EXTREMA DREAPTĂ DIN ROMÂNIA ȘI ”PROBLEMA EVREIASCĂ” ÎN ANII 1930

 sdc12061

I. Problema evreiască a constituit un contencios mereu inflamabil în România de după a doua jumătate a secolului nouăsprezece. Evreii constituiau o masă compactă, mai ales în mediul urban moldovean, cu obiceiuri (inclusiv în îmbrăcăminte) deosebite, greu, deocamdată, asimilabilă, deţinând poziţii cheie în comerţ, meşteşuguri şi chiar (deşi mai puţin) în cam anemicele sectoare financiar-bancar şi industrial. Provenienţa i se datora imigrării din Galiţia rusească şi Polonia, mai ales după 1850.

Statisticile arată că, în Moldova, în 1803 erau 12 732 evrei, în 1859- 118 922 (la o populaţie creştină de 1 206 906 locuitori), iar în 1899 – 195 887 (la o populaţie creştină de 1 630 219 locuitori). Dintre evreii stabiliţi în Moldova majoritatea covârşitoare locuiau la oraşe: 6 390 în 1803 şi 126 129 în 1899. În structura demografică a populaţiei Iaşului în 1899 evreii reprezentau 51,2% din total [1]. Alta era situaţia în Muntenia. În 1899 evreii reprezentau, aici, 68 852 suflete la o populaţie totală de 3 822 172 locuitori şi, acreditează sursa noastră, 50 000 dintre evreii existenţi emigraseră, în 1859, din Moldova [2].

Pe ansamblul României, recensământul populaţiei din 1899 oferă următoarele cifre: populaţie totală 5 912 520 locuitori, din care 269 015 evrei [3]. Recensământul României din 1912 constata existenţa a 7 234 000 locuitori, din care 3% erau evrei (216 702 suflete). Diferenţa faţă de 1899 rezulta din emigrarea masivă a unor evrei spre America [4]. Marea Unire din 1918 a adus modificări importante în structura populaţiei, mărită o dată cu augmentarea teritoriului ţării. Recensământul general al României din 1930 atesta existenţa a 756 930 evrei, reprezentând1 4,2% din structura populaţiei ţării. Dintre evrei, pesţe două treimi (68,7%) locuiau la oraşe şi ceva mai puţin de o treime la sate sau în comune rurale (micile târguşoare). În cifre absolute situaţia era următoarea: în mediul rural evreii reprezentau 236 966 suflete, iar în cel urban 520 004 suflete. E necesar să se precizeze că în noile cifre nu emigrarea e cauza augmentării, ci sporul populaţiei generale provenit din noile provincii reintrate, în 1918, în trupul ţării.

Populaţia evreiască era diferenţiat distribuită în provinciile României. Din masa totală a evreilor, mai mult de un sfert (27,3%) trăia în Basarabia, peste o cincime în Moldova (21,4%), câte o optime în Crişana-Maramureş, Bucovina şi Muntenia (respectiv 12,9%, 12,4% şi 12,3%), o zecime în Transilvania (10,8%), iar Banatul, Dobrogea şi Oltenia nu însumau decât o treizecime din această masă de locuitori (1,9%, 0,5%, 0,5%). Prezintă, desigur, interes şi procentul evreilor în populaţia diferitelor provincii ale României anului 1930. Acesta era următorul: 10,9% în Bucovina, 7,2% în Basarabia, 7% în Crişana şi Maramureş, 6,7% în Moldova, 2,5% în Transilvania, 2,3% în Muntenia şi numai 1,5% în Banat, 0,5% în Dobrogea şi 0,2% în Oltenia.

Analizând distribuţia pe medii a populaţiei evreieşti, se constată că în Oltenia, Dobrogea, Banat peste 85% locuiau în oraşe, în Moldova 86%, în Bucovina 73,9%. Numai în Transilvania, şi în Crişana-Maramureş populaţia evreiască este aproape la fel de numeroasă în sate ca şi în oraşe, iar în Basarabia evreii din mediul sătesc precumpănesc cu puţin pe cei din oraşe (48% în oraşe, 52% la sate) [5].

Investigând distribuirea pe categorii profesionale a evreilor în 1930 se constată că mai bine de o treime (36,5%) era ocupată în comerţ şi 28,1% în industrie (altfel zicând în meşteşuguri) şi 3,5% în credit şi reprezentanţă. În comerţ evreii reprezentau o importanţă de zece ori mai mare decât în populaţia ţării [6]. Autorul studiului din care am citat apreciază că între 1930 şi 1940 sporul populaţiei evreieşti nu poate trece de 50 000 locuitori. Şi, tot atât de interesantă este aprecierea că, prin cedarea silită a unor teritorii româneşti în 1940, în cuprinsul României, au mai rămas 328 968 evrei [7].

Această populaţie evreiască nu a avut parte de drepturi politice până în 1923. La pregătirea Constituţiei din 1866 (continuând o stipulaţie favorabilă încetăţenirii evreilor din Proclamaţia munteană de la Islaz din 1848) iniţial un articol prevedea: “Confesiunea nu constituie, în România, o piedică pentru naturalizare. O lege specială va rezolva naturalizarea graduală şi acordarea pentru israeliţii care vor fi stabiliţi în România”. Pe dată au fost pornite campanii de un antisemitism violent, cerând excluderea evreilor din Principate de la dreptul de a căpăta cetăţenie română. Cu deosebire active au fost în Iaşi (şi, de aici, în întreaga Moldovă), “Fracţiunea liberă şi independentă” (grupare care, mai târziu, va forma aripa moldovenească a Partidului Liberal) şi, la Bucureşti, cercurile din jurul gazetei lui Cezar Bolliac Trompeta Carpaţilor (T. Maiorescu, potrivnic “Fracţiunii…” şi, în general, campaniei antisemite din 1866 o va judeca în termeni aspri, iar pe directorul gazetei bucureştene îl va numi, şi în 1874, “ticălosul de Bolliac”).

Manifestările acestor cercuri au fost atât de intense şi zgomotoase încât i-au descurajat pe iniţiatorii Constituţiei să prevadă acel articol liberal privitor la naturalizarea evreilor. Astfel încât articolul 7 din Constituţia din 1866 (acel vestit articol 7!) preciza: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi naturalizarea” [8]. Chestiunea părea definitiv tranşată. A şi fost pentru aproape şase decenii. O încercare de spargere a interdicţiei se produce în 1878 la Conferinţa de pace de la Berlin. Cercuri din străinătate, de a căror influenţă nu era străină “Alianţa Israelită Europeană”, cereau, ca preţ al recunoaşterii de către marile puteri a independenţei României, revizuirea articolului 7 din Constituţie. Articolul 44 al tratatului de pace prevedea: “În România deosebirea de credinţe religioase şi confesionale nu poate fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau incapacitate în ceea ce priveşte accesul la drepturi civile şi politice, admiterea la ocupaţii publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrie în orice localitate aleasă” [9].

În consecinţă, era necesară punerea de acord între articolul 44 din tratatul de pace cu articolul 7 din Constituţia României, ceea ce însemna încetăţenirea în masă a evreilor aflători în ţară. Ca reacţie, în faţa acestui dictat, s-a produs, în ţară, un val de împotrivire, pornit în mediile politice şi intelectuale, cu extraordinare ecouri în presă. Că această cerinţă a Conferinţei de pace era un amestec în treburile interne ale ţării, e incontestabil. Dar se pornea de la ideea necesităţii sincronizării României la standardele europene ale drepturilor civile şi politice ale oamenilor. Iniţial, guvernul Ion C. Brătianu (ministru de Externe, Mihail Kogălniceanu) şi regele Carol I ar fi fost de acord cu stipulaţia Conferinţei de pace. Erau de acord şi junimiştii, în frunte cu P. P. Carp şi T. Maiorescu. Dar în faţa valului de împotrivire, au dat înapoi. Ca oameni politici, nu-şi puteau îngădui (cu excepţia lui P.P. Саrp) să se pună de-a curmezişul spiritului public, nemaivorbind că simpatia pentru evrei nu era niciunde, aici, posibil de semnalat. Pentru aplanarea aparentă a divergenţelor, oficialităţile româneşti au apelat la o abilă stratagemă. S-a eliminat din articolul 7 al Constituţiei prevederea discriminatorie privind excluderea necreştinilor de la accederea la încetăţenire, stipulându-se că oricine doreşte să dobândească cetăţenia română trebuie să se adreseze individual, cu cerere, autorităţilor (Ministerului Justiţiei, Camerei Deputaţilor, Senatului) şi, după un stagiu de zece ani şi deliberări, o va obţine sau nu. S-a făcut o singură excepţie. Cei 883 de evrei participanţi în războiul din 1877 au fost naturalizaţi în bloc. S-a prevăzut, de asemenea, că dreptul de obţinere a imobilelor în lumea rurală era exclusiv al românilor. Marile puteri, domolite, au acceptat stratagema şi tratatul de pace a fost ratificat, recunoscându-se ţării noastre independenţa.

Cât priveşte posibilitatea dobândirii individuale, de către evrei, a cetăţeniei române, e demn de semnalat că, până în 1912, au beneficiat de acest drept aproape 4 000 de persoane, de vreme ce cifra totală a evreilor cetăţeni români era de 4 688 în 1912. În acest fel, România, alături de Rusia, au fost singurele ţări europene care nu au acceptat să se racordeze la standardele moderne privind drepturile cetăţeneşti ale omului. Abia Constituţia din 1923, potrivit prevederilor tratatului de pace de la Versailles, Paris şi Trianon, a acordat cetăţenie tuturor evreilor trăitori în Vechiul Regat înainte de 2 august 1914. Evreii proveniţi din provinciile alipite au venit cu acest drept câştigat acolo. Împotriviri sesizabile nu s-au semnalat, de astă dată, decât din partea cuziştilor din L.A.N.C. Potrivnicii n-au avut forţă pentru a-şi impune punctul de vedere, iar guvernanţii (P.N.L.) nu erau dispuşi să le dea ascultare. Celelalte forţe politice ale opoziţiei (în special Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc), deşi nu au fost de acord cu Constituţia lui Ion I.C. Brătianu (retrăgându-se, în semn de protest, din parlament la discutarea şi votarea ei), nu s-au împotrivit încetăţenirii evreilor, fiind de acord cu sancţionarea ei în Constituţie. (De altfel, era prevăzută şi în proiectele lor de Constituţie – publicate: al naţionaliştilor ardeleni elaborat de Sever Dan şi al ţărăniştilor de C. Stere).

