Rudă îndepărtată a lui Alexandru-Ioan Cuza, socialist în 1882, apoi profesor universitar la Iaşi, A.C. Cuza era oarecum îndreptăţit să afirme că a fost fascist înaintea lui Mussolini şi nazist înaintea lui Hitler. Dacă, înainte de Primul Război Mondial, a fost un antisemit virulent, radicalizarea sa după conflagraţia mondială de la începutul secolului l-a determinat să coaguleze rapid una dintre principalele mişcări fasciste din România, Liga Apărării Naţionale Creştine (LANC), creată în 1923 şi având ca emblemă politică svastica.
Alături de co-fondatorul LANC, Nicolae C. Paulescu, A.C. Cuza a fost un personaj-cheie al fascismului românesc. Corneliu Zelea Codreanu şi-a făcut ucenicia politică în LANC, sub îndrumarea directă a lui A.C. Cuza, iar Legiunea „Arhanghelul Mihail” a apărut în anul 1927, ca o sciziune a LANC. De altfel, atât C.Z. Codreanu, cât şi Octavian Goga recunoşteau rolul ideologic fondator al lui A.C. Cuza în privinţa mişcărilor politice ai căror lideri erau.
Ce-i propuneau A.C. Cuza şi LANC alegătorului român? În primul rând, un program violent antisemit: aşa-numitul numerus clausus, segregarea sistemului de învăţământ, eliminarea evreilor din administraţia centrală şi din cele locale, deportarea lor din mediul rural, toate având un singur scop final asumat: emigrarea forţată a evreilor din România. Spre deosebire de Codreanu, A.C. Cuza pretindea că respecta sistemul parlamentar din România, deşi liderul LANC s-a exprimat ocazional şi în favoarea guvernării „numai prin decrete-legi” şi prin „dictatura LANC” [1]. A.C. Cuza mai propunea „armonizarea intereselor capitaliste cu cele muncitoreşti”, „educaţia patriotică şi religioasă a muncitorului”, „naţionalizarea tuturor întreprinderilor străine”, cu excepţia „capitalului străin constructiv” şi „românizarea oraşelor” [2].
Deşi LANC şi liderul ei au negat vehement orice influenţă străină asupra mişcării, în anii 1932-1933, au fost create legături strânse între partidul nazist (NDSAP) şi LANC. Gheorghe A. Cuza, fiul lui A.C. Cuza, i-a vizitat pe liderii nazişti de la Berlin, primind ca ajutor fonduri şi material propagandistic. Coincidenţă sau nu, în 1932, LANC a decretat că poporul român era de origine ariană. Până la sfârşitul anilor 1930, NSDAP a considerat LANC şi pe succesorul ei, Partidul Naţional-Creştin, organizaţia politică cea mai apropiată de ideologia nazistă.
În 1935, LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar lui Octavian Goga, noua grupare politică numindu-se Partidul Naţional-Creştin (PNC). A.C. Cuza era „preşedinte suprem” al noului partid, iar Octavian Goga — preşedinte. Vicepreşedinte al PNC era Nichifor Crainic, având un rol important în crearea programului ideologic al acestuia, preluat masiv de la LANC şi în coordonarea „lăncierilor” — membri ai organizaţiei paramilitare a PNC, care purtau cămăşi albastre. „Lăncierii” au participat la acţiuni violente contra evreilor şi proprietăţilor acestora, dar şi la încăierări electorale cu legionarii. Svastica a fost preluată de PNC ca simbol electoral şi de propagandă, în comparaţie cu mişcarea legionară, PNC era mai înclinat să accepte rolul politic proeminent al regelui Carol II.
La alegerile din 1937, an electoral de vârf pentru extrema-dreaptă românească, PNC a obţinut 9,15% din voturile exprimate. La nivel regional, a obţinut cele mai multe voturi în Basarabia (21,3%) şi în Moldova (17,1%). Dacă în Moldova PNC a devansat cu puţin Garda de Fier, care a obţinut în această regiune 14% din voturi, în Bucovina a obţinut 9,3% din voturi, fiind net devansat de legionari, care au obţinut 22,8% din totalul sufragiilor. În ciuda originilor sale transilvănene şi a poziţiei dominante a lui Octavian Goga în PNC, acest partid a obţinut în Ardeal numai 3,8% din voturi, fiind şi aici devansat de Garda de Fier, care a obţinut 14,8% din total. Alegerile din 1937 au demonstrat că PNC, ca şi LANC, era un partid politic relativ minor, cu sprijin de masă regional în Moldova şi Basarabia. Alta era situaţia Gărzii de Fier, care obţinuse 15,58% din voturi şi o mult mai bună repartiţie geografică a lor.
Instalat la putere în ziua de 28 decembrie 1937, guvernul Goga – Cuza a fost demis de monarhie la 10 februarie 1938, nu înainte de a vota un corp de legislaţie antisemită, pusă în practică şi de guvernele Miron Cristea, în virtutea căreia peste 200.000 de evrei au pierdut cetăţenia română.
Liderii nazişti îi recunoşteau lui A.C. Cuza, oficial şi la nivel înalt, rolul de părinte-fondator al antisemitismului european al secolului XX. La 9 mai 1944, Klaus Schickert, director al Institutului de Cercetări al Problemei Evreieşti din Frankfurt-pe-Main, scria, într-un raport către Ministerul de Externe german, despre necesitatea „de a relua legătura cu A.C. Cuza, care se află azi la Karlsburg (Alba-Iulia), cu Universitatea de odinioară din Iaşi. Este o dorinţă specială a Reichsleiter-ului [Alfred] Rosenberg, ca, pe cât de repede posibil, Cuza să-şi redacteze memoriile. El este, totuşi, mentorul antisemitismului european şi are în urma sa decenii de luptă politică, a cărei cunoaştere este de o deosebită importanţă.” [3].
Punerea în practică a ideologiei cuziste nu s-a sfârşit odată cu scurta existenţă a guvernului Goga – Cuza. Atât în timpul guvernelor dictaturii regale, cât şi în timpul guvernării Ion Antonescu, şi cu, şi fără legionari, influenţa fostelor cadre din LANC şi PNC s-a făcut puternic simţită.
