Începem cu o promisiune făcută în urmă cu câteva săptămâni, de discutare a unei cărți recente, intitulată „Al III-lea Reich și Holocaustul din România 1940 – 1944. Documente din arhivele germane”. Cartea a fost publicată la editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, de istoricul Ottmar Trașcă, de la Institutul Academiei Române din Cluj și Dennis Deletant, profesor de limba română la Universitatea Londrei. Profesorul Deletant este autorul a numeroase cărți de istorie, printre care „România sub regimul comunist”, „Ceaușescu și Securitatea” și „Aliatul uitat al lui Hitler. Antonescu și regimul lui, 1940 – 1944” și membru al comisiei Tismăneanu de cercetare a abuzurilor regimului comunist din România.
Pentru a dezbate cartea de documente germane despre Holocaustul din România am stat de vorbă cu unul dintre autori, Ottmar Trașcă.
De ce mai era nevoie de o astfel de carte la trei ani după după publicarea raportului Comisiei Wiesel?
Bună întrebare. Departe de a nega sau diminua în vreun fel calitatea raportului întocmit de Comisia Elie Wiesel, cred totuşi că acest raport nu a rezolvat toate aspectele referitoare la Holocaustul din România. Raportul, lucrare excelentă, elaborată de profesionişti, a prezentat în linii mari persecuţia populaţiei evreieşti din România în anii celui de-al doilea război mondial, dar nu avea cum să soluţioneze toate chestiunile pendinte de Holocaust. Raportul nu este o “biblie”, daca mă pot exprima aşa, unicul depozitar al adevărului despre Holocaust. Dimpotrivă, apariţia raportului nu exclude – aşa cum este şi normal – noi cercetări în acest domeniu. Publicarea volumului nostru vine să acopere un gol serios existent în cadrul istoriografiei referitoare la Holocaust. Ne place sau nu ne place, epicentrul evenimentelor ce au condus la moartea a millioane de evrei în perioada 1939-1945 s-a aflat la Berlin. În consecinţă, soarta evreilor din România în timpul regimului antonescian nu poate fi înţeleasă pe deplin fără cunoaşterea surselor documentare germane. Demersul nostru istoriografic a urmărit exact acest lucru: să pună la dispoziţia specialiştilor dar şi a publicului o lucrare care să cuprindă cele mai importante documente cu privire la situaţia evreilor din România, provenite din arhivele politice, diplomatice şi militare germane.
Impresia lăsată de prima parte – până în vara anului 1942 – este că Antonescu o luase într-un fel înaintea germanilor în aplicarea – avant la lettre – a soluţiei finale. Este corectă această impresie?
Cred că înainte de a răspunde la întrebarea propriu-zisă se impun anumite precizări. Referitor la aplicarea soluţiei finale în teritoriile controlate/ocupate de Reich, respectiv în statele aliate/satellite, trebuie spus faptul că politica promovată de Berlin faţă de chestiunea evreiască a cunoscut mai multe faze. Nu aş dori să intru în detalii, aş menţiona doar câteva chestiuni:
a) în perioada 1933-1939 Berlinul a facilitat şi încurajat, în principal, emigrarea populaţiei evreieşti ca soluţie a chestiunii evreieşti.
b) în 1940, după înfrângerea Franţei, RSHA (Oficiul Central de Siguranţă al Reichului) a elaborat împreună cu Ministerul de Externe german aşa-numitul plan Madagascar ce prevedea deportarea în Madagascar a tuturor evreilor aflaţi în sfera de influenţă germană.
c) În vara anului 1941, după izbucnirea conflictului sovieto-german, planul Madagascar a fost abandonat – era irealizabil în condiţiile în care Anglia deţinea supremaţia pe mare – iar conducerea germană a optat în favoarea soluţiei finale în chestiunea evreiască, modalitatea şi detaliile aplicării fiind discutate în cadrul conferinţei desfăşurate la Wannsee în 20 ianuarie 1942.
Revenind la întrebare, Antonescu nu avea cum s-o ia înaintea germanilor în ceea ce priveşte aplicarea soluţiei finale. În schimb, îndeosebi în vara anului 1941, mareşalul Antonescu a acţionat în chestiunea evreiască într-o manieră care i-a surprins inclusiv pe germani şi s-a străduit să preia modelul nazist în soluţionarea chestiunii evreieşti. Adică în primăvara anului 1941, guvernul roman solicită trimiterea de către Berlin al unui aşa-numit “consilier pentru chestiunile evreieşti” german. Misiunea acestui consilier, repet, solicitat de guvernul român – este vorba de Hauptsturmführerul (căpitan) SS Gustav Richter – a constat în prima fază în armonizarea legislaţiei antisemite româneşti cu cea nazistă, iar, ulterior (1942), în pregătirea aplicării soluţiei finale în România. Urmează apoi cele întâmplate în Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Asasinatele în masă comise în vara şi toamna anului 1941, brutalitatea şi cruzimea autorităţilor române (Armată, Poliţie şi Jandarmerie) i-au uimit chiar şi germani. În acest sens este de ajuns să citezi aprecierea lui Hitler, care în 19 august 1941, într-o discuţie cu Goebbels, afirma următoarele: “În ceea ce priveşte chestiunea evreiască, în orice caz se poate constata în prezent faptul că un om precum Antonescu acţionează în această privinţă mult mai radical decât am făcut-o noi până acum”.