Acest regim a început să fie dislocat din iniţiativa lui Carol al II-lea, care considera că, în acest fel, îşi atrage deopotrivă simpatia aderenţilor grupărilor de extrema dreaptă şi a Germaniei hitleriste. Procesul a început, la sugestia regală, în timpul guvernării Goga-Cuza, continuată în anii dictaturii regale şi, apoi, sub regimul Antonescu. Antisemitismul, legiferat, devine politică de stat. La 21 ianuarie 1938, deci în perioada guvernării Goga-Cuza, a fost adoptat decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei române. Se argumenta că de la război încoace s-au refugiat din Ucraina evrei care ar fi dobândit ilegal cetăţenia română. Cifrele erau prezentate mult augmentate pentru a justifica legea. În fapt, nu putea fi vorba decît de câteva zeci de mii de evrei (50 000). Dar alţi 20 000 de evrei (mulţi dintre aceştia fiind refugiaţi) au emigrat, din 1926, în S.U.A.

Veniseră, în acelaşi fel, şi persoane de alte naţionalităţi (mai ales ruşi, ucrainieni), în număr deloc mai mic. Aceştia din urmă nu au fost supuşi regimului revizuirii. Prin legea din ianuarie 1938, toţi evreii care au dobândit cetăţenia în 1918-1919 (inclusiv cei proveniţi din teritoriile realipite) trebuiau să facă dovada (cu acte ce se obţineau greu şi într-un termen de 20 de zile) corectitudinii obţinerii, atunci, a cetăţeniei române. Consecinţa acestei legi a fost că o treime (36,30%), adică 225 222 persoane din populaţia evreiască supusă revizuirii şi-au pierdut cetăţenia română. Pretexte s-au găsit (nedepunerea la termen – şi termenul a fost foarte scurt neîndeplinirea condiţiilor legale pentru dobândirea cetăţeniei etc., etc.) [10].

În fapt, revizuirea a condus la anularea unor drepturi sancţionate prin tratatele de pace din 1919-1920 şi recunoscute prin Constituţia din 1923. O lege din decembrie 1938 stabilise că persoanele care, la revizuire, şi-au pierdut dreptul la cetăţenie au devenit străini (apatrizi), trebuind să se supună obligaţiilor controlului străinilor. Ar mai trebui adăugat că la 29 decembrie 1937 au fost suspendate gazetele Adevărul, Dimineaţa, Lupta considerate ziare evreieşti şi se anunţau noi legi discriminatorii, neajunse să fie puse în practică de acest guvern. Vremea lor însă a venit. La 8 august 1940, sub guvernul Ion Gigurtu (dar tot la sugestia regelui), e proclamată legea privind statutul juridic al evreilor. Prin această lege se dispunea discriminarea juridică între românii de sânge şi cetăţenii români. În lege se precizează că: “apărarea sângelui constituie baza morală a recunoaşterii drepturilor politice supreme”, stabileşte că evreii “în sens legal [sunt] cei de religie mozaică”, că “situaţia de evreu, aşa cum o stabileşte decretul cu putere de lege nu poate fi schimbată prin trecerea la creştinism a celor de religie mozaică, după data publicării decretului”. (Potrivit acestei clauze, de pildă, N. Steinhardt nu putea fi recunoscut, după convertirea la creştinism, drept român.) Căsătoriile între evrei şi români erau interzise.

Evreii, chiar cei a căror cetăţenie era recunoscută, căpătau statut de categoria a doua şi aveau parte de numeroase interdicţii. Prin introducerea criteriului sângelui se adoptau, de fapt, legiunile rasiale de la Nurenberg din 1935. Evreii sunt împărţiţi în trei categorii şi se defineşte calitatea de evreu: “Cei născuţi din părinţi de religie mozaică; creştinii născuţi din părinţi de religie mozaică, nebotezaţi; cei născuţi din mamă de religie mozaică, în afara căsătoriei; evreii de sânge, atei”. Fie şi existenţa unui bunic, matern sau patern, aducea cu sine integrarea în categoria evreilor [11]. La 31 august 1940 a fost emis decretul relativ la situaţia evreilor în învăţământ, prin care accesul evreilor de toate gradele era sever limitat [12]. Apoi, în septembrie-noiembrie 1940, evreii au fost excluşi din Sindicatul Ziariştilor, Uniunea Ziariştilor, Societatea Scriitorilor Români, Societatea Arhitecţilor şi a Artelor Frumoase, Asociaţia Generală a Chimiştilor, Asociaţia Generală a Docenţilor Universitari, Asociaţia Surdo-Muţilor etc.

După instalarea statului naţional-legionar legiuirile antisemite au continuat, accentuându-se. Încă în octombrie 1940 Ion Antonescu declara unui corespondent al ziarului Stampa că intenţionează, de fapt, să cureţe ţara de evrei. Într-o şedinţă a Consiliului de Cabinet din 7 februarie 1942 Antonescu mărturisea: “Dacă timpurile ar fi normale, eu aş proceda în mod normal la eliminarea din statul român în masă a elementelor evreieşti, adică la izgonirea lor peste graniţă” [13].

Cum n-o putea face atunci, a dat dispoziţie să se elaboreze măsuri legislative menite să îngrădească populaţia evreiască. Mihai Antonescu a elaborat, la 4 octombrie 1940 (era încă pe vremea statului naţional-legionar), decretul-lege pentru înfiinţarea comisarilor de românizare prin care s-a instituit controlul absolut al statului asupra întreprinderilor şi a societăţilor evreieşti. N-au fost, bineînţeles, exceptate nici imobilele proprietăţi evreieşti, oricând evreul putând fi evacuat în favoarea unui etnic autohton, inclusiv, în iunie 1942, proprietăţi comunitare (sinagogi, cimitire, aziluri de bătrâni, băi comunale). Un Centru Naţional de Românizare, creat în mai 1941, diriguia întreg acest proces complicat de eliminare a evreilor din activitatea productivă (şi nu numai).

Violenţa acestor măsuri a creat perturbări în viaţa economică (pentru că firme evreieşti au trebuit să treacă în proprietatea unor români finanţându-se acest greoi proces de la B.N.R.), dezorganizând comerţul, meşteşugurile şi chiar compartimentul industrial. Dar, pe vremea lui Antonescu, cu toate acestea, legi de românizare au fost destule, incluzând şi înlocuirea evreilor angajaţi în întreprinderi, fenomen iarăşi complicat şi perturbator. Evreii n-aveau voie să practice avocatura sau medicina decât pentru populaţia evreiască. Au fost excluşi din toate şcolile şi universităţile de stat, îngăduindu-li-se organizarea unui învăţământ evreiesc fară drept de diplomă.

E de menţionat că Ion Antonescu a fost iniţiatorul acestor măsuri discriminatorii, continuând să le adopte şi după eliminarea legionarilor de la conducerea statului. În iulie 1941, s-a dispus evacuarea forţată a tuturor evreilor din sate şi comune rurale (târguşoare) în capitalele de judeţ sau oraşe mai mari (cele din Moldova în primul rând). Are circulaţie încă ipoteza că Antonescu este salvatorul evreilor din România. E adevărat că s-a opus, din 1943, când era limpede că Germania va pierde războiul, aplicării “soluţiei finale” pentru evreii din Vechiul Regat (reprezentând 263 192 persoane, plus 44 184 în Transilvania românească şi 25 828 în Bucovina românească). Aceştia, salvaţi şi apăraţi, au fost utilizaţi drept capital politic pentru tratativele cu aliaţii Naţiunilor Unite şi chiar pentru situaţia postbelică. Cât priveşte populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina de nord realipite, Antonescu a dispus evacuarea ei din mediul rural în cel urban, în ghettouri şi, apoi, în Transnistria, un ghetto mai mare. Motivaţia era comportarea antiromânească a unor evrei, la retragerea armatei noastre în 1940. Unele documente, recent publicate, atestă această realitate. Dar comportarea ticăloasă a unor inşi nu justifică anihilarea unei etnii întregi. Cifrele victimelor variază între 100 000 şi 120 000. Alţi analişti le cifrează la 150 000. Protejarea salvatoare a unora (cei din Vechiul Regat şi Transilvania rămasă românească) nu absolvă condamnarea şi anihilarea celorlalţi (cei din Basarabia şi Bucovina de nord). La aceasta se adaugă cele 15 000 de victime în Vechiul Regat (pogromul de la Iaşi din 29 iunie 1941), măcelul din Dorohoi, şi cel din timpul rebeliunii, cei trimişi în Transnistria din judeţele Dorohoi şi Suceava.

Din a doua jumătate a secolului trecut, această masă de populaţie evreiască a constituit obiectul unor agitaţii politice continue. Destui analişti (inclusiv cei din străinătate) acreditează ideea că şi liberalii, şi conservatorii (până la Marea Unire), deşi nu o manifestau public, practicau un soi de antisemitism conţinut. Nicicând nu s-a pus chestiunea revizuirii articolului 7 din Constituţie, aşa cum, din fericire, s-a promovat ideea necesităţii revizuirii ei pentru a se legifera reforma agrară şi aceea electorală. Program public antisemit nu a avut decât Partidul Naţionalist Democrat (1910), larmă multă făcând, în chestiunea evreiască, A.C. Cuza, profesorul N. Iorga nedistanţându-se deloc de ieşirile antisemite ale colegului său de partid.

Articole de gazetă (vezi Neamul Românesc), întruniri publice, manifestaţii care degenerau şi în atacarea unor magazine evreieşti, lozincile “Jos jidanii”, “Jidanii la Palestina”, creau atmosfera specifică acestor luări de atitudine. Centrul lor părea a fi Iaşul, când şi când aflându-şi ecou şi în Bucureşti. Acuzaţia ce se profera era că, datorită evreilor, românii sunt excluşi din categoriile clasei mijlocii şi acei puţini, care locuiesc la sate, exploatează şi alcoolizează ţărănimea. Nu interesa că funcţionează, de bine de rău, o clasă mijlocie în economia românească. Reproşul acuzator era că această clasă fusese acaparată de străini, care monopolizaseră (în Moldova mai ales) comerţul, meşteşugurile şi căpătaseră poziţii ce se fortificau în finanţe şi industria născândă. Şi mai nimeni nu înregistra cu seriozitate contribuţia pozitivă a capitalului evreiesc investit în industria născândă, în finanţe sau comerţ, creatoare de locuri de muncă şi de dezvoltare economică. Chiar meşteşugarii erau factori productivi foarte utili. De n-ar fi existat iritata stare resentimentară, s-ar fi putut aprecia, senin, valoarea utilă a contribuţiei economice evreieşti.