Politic, Ion Antonescu se plasa literalmente între PNC şi Garda de Fier, iar dorinţa lui de a-i utiliza pe foştii membri ai LANC era asumată. În Consiliul de Cabinet din 8 octombrie 1940, Ion Antonescu declara: „Nu trebuie să-i uitaţi nici pe naţionaliştii domnului Cuza, care s-au înregimentat la noi. Trebuiesc întrebuinţaţi şi ei. Sunt elemente foarte bune, care trebuiesc folosite…” [4]. La câteva zile după aceea, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 14 octombrie 1940, Ion Antonescu le spunea miniştrilor legionari: „Or, dumneavoastră, nici un cuzist nu vreţi să-l admiteţi. Eu cunosc câteva elemente de mâna întâi cu care am fost în Guvernul Goga… N-am lista lor, dar am să-i impun pe toţi” [5].
Pe lista respectivă a lui Ion Antonescu, se aflau Nichifor Crainic, fost doctrinar al PNC şi ministru însărcinat cu Propaganda Naţională în primul guvern Ion Antonescu, cel care a urmat rebeliunii legionare. Pe aceeaşi listă se afla Ion Petrovici, fost ministru al Educaţiei Naţionale în guvernul Goga -Cuza şi care avea să devină ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernele post-legionare ale lui Ion Antonescu.
Elocvente sunt luările de poziţie programatice ale lui Ion Petrovici, profesor universitar şi membru al Academiei Române. În Consiliul [de Miniştri] cu guvernatorii provinciilor dezrobite, la 23 ianuarie 1942, Petrovici declara: „România a făcut până acum o politică defensivă, aşa cum spune Eminescu în versul lui: «Eu îmi apar sărăcia, nevoile şi neamul». Ne-a mers prost cu această ideologie. Acum, că avem posibilitatea de expansiune, s-o facem. Este un semn de vitalitate” [6]. În şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii provinciilor din 30 iunie 1942, Ion Petrovici spunea următoarele în legătură cu creştinarea evreilor — care, de altfel nu-i apăra pe aceştia de rigorile legislaţiei antisemite: „S-au făcut intervenţii să se limiteze această creştinare. Însă aceasta este în funcţie de interesele pecuniare. Să nu vă închipuiţi că autorităţile catolice sunt ferm convinse de sinceritatea confesională a evreilor” [7]. Exagerând fără măsură numărul evreilor recent creştinaţi, în şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii [Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei], la 4 februarie 1943, Ion Petrovici spunea: „… S-au botezat cam 35.000 de evrei”. Generalul Constantin Piki Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, care pusese în practică aşa-numita „curăţire a terenului” de evrei, în 1941, în Basarabia şi Bucovina de Nord şi care, deci, nu putea fi acuzat de slăbiciune faţă de victimele sale, i-a replicat: „Nu cred să se fi atins o mie…” [8]. Ostilitatea lui Petrovici nu se limita la evrei. Greco-catolicii şi membrii „sectelor” neo-protestante erau şi ei ţintele acţiunilor discriminatorii şi ale remarcelor derogatorii ale lui Petrovici.
„Cine putea bănui în tânărul epigramist de la «Junimea» pe fanaticul antisemit de astăzi? Nici firea lui pornită spre zeflemea, nici societatea ieşeană care favoriza fronda în spiritul critic nu îndreptăţeau asemenea prevedere. Cu atât mai mult, cu cât, pe vremea aceea, tânărul A.C. Cuza era liber-cugetător şi, totodată, adept al socialismului”, scria Stere Diamandi în cartea sa, Galeria oamenilor politici, lucrare ce analizează activitatea principalilor oameni politici din România interbelică. Într-adevăr, A.C. Cuza a debutat în viaţa publică a României de la sfârşitul secolului XIX ca un socialist preocupat de soarta românilor simpli. Acest fapt se petrecea într-o perioadă în care problema naţională domina agenda clasei politice româneşti, problemele sociale fiind, dacă nu neglijate, cel mult ocupând o poziţie secundară în activitatea politicienilor români. Situaţia materială şi spirituală a ţărănimii române din acea perioadă era precară, fapt ce a generat, de altfel, răscoale ţărăneşti atât în anul 1888, cât şi în 1907. Adânc impresionat de aspectul dezolant al societăţii româneşti de la cumpăna secolelor XIX-XX, tânărul socialist A.C. Cuza a găsit cel mai simplu răspuns la problema socială existentă în epocă: evreii. Pentru el, evreii au devenit cauza problemelor sociale româneşti. În loc să analizeze situaţia socială cauzată de destrămarea orânduirii feudale şi crearea unui capitalism incipient, de dispariţia treptată a boierimii care îşi trăia apusul existenţei şi a ţărănimii ruinate de sărăcie şi de bolile sociale, de greutatea creării unei burghezii naţionale, A.C. Cuza şi-a îndreptat ura împotriva evreilor.
Ca economist cu studii consistente la Paris şi Bruxelles, el ar fi trebuit să găsească adevăratele cauze care provocau cutremurele sociale într-o perioadă de tranziţie de la o societate aflată în declin, cum era societatea feudală, la naşterea unei societăţi noi, precum societatea capitalistă care se înfiripa în România. După cum scria Pamfil Şeicaru, lui A.C. Cuza „i-a lipsit voinţa de a adânci problemele sociale, i-a lipsit seriozitatea, acel dramatism interior cu care un scriitor stăpânit de o convingere atacă problemele sociale” [9]. Spiritul zeflemist care l-a caracterizat l-a determinat să bagatelizeze toate problemele importante ale societăţii româneşti şi să găsească în evrei principalii vinovaţi. De asemenea, aşa cum constata şi Stere Diamandi: „În lumina crudă a realităţii din Moldova s-a volatilizat socialismul pe care Cuza îl contractase în tinereţe, la Bruxelles. N-a rămas nici măcar o vagă reminiscenţă. Nimic din atitudinea lui Cuza de astăzi nu-l trădează pe fostul colaborator de la «Contemporanul»” [10].