Aprecierea lui Hitler nu făcea altceva decât să consemneze o stare de fapt. Iar în 1942, după ce Berlinul a decis aplicarea soluţiei finale – adică exterminarea fizică a evreilor – Antonescu şi-a dat acordul (iulie 1942) în vederea deportării evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de sud – începând cu judeţele Timiş, Turda şi Arad – în lagărele morţii din Polonia. Prin urmare se poate spune că Antonescu nu a luat-o înaintea germanilor, ci, mai degrabă s-a străduit să implementeze modelul german în soluţionarea chestiunii evreieşti.
Rezultă din documentele germane cine se face responsabil de pogromul de la Iaşi şi de trenurile morţii din iunie-iulie 1941?
Evident. Înainte de a răspunde la întrebare cred, de asemenea, că se impun anumite precizări. În cadrul istoriografiei române persecuţia evreilor în timpul regimului antonescian a constituit foarte mult timp un subiect tabu, îndeosebi înainte de 1989. Chiar şi în puţinele cazuri în care acest subiect a fost abordat – ca de exemplu pogromul de la Iaşi – responsabilitatea autorităţilor antonesciene a fost fie negată, fie, în cel mai bun caz, trecută sub tăcere. De regulă, în asemenea cazuri, răspunderea pentru atrocităţi a fost atribuită germanilor, legionarilor sau “elementelor declasate din armată”. Afirmaţia mea este ilustrată cel mai bine de maniera în care a fost reflectat pogromul de la Iaşi în istoriografia română. Şi aici am în vederea cartea semnată de “istoricii” Maria Covaci şi Aurel Kareţki, “Zile însângerate la Iaşi. 1941” (1978), lucrare ce a ridicat falsificarea adevărului istoric şi diversiunea la rang de “artă”. Concret, în opinia autorilor vinovaţii pentru pogromul de la Iaşi au fost germanii (trupele SS cantonate în Iaşi), legionarii şi unele elemente declasate din Armata română. Acest punct de vedere, din nefericire, s-a perpetuat inclusive în multe dintre lucrările apărute în perioada postdecembristă. Mărturisesc faptul că am avut încă din momentul citirii lucrării respective, ca student, serioase îndoieli cu privire la veridicitatea versiunii acreditate de autorii citaţi anterior. Posibilitatea de a investiga în arhivele germane mi-a oferit prilejul pentru a descifra implicarea/responsabilitatea germană. Am fost intrigat de faptul că în nici o lucrare referitoare la pogromul de la Iaşi nu apăreau citate sursele arhivistice germane. Ştiind că în timpul evenimentelor din Iaşi, în oraş funcţiona un consulat german şi că, de asemenea, în Copou era comandamentul Corpului XXX armată german, comandat de generalul-locotenent Hans von Salmuth, am încercat – cum era şi firesc – să identific rapoartele acestora. Aşa am descoperit rapoartele consulatului german din Iaşi în arhivele diplomatice din Berlin, respectiv însemnările din Jurnalul de război al Corpului XXX armată german în arhivele militare din Freiburg im Breisgau. Aceste documente, incluse toate în volum, arată în mod clar nu numai faptul că autorităţile germane – civile şi militare – nu au fost implicate în pregătirea şi desfăşurarea pogromului, ci, dimpotrivă, au intervenit în repetate rânduri pe lângă autorităţile române cerând să se pună capăt exceselor. Germanii nu au avut nici un interes în crearea de haos şi dezordini în imediata apropiere a liniei frontului (frontul era pe Prut, la mai puţin de 30 de km!). Dimpotrivă, fiind o zonă de operaţii militare, germanii aveau nevoi de linişte şi ordine pentru a nu periclita concentrarea forţelor proprii! În plus, o altă minciună a istoriografiei comuniste cum că în Iaşi ar fi fost trupe SS implicate în pogrom, poate fi foarte uşor demontată în urma consultării documentelor germane. Este suficient să parcurgi rapoartele Einsatzgruppe D (unitatea mobilă de exterminare ce a acţionat în spatele trupelor germane şi române din Basarabia, Bucovina şi Transnistria) pentru a constata că Einsatzkommandourile (comandourile speciale) îşi fac apariţia pe teritoriul României abia la începutul lunii iulie 1941 şi nu la Iaşi, ci la Piatra Neamţ. Documentele germane confirmă ceea ce se ştia: responsabilitatea pentru pogrom revine în totalitate autorităţilor române. Au fost implicaţi şi câţiva militari germani răzleţi, dar comandamentele germane informate cu privire la acest aspect au luat măsuri.