Flagelul despre care se tot glosa se convertea, de fapt, în element pozitiv. Dar nimeni nu îndrăznea să propună o astfel de schimbare de optică. S-au imaginat diferite soluţii antidot care preconizau măsuri aspre împotriva practicării de către evrei a acestor îndeletniciri, în aşa fel încât sa fie siliţi să emigreze. Până şi o personalitate, incontestabil democratică, precum C. Stere, a preconizat, la capitolul “Problema evreiască” din vestitul său studiu (1908-1909) Poporanism sau social-democratism, finanţarea de către stat a emigrării din ţară a jumătate din populaţia evreiască. Emigrări ale evreilor spre America s-au produs, încât statisticienii specificau că numărul total al populaţiei evreieşti la recensământul din 1899 ar fi fost mai mare de nu s-ar fi produs emigrarea spre SUA a peste 50 000 de evrei (în vizita sa în America din 1930 N. Iorga constata, nu fără surprindere, buna primire ce i-a fost făcută de evreii emigraţi din România şi ca nostalgici, “au vorbit cald şi frumos româneşte”) [14].

Se considera că procesul emigrării e insuficient, preconizându-se fie măsuri violente, fie prevenitoare pentru intensificarea lui. Era, se spunea atunci, unica modalitate de soluţionare a problemei evreieşti. La recunoaşterea stării de fapt şi la imaginarea unor proiecte eficiente pentru integrarea, inclusiv politică, a acestei populaţii active şi întreprinzătoare în structurile ţării nu se gândea nimeni. Toate proiectele şi programele porneau de la ideea eliminării forţate sau paşnice, integrale sau parţiale, a evreilor. Oricum, până la înfăptuirea acestor proiecte, discriminarea funcționa riguros şi aproape automat. Evreii n-aveau voie să achiziţioneze bunuri imobiliare în mediul rural, nu puteau ocupa funcții în administraţia de stat, cu foarte mare greutate şi în număr infim (fireşte, dacă, în prealabil, dobândise cetăţenia română) puteau fi profesori în învăţământul liceal (de stat) sau universitar. Chiar când se remarcau ca savanţi de incontestabilă autoritate – ca în cazul lui Moses Gaster, Lazăr Şaineanu, H. Tiktin – erau siliţi să emigreze, pentm a-şi putea împlini vocaţia. (Gaster a fost chiar expulzat!) Nu e deloc exclusă ipoteza că neavând drept de a fi ocupaţi în alte profesiuni, evreii s-au concentrat asupra comerţului, meşteşugurilor şi profesiunilor libere.

Ciudat cu totul e faptul că, după Marea Unire, când încetăţenirea evreilor se legiferase (repet, ca urmare a prescripţiilor tratatului de pace de la Versailles), aprehensiunile se păstraseră. Ba chiar tindeau să sporească în intensitate, potrivit programelor şi obiectivelor unor partide politice (cuzist, legionar). Iar în anii treizeci, cum s-a văzut, aceste două grupări căpătaseră pondere în viaţa politică a ţării, care în ultimele alegeri democratice (decembrie 1937) recoltaseră aproape 25% din totalitatea voturilor exprimate. Partidul lui Cuza (din 1935 fuzionat cu cel al lui Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin) îşi reducea aproape programul la lozinca: “Jidanii la Palestina”.

Programul etnocratic al lui Nichifor Crainic, conceput iniţial ca program al Partidului Naţional Creştin, propunea, de asemenea, eliminarea evreilor din economie şi viaţa publică. Legionarismul nu-şi ascundea, defel, antisemitismul doctrinar, deşi ar fi o eroare să tragem o linie de egalitate între legionarism şi antisemitism. Iar ideea de numerus clausus era activ vehiculată (în 1936 Vaida-Voevod i-a dat denominaţia particularizată “numerus Valahicus”) cu referire exclusivă la evrei.

În 1922, spre sfârşitul toamnei au început mari agitaţii, la Cluj, împotriva studenţilor medicinişti evrei. Se cerea ca, în clinici, studenţii evrei să lucreze, în sălile de disecţie, pe cadavre evreieşti, deşi se ştia că religia mozaică interzice procedeul. De aici manifestările s-au întins şi în celelalte centre universitare, în special la Iaşi şi Bucureşti. Cei activi în aceste dispute, care au propus şi ciomăgeala studenţilor evrei de către colegii lor, şi-au spus, apoi, “generaţia de la ’22″. În 1923 s-a ajuns la grevă generală în învăţământul universitar. Deranja mult numărul, socotit prea mare, al studenţilor evrei, mai ales la Medicină şi Drept, cu o situaţie socială considerată mai avantajoasă, într-un învăţământ universitar care îşi deschisese porţile, fiii de ţărani şi, în general, de oameni nevoiaşi pătrunzând masiv. Astfel, între 1922-1926 numărul general al studenţilor înscrişi la Universităţile Iaşi şi București (deci fără cele de la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău) crescuse de patru ori în comparaţie cu situaţia dinainte de război, ajungând la 18 000.

Peisajul lumii universitare era, şi el, diferit, aflându-se, laolaltă, studenţi “întârziaţi” care trecuseră prin război şi alţi tineri absolvenţi de liceu, fii de ţărani împroprietăriţi, cei ai moşierilor deposedaţi şi ai clasei mijlocii. Era o lume amestecată, în mişcare continuă, trăind într-o mare tensiune. S-a afirmat, deci, că evreii ocupă prea multe locuri în învăţământul universitar, fiind, apoi, acaparatori ai profesiunilor libere. În anul universitar 1926-1927 erau înscrişi 27 903 studenţi, dintre care 4 390 evrei, 509 unguri, 465 germani, în 1933/34 numărul studenţilor crescuse la 38 869, proporţiile micşorându-se [15]. Dar unele surse acreditau că la Iaşi numărul evreilor din universităţi ar fi ajuns la 80% din total. Statisticile acreditau, totuşi, că în 1936, o pătrime din numărul medicilor din România erau evrei. Şi tot în 1936 doctorii în ştiinţe şi licenţiaţii evrei reprezentau aproape o cincime (519) din totalul absolvenţilor [16].

E incontestabil că familiile evreieşti, chiar cele sărmane, făceau mari eforturi materiale pentru a-şi trimite copiii la învăţătură în şcoli înalte. Concurenţa era, apoi, după absolvire, inevitabilă. Mai ales că, din 1929, criza economică se manifesta acut şi în mediile intelectuale, creând şomaj şi tragedii economice. Ar trebui adăugat că mişcările studenţeşti din 1922-1923 nu pot fi deloc disociate de preparativele pentru votarea Constituţiei din 1923, prin care se acordau drepturi cetăţeneşti evreilor. Chiar după resorbirea mişcărilor studenţeşti, tensiunea antiiudaică s-a menţinut, fireşte nu la aceleaşi cote ridicate. Enorme daune morale a adus populaţiei evreieşti de după 1930 faptul că Elena Lupescu, amanta detestată a regelui Carol al II-lea, lidera necontestată a Camarilei regale, era evreică de origine. Şi cum suveranul se voia un despot luminat şi nu era deloc un om prob sau dezinteresat, tot ceea ce era rău în practica de fiecare zi a Camarilei se considera a fi opera “jidancei roşcate”. Iar toată această ură antiiudaică era întreţinută, dacă nu chiar provocată, de câteva gazete programat antisemite (Porunca Vremii, Calendarul, Sfarmă Piatră, Ţara noastră, Apărarea naţională). Fireşte că forţele democratice, inclusiv gazetele lor, luau atitudine, pledând pentru toleranţă şi respect reciproc. Dar, ca peste tot şi oricând, răul întrecea binele, umilindu-l.

2. Poate că cel mai bine a surprins Emil Cioran această realitate a unui fenomen deopotrivă politic, social şi moral. Mărturie stă, desigur, Schimbarea la faţă a României, carte capitală pentru starea de spirit a tineretului generaţiei sale. După ce observă că “dacă am elimina pe toţi străinii problema României n-ar fi mai puţin gravă”, constată totuşi: “Invazia iudaică în ultimele decenii ale devenirii româneşti a făcut din antisemitism trăsătura esenţială a naţionalismului nostru. Ininteligibil aiurea, la noi acest fapt îşi află o legitimitate care nu trebuie totuşi exagerată. Dacă România n-ar fi avut nici un evreu ar fi reprezentat ea o existenţă mai puţin mizerabilă? Întrucât nivelul ei istoric (singurul care importă) era mai ridicat? Că era mai puţină corupţie, este evident, dar de aici până la isterie mai e drum lung. Evreii cel mult au amânat ceasul solemn al României; ei nu sunt, în nici un caz, cauza mizeriei noastre, a mizeriei noastre de totdeauna. Un naţionalism care nu vede acest lucru este fals şi mult prea unilateral pentru a fi durabil. Revoluţia nu se poate face pe probleme false…

Care sunt motivele mai adânci care ne determină a nu ne întâlni cu evreii decât prin ură şi dispreţ? De ce nu există nici un om pe pământ care să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să ştie? De unde infinitul dramatic al existenţei lor? Teoria raselor pare a se fi născut numai pentru a da expresie sentimentului de separaţie prăpăstioasă ce deosebeşte pe orice neevreu de un evreu. Omeneşte nu ne putem apropia de el fiindcă evreul este întâi evreu şi apoi om… Deşi orice evreu este un Dumnezeu faţă de un ţigan, oricine se simte omeneşte mai aproape de ultimul. În toate, evreii sunt unici, n-au pereche în lume gârboviţi subt un blestem de care nu e responsabil decât Dumnezeu. Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide pe loc… Dacă numărul evreilor într-o ţară nu depăşeşte doza de otravă necesară oricărui organism, ei pot fi acceptaţi ca o evidenţă regretabilă sau chiar cu o oarecare simpatie indiferentă. Nu sunt atâtea ţări care n-au nevoie să ştie că există evrei? Şi n-ar fi mai uşor drumul României fără conflictul cu cel mai inteligent, mai dotat şi mai obraznic popor? Ura împotriva evreilor la noi îşi are cauze mai profunde. Mă îndoiesc hotărât că ea ar izvorî din invidie sau din revolta împotriva situaţiei unora dintre evrei. Cu cât sunt mai buni capitaliştii români decât capitaliştii evrei? Nu pot concepe şi refuz să cred că am putea face o revoluţie naţională care distrugând capitaliştii evrei, ar cruţa pe cei români. O revoluţie naţională care vrea să salveze capitaliştii români mi se pare ceva oribil. Evreii s-au opus la noi împotriva oricărei încercări de consolidare naţională şi politică. Aici trebuie căutată sursa antisemitismului militant, iar nu a antisemitismului sentimental. Ei au criticat totdeauna România dar au considerat orice tentativă de consolidare, în afară de o democraţie convenabilă, ca o reacţiune, barbarie etc….