Ca economist, A.C. Cuza era conştient de rolul pe care-l are în societate o clasă de mijloc care în Moldova lipsea. Locul ei îl vedea ocupat de evrei, care, neavând dreptul de a se stabili la sate şi a deveni proprietari de pământ, locuiau cu preponderenţă în târgurile şi oraşele din Moldova, unde, treptat, aveau să ocupe un rol important în comerţ şi meşteşuguri. Mulţi dintre aceşti evrei proveneau din Imperiul Rus, fiind nevoiţi să se refugieze datorită puternicului antisemitism ţarist. Nici în această situaţie economistul A.C. Cuza nu a găsit soluţia economică prin care să propună stimularea formării unei clase de mijloc româneşti, el limitându-se la blamarea evreilor. Treptat, A.C. Cuza a dezvoltat un antisemitism care l-a făcut să susţină cele mai aberante idei în viaţa publică românească, lăsând practic să se creadă că ura paroxistică îi deformase gândirea: „El nu ştie decât un singur lucru — scria acelaşi Stere Diamandi —, că toate relele vin de la «jidani».
Dacă există criză şi falimentele se ţin lanţ, dacă grâul n-are preţ şi oamenii n-au de lucru, chit că de pe urma acestor neajunsuri suferă şi evreii, Cuza nu se dă înapoi să susţină că «jidanii» sunt de vină. El este în stare să susţină că «jidanii» sunt cauza secetei şi a tuturor epidemiilor” [11].
Ca profesor la Universitatea din Iaşi, A.C. Cuza a transformat catedra de Economie Politică într-o tribună de unde îşi propovăduia antisemitismul visceral în rândurile studenţilor, exercitându-şi nestingherit influenţa asupra generaţiilor tinere. El a fost principalul mentor al viitorului şef al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Scrierile sale de economist au fost dominate de ura împotriva evreilor. Lucrarea Generaţia de la ’48 şi Era Nouă, editată în anul 1889, era, după propria sa mărturie, „actul de naştere al cuzismului”. În Naţionalitatea în artă (1902), nega originea evreiască a Mântuitorului Iisus Hristos; în Despre poporaţie. Statistică. Teoria şi politica ei (1899), demasca un pretins spor natural al evreilor în defavoarea românilor; în Jidanii în războiu (1923), îi acuza pe evrei de trădarea intereselor româneşti în Primul Război Mondial; în învăţăturile lui Isus, Iudaismul şi teologia creştină, nega în mod brutal Vechiul Testament şi-l considera pe Iisus Hristos ca fiind antisemit. Aceeaşi optică pseudo-religioasă o întâlnim şi în Eroarea teologiei şi adevărul Bisericii (1928). Practic, toată „opera” lui A.C. Cuza stă sub semnul antisemitismului. Cu asemenea scrieri, el a fost ales, în 1936, membru al Academiei Române.
În viaţa politică, A.C. Cuza s-a întovărăşit cu personalităţi ale culturii româneşti dominate de aceleaşi sentimente antisemite. În anul 1910, A.C. Cuza şi N. Iorga au pus bazele Partidului Naţionalist-Democrat. Fără îndoială, ambii preşedinţi ai partidului vorbeau despre democraţie şi erau în favoarea introducerii votului universal — fără evrei. Binefacerile democraţiei erau doar pentru români, A.C. Cuza pronunţându-se încă de atunci pentru expulzarea evreilor din societatea românească. Este drept că N. Iorga avea o atitudine mai moderată în comparaţie cu el, limitându-se la menţinerea articolului 7 din Constituţia de la 1866, dar manifestările radical-antisemite ale partenerului său politic nu puteau să nu se răsfrângă negativ asupra imaginii de antisemit a istoricului. În anul 1920, căile politice ale celor doi s-au despărţit definitiv. N. Iorga s-a pronunţat pentru semnarea tratatului de pace cu Austria de la Saint-Germain, care impunea acordarea cetăţeniei române evreilor din România. Acest fapt era de neconceput pentru A.C. Cuza, care şi-a „executat” rapid fostul partener politic, învinuindu-l că s-ar fi „ jidănit”. De asemenea, orientarea spre stânga a lui N. Iorga şi colaborările sale politice cu ţărănişti ca dr. N. Lupu şi Ion Mihalache i se păreau de neacceptat.
Ruptura de aripa iorghistă a avut consecinţe negative din punct de vedere electoral pentru A.C. Cuza. Acesta, la fel ca şi Ion Zelea Codreanu sau dr. Corneliu Şumuleanu, au beneficiat, în alegerile din 1919, de prestigiul de care se bucura N. Iorga în rândurile electoratului ca urmare a atitudinii sale din timpul Primului Război Mondial, reuşind să pătrundă în Parlament după ce candidaseră ca naţionalist-democraţi. În schimb, după divorţul politic Iorga – Cuza, aripa antisemită a naţionalist-democraţilor a intrat în declin. A.C. Cuza, Ion Zelea Codreanu şi C. Şumuleanu nu au mai reuşit să pătrundă în Parlament în perioada guvernării liberale (1922-1926).
Despărţirea politică dintre N. Iorga şi A.C. Cuza a fost definitivă. De altfel, mijloacele violente folosite de cuzişti şi orientarea filogermană în politica externă a celui din urmă erau de neacceptat pentru N. Iorga, care s-a dovedit a fi un adversar deopotrivă al violenţelor în viaţa politică şi al orientării României spre Germania nazistă condusă de Adolf Hitler, a cărei politică revizionistă era percepută de istoricul român ca un pericol la adresa integrităţii teritoriale a României Mari.