Care este responsabilitatea germană faţă de cea a lui Antonescu în masacrele evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria?
Am amintit anterior de Einsatzgruppe D şi în acest sens am menţionat faptul că ea a operat în Basarabia, Bucovina de nord, Transnistria, în spatele Armatei a 11-a germane, respectiv în spatele Armatelor 3 şi 4 române. Câteva cuvinte despre Einsatzgruppe D. Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD, pentru a folosi titulatura lor oficială, erau unităţi mobile de exterminare ale SS, formate din aproximativ 400-500 de oameni, a căror misiune consta în „curăţirea“ terenului cucerit de Wehrmacht de inamicii Reichului. Ce se înţelegea prin “inamicii Reichului”? Evreii, comisarii din Armata Roşie, etc, în general toate elementele ostile Germaniei naziste din teritoriile cucerite în est. Au existat 4 asemenea Einsatzgruppen. Einsatzgruppe D, comandat de colonelul-Standartenführerul SS Otto Ohlendorf a asasinat în perioada iunie 1941-iunie 1942 aproximativ 90000 de evrei (femei, copii, bărbaţi), pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de nord, Transnistriei şi Crimeei. Am cercetat aşa-numitele „Ereignismeldungen“, rapoartele evenimenţiale, ale Einsatzgruppe D – unele sunt incluse în volum – şi am constatat faptul că în aceste rapoarte colaborarea cu autorităţile române a fost descrisă drept „armonioasă“. Referitor la Einsatzgruppe D, aş mai aminti faptul că există o monografie impresionantă publicată de istoricul german Andrei Angrick, o lucrare ce ar merita cu prisosinţă să fie tradusă în limba română.
Aţi reuşit să explicaţi schimbarea de atitudine a lui Antonescu şi refuzul deportării în masă a tuturor evreilor din România în Polonia în jurul datei de 10 septembrie 1942?
Fără îndoială. Volumul include suficiente documente care atestă în mod clar schimbarea intervenită în politica antisemită a regimului antonescian în toamna anului 1942. Este adevărat, în iulie 1942 guvernul Antonescu şi-a dat acordul de principiu pentru deportarea tuturor evreilor din Vechiul Regat şi Transilvania de sud – începând cu judeţele Timiş, Turda şi Arad – în lagărele morţii din Polonia. Potrivit documentelor germane, deportarea urma să înceapă în jurul datei de 10 septembrie 1942, cei apţi aveau să fie puşi să muncească, iar cei inapţi urmau să fie supuşi “tratamentului special”, în germană “der Sonderbehandlung unterzogen werden sollen”. Ce însemna tratament special nu este greu de ghicit. De ce nu s-a ajuns, totuşi, la deportare? Răspunsul constă într-un complex de factori, pe care i-aş enumera pe scurt în cele ce urmează:
a) Memoriile întocmite de Wilhelm Filderman, memorii redactate în august-septembrie 1942, în care Filderman avertiza asupra consecinţelor economice şi politice ce puteau rezulta în urma deportării evreilor din România. Pe de altă parte Filderman a invocat şi un alt argument şi anume tratamentul bun aplicat la acea dată de guvernul maghiar evreilor din Ungaria. Concret, Filderman a dat de înţeles că în competiţia pentru Transilvania, tratamentul bun aplicat populaţiei evreieşti putea fi un bun capital politic iar România nu trebuia să-şi deporteze evreii atâta timp cât Ungaria nu proceda la fel cu evreii săi. Antonescu, extrem de sensibil la orice amănunt legat de Transilvania, s-a dovedit receptiv la argumentele invocate de Filderman.
b) intervenţiile Regelui Mihai I şi Reginei Mamă Elena pe lângă Conducător.
c) intervenţia baronului Francisc Neumann care a plătt o sumă de aproximativ 400 de millioane de lei pentru a obţine oprirea deportărilor.
d) intervenţiile lui Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu pe lângă Antonescu.
e) intervenţiile mitropolitului ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, pe lângă Antonescu.