Eu critic în special evreimea de după război. Nu s-a opus ea oricărei încercări de înnoire a României? Din nişte tâmpiţi şi nişte degeneraţi care au reuşit să compromită o democraţie, ea însăşi viciată, evreii au făcut un instrument de dominare, ofensând iremediabil o ţară întreagă. Noi, românii, nu ne putem salva decât prin altă formă politică. Evreii s-au opus cu toate mijloacele de care dispune importanţa lor subterană, cinismul şi experienţa lor seculară. Regimul democrat al României n-a avut altă misiune decât să apere pe evrei şi capitalismul iudeo-românesc… Acest popor, cel mai mesianic, al cărui naţionalism fără expresie geografică şi, de aceea, cu dimensiuni universale, nu cunoaşte în toată istoria un caz similar, acest popor este duşmanul mortal al oricărui alt naţionalism…

Ungurii ne urăsc de la depărtare, evreii în mijlocul, în centrul nostru. Cum o să asimilăm noi, un biet popor, pe cel mai redutabil fenomen etnic al istoriei?… Vitalitatea iudaică este atât de agresivă şi voinţa de acaparare atât de persistentă încât toleranţa noastră faţă de acest popor muncitor şi exploatator ar însemna falimentul nostru sigur… Dacă le-am da evreilor libertatea absolută sunt convins că în mai puţin de un an ar schimba şi numele ţării. În definitiv, trebuie să recunoaştem cu melancolie că antisemitismul este cel mai mare elogiu adus evreilor” [17].

A funcţionat la noi, în anii treizeci, şi un antisemitism fundamentalist. Fundamentalist pentru că îşi sprijinea demonstraţiile pe argumente teologale. Am văzut că Nichifor Crainic, în elaborările sale, se folosise de acest argument şi formula statului etnocratic, de el preconizat, avea ca prim principiu director ideea “legea lui Hristos, legea neamului”. În acest program se menţiona: “Concepţia de viaţă a statului entocratic e spiritualistă… Aşezământul prin care se exprimă concepţia spiritualistă e Biserica”. Toate celelalte culte nu vor fi tolerate, inclusiv, desigur, “cultul talmudic, al urii împotriva creştinismului”.

În altă parte se menţiona că “statul etnocratic e voinţa de putere şi de mărire a naţiunii române. Factorii lui principali sunt: pământul, sângele, sufletul şi credinţa. Pământul neamului românesc are astăzi şi locuitori de altă rasă şi altă credinţă. Ei au ajuns aici fie prin năvălire (ungurii), fie prin colonizare (ca germanii), fie prin infiltraţie vicleană (ca evreii). Fiecare dintre ei, ţinând la neamul lor mai mult decât la neamul nostru, nu înfăţişează garanţii de siguranţă în organismul oficial al statului. Evreii sunt o primejdie permanentă pentru orice stat naţional.” Undeva se preconiza că “funcţionarii de stat şi ofiţerii nu se vor căsători cu străine” [18].

Pentru Crainic problema evreiască a fost, cu adevărat, o obsesie devorantă. În 1941, la aniversarea a două decenii de la apariţia Gândirii, editorialul nu uita să precizeze: “În tot acest timp lung cât o jumătate de viaţă, iudaismul a fost duşmanul nostru cel mai înverşunat. Nu adversar, ci duşman… Astăzi iudaismul e la pământ. Un splendid act de dreptate a suprimat Adevărul, Dimineaţa şi Lupta. Restul, abia în 1940 l-am putut duce la capăt când, în calitate de Ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele şi publicaţiile săptămânale şi lunare evreieşti din România. Dreptul sfânt de a vorbi în numele românismului aparţine exclusiv românilor… Nu vor mai exista false idealuri de artă şi de cultură sub care se disimula iudaismul” [19]. Fundamentalismul antisemit al lui Crainic a căpătat şi apăsate accente teologale. Considera, ce-i drept, eretice acele puncte de vedere antisemite care cereau excluderea Vechiului Testament din cărţile sfinte ale creştinismului. A elimina Vechiul Testament din cărţile fundamentale ale creştinismului ar semnifica, dimpotrivă, recunoaşterea dominaţiei iudaice. Totuşi, o observaţie se impune:

“Evreii au fost popor ales pentru a sluji drept salahori ai făgăduinţei că Mântuitorul va veni. Apariţia lui i-a desărcinat de această slujbă. Din acest moment, religiunea mozaică a încetat… Vechiul Testament s-a încorporat în creştinism, funcțiunea lui independentă luând sfârşit pentru totdeauna”. Ar trebui adăugată şi aprecierea după care “Europa de azi e agitată de războiul Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” [20].

Un moment semnificativ al antisemitismului fundamentalist sprijinit pe argumente teologale îl reprezintă, în acest deceniu, prefaţa lui Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani… Romanul a apărut în aprilie 1934, când Nae Ionescu aderase la Garda de Fier. S-a tot discutat în jurul acestei prefeţe, care a transformat romanul lui Sebastian în obiect de polemici şi efectiv scandal. S-a spus că autorul n-ar fi trebuit să-i solicite profesorului o prefaţă. Aceste aprecieri sunt neavenite. La data când autorul i-a solicitat profesorului prefaţa, cererea era perfect justificată. Profesorul era cunoscut ca un adânc cunoscător în problemele religioase, inclusiv în cele ale religiei iudaice. Iar de sentimente antisemite nu putea fi bănuit.

Încă în 1926 luase atitudine împotriva agitaţiilor antisemite ale unor preoţi: “Doi preoţi – scria profesorul într-un articol din Cuvântul – au fost amestecaţi în tulburările antisemite sau altfel din Maramureş. Cazul nu e, din nefericire, izolat. Autorităţile ştiu că, şi altfel, preoţii se agită în chestiuni lumeşti, ţin cuvântări şi trec chiar, pe alocuri, la căi de fapt. Ni se afirmă – şi nu am repeta-o dacă nu am respecta izvorul, atât de extraordinară ni se pare împrejurarea – că uneori chiar amvonul a fost întrebuinţat în asemenea scopuri” [21].

Altădată, chiar în noiembrie 1933, deci câteva luni după ce se apropiase de Garda de Fier, scria într-o polemică civilizată cu A.L. Zissu: “Dacă chestiunea evreiască există încă la noi, asta se datoreşte în bună parte şi antisemitismului, cu metodele lui primare şi lipsite de eficienţă. Sunt sigur… Iar soluţia? Una singură: dispariţia filosemitismului. Adică: înlocuirea românilor de confesiune mozaică prin evrei de cetăţenie română. Adică: încetarea sinistrei comedii a asimilismului” [22].

Trei zile mai târziu observa: “Dintre toate culturile care lucrează astăzi – direct şi activ – nu postum, în cercul european, cea mai veche e cea evreiască. Ea numără azi câteva mii de ani de activitate continuă. Şi are vârfuri dacă nu inegalabile, în orice caz neîntrecute; iar, în unele domenii, chiar inegalate. Nu ştiu, în adevăr, ce s-ar putea da în lirică peste Psalmi şi Cântarea Cântărilor, în religie peste Pavel, în metafizică peste Spinoza, pentru a nu vorbi decât de valori de circulaţie curentă. Să observăm însă că această impresionantă cultură nu are un sculptor de mâna întâi, n-are un pictor de valoare universală, nu are un arhitect care pe departe măcar să stea alături de marii creatori… Chestiunea prinde să capete un început de lămurire dacă ne raportăm la domeniul precis al matematicii. În această ştiinţă aportul evreilor este excepţional. Sunt chiar anumite domenii de contribuţie exclusiv evreiască… Este caracteristic însă că în această ştiinţă toate contribuţiile excepţionale se grupează, fară nici o excepţie mai proeminentă, în domeniul analizei şi nici una în cel al geometriei propriu-zise”. De aici filosoful trăgea încheierea că evreii n-au simţul spaţiului şi, deci, incapacitate pentru activitate politică [23]. Dincolo de transcendentalism, evreii n-ar putea să treacă. Concluzia se bizuia, dacă e vorba de exemple, pe o sofismă. Căci în matematică, Einstein contribuise “binişor” la dezvoltarea geometriei, pentru că teoria relativităţii generalizate fusese elaborată, totuşi, în 1925.

Aceste premise din care unele, totuşi, neliniştitoare (mai ales cele privind condamnarea asimilismului) i-au dat temei lui Sebastian să-i solicite profesorului prefaţa şi s-o aştepte. Dar, nenorocire, profesorul e arestat, la 30 decembrie 1933, considerat, pentru articolele apărute în Cuvântul, drept unul dintre autorii morali ai asasinării premierului I.G. Duca. A fost eliberat tocmai la 15 martie 1934. Romanul lui Sebastian era cules şi nu putea fi imprimat din cauza absenţei prefeţei. Autorului i s-a părut, pe bună dreptate, o impardonabilâ necuviinţă să renunţe la prefaţă pentru că profesorul era, deocamdată, în imposibilitate de a o scrie. De îndată ce a fost eliberat, Sebastian i-a înmânat profesorului o corectură a cărţii, rugându-l să scrie promisa prefaţă. A primit asigurări care au fost respectate. În roman autorul înfăţişează drama ontologică a evreului, ipostazele posibile ale acestei drame (inclusiv cea a asimilismului, neagreată de fostul director al Cuvântului). Prefaţa trebuia, inevitabil, să se rostească despre sorgintea şi realitatea acestei drame. Cum o va face? Când a citit prefaţa, Sebastian a înmărmurit. Era tocmai ceea ce nu se potrivea romanului. Nici gând să-l ofenseze pe profesor, refuzându-i punctul de vedere, altfel zicând, prefaţa. Romanul a apărut în această formulă cel puţin incomodă. Şi scandalul a izbucnit pe dată.