În urma despărţirii de N. Iorga, A.C. Cuza şi-a găsit un nou partener politic în persoana profesorului Nicolae C. Paulescu, cu care a pus bazele Uniunii Naţionale Creştine în anul 1922 şi a Ligii Apărării Naţionale Creştine în 1923. Spre deosebire de N. Iorga, Paulescu şochează în primul rând prin antisemitismul său religios şi rasial. Concepţia religioasă a lui Nicolae C. Paulescu a fost tributară ereziei maniheiste, care a avut o puternică influenţă asupra lui A.C. Cuza. Considerându-i pe evrei un popor satanic, Paulescu a elaborat cele mai monstruoase teorii rasial-antisemite. Aceste idei cuprinse în lucrări precum Spitalul, Talmudul, Coranul, Cahalul, Francmasoneria; Sinagoga şi Biserica faţă de pacificarea omenirii; Complot jidano-francmasonic împotriva neamului românesc; Degenerarea rasei jidăneşti; Tălmăcirea Apocalipsului; Soarta viitoare a jidănimii, pretinse de autor a fi rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice, aveau să aibă o puternică influenţă asupra ideologiei antisemite dezvoltate de Liga Apărării Naţionale Creştine. Acest fapt era confirmat de oficiosul Ligii, ziarul Apărarea Naţională, care afirma, în numărul 38 din 16 septembrie 1928: „Pe baza unor asemenea studii ştiinţifice, L.A.N.C. îşi întemeiază toată puterea sa pentru care îi păstrează marelui ei îndrumător, Dl. Prof. Dr. N.C. Paulescu, întreaga veneraţie şi recunoştinţă”.
Prezenţa lui Nicolae C. Paulescu la conducerea Ligii nu a adus nici un avantaj electoral. Acesta a candidat la alegerile parlamentare din anii 1926, 1927 şi 1928 fără a obţine mandatul dorit. Liga Apărării Naţionale Creştine a reuşit să trimită zece reprezentanţi în Parlament în urma alegerilor din anul 1926, când a obţinut un procent de 4,76%, A.C. Cuza fiind parlamentar în timpul guvernului Alexandru Averescu, între 25 iunie 1926 şi 25 mai 1927. Ea a obţinut procente sub 2% în alegerile din 1927 şi 1928, rămânând o formaţiune politică neparlamentară. Abia în 1930, candidând pentru un loc de deputat, A.C. Cuza a reuşit să obţină un mandat de deputat la Roman.
Pe fondul crizei economice din anii 1929-1933, a avut loc o creştere de popularitate a Ligii Apărării Naţionale Creştine, în alegerile din 1931, Liga a obţinut 3,89% din voturi, în 1932 5,32%, iar în 1933, 4,47%. Popularitatea ei nu a fost aceeaşi la nivelul întregii ţări. Această popularitate exista în judeţele din nordul Moldovei şi al Basarabiei, regiuni mai precare ca nivel de informaţie şi instrucţie, cu un nivel de sărăcie mai mare şi cu un număr mai mare de evrei. În aceste judeţe, propaganda antisemită a Ligii era suficientă pentru a convinge o populaţie mai săracă şi mai puţin informată că în prezenţa evreiască ar fi stat toate problemele grave ale societăţii româneşti. De altfel, apelul Ligii nu se adresa sentimentelor naţionale ale ţăranilor, ci interesului material, propaganda cuzistă promiţând, în primul rând, împărţirea bunurilor evreieşti românilor.
După moartea lui Nicolae C. Paulescu în 1931, noul partener politic al lui A.C. Cuza a devenit poetul Octavian Goga. Împreună, cei doi au pus bazele Partidului Naţional-Creştin în anul 1935. După despărţirea de N. Iorga, A.C. Cuza a fondat trei formaţiuni politice care au purtat în titulatura lor atributul „creştin”, şi anume Uniunea Naţională Creştină, Liga Apărării Naţionale Creştine şi Partidul Naţional-Creştin. „Prin felul cum concepe şi propovăduieşte creştinismul — scria Stere Diamandi —, A.C. Cuza se aşează alături de cei mai mari eretici pe care îi numără biserica creştină” [12]. Această afirmaţie este cât se poate de adevărată. A.C. Cuza a negat într-un mod brutal valoarea Vechiului Testament, ca şi originea iudaică a lui Iisus Hristos, pe care l-a considerat de rasă ariană şi „antisemit”. El nu s-a limitat la atât şi l-a atacat direct şi pe apostolul Pavel, etichetându-l drept un „jidan fariseu” care a înlăturat „mesajul antisemit” al Mântuitorului. În extremismul său antisemit, A.C. Cuza a ajuns să afirme că sub semnul svasticii avea să învingă „Cuvântul lui Isus”. Punându-şi în minte să reformeze religia creştină cu scopul de a o purifica de elementele iudaice, el a izbutit s-o altereze până la completa ei deformare. Creştinismul propovăduit de Cuza în paginile ziarului Apărarea Naţioitală nu avea nimic de-a face cu religia creştină propriu-zisă.
Este regretabil faptul că, în loc să-l combată ca eretic, înalţii prelaţi ortodocşi, în frunte cu patriarhul Miron Cristea, l-au elogiat la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul aniversării iniţiate de Ilie Rădulescu la Ateneul Român, pe data de 11 aprilie 1937. Acest gest a venit în contradicţie cu atitudinea teologului ortodox Iuliu Scriban, care nu numai că a criticat în termeni duri ideile eretice ale lui Cuza, dar şi-a arătat şi indignarea că aceste erezii erau răspândite prin intermediul ziarului Apărarea Naţională, „[…] în văzul protopopilor de la Iaşi şi din Moldova […]” [13].
A.C. Cuza nu a avut nici o reţinere atunci când a plasat svastica, „semnul luptei contra jidanilor”, pe culoarea galbenă a tricolorului românesc, pângărind astfel simbolul naţional al românilor. De altfel, nu a existat nici un protest în epocă faţă de gestul acesta profund antinaţional. Simbolul unei naţiuni nu poate fi amestecat cu un simbol al urii.