f) nota de protest a guvernului SUA, transmisă guvernului român prin intermediul legaţiei Elveţiei din Bucureşti în octombrie 1942, în care ameninţa cu represalii la adresa cetăţenilor români din SUA în cazul în care deportările vor continua.
g) Situaţia de pe teatrele de operaţiuni militare. Mareşalul Ion Antonescu a fost un militar capabil. El şi-a dat seama că după Stalingrad Germania a pierdut războiul. A şi spus că “noi trebuie să avem grijă să nu-l pierdem pe al nostru”. În acest context în care se impunea reluarea tratativelor cu aliaţii – pentru pregătirea ieşirii României din război – mareşalul a mizat inclusiv pe cartea tratamentului bun aplicat populaţiei evreieşti. Fire pragmatică, el şi-a dat seama că printr-un tratament bun faţă de populaţia evreiască, putea obţine un capital politic deloc neglijabil în tratativele cu aliaţii. În plus, permiţând plecarea evreilor spre Palestina putea obţine – prin taxele de emigrare percepute – sume considerabile pentru bugetul de stat. În acest fel scăpa de evrei pe o cale confortabilă şi obţinea inclusiv beneficii politice şi economice. Această cotitură în politica regimului antonescian faţă de populaţia evreiască s-a conturat începând cu decembrie 1942. Germania a protestat în repetate rânduri împotriva “noului curs”, dar fără succes.
Poate fi calificat Antonescu drept “un salvator al evreilor din România” aşa cum îl califică unii negaţionişti?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem ce s-a întâmplat în cei 4 ani în care generalul, ulterior mareşalul Ion Antonescu s-a aflat la putere. Cred că putem spune fără a exagera că în perioada 1941-vara anului 1942 mareşalul Ion Antonescu este responsabil pentru moartea unui număr situat între 210000-270000 de evrei. În primul rând este vorba de evreii din Basarabia, Bucovina, județul Dorohoi şi Transnistria. Am văzut că Antonescu a vrut să-i deporteze în 1942 în lagărele morţii din Polonia şi pe cei din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei. Prin urmare, intenţia a existat. Că nu s-a mai ajuns la materializarea intentiei, acest fapt s-a datorat unui complex de factori, prezentat anterior. Pe de altă parte, prin schimbarea politicii promovate faţă de populaţia evreiască începând cu toamna anului 1942, mareşalul a devenit – paradoxal – salvatorul evreilor. În 1943 şi 1944 mareşalul a refuzat orice sugestie venită dinspre Berlin în sensul repunerii pe tapet a aplicării soluţiei finale în România. În consecinţă, paradoxal, Antonescu a fost în acelaşi timp călăul şi salvatorul evreilor. Călău până în 1942, salvator din toamna anului 1942 până la căderea sa în august 1944. Asta nu înseamnă că în 1942 şi-a schimbat concepţiile faţă de evrei. În nici un caz. Antonescu a fost şi a rămas un antisemit până la capăt.
Aşa cum mă aştept, unii sceptici se vor lega de prenumele dumneavoastră şi vor spune “Păi sigur, vrea să-i exonereze pe nemţi şi să-l înfunde pe Antonescu…”. Cum le răspundeţi şi în general ce mesaj aveţi pentru negaţioniştii Holocaustului din România?
Cei care gândesc în acest fel comit o eroare majoră. În abordarea unor subiecte delicate – aşa cum este şi persecuţia evreilor români în timpul regimului antonescian – originea etnică a celui care întreprinde cercetarea respectivă nu trebuie să joace nici un rol. Important este ca cercetătorul în cauză să acţioneze într-o manieră profesionistă. În ce mă priveşte, nu am urmărit niciodată să-l înfund pe Antonescu şi să-i exonerez pe germani pentru cele întâmplate în România între 1940-1944. Am urmărit doar restabilirea adevărului istoric. Întotdeauna am fost de părere că adevărul trebuie spus până la capăt, indiferent de riscuri şi indiferent dacă acel adevăr este pe placul nostru sau nu. Tocmai din acest motiv am efectuat o documentare extrem de serioasă şi am preferat să publicăm documentele, în original şi în traducere. Cu alte cuvinte am lăsat documentele să vorbească. Dacă cineva nu este mulţumit de traducere poate apela la original. Sau dacă va dori să verifice autenticitatea documentului, dispune de cotele arhivistice şi le poate verifica în arhivele germane. Negaţioniştilor le transmit doar atât: înainte de a contesta mai mult sau mai puţin virulent evidenţa, să se documenteze. Pentru că negaţionismul vine în primul rând din refuzul de a accepta evidenţa, refuzul de a lua la cunoştinţă ceea ce s-a publicat în domeniu.
Sursă: http://acum.tv/articol/8059/
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 