Dar iată opinia lui Nae Ionescu în elementele ei esenţiale: “Iudaism sau creştinism sunt mai mult decât religii; ele sunt principii formative ale vieţii; există o aşezare evreiască şi o aşezare creştină a lumii, indiferent dacă în conştiinţa oamenilor şi a instituţiilor apare în chip explicit Hristos sau Iehova sau nu. Aşa fiind, există valori creştine şi valori iudaice în oricare ordine a vieţii; fie că ne gândim la organizarea politică a unei naţii, fie că ne preocupăm de crearea şi circulaţia bunurilor materiale, fie că nu e vorba decât de înţelegerea sensului general al existenţei. Pe orice teren ne-am afla, deci, există o categorică «incompatibilitate de umoare» între creştini şi evrei. Aşa fiind, însă, deosebirea pe care am identificat-o ca existând între evrei şi creştini merge mai departe: aceştia din urmă îi simt pe cei dintâi nu numai izolat voluntar, dar şi… primejdioşi ordinii creştine. Creştini şi evrei, două corpuri străine unul altuia, care nu pot fuziona într-o sinteză, între care nu poate exista pace decât prin dispariţia unuia din ele. Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăieşte în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le duşmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se şi mai departe – pe drept sau nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator faţă de el însuşi să-şi împlinească funcţiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creştine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă n-ar fi fost prea grav. Dar au crezut alţii, noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda”.

Profesorul de metafizică şi logică nu crede nici în valoarea utilă a sionismului. Evreii au mai avut parte de organizare statală şi totdeauna s-a autodizolvat. Deci sionismul, care tinde spre crearea unui stat al poporului lui Israel, ar fi o iluzie păgubitoare. Că această prognoză a profesorului nu s-a realizat, azi o ştim, statul Israel devenind o realitate. Damnarea şi suferinţa lui Israel sunt predestinate din momentul nerecunoaşterii lui Hristos-Mesia. “Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aici nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului. Revoltă? Nu e bună la nimic. Nu slujeşte la nimic. În acelaşi fel în care nimeni nu poate sări peste umbra lui – evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decât… nemaifiind evreu. Situaţie cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este!” [24].

Am mai găsit un text al lui Nae Ionescu pe marginea vestitei sale prefaţe din 1934. A apărut în 1936, nesemnat, în gazeta legionară Vestitorii, unde profesorul ţinea editorialul. De la denumirea editorialului în primele două numere “Roza Vânturilor” la stil, totul conduce, cred, la ideea că Nae Ionescu e autorul acestor articole. Să citez: “Toată această înşiruire de judecăţi mi s-au aruncat, mai târziu, cu un alt prilej, împotrivă. Spunând unii: desigur, Iuda, care a fost poporul ales, a lipsit misiunii de a recunoaşte pe Messia – după ce l-a dat. Dar dacă l-ar fi recunoscut, nu era oare zădărnicită mântuirea noastră? Căci nu în întruparea lui Dumnezeu stă mântuirea, ci în jertfa lui. Dar atunci după care dreptate Iuda suferă, el al cărui păcat e însuşi instrumentul mântuirii. Asta şi altele ca asta mi s-au aruncat.

Fraţilor sau nefraţilor, este cu totul greşită judecata aceasta; a voastră de azi, a mea de ieri. E greşită şi nici măcar nu e nouă. Au mai facut-o şi alţii înaintea noastră şi unii încă mari de tot” [25].

Cum se vede, antisemitismul (suferinţa evreului) e, aici, în prefaţă, justificat cu argumente teologice. Ba chiar considerat ca fiind o fatalitate şi care, prin aceasta, ar fi condamnată la veşnicie. Eliade îşi aminteşte, evocând acel episod din 1934, că “profesorul ştia că va fi citit de un anumit public de extrema dreaptă şi voia să arate în ce sens vede el problema evreiască; o vedea, în primul rând, în termeni religioşi, ceea ce îi îngăduie să n-o judece pe plan politic, nici social” [26]. Aş adăuga că această abordare fundamentalist-teologală a antisemitismului se demonstra şi mai agresivă chiar decât o abordare a lui politică sau socială. Şi, oricum, furniza justificări, de ordin doctrinar teologic, să spunem metafizic antisemitismului politico-social, al tuturor grupărilor de extremă dreaptă. Care, fireşte, au exultat, găsindu-şi un aliat care le documenta metafizic programele. De altfel, finalul prefeţei coboară din zonele teologale sau ale filosofiei istoriei spre cele practice, un fel de rechizitorială ridicare din umeri la condamnarea evreului în suferinţă nevindecabilă. Aici prefaţatorul se adresează eroului cărţii (alias numele originar al autorului), nelăsându-i nici o nădejde: “Iosef Hechter simte că Iuda suferă şi că nu se poate altfel. Doar Iosef Hechter nu înţelege de ce? Am încercat să i-o lămurim noi… Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai scăpa de suferinţă decât încetând a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului… Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creștinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe calul alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşte, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ţi mai rămâne. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit – şi tu nu l-ai cunoscut… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?” Un mai neîndurător tablou al antisemitismului teoretic şi practic e greu de închipuit.

Nu e aici locul unui examen al opiniilor antinomice vehiculate pe marginea romanului lovit efectiv de această nefericită prefaţă. Aş cita, totuşi, din articolul lui Eliade din Vremea, care polemiza, politicos, cu opiniile din prefaţă ale profesorului său. Observa, mai întâi, că “prefaţa apare într-un moment istoric penibil, într-o conjunctură politică în care greutatea cuvântului d-lui Nae Ionescu poate apăsa mai mult decât evreii ar putea îndura. Vorba noastră, huliganii capătă argumente metafizice”. Apoi contestă dreptatea opiniei prefaţatorului chiar din punct de vedere teologal. Un creştin nu poate afirma, decât căzând în păcatul deznădejdii, universalitatea destinului de suferinţă al lui Israel. Harul divin e liber să mântuiască sau nu pe evrei în viitor. Apoi, vorbind de destinul tragic individual al evreului laolaltă cu argumente teoretice se creează o confuzie regretabilă de planuri: “Dacă s-ar fi menţinut numai pe planul filosofiei istoriei putea fi (prefaţatorul, n.m.) catalogat «antisemit». Dar a doua parte (a preferinţei, n.m) introduce elemente noi de soteriologie, Mântuirea, păcatul, Mesia, nemărturisirea lui Israel. Elemente, aşadar, de ordin teologic. Care sunt supraistorice. Este drept că d. Nae Ionescu încearcă să explice istoria şi prin elemente supraistorice”. Şi rezumă argumentarea profesorului, citată mai sus. Apoi, examinând argumentaţia, conchide: “Observăm o translaţie nejustificată din planul filosofiei istoriei pe cel al teologiei creştine. Şi într-o parte şi în alta tot «imponderabile» întâlnim. Dar de alt ordin. «Structura» aparţine ordinului filosofiei istoriei; «mântuirea» aparţine ordinului teologiei. Între aceste ordine există o deosebire calitativă, şi este de mirare că d. prof. Nae Ionescu, atât de lucid în dialectică, n-a stăruit îndeajuns asupra acestui punct esenţial. Atât de esenţial încât partea I-a a argumentaţiei exclude pe a II-a şi viceversa. Mai mult în filosofia istoriei d. Nae loenscu ar fi putut fi antisemit. Căci există o anumită filosofie a istoriei antisemită. Însă pe planul teologiei creştine, d. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea. Căci ce ar putea însemna «antisemitism» pe planul teologiei creştine? Imposibilitatea mântuirii, certitudinea damnaţiei evreilor. Dar lucrul acesta nu-l spune nicăieri Biserica… Şi nu-l poate spune chiar dacă evreii (ca şi alte naţiuni necreştine) rup comunitatea de dragoste a Bisericii. Pentru că nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate mântui oricum, pe oricine… Ce se poate spune, atunci, din punctul de vedere soteriologic, despre creştini şi despre evrei. Că cei dintâi trăiesc în nădejdea mântuirii prin Iisus (nici măcar în certitudinea ei), iar cei din urmă pot fi mântuiţi dacă graţia lui Dumnezeu voieşte aceasta… Vedeţi, un Eminescu, un Hasdeu, un Vasile Conta puteau fi antisemiţi. Pentru că nici unul din ei nu era şi teolog şi nici unul nu era creştin adevărat… Cazul dlui profesor Nae lonescu este însă cu totul altul. Ca un gânditor ortodox, dsa nu putea, sub nici o formă, fi antisemit. Şi, de fapt, nici nu este. Prefaţa dlui Nae Ionescu nu este antisemită. Ea pare astfel pentru că cuprinde pagini amare asupra destinului iudeu. De fapt însă aceste pagini nu cuprind o atitudine antisemită ci numai o mişcare de translaţie, nejustificată, din planul filosofiei creştine în cel al teologiei creştine… A fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, şnapani, primejdioşi etc. Din prefaţa dlui Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă faţă de evreime” [27].

Interferenţa dintre cele două planuri (“translaţia”) e reală. Dar a socoti această nefericită prefaţă drept un text care n-ar atesta antisemitism e o judecată falsă, care avea în intenţie curmarea unei controverse. Era, în fapt, mai antisemită decât ceea ce Eliade numeşte “atitudine intransigentă faţă de evreime”. Furniza temeiuri teologale, deci de ordin doctrinar filosofic, antisemitismului cu program “intransigent faţă de evreime”. Dar ca gest amical, această intervenţie a lui Eliade e admirabilă. Şi faţă de romancier (bun prieten) şi faţă de prefaţator de care, totuşi, se disocia (i-a cerut, fireşte, acordul dinainte – o mărturiseşte în Memorii – şi l-a obţinut). Mai ales că a mai intervenit încă o dată, răspunzându-i lui Gh. Racoveanu care îi replicase, oţărât, în Credinţa, apărând poziţia teologică a lui Nae Ionescu (Biserica, afirma Racoveanu, îi consideră pe evrei damnaţi), respingând-o pe aceea, mediană, propusă de Eliade.