Partidul Naţional-Creştin, condus de A.C. Cuza şi Octavian Goga, nu s-a ridicat la nivelul aspiraţiilor celor doi preşedinţi ai săi. În scurta lor existenţă (1935-1938), naţional-creştinii s-au evidenţiat în viaţa politică numai prin antisemitismul lor obsesiv, care i-a adus până la situaţia de a fi implicaţi în acţiuni violente de stradă. Violenţa „cămăşilor albastre” — sau a „lăncierilor” — a rivalizat cu cea a legionarilor. Chiar şi între lăncieri şi legionari au avut loc incidente violente. Aceste violenţe de stradă erau provocate de unităţile paramilitare ale unui partid care avea în rândurile sale intelectuali ca Octavian Goga, Ioan Lupaş, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Istrate Micescu sau Silviu Dragomir. Sunt greu de descifrat motivaţiile interioare ale prezenţei unor astfel de intelectuali în cadrul unui partid care propaga violenţa. Putem recurge doar la discursurile lor pentru a găsi explicaţia. Ioan Lupaş, numit ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul Goga – Cuza, declara, la instalarea în funcţie: „Mişcarea Naţional-Creştină este îndreptată în revendicările ei prin marele pericol al invaziei iudaice. Era timpul ca această mişcare să biruie, stăvilind invazia jidovească pentru a salva ţara” [14]. Atracţia pe care o exercita antisemitismul lui A.C. Cuza asupra multor intelectuali a făcut ca aceştia nu numai să împărtăşească ura şefului lor politic împotriva evreilor din societatea românească, dar să şi accepte tacit violenţele stradale.
Putem afirma că fuziunea dintre Liga Apărării Naţionale Creştine şi Partidul Naţional Agrar nu a modificat sensibil popularitatea Partidului Naţional-Creştin. Chiar dacă, la alegerile din 1937, procentul de 9,15% obţinut era dublu faţă de cel de 4,47% dobândit de L.A.N.C. în anul 1933, Partidul Naţional-Creştin era departe de a reprezenta o forţă politică. Acest fapt se datora puternicei concurenţe resimţite de naţional-creştini din partea Mişcării Legionare, dar şi faptului că aripa Goga nu a reuşit să se impună în electoratul transilvănean. În alegerile din 1937, aripa Cuza obţinea în Moldova 17,1% din voturi, iar în Basarabia 21,3%, în timp ce aripa Goga obţinea în Transilvania doar 3,8%. Dorinţa lui Octavian Goga de a-l concura politic pe Iuliu Maniu, liderul necontestat al „Partidului Internaţional Ţărănesc” — cum ironic îl numea A.C. Cuza — în Transilvania a fost sortită eşecului. Percepţia electoratului român era diferită în privinţa celor doi preşedinţi naţional-creştini. A.C. Cuza era cunoscut pentru constanţa cu care şi-a păstrat crezul politic. Societatea românească ştia cine era şi ce dorea A.C. Cuza în politică încă de la începutul secolului XX. Perseverenţa cu care şi-a susţinut antisemitismul era recunoscută de toată lumea în epocă, iar duelurile sale parlamentare cu adversarii politici erau gustate. Era ştiut că el nu vedea în politică un mijloc de îmbogăţire, ci un apostolat. Cine zicea cuzism zicea antisemitism. În schimb, Octavian Goga era opusul lui A.C. Cuza din punctul de vedere al conduitei politice. Deşi antisemitismul său a fost constant, Goga a avut traiectoria de navetist politic. A fost membru al Partidului Naţional Român până în anul 1918, l-a abandonat pe Iuliu Maniu pentru a adera la Partidul Poporului şi a deţinut mai multe funcţii ministeriale, profitând de mitul mareşalului Averescu de la începutul anilor 1920.
După ce acest mit s-a prăbuşit, l-a abandonat pe Averescu şi a pus bazele propriei formaţiuni politice. Văzând că nu avea succesul politic dorit, a fuzionat cu Liga lui A.C. Cuza, tocmai când acesta era în creştere de popularitate. Dacă poetul Octavian Goga reprezenta imaginea luptătorului pentru libertatea românilor ardeleni, „poetul pătimirii noastre”, cu o activitate culturală de necontestat, politicianul Octavian Goga reprezenta oportunistul politic dornic de a se impune cu orice preţ în viaţa politică. Dureros la Octavian Goga era faptul că artizanul neclintit al unirii Transilvaniei cu România de la începutul secolului XX a devenit, după anul 1935, politicianul prohitlerist. Sedus de antisemitismul lui Adolf Hitler, Goga nu numai că a fuzionat cu L.A.N.C. sub privirile din umbră ale Oficiului de Politică Externă al N.S.D.A.P.-ului, dar s-a şi pronunţat deschis în politica externă, la fel ca şi partenerul său politic A.C. Cuza, în favoarea alianţei dintre România şi Germania nazistă condusă de Adolf Hitler, a cărui politică revizionistă a stat la baza Dictatului de la Viena din august 1940, care a smuls nord-vestul Transilvaniei din trupul României.
Orientarea spre Germania nazistă a lui A.C. Cuza s-a datorat antisemitismului naziştilor. Această orientare era firească pentru el, din moment ce, după cum a declarat personal, a fost un premergător al naziştilor, iar prima carte care a stat la baza cuzismului, Generaţia de la ’48 şi Era Nouă, fusese publicată în anul în care se născuse Adolf Hitler. Pornind de la admiraţia faţă de antisemitismul nazist, A.C. Cuza a criticat în termeni duri atât tratatele de pace, care consfinţeau hotarele României Mari, cât şi Liga Naţiunilor, în care vedea o creaţie evreiască. A mers până acolo, încât să salute cu entuziasm extinderea Germaniei naziste în Europa de Est, iar atunci când Basarabia a fost anexată de Uniunea Sovietică, în iunie 1940, i-a blamat pe evrei, când, în realitate, Basarabia fusese anexată în urma Tratatului Ribbentrop – Molotov de la 23 august 1939, iniţiat de sovietici. De asemenea, A.C. Cuza a stabilit legături politice cu antisemiţii maghiari Gyula Gombos şi Tibor Eckhard, fără să realizeze că aceştia urmăreau revizuirea graniţelor şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, iar atunci când Nicolae Titulescu sau N. Iorga au avertizat despre pericolul revizionismului Germaniei naziste la adresa graniţelor României Mari, s-a năpustit asupra acestora, învinuindu-i că erau în slujba „iudeo-masoneriei” sau etichetându-i, cu clasica formulă a antisemitismului românesc, drept „jidăniţi”.
