmann-Levy, Paris, 1969.
28. Dragoş Zamfirescu, op. cit., p. 118.
29. Ibidem, p. 128.
30. Dragoş Zamfirescu, p. 129.
31. Ibidem, p. 60, Dragoş Zamfirescu.
32. Umberto Eco, op. cit., pp. 12-15.
33. Ibidem.
34. Termenul „Newspeak“ a fost introdus de George Orwell în romanul său „Nineteen Eighty-Four“ („O mie nouă sute optzeci şi patru“), desemnând limbajul oficial a ceea ce el denumea „Ingsoc“ – Socialismul Englez.
35. Umberto Eco, op. cit.
Sursă: Tiberiu Tănase, „Fetele monedei. Mişcarea legionară între 1941 şi 1948”, București, 2010.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 