Aş mai aminti, la acest dosar, opinia lui Nicolae Roşu care după ce socotea că “oricând se va ivi prilejul revizuirii valorilor şi ale paşapoartelor, Mihail Sebastian va avea de trecut un penibil examen”, adăuga: “cultura română poate trăi fără Şăineanu, fără Gaster, fără Candrea, fără Tiktin, dar fără Hasdeu, Sextil Puşcariu, Al. Philippide şi N. Iorga, nu. Nu, pentru că aceştia sunt români, pentru că sunt creatori, cu alte cuvinte pentru că creaţia lor este în funcţie de românitatea lor; pentru că, în sfârşit, filologia nu este o ştiinţă care se ocupă cu rezolvarea problemelor de limbă judecate ştiinţific, în bibliotecă, ci un receptacol al sensibilităţii, o zonă afectivă, organică a vieţii intelectuale”. Şi în concluzie: “… Iosif Hechter, crede-mă, te compătimesc. Îţi meriţi soarta, deşi puteai avea alta mai bună” [28].

Nu de aceeaşi părere era Mircea Eliade în legătură cu savanţii filologi evrei. În 1936 – când Gaster a donat, pe o sumă simbolică, colecţia sa de manuscrise Bibliotecii Academiei – scria: “Pregătirea sa lingvistică i-a fost de mare folos după ce ne-a părăsit. Gaster a uluit lumea ştiinţifică din Apus prin mulţimea şi varietatea limbilor pe care le stăpânea. Căci deşi s-a specializat apoi în limbile semite, putea folosi în cercetările sale de folclor comparat toate limbile slave şi romanice, limbile clasice, limba turcă, persană, arabă, limbile germanice… De altfel, fie spus în treacăt, nu ştiu dacă vreun bancher sau arendaş evreu a fost expulzat în epoca dintre 1870-1916. Au fost însă siliţi să plece trei mari savanţi evrei: Gaster, Şăineanu şi Tiktin. Toţi trei şi-au cucerit un renume european. În anii când noi primeam fel de fel de negustori galiţieni, am izgonit trei capacităţi de mare clasă europeană” [29].

Dimpotrivă, Victor Gârcineanu, gardist declarat, se arăta indignat de opera filologilor evrei. “Cum s-a putut o singură dată afirma că dicţionarul lui Şăineanu e un «bun dicţionar românesc» – această opera caracteristică jidovească, făcută superficial şi de mântuială?… Şi de ce al doilea dicţionar în circulaţie (cel al lui I. Aurel Candrea, n.m.), al Cărţii Româneşti, e făcut tot de un jidan?” [30].

3. Din păcate, aici avem a-l cita şi pe Constantin Noica, în intervenţii târzii, din 1938. Într-un articol din Vremea de după înscăunarea la guvernare a lui Goga-Cuza, medita asupra deosebirii dintre cuzism şi legionarism: “Într-adevăr, venirea la cârmă a dlui A.C. Cuza (mai degrabă decât a d-lui Oct. Goga) a deşteptat la mulţi întrebarea: ce rost mai are mişcarea legionară dacă vin alţii şi-i realizează programul?… Ce descoperă cuzismul? Descoperă în sânul societăţii româneşti un parazit. Acesta, beneficiar, dar în acelaşi timp falsificator al vieţii noastre naţionale, trebuia deci înlăturat. Sub diferite forme, pe diferite planuri, cu diferite arme de luptă, oricum apărea el, trebuia demascat, combătut, anihilat şi, dacă se putea, înlăturat de-a binelea din sânul colectivităţii româneşti. Că această mişcare avea dreptate? se va vedea acum, în urma măsurilor ce va lua, dacă şi câtă dreptate a avut. Ce descoperea legionarismul? Descoperea, după câte îl putem noi înţelege, aşa de unde stăm, un parazit înăuntrul fiinţei românului. Va fi lovind legionarismul şi în ticălosul acela din afară. Dar aşa ceva e un rest cuzist în doctrina sa; remarcabil, în schimb, e faptul că ştie să descopere pe ticălosul dinăuntru şi că luptă împotrivă-i… Antisemite au ştiut să devină şi celelalte partide. Am voi în schimb să vedem un partid care să-şi pună problema înfiinţării unui corp de 10 000 de oameni cu ţinută morală exemplară” [31].

S-ar spune că ne aflăm în faţa unui text care, recunoscând că antisemitismul legionar, existent, e o moştenire din patrimoniul cuzist din care s-a născut, încearcă o spiritualizare doctrinară a noii mişcări politice, căutându-i o diferenţă specifică. Şi aceasta n-ar sta atât în antisemitism cât în detectarea răului interior din spaţiul efectiv românesc. O astfel de interpretare nu e hazardată. Se cuvine adăugat că există, printre altele, şi un text al lui Noica din octombrie 1940, la origine o conferinţă, în care precizează:”Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi. Trebuie altă educaţie decât cea obişnuită a politicii: una aspră, ostăşească, tinerească. Şi atunci, Codreanu se desparte de cuzişti şi întemeiază Legiunea sa” [32].

Am pomenit mai înainte, de echidistanţa şi toleranţa manifestată de Eliade în problema evreiască în genere şi faţă de antisemitism în special. După convertirea sa (1936-1937), Eliade gândeşte şi scrie altfel în aceeaşi chestiune. Se aliniază, altfel zicând, direcţiei doctrinare a legionarismului. În 1936 Eliade reproşa oamenilor politici lipsa de interes faţă de penetraţia periculoasă a celuilalt, a străinului, anihilând permanenţa autohtonilor. Pericolul etnic principal îl constituie evreii, maghiarii, slavii (nu şi din partea germanilor).

“De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi ale Bucovinei, şi au obţinut majoritate absolută în toate oraşele Basarabiei… Iar dacă spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei (oamenii politici, ti. m.) te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale”. Şi adaugă: “Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan şi fascist… Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină deocamdată poziţiile, în aşteptarea unor viitoare ofensive — şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul” [33].

Lucrurile se vor complica în anul viitor, când, direct angajat în propaganda electorală a mişcării legionare pentru alegerile din decembrie 1937, Eliade adoptă deschis programul Legiunii. În consecinţă, îşi asumă şi doctrina antisemită a mişcării. În amintitul său răspuns la ancheta ziarului Buna Vestire “De ce cred în biruinţa mişcării legionare”, Eliade declară interogativ: “Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere pe care ar cunoaşre-o istoria, surpat de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?” [34].

Porunca Vremii era, aparent, o gazetă independentă. În fond, era, doctrinar, obedientă cuzismului, prin trivialitatea sloganurilor antisemite, găzduite, zilnic, până la saţietate, în paginile ziarului condus de Ilie Rădulescu (medic de profesie). În 1937, Toma Vlădescu, redactor al acestei gazete, scria în numele ei: “Vom fi antisemiţi cu fanatism, până la exces şi până la scandal dacă va trebui. Şi de aceea, ziarul nostru, în pragul unui nou început, afirmă antisemitismul ca un imperativ de înaltă salubritate în serviciul ideii naţionale pe care o servim” [35]. A fost această atitudine o constantă ideologică a gazetei.

Să reproduc apoi două declaraţii de principii ale gazetei tocmai din 1940, adică la opt ani de la întemeierea ei (va apărea până în 1942): “Antisemitismul înseamnă nu numai o doctrină cât şi o atitudine de luptă împotriva iudaismului… Va veni o zi când toate lamentaţiile groteşti ale lumii israelite nu vor mai putea înfrânge hotărârea salutară a omenirii de a se desface de blestemul convieţuirii cu jidanii” [36].

Şi o alta din acelaşi an 1940 care dezvăluie credoul doctrinar al gazetei: “Punctul arhimedic al acţiunii noastre a fost şi rămâne problema antisemită. De la această poruncă a destinului nostru nu ne vom abate niciodată. Problema evreiască domină întreaga viaţă a României moderne de la începuturile ci până în ceasul de acuma. Infiltraţia judaică e mai profundă decât s-ar putea crede în aparenţă. De aceea efortul echipei de lucru de aci (de la Porunca Vremii) dar şi amplificarea ei până la dimensiunile unei vaste colaborări de opinie publică” [37]. Mă mărginesc să amintesc numai de puseul antisemit al lui I. Al. Brătescu-Voineşti, devenit public din 1937, prin articolele Huliganism? apărute în Universul. Le va aduna, în 1938, în volum, adăugându-i, repede, altele două în 1940 (Strigăte de alarmă în chestia evreiască, Germanofobie). A cita din aceste volume e inutil, autorul socotind că neamul evreiesc constituie un mare pericol nu numai pentru România dar pentru întreaga lume. De aceea elogia hitlerismul care a declanşat acțiunea, utilă, de deparazitare a omenirii de iudei. Fireşte că adepţii xenofobiei au salutat cu entuziasm (de pildă, N. Crainic) apariţia, neaşteptată, a acestui nou aliat întru antisemitism. La fel s-a întâmplat cu poetul, criticul şi gazetarul Nicolae Davidescu, care, la sfârşitul anilor treizeci, îşi dezvăluie, în articole lungi şi fulminante, ostilitatea împotriva iudaismului pătruns – clama în tonuri apocaliptice – în literatură, modernizând-o prin alterarea specifităţii ei originare. Sunt acestea două cazuri limită, care se alăturau, brusc, extremei drepte antisemite, fie cuziste (ca Brătescu-Voineşti), fie legionarismului (ca N. Davidescu). Semnificaţia lor este numai simptomatică, adâugându-se cu o octavă în plus, unei atmosfere extremiste de dreapta saturată de voci şi atitudini. Au fost destui intelectuali români care nu li se vor alătura, disociindu-se tacit sau public.