Sub raport ideologic, deşi a beneficiat de avantajele democraţiei şi ale parlamentarismului, întrucât a fost parlamentar ales pe baza votului universal, A.C. Cuza a devenit un critic al sistemului pluralist. S-a pronunţat pentru creşterea rolului lui Carol II în viaţa politică, în detrimentul partidelor politice, pe care le învinuia că erau „jidănite”. Deşi a înfiinţat, alături de N. Iorga, în anul 1910, un partid care purta în denumirea sa termenul „democrat”, a sfârşit prin a denunţa democraţia, considerând-o un instrument de dominaţie în mâna evreilor. Pentru A.C. Cuza, termenii parlamentarism, pluralism, democraţie însemnau instrumente iudeo-masonice de asuprire a creştinilor. Însă, după instaurarea dictaturii regelui Carol II şi suprimarea regimului pluralist-democrat, cariera politică a lui A.C. Cuza a încetat. Deşi a blamat regimul, totuşi a fost favorizat de regim. Cariera politică a lui A.C. Cuza a apus odată cu democraţia. Nu acelaşi lucru se poate spune despre legionari, care au ajuns la guvernare sub regimul dictatorial al lui Ion Antonescu.
Guvernul Goga – Cuza, în pofida componenţei sale intelectuale, a reuşit trista performanţă să fie primul guvern din România care a promulgat o legislaţie antisemită. Adus şi menţinut de interesele regelui Carol II, acest guvern a fost înlăturat de suveran după doar 44 de zile. Spiritul său antisemit a fost însă perpetuat de guvernele Miron Cristea, Ion Gigurtu şi de cele ale Mareşalului Ion Antonescu.
Atitudinea antisemită a lui A.C. Cuza a fost influenţată de personalităţi din viaţa politică şi culturală din secolul XIX, precum Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Mihail Kogălniceanu, care au cultivat sentimente mai mult sau mai puţin ostile prezenţei evreilor în societatea românească. Însă influenţa decisivă asupra lui a avut-o filosoful Vasile Conta. Afirmaţia acestuia: „Noi, dacă nu vom lupta împotriva elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune” a avut un puternic ecou în inspiraţia acţiunilor politico-antisemite ale lui A.C. Cuza. De aceea, subscriem la concluzia exprimată de Pamfil Şeicaru: „Dacă am reciti discursul rostit la Cameră de filosoful Vasile Conta cu prilejul modificării articolului 7 din Constituţie în 1878 conform obligaţiilor ce ne-au fost impuse prin Tratatul de la Berlin, vom avea toate temele activităţii politice ale lui A.C. Cuza” [15].
Începând cu anul 1929, atenţia lui A.C. Cuza s-a îndreptat spre succesul electoral al naziştilor din Germania conduşi de Adolf Hitler. Identificând în antisemitismul naziştilor germani un suport moral pentru propriul său antisemitism, A.C. Cuza îi omagia în paginile ziarului Apărarea Naţională pe liderii nazişti şi mişcarea nazistă, pe care o considera un exemplu demn de urmat. El avea cuvinte de laudă pentru Alfred Rosenberg, director al oficiosului nazist Völkischer Beobachter şi al revistei Der Weltkampf, fiind, de asemenea, încântat de succesul naziştilor germani: „De aceea şi noi, în România, în numele «Ligii Apărării Naţionale Creştine», cu acelaşi semn al «Svasticii» — trimitem valoroşilor luptători germani pentru cauza comună salutul cu care ei onorează pe marele lor conducător: Heil Hitler… Congresul naţional-socialiştilor germani de la Nürnberg este pentru propria noastră organizaţie o speranţă pentru reuşita propriei noastre lupte” [16].
Atracţia pe care mişcarea nazistă din Germania, condusă de Adolf Hitler, o exercita pentru A.C. Cuza era datorată antisemitismului. Acesta din urmă împărtăşea aceeaşi ură faţă de evrei ca şi naziştii germani.
Succesul naţional-socialiştilor germani în alegerile din 1930 şi ascensiunea lui Adolf Hitler a reprezentat un prilej de satisfacţie pentru Liga Apărării Naţionale Creştine. Încântat, A.C. Cuza scria în Apărarea Naţională: „Azi în Germania cultă se afirmă 6 milioane 400 de mii ca «oameni ai cavernelor» care simt şi gândesc şi voiesc ca şi mine, alegând 107 reprezentanţi ca să susţină în marea adunare a naţiei germane realizarea măsurilor cuprinse în programul lui Hitler, identic cu programul cuzist” [17]. Şi în Parlament, A.C. Cuza se arăta entuziasmat de succesul lui Adolf Hitler, declarând: „Eu fac apologia politicii lui Hitler, pentru că ea duce la pace, nu la război” [18].
La rândul său, Ion V. Emilian, lider al Ligii, scria, în ziarul cuzist Înfrăţirea Românească, următoarele: „Pe noi, cei din Liga Apărării Naţionale Creştine, nu ne interesează dacă cei din Partidul Naţional-Socialist nu vor să se conformeze tratatului de la Versailles, aceasta este treaba foştilor noştri aliaţi, care vor şti să-şi apere drepturile cu sau fără arme, ci ne interesează numai politica ce acest partid o duce împotriva jidanilor, politică în totul asemănătoare cu programul L.A.N.C.” [19]. Faptul că naţional-socialiştii germani doreau revizuirea tratatelor de pace de la Paris din anii 1919-1920, tratate care au legitimat pe plan extern făurirea României Mari, nu reprezenta nici un inconvenient pentru conducerea Ligii, care se arăta entuziasmată de vigoarea politicii antisemite a naziştilor. La 21 septembrie 1930, A.C. Cuza publica în Apărarea Naţională articolul „Izbânda «cuziştilor» în Germania”, unde se puteau citi următoarele: „Biruinţa naţional-socialiştilor «antisemiţi» în Germania este biruinţa, deocamdată morală, a cuziştilor «antisemiţi» în România. Naţional-socialiştii — să le zicem cuziştii din Germania — formează al doilea partid ca importanţă numerică: trecând de la 12 locuri în 1928 la 107 locuri în 1930″ [20]. Ascensiunea naziştilor din Germania în anii următori a reprezentat un real sprijin moral dat politicii antisemite a lui A.C. Cuza.
