Folosirea Holocaustului în scopuri politice
Dizolvarea sistemului comunist şi ulterioara dezintegrare a blocului sovietic la doar 44 de ani după înfrângerea celui de-Al Treilea Reich a generat considerabile controverse istorice. Probabil cea mai înfierbântată dintre acestea a urmat concluziilor incitante la care a ajuns Francis Fukuyama, specialist în ştiinţe politice, asociat unui grup consultativ de experţi de la Washington. într-o carte, publicată în 1992, Fukuyama conchidea, printre altele, că distrugerea celor două sisteme totalitare rivale ale secolului XX înseamnă nu numai triumful mondial al democraţiei liberale, ci şi sfârşitul istoriei, aşa cum o cunoaştem [1]. Din nefericire, concluziile optimiste ale lui Fukuyama s-au dovedit nefondate. Ele au fost negate, printre altele, de persistenţa conflictelor politice şi militare etnico-naţionaliste şi a animozităţilor rasiale şi religioase care continuă să afecteze multe regiuni ale lumii. Identificând corect înfrângerea Axei din 1945 şi prăbuşirea sistemului sovietic din 1989 drept faliment atât al nazismului, cât şi al comunismului, Fukuyama nu a luat în considerare durabilitatea, în unele locuri chiar intensificarea, naţionalismului, ideologie