REALISM SOCIALIST MOLDOVENESC: ION CANNA, «LA VADUL LUI SUVOROV»

Ion_Canna_1942 

Nu pot uita eu vara ceea, cînd unitățile Armatei Sovetice au slobozit Moldova de sub ocupanți. Erau zîle călduroase și nopți înstelate. În colhozul nostru «Calea lui Ilici» nu ne vedeam capul de lucru. Mai cu samă era ocupată brigada de zîdire: ea și lemn căra, și grajdul colhozului îl mîntuia de zîdit, și casele colhoznicilor remonta.

Într-o sară mă cheamă brigadirul și-mi zîce:

– Iată ce, Ștefane, tu măcarcă ești tînăr, dar ești dibaci la toate. Eu în tine am nădejde mai mult, decît în alții. Așa că aleje-ți trii oameni, cai și căruți și pornește-te în codrii Orheiului după lemne. Poftim și nareadul dela comitetul împlinitor raional.

Nici n-am dovedit să-mi eu sama, da brigadirul s-a întors și s-a dus. Am vrut să-l ajung, dar m-am răzgîndit. Ți-i pe plac ori nu ți-i pe plac porunca brigadirului – asta-i una, da dacă vrei să mănînci plăcinte cu mere, apoi nu te da înlături dela lucru.

Am îngrijit noi căruțile, ne-am luat demîncare și nătreț pentru cai și așa, pela revărsatul zorilor, ne-am pornit.

Dumneavoastră știți codrii Orheiului? Ce codri frumoși: stejari groși și tari, salcîmi buni, mesteacăni drepți ca lumînarea. Bine-ar fi să dormi în așa pădure, numai că nu s-a putut. Am încărcat noi căruțele cu lemn și așa, pe sub sară, ne-am pornit înnapoi acasă.

Caii ne arau vîrtoși, hrăniți, numai ridicai puha – și ei porneau la treapăt. Și cu toate aestea, soarele ne-a întrecut: s-a lăsat după Nistru și s-a făcut întuneric. Lîngă trecătoare l-am găsit pe podarul Irofte. Era el un om deamu bătrîn, alb ca luna, fața brăzdată de zbîrcituri și dinții roși de vremuri. În cap o cușmă roasă, în spete un zăbun vechi.

– Dizhămați caii, – ne-a propus Irofte cu un glas moale. – Aprindeți focul, mîncați și vă culcați. Da mîne, cum s-a lumina – îndată vă trec de ceea parte.

Am tras noi căruțile la Nistru, am dizhămat caii și le-am dat pleavă cu grăunțe. Timofte și Vasîle s-au dus să strîngă defoc, Andronic s-a dus să aducă apă, da eu am început să gătesc demîncatul.

Un foc mare s-a ridicat în întunericul nopții. Am scos noi din sac slănină, pîne, o rață friptă și un burlui cu vin. Și am închinat noi pentru viața fericită. Să înțăleje, că noi nu l-am trecut cu paharul nici pe moș Irofte, da în «păharul» cela încăpea aproape o litră și jumătate. S-a încălzit bătrînul, a rugumat pîne și o pulpă de rață și a început să ne întrebe despre viața colhoznică. Da Timofte-i răspunde:

– Dumneata, moș Irofte, mai bine povestește-ne despre Ștefan cel Mare, despre oștirea lui vitează.

Andronic din cînd în cînd arunca vreascuri în foc și atunci para focului lumina fețele noastre. Și moș Irofte la lumina focului sămăna cu un bătrîn din povești. Ochii lui erau acoperiți de sprîncene dese și lungi, întorlocate la rădăcina nasului, nasul ascuțit și cîrjoiet se înnălța pe fața întunecată de bătrînețe, dar cuvintele lui scoase din suflet și line curjeau ca apa cei de izvor.

El ne-a povestit cum s-au apărat de turci Orheiul și Hotinul, Benderul și Achermanul, cum se vărsa sîngele străbunilor, care își apărau pămîntul natal de năvălirea dușmanilor.