Despre asemănarea ideologică dintre naţional-socialismul german şi cuzism, A.C. Cuza scria: „Cuziştii sunt dar hitlerişti — în adevăr —, pentru că hitleriştii sunt cuzişti. Adolf Hitler, marele Cancelar al Germaniei, aplică desigur programul său, dar programul său este acelaşi ca şi programul cuzist formulat cu mulţi ani înainte… Luptăm alături de Adolf Hitler, ca să scoatem pe jidani din România cum i-a scos el din Germania” [21]. La 3 septembrie 1933, A.C. Cuza îl elogia pe Cancelarul Germaniei în aceşti termeni: „Omul providenţial A. Hitler nu este omul providenţial al naţiei lui germane numai, ci omul providenţial cu adevărat al tuturor naţiilor şi cu dânsele al întregii civilizaţii umane” [22].
Începând cu anul 1930, A.C. Cuza a găsit pe plan extern un veritabil aliat moral în demersurile sale de politică internaţională, aliat cu care, după propriile-i afirmaţii, împărtăşea aceleaşi idei — anume Adolf Hitler. Încă din anul 1931, când naziştii nu preluaseră puterea în Germania, profesorul ieşean se arăta bucuros că nu era singurul politician care înţelegea să ducă lupta împotriva tratatelor de pace de la Paris. La 10 decembrie 1931, A.C. Cuza rostea un discurs în Camera Deputaţilor, în care sublinia unitatea de acţiune politică între Liga Apărării Naţionale Creştine şi Partidul Nazist: „Eu nu mă ascund — nu am nici o răspundere —, nu mă ascund să vă spun că toate simpatiile mele se îndreaptă către mişcarea lui Adolf Hitler din Germania, care cred că va izbuti şi care va aduce o prefacere adâncă în relaţiile dintre popoare şi va reconstitui cultura arică şi creştină împotriva dominaţiei jidăneşti internaţionale. Şi mă voi mărgini să vă aduc la cunoştinţă că între programul L.A.N.C. şi programul Partidului Naţional-Socialist al lui Hitler este legătura cea mai strânsă, este solidaritatea cea mai perfectă, şi că nimic nu ar putea să împiedice vreodată colaborarea L.A.N.C. cu Partidul Naţional-Socialist din Germania lui Adolf Hitler” [23].
Victoria naziştilor în Germania, în anul 1933, a fost, pentru A.C. Cuza, „un eveniment cu adevărat providenţial pentru noi” [24]. De asemenea, el se arăta entuziasmat de violenţele care aveau loc în Germania, declarând în Parlamentul României: „O formidabilă mişcare se ridică împotriva marxismului jidănesc şi se dau lupte de fiecare zi pe străzile oraşelor din Germania. În momentul de faţă, este o agitaţie extraordinară şi prevăd din cauza asta desfiinţarea Reichstagului în alcătuirea lui de astăzi, noi alegeri şi constituirea unui alt Reichstag care va însemna triumful definitiv al ideii naţional-creştine şi antisemite” [25].
Referitor la victoria naziştilor, şeful Ligii declara în Parlamentul României: „Dar astăzi, bine că am ajuns până aici, ca să mă învrednicesc de a trimite de la această tribună a Senatului României salutul meu de admiraţie deplină, ca vechi luptător, mai vechi decât dânsul cu mult, lui Hitler, care a pus problema jidănească şi a rezolvat această problemă în Germania” [26].
Cuza declara că îl cunoştea personal pe ideologul naziştilor, Alfred Rosenberg, căruia îi transmitea, din Parlamentul României, „sentimentele mele de admiraţie” şi pe care-l numea „distinsul conducător al politicii externe a Germaniei” [27].
În anul 1934, A.C. Cuza a participat la Congresul naziştilor de la Nürnberg, unde a intrat în contact cu Walter Franck şi Rudolf Hess. Înflăcărat de ideile naziste, el ajungea să prevestească în Parlamentul României „soluţia finală” iniţiată de nazişti în al Doilea Război Mondial: „Sunt trei fapte asupra cărora vă atrag atenţia, pentru că interesează această mişcare şi dovedesc că oamenii aceia nu sunt ca noi, să înceapă un lucru şi să-l lase neterminat. Ei nu se lasă până nu rezolvă definitiv problema pe care şi-au pus-o aici, a problemei jidăneşti” [28]. Între cele trei probleme amintite de Cuza, prima era aşa-numitul rasism „ştiinţific” al naziştilor. Urma semnarea Pactului Anticomintern de către Germania şi Japonia, la 25 mai 1936, care pentru A.C. Cuza reprezenta un act „de o însemnătate practică, imediată, covârşitoare în adevăratul înţeles al cuvântului […] tratat care are însemnătate mondială şi istorică”, deoarece „Kominternul condus de jidani […] lucrează la distrugerea celorlalte naţiuni” [29]. În final, el cerea ca România să preia exemplul naziştilor în privinţa evreilor: „Trebuie să-i luăm cum i-a luat Hitler în Germania, trebuie să-i luăm pe toate căile şi să rezolvăm problema iudaismului” [30].