Să închei acest periplu, care a intenţionat să releve numai luările de atitudine antisemite cu argumente doctrinar teologale, cu intervenţia lui Traian Brăileanu, vechi senator legionar, ajuns, în 14 septembrie 1940, ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice. Preocuparea sa, odată instalat în această demnitate publică, era eliminarea mozaismului şi ca instituţie de cult. “Statul naţional legionar – preciza el – se identifică, în materie de credinţă, cu unitatea ecumenică a creştinismului în general şi a ortodoxiei în special.

Mozaismul care nu mai reprezintă, în momentul de faţă, o confesiune… a devenit supărător prin îndrăzneala prea multelor sale temple şi sinagogi în care se oficiază în ritualul triunghiurilor încrucişate. Am spus-o de atâtea ori: sunt prea multe sinagogi în raport cu numărul jidanilor. Şi, în viitoarea reglementare a cultului mozaic, suntem siguri că se va ţine seama neapărat de acest criteriu”. De altfel, era ştiut că antisemitismul era un element de seamă al legionarismului doctrinar. Dacă e eronat a confunda, cred, legionarismul cu antisemitismul militant (am arătat asta în spaţiul acestui capitol şi, poate, al întregii cărţi), contraproductiv ar fi să se ignore dimensiunea antisemită din programul legionar.

În 1936, Ion I. Moţa se rostea în stilul său vaticinar: “Puterea jidovească, francmasonă şi politicianistă democrată e stăpână absolută în statul nostru. Cei care vor să doboare această putere duşmană întâmpină… duşmănia de moarte a tuturor categoriilor hotărâtoare în stat… Aşa fiind, o organizaţie de luptă naţională nu va putea cuceri poziţia duşmană decât înfruntând această lume de potentaţi stăpâni pe stat şi pe toate izvoarele de putere… Să primim lupta pe viaţă şi pe moarte” [38].

Un an mai târziu, un alt gardist de frunte, gazetar şi poet, Valeriu Cârdu, scria: “Problema evreiască nu ridică probleme atât de mult prin intermediul numărului. Iuda nu este odios şi periculos numai prin număr. Iuda, cu toate păcatele lui, cu tot depozitul de vicii, cu intenţiile de trădare, de vânzare şi cumpărare, cu sistemele distructive atât de inerente rasei semite, este prezent acolo unde se găseşte un singur iuft (o altă expresie pentru jidan, n.m). El, acest singur iuft, reprezintă primejdia semită” [39]. Am citat două opinii ale unor factori exponenţiali ai Gărzii de Fier. Această opinie o regăsim la toţi membrii acestei grupări politice şi, deci, la toţi conducătorii ei.

Cei care profesau antisemitismul ca stare de spirit şi ca profesiune politică (sau de credinţă) imaginau şi soluţia pentru asanarea acestui, pentru ei, flagel. Aminteam de sloganul maniacal al lui A.C. Cuza, izgonirea brutală şi totală a evreilor din ţară. Alţii propuneau soluţii intermediare care, în intenţie finală, cugetau tot la eradicare generalizată. Al. Vaida-Vocvod a propus, prin gruparea politică de el fundată din 1935, criteriul “numerus valahicus” în problema evreiască. Era un mod de a propune o proporţionalizare a participării evreilor în diverse profesiuni urbane. Punctul său de vedere (neagreat de P.N.Ţ., care l-a şi exclus, pentru asta din cadrele partidului) era şi un ecou al generaţiei de la ’22 care ceruse (continua să o facă) accesul proporţional al evreilor în universitate.

Directorul, formal, al revistei Sfarmă Piatră (cel real era Nichifor Crainic) a respins principiul propus de Vaida-Voevod: “D. Vaida este autorul formulei proporţionalizării românilor cu străinii din România, formulă pe care Sfarmă Piatră a combătut-o cel dintâi ca primejdioasă. «Numerus proporţionalii» este invitaţia pe care vaidismul o face patronilor străini să ia în întreprinderile lor, în proporţia numerică pe ţară, şi români… Ce ar schimba această doctrină, dacă ar fi aplicată, în stările de azi din ţara noastră? Absolut nimic. Sau, în orice caz, nimic în bine. Doctrina vaidistă vine să dea situaţiei de astăzi o consacrare legală… D. Vaida definitivează în formula lui «naţionalistă» raporturile existente azi între străini şi noi, ei stăpânii, iar românii salariaţi, slugile lor” [40].

E aici incontestabil, răfuiala lui N. Crainic cu opiniile socotite fals naţionaliste ale lui Vaida, ştiut fiind că spiritus rector al acestei gazete, N. Crainic, îşi apăra propria concepţie în problema evreiască – rezolvată, considera, prin formula statului etnocratic. Pentru că alte orientări, cum e cea a ziarului Porunca Vremii, acceptaseră încă în 1934, adică atunci când Vaida nu-şi luase încă formula lui: “Dintre toate problemele care frământa sufletul românesc cea evreiască prezintă aspectele cele mai îngrijorătoare… Neamul nostru, trebuie restabilit în integralitatea drepturilor lui de stăpân în această ţară. Principiul proporţionalităţii – numerus clausus în viaţa economică, socială şi culturală – şi numerus nullus în funcţiunile publice şi în presă – trebuie instaurat fară întârziere. A pretinde să se aplice aceste comandamente ale vieţii de stat românesc, până nu este prea târziu – nu este agitaţie, ci o datorie pentru fiecare român care îşi iubeşte ţara” [41].

Un an mai târziu, directorul acestei publicaţii, Ilie Rădulescu, exprima în termeni mai radicali punctul de vedere care, acum, depăşea principiul proporţionalităţii: “Pentru împlinirea poruncilor vremilor de faţă care ne ordonă să naţionalizăm oraşele, nu ne rămâne altă cale decât exproprierea totală a străinilor şi jidanilor pentru cauze de utilitate naţională. Nu e sănătoasă pentru armătura de stat burghez şi nu e morală pentru etica lui această măsură? Se poate, dar eu nu concep că în România ar putea fi, în situaţia geografică şi demografică pe care o are în acest colţ al Europei, altceva decât un stat naţional cu interese şi cu o morală exclusivistă, ba chiar brutal naţionalistă… A fost morală exproprierea rurală de acum 15 ani, care a deposedat pe români pentru cauze de utilitate socială şi ar fi amorală exproprierea urbană care ar lovi pe jidani şi străini pentru netăgăduite motive de utilitate naţională?” [42].

În sfârşit, se publicau, curent, apeluri antisemite, adresate cititorilor care, în subtext, aveau în vedere tot modalităţi pentru soluţionarea problemei evreieşti: “Români! Cumpăraţi numai de la firme româneşti. Procedând aşa, în mai puţin de un an, jumătate din populaţia evreiască trebuie să părăsească România”; “Români! Apucaţi-vă de comerţ, fiţi harnici şi economi. Izbânda este atunci asigurată”.

Instaurarea statului naţional legionar a smuls accente de jubilaţie gazetelor antisemite. Încă la 12 septembrie 1940 Porunca Vremii, informată, saluta evoluţia naţională cerând soluţionarea radicală a problemei evreieşti: “Jidanii sunt aceiaşi şi împotriva lor nu există decât o singură măsură, dictată de instinctul nostru de conservare naţională: AFARĂ!… Peste toate acţiunile de izbăvire naţională, problema nevralgică a României rămâne chestia iudaică. Primejdia jidovească trebuie înlăturată radical, fără ocolişuri şi amânări.

Iudaismul este cancerul vieţii noastre de stat, este plaga purulentă a sănătăţii noastre naţionale… România nu se poate salva atâta vreme cât jidanii nu vor fi excluşi cu desăvârşire din corpul naţiunii române” [43]. A doua zi, directorul gazetei propunea guvernului un întreg corp de măsuri:

a) retragerea cetăţeniei române a tuturor jidanilor care au dobândit-o pe baza tratatelor de la Versailles şi Trianon, tratate care nu mai există de fapt, prin noua ordine pe care puterile Axei au instaurat-o pe continent;

b) exproprierea urbană – nu numai rurală – a jidanilor care au asfixiat şi au înstrăinat oraşele noastre. Întreaga proprietate urbană jidovească va trece în patrimoniul statului care o va plăti cu o emisiune nouă de rentă de stat şi va servi la împroprietărirea românilor. Se va putea face astfel efectiv românizarea oraşelor;

c) nici un jidan nu va mai putea locui decât în aşezările urbane. Orice contact cu satele va fi interzis jidanilor;

d) jidanii nu vor putea exercita nici o profesiune în legătură cu sănătatea publică, nu vor putea profesa comerţ de alimente şi de băuturi, nu vor fi furnizori ai statului şi nu vor comercializa nici un fel de produs agricol sau industrial necesar agriculturii;

e) din moment ce sunt străini, ca unii ce au pierdut cetăţenia română, jidanii nu vor putea exercita nici un fel de profesiune fară autorizaţia Ministerului Muncii, singurul în drept să acorde străinilor dreptul de exercitare a unei meserii”.

Să recunoaştem, măsurile erau radicale. În sfârşit, când la 16 noiembrie 1940, Monitorul Oficial a publicat decretul-lege privind românizarea personalului din întreprinderile comerciale şi industriale, Porunca Vremii exclama la 18 septembrie: “Românizarea de care se vorbeşte insistent de atâta vreme începe, în sfârşit, să-şi afle un început de realizare. Decretul lege privitor la eliminarea evreilor din întreprinderi nu mai lasă loc pentru jocul nici unei interpretări. Toţi jidanii din comerţ şi industrie vor fi înlocuiţi”.

A doua zi editorialul directorului gazetei intitulat ”În sfârşit, românizare!” revenea asupra evenimentului: “După înlăturarea jidanilor de la exerciţiul medicinei, ministrul Muncii şi Sănătăţii, d. Iașinschi, oferă ţării surpriza celei mai revoluţionare legi de românizare a muncii naţionale… E o realitate sau visam? Fiindcă legea aceasta se apropie prea mult de idealul dezrobirii noastre economice… Şi, totuşi, e adevărat… Jidanii sunt cu desăvârşire excluşi din întregul angrenaj parazitar al muncii naţionale… Impunem tuturor instituţiilor economice să aibă sută la sută salariaţi români”.