– Turcii erau mai tari, deaceea ne-au și bătut. Da amu să cerce dușmanul – mai va! Că amu sîntem atîtea noroade…

Podarul a scos din brîu chisăua, și, punînd bacun într-o pănușă de popușoi, și-a făcut o țîgară lungă și a aprins-o. Verijile ușoare de fum de tutun, rîdicîndu-se încetișor deasupra focului, dispăreau în întunericul nopții.

– Da locul ista, unde ședem noi, – prelunjea moș Irofte, – se numește Vadul lui Suvorov.

– Dece se numește el așa? – a întrebat Andronic.

– După numele marelui polcovodeț rus, – a răspuns moș Irofte. – Asta a fost demult, pecînd trăia încă bunelul meu Onică. Pe-atunci moldovenii trăiau în bojdeuci. Plăteau ei turcului bir și îi plăteau cu aur și oi și odată în patru ani le dădeau și pe fetele lor cele mai frumoase. Odată noaptea turcii au înconjurat sătuceanul, în care trăia și bunelul meu, și au început să grăbuiască. Pe femei și pe fete le-au legat, ca să le ducă la Constantinopol, da pe bărbați și băieți i-au strîns lîngă un rug și se găteau să-i ardă pe foc. Și iată, pe neașteptate, au auzit ei că pe celalt mal al Nistrului a cîntat cucoșul de trii ori.

«Ce poate să fie»? – s-au întrebat cu mirare unul pe altul cei osîndiți la moarte. Atunci bunelul Onică a rîdicat capul sus și a zîs:

«Dacă a cîntat cucoșul, – însamnă că degrabă s-a face zîuă». Și numai a zîs bunelul cuvintele estea, îndată întunericul a dispărut, s-a rîdicat lumina deasupra pămîntului și în cîmpie au răsunat împușcături de sînețe. Turcii s-au spăriet, au rupt-o la fugă, da din urmă îi mînau niște oameni și din fugă le tăiau capetele cu săbii ascuțite. Femeile și fetele plînjeau de bucurie, bărbații îi salutau pe oamenii necunoscuți, care i-au scăpat dela moarte. Apoi în sat a întrat o brișcă veche, la care arau înhămați niște roibi grași. În brișcă ședea un jeneral uscățiv, cu ochi albaștri și mintioși-mintioși. Da peptul lui nu se vedea din cruci și medalii. Bunelul Onică s-a apropiat de el, i-a închinat o pîne cu sare și-i zîce:

– Cei scăpați dela moarte te binecuvîntează pe tine și pe norodul, din sînul căruia ai ieșit tu.

Jeneralul a primit pînea, l-a sărutat pe bunelul Onică de trii ori – așa-i obiceiul lor – și zîce:

– Spune-le moldovenilor, că de az înnainte n-or mai vede ei turci pe pămînturile lor și că de az înnainte or trăi ei cu rușii.

Ș-a plecat jeneralul.

Stău bătrînii, se bucură, și tot încă nu le vine a crede, c-au rămas vii.

– Da cine-i oare jeneralul ista? – a întrebat un țăran, și la toți le părea rău, că nu l-au întrebat cum îl cheamă.

Atunci bunelul Onică a alergat acasă, a scos calul din grajd, a sărit pe el și a alergat călare mai răpede ca furtuna. L-a ajuns pe jeneralul și-i face sămn din mînă. Jeneralul a oprit caii și-l întreabă:

– Ce-ți trebuie, dragul meu?

– Moldovenii te roagă să le spui cum te cheamă, ca să te pomenească cît a trăi neamul lor.

– Las să-i pomenească pe soldații ruși, – a răspuns jeneralul, – da pe mine mă cheamă Suvorov.

Jeneralul a dat din mînă și vizitiul a pornit caii. Bunelul Onică a venit acasă și au hotărît moldovenii să numească locul ista pe Nistru – peunde rușii au trecut rîul – Vadul lui Suvorov.