Acuzat că ar fi fost influenţat de nazişti şi că ar fi imitat politica naziştilor în România, A.C. Cuza a negat vehement aceste învinuiri. El declara, la 28 noiembrie 1936, următoarele: „S-a spus că noi am imitat pe Hitler. Un singur fapt am să relev, anume că eu am scris primul meu studiu, «Generaţia de la 48 şi Era Nouă», în februarie 1889, iar Hitler s-a născut în acelaşi an, dar la 20 aprilie; presupun că nu aveam ce să luăm de la dânsul ca doctrină. Nu, domnilor, noi suntem premergătorii lui Adolf Hitler, pentru că am venit cum am arătat, de la 1889, când el abia se născuse.” După ce trecea în revistă contactele pe care le avusese cu diverşi lideri nazişti, precum Alfred Rosenberg şi Rudolf Hess, A.C. Cuza revenea la Hitler, evidenţiind că: „Nimeni n-a avut acţiunea pe care a avut-o Adolf Hitler. Pentru aceea avem pentru dânsul cea mai mare stimă şi cea mai mare admiraţie, unită cu o deplină recunoştinţă, pentru că, prin acţiunea sa, putem zice că ne-a salvat şi pe noi” [31]
Atitudinea politică a lui A.C. Cuza nu le-a rămas indiferentă liderilor nazişti. La congresul naţional-socialist de la Nürnberg din 1937, Julius Streicher declara, în faţa zecilor de mii de participanţi: „Lui A.C. Cuza din România ar trebui să i se ridice, de fapt, o statuie, căci este într-adevăr extraordinar cum acest om, cu toată vârsta lui înaintată, luptă şi astăzi împotriva pericolului mondial al iudaismului” [32]. De asemenea, ideologul naţional-socialiştilor germani, Alfred Rosenberg, declara despre A.C. Cuza: „El este, totuşi, mentorul antisemitismului european şi are în urma sa decenii de luptă politică, a cărei cunoaştere este de o deosebită importanţă” [33].
În anii 1918-1938, A.C. Cuza s-a remarcat ca o personalitate din sfera politicienilor revizionişti. Contactele externe cu forţele politice de extremă dreaptă, revizioniste, îi definesc cel mai bine atitudinea duşmănoasă faţă de hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris şi faţă de Liga Naţiunilor. Prin atitudinea sa, el s-a plasat pe o poziţie periculoasă faţă de integritatea teritorială a statului român, care avea să fie sfâşiat în anul 1940 tocmai de prietenii săi politici externi. Ura sa contra evreilor l-a împins spre o viziune de politică externă contrară intereselor României interbelice. Această ură l-a determinat să elaboreze cele trei principii de politică externă consecvent susţinute în anii interbelici, şi anume: revizuirea tratatelor, desfiinţarea Societăţii Naţiunilor şi alianţa cu Germania nazistă.
NOTE:
[1]. Apărarea Naţională, Arad, an II, nr. 39, 6 octombrie 1929.
[2]. Programul Ligii Apărării Naţionale Creştine, Doctrina Naţional-Creştină, de A.C. Cuza, Tipografia Naţională, Cluj, 1934.
[3]. O. Traşcă, D. Deletant, Al Treilea Reich and Holocaustul din România, 1940-1944. Documente din arhivele germane, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Bucureşti, 2007, p. 750.
[4]. Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 193.
[5]. Ibidem, p. 246.
[6]. Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, Bucureşti, 2001, p. 718.
[7]. Ibidem, vol. VII, Bucureşti, 2003, p. 448.
[8]. Ibidem, vol. IX, Bucureşti, 2006, p. 27
[9]. Pamfil Şeicaru, Un junimist antisemit: A.C. Cuza, Editura Carpaţi, Madrid, 1956., p. 11.
[10]. Stere Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Eurosong of Book, 1998, p. 193.
[11]. Ibidem, p. 194.
[12]. Ibidem, p. 192.
[13]. Eroarea teologiei şi adevărul bisericii. „Secta d-lui Cuza”, de A.C. Cuza, Iaşi, Tipografia „Trecerea Munţilor Carpaţi”, 1928, p. 10,11.
[14]. Declaraţii reproduse în Apărarea Naţională, nr. 52 din 31 decembrie 1937, p.4.
[15]. Pamfil Şeicaru, op.cit. p. 22.
[16]. Apărarea Naţională, nr. 36 din 1 septembrie 1929, p. 1.
[17]. Vezi articolul „Programul lui Hitler şi programul cuzist”, în Apărarea Naţională, nr. 21 din 5 octombrie 1930, p. 1.
[18]. Vezi „Chestiunea Tratatelor şi România. Discursul d-lui A.C.. Cuza în şedinţa Camerei Deputaţilor de la 13 decembrie 1930″, în A.C. Cuza, îndrumări de politică externă. Desfiinţarea Ligii Naţiunilor, revizuirea tratatelor. Alianţa României cu Germania. Discursuri parlamentare rostite în anii 1920-1936, Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, p. 44.
[19]. Înfrăţirea Românească, an VI, nr. 19-20 din 15 august 1930, p. 214
[20]. Apărarea Naţională, nr. 19 din 21 septembrie 1930, p. 1.
[21]. Ibidem, nr. 26 din 11 iunie 1933, p. 1.
[22]. Ibidem, nr. 38 din 3 septembrie 1933, p. 1.
[23]. A.C. Cuza, Îndrumări de politică externă… Discursuri parlamentare rostite în anii 1920-1936, p. 69.
[24]. Vezi Germania naţional-socialistă şi problema jidănească. Declaraţiile d-lui A.C. Cuza în Senatul României la 28 noiembrie 1936, ibidem, p. 141.
[25]. Ibidem, p. 36.
[26]. Germania naţional-socialistă şi problema jidănească… în Îndrumări de politică externă… Discursuri parlamentare rostite în anii 1920-1936, p. 141.
[27]. Ibidem.
[28]. Ibidem, p. 143.
[29]. Ibidem, p. 145.
[30]. Ibidem, p. 146.
[31]. Ibidem, p. 147.
[32]. Vezi articolul „D-l prof. A.C. Cuza elogiat la Congresul de la Nurenberg”, în Apărarea Naţională, nr. 38 din 21 septembrie 1937, p. 4.
[33]. Ottmar Traşcă, Dennis Deletant, op.cit., p. 750.
Sursă: după НОRIА BOZDOGHINĂ, Antisemitismul lui A.C. Cuza în politica românească. București, 2012.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 