Exclamări de satisfacţie au produs noile legiuiri antievreieşti şi altor publicaţii. Să reproduc declaraţia ziarului Chemarea Vremii, semnată de chiar directorul ei, Ion Sîngeorgiu, fost informator oficial al regelui Carol al II-lea şi devenit, după detronare, desigur anticarlist şi legionar declarat: “România legionară a rezolvat problema evreiască. Ceea ce guvernul prezidat de Oct. Goga doar încercase, Legiunea a izbutit să înfăptuiască în mai puţin de trei luni. Evreii au fost înlăturaţi nu numai din aparatul de stat, nu numai din profesiunile libere ale societăţii româneşti, dar şi din industrie, comerţ unde organizaţiile cooperatiste şi curat legionare se căznesc şi reuşesc să le ia locul… Suntem datori să punem pe faţă şi fară întârziere problema lichidării acestui nenorocit ghetto în plină formaţie. E timpul să ne întrebăm: Ce facem cu ei? Fiindcă a-i lăsa să se înmulţească frenetic ca iepurii, să ne consume bunurile, să ne urască şi să nu producă nimic în schimb, aceasta nu se poate. În România legionară nu poate fi loc pentru trântori… E bine ca evreii să ştie că noi nu suntem spectatori pasivi ai unui putregai social, ci chirurgii naţionali ai unui cancer naţional. De aceea îi întreb pe ai noştri: ce facem cu ei? Şi îi întreb pe evrei să spuie cinstit: ce faceţi voi?” [44].

După 1944, problema evreiască tinde să se stingă. După 1948 începe emigrarea evreilor din România în ţările vest-europene, în SUA şi, mai ales, în Israel. În trei-patru decenii fenomenul e aproape epuizat. Întrebarea retorică a lui Ion Sîngeorgiu din articolul citat “Dar ce fac ei?” a căpătat un răspuns. Lozinca lui Cuza “Jidanii la Palestina” a fost aplicată chiar de evrei. În Israel s-au stabilit aproape 350 000 evrei originari din România, care continuă să-şi iubească, nostalgic, ţara de origine. Recensământul populaţiei României din 1992 mai atesta prezenţa a 9 000 de evrei, majoritatea zdrobitoare de vârsta a treia. Dar, lucru curios, antisemitismul n-a dispărut. Nu are, desigur, forţa şi intensitatea celui din anii ’30. Dar există, propagat fiind în anumite ştiute publicaţii. E utilizat, ca diversiune, de cercuri naţionaliste sau fost comuniste. Diversiunea antisemită funcționează, cum se vede, în gol şi fără motivaţia economico-socială de la 1860 până spre deceniile noastre. E un antisemitism fară evrei. Şi nu numai în România. E prezent şi în alte ţări ale Europei de Est. Nici măcar nu se mai apelează la argumente fundamentalist teologale.

E o diversiune oarbă. Acum, ca întotdeauna. Şi e greu de ştiut când se va stinge.

Note:

1. Radu Rosetti, La Roumanie et les juifs, 1903, p. 17, 35, 38, 41, 43.

2. Ibidem, p. 41, 52.

3.Ibidem, p. 38.

4. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, 1991, p. 187.

5. Anton Golopenţia, Populaţia evreiască a ţării în lumina recensământului României din 1941. Lămurirea opiniei publice, 1941, p. 241-242.

6. Ibidem, p. 246, 247.

7. Ibidem, op. cit., p. 250.

8. Radu Rosetti, op. cit., p. 123, 124.

9. Radu Rosetti, op. cit.

10. Evreii din România între anii 1940-1944. Vol.I. Legislaţia antievreiască. Ediţie de Lya Beniamin. Editura Hasefer, 1993, p. 25-32.

11. Ibidem, p. 37-55.

12. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, 1992, p. 227.

13. Evreii din România…, ed. cit., p. 292.

14. N. Iorga, Pe drumuri depărtate, vol. III. Ediţie de Valeriu Râpeanu, Ed. Minerva, 1987, p. 15.

15. Apud Vlad Georgescu, op. cit., p. 219.

16. Breviar Statistic al României pe anul 1938.

17. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1937, p. 128-134,143-144. În 1956, cel ce, în 1937, întocmea acest rechizitoriu, îşi reevalua opiniile într-un vestit eseu (Un popor de singuratici) din volumul Ispita de a exista, în care aflăm această tulburătoare mărturisire: “ Când suntem gata să depunem armele, ce pildă, ce îndemn ne este puterea lor (a evreilor, n.m.) de-a îndura! De câte ori clocind în mine gândul suprimării, n-am meditat la înverşunarea, la încăpăţânarea lor, la reconfortanta, inexplicabila lor poftă de a fi! Le datorez nenumărate reîntoarceri la viaţă, nenumărate compromisuri cu iluzia de a trăi. Şi, totuşi, oare am fost întotdeauna drept cu ei? Nici pe departe. Dacă la douăzeci de ani îi iubeam într-atât, încât regretam că nu sunt unul de-al lor, ceva mai târziu, neputând să le iert rolul major jucat în istorie, am început să-i detest cu înverşunarea unei iubiri dublate de ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă facea să simt şi mai bine mediocritatea ţării mele, sortită, o ştiam, să fie sufocată şi chiar să dispară; în vreme ce ei, ştiam la fel de bine, aveau să supravieţuiască în veci şi oricum, orice s-ar fi întâmplat. De altfel, la vremea aceea nu simţeam decât o compătimire livrescă pentru suferinţele lor trecute, fără a le putea ghici pe cele viitoare. De-abia mai târziu, gândindu-mă la încercările ce-i aşteptau şi la tăria cu care le-au îndurat, aveam să pătrund valoarea pildei lor şi să găsesc în ea argumente împotriva ispitei de-a renunţa la tot. Însă oricare mi-ar fi fost, în diferitele momente ale vieţii, sentimentele în ce-i priveşte, asupra unui punct am fost mereu statornic: pasiunea pentru Vechiul Testament, cultul pe care l-am închinat mereu Cărţii lor, providenţă a furiilor sau amărăciunilor mele. Prin ea, împărtăşeam cu ei tot ce aveau mai bun în mâhnirile lor, tot datorită ei şi mângâierilor pe care mi le dăruia, atâtea şi atâtea nopţi, oricât de crunte ar fi fost, mi se păreau suportabile. Nu puteam uita acest lucru nici chiar atunci când mă gândeam că-şi merită oprobriul. Să-i insulte alţii, spunând despre ei cuvinte de bun-simţ! Eu n-aş putea s-o fac; aplicându-le criteriile noastre, ar însemna să-i privez de privilegiile lor, să-i cobor la condiţia de simpli muritori, de varietate oarecare a speciei umane… Istoriei contemporane, de neconceput fară ei, i-au imprimat un ritm accelerat, o respiraţie de bună calitate, un suflu maiestuos, dar i-au adăugat şi o otravă profetică a cărei virulenţă n-a încetat să ne descumpănească. Cine, în prezenţa lor, rămâne neutru?” (Un popor de singuratici, în Ispita de a exista, Editura Humanitas, 1992, p. 69-71).

18. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, 1937, p. 284-285, 289-290.

19. Idem, După douăzeci de ani, Gândirea, XX, 1941, nr. 10, p. 515.

20. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, 1937, p. 159-160, 164.

21. Nae Ionescu, Autonomia bisericească şi acţiune politică, Cuvântul, VI, nr. 1889 din 26 iulie 1926.

22. Nae Ionescu, Între agresivitatea antisemită şi pasivitatea filosemită, Cuvântul, X, nr. 3085 din 26 noiembrie 1933.

23. Idem, “Transcendentalism” şi politică, Cuvântul, X, nr. 3088 din 29 noiembrie 1933.

24. Nae Ionescu, Prefaţă la romanul De două mii de ani, de Mihail Sebastian, Ed. Humanitas, 1990, p. 21-25.

25. [Nae Ionescu], Sofisma cea mare. Vai vouă cărturarilor, Vestitorii, II, nr. 3 din 12 aprilie 1936.

26. Mircea Eliade, Memorii, vol. I, Ed. Humanitas, 1991, p. 313.

27. Mircea Eliade, Iudaism şi antisemitism. Preliminarii la o discuţie, Vremea, VII, nr. 347 din 22 iulie 1934.

28. Nicolae Roşu, Iosif Hechter în cultura română, Azi, 1934, nr. 5, p. 1303-1304.

29. Mircea Eliade, Doctorul Gaster, Vremea, IX, nr. 442 din 21 iunie 1936.

30. Puiu Gârcineanu, Literatură, radio, ziarişti, florărese, Vestitorii, I, nr. 1 din 15 martie 1936.

31. Constantin Noica, Între parazitul din afară şi parazitul dinăuntru, Vremea, nr. 523 din 30 ianuarie 1938.

32. C. Noica, Limpeziri pentru o Românie legionară, Buna Vestire, nr. 29 din 11 octombrie 1940.

33. Mircea Eliade, Piloţii orbi, Vremea, nr. 505 din 19 septembrie 1936.

34. Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa mişcării legionare, Buna Vestire, nr. 24 din 17 decembrie 1937.

35. Porunca Vremii, IX, nr. 1641 din 8 mai 1940.

36. Idem, IX, nr. 1767 din 6 octombrie 1940.

37. Porunca Vremii, IX, nr. 1784 din 21 septembrie 1940.

38. Ion I. Moţa, “Spiritul legionar”, Cuvântul Argeşului, I, nr. 16 din 28 februarie 1936.

39. Valeriu Cârdu, Se mişcă viermii, Buna Vestire, 1, nr. 121 din 23 iulie 1937.

40. Al. Gregorian, D. A. Cuza atacă proporfionalismul dlui Vaida, Sfarmă Piatră, III, nr. 68 din 18 martie 1937, p. 11.

41. Până nu e prea târziu, Porunca Vremii, nr. 81 din 5 noiembrie 1934.

42. Dr. Ilie Rădulescu, Exproprierea urbană, Porunca Vremii, IV, nr. 239 din 17 noiembrie 1935.

43. Dr. Ilie Rădulescu, Statutul Judaic, Porunca Vremii, IX, nr. 1766 din 12 septembrie 1940.

44. Ion Sîngeorgiu, Ce facem cu ei?, Chemarea Vremii, Seria II, nr. 26 din 28 noiembrie 1940.

Sursă: Z. Ornea, ”Anii treizeci. Extrema dreaptă românească”, București, 1995.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s