Noi îl ascultam cu luare aminte pe podarul cel bătrîn, iar cînd el a mîntuit povestirea, Andronic a vrut să-l mai întrebe ceva, dar moș Irofte a rîdicat mîna sa osoasă și ne-a făcut sămn, că el încă n-a mîntuit de spus.

– Da amu noi îi zîcem locului ista – Vadul celor doi Suvorov. Nu mă întrebați dece – eu sîngur v-oi povesti. Trebuie să vă spun, că ocupanții – boierii români – n-au fost mai buni, decît turcii. Noi răbdam, dar totuș știam, că dreptatea a veni dela răsărit. Știam, că a veni zîua ceea, cînd Stalin a zîce: «Nu-s cu noi moldovenii – frații noștri depe malul drept al Nistrului. A venit vremea să-i slobozim».

Și zîua ceea a venit. De după Nistru s-au rîdicat avioane și au zburat peste rîu. Copii noștri aleargă și strigă: «Pe aripile lor îs stele roșii». Apoi au trecut Nistrul tancurile și mașinile. Și s-a pornit în Moldova o bucurie și o vesălie nemaipomenită! Norodul îi întîlnea pe eroii staliniști cu pîne și cu vin. Am ieșit eu la uliță, mă apropii de un tanc, da lîngă el stă un comandant tinerel, ia așa ca tine, – și bunelul a arătat cu dejetul la Andronic, – și îl întreb: «Cine ești?» – «Eu, – zîce, – bunelule, sînt leitenant sovetic, comandir de tanc, tancul meu cel dintîi a trecut Nistrul, fără podul dumneatale». L-am sărutat eu de trii ori, așa cum îi obiceiul rusesc, am închinat noi amîndoi cîte un păhărel de vin și ne-am strîns tare mînile unul altuia. Apoi leitnantul a sărit pe tanc, cum săream și eu pe cal, cînd eram tînăr, și ne zîce: «Fraților, la revedere!» Da eu îl întreb: «Ficiorașule, da cum te cheamă?» «Pe mine mă cheamă leitenantul Suvorov», – a răspuns el, – apoi a dat comanda și tancul s-a pornit din loc.

Eu nu știu, ce fel de rudă îi el cu jeneralul Suvorov, dar amu noi locul ista îl numin Vadul celor doi Suvorov.

Moș Irofte a stat de vorbit.

Deasupra pămîntului jilav răsărea soarele. Pe Nistru se așternea încetișor ceața dimineții.

Noi am trecut pe celălalt mal și ne-am pornit înainte. În urma noastră a rămas Vadul celor doi Suvorov.

ION CANNA – prozator. S-a născut în anul 1902 în satul Goian, raionul Dubăsari, într-o familie de țărani săraci. În anul 1926 I. Canna publică prima sa povestire ”Rîșnița”. Apoi apar povestirile: ”În lazaret”, ”Cînd calul rîde”, ”În gura mării”, ”Două întâlniri”, „Povestiri”, „Povestirea unui fost rob”.
În perioada celui de-al doilea război mondial se află la Moscova, lucrează la Comitetul unional pentru radiodifuziune, fiind în acelaşi timp şi preşedinte al Uniunii scriitorilor din RSSM. Momente din cel de-al doilea război mondial sunt zugrăvite de I. Canna în cartea „Fiica codrilor” (1945), paginile căreia sînt inspirate de lupta partizanilor pe teritoriul ocupat. O etapă nouă în activitatea literară a lui I. Canna o constituie cărţile „Pe coastele Nistrului” (1946), „Povestiri alese” (1948), „Pagini alese” (1956) ş.a. Povestirea „Mama” (1947) şi romanul „Dimineaţa pe Nistru” (1951) reflectă realitatea istorică apăsătoare din timpul primului război mondial şi din preajma Revoluţiei din Octombrie. A fost decorat cu Ordinul Lenin şi ordinul Drapelul Roşu de Muncă.
I. Canna a murit la 27 ianuarie 1979.

În imagine: Ion Canna, anul 1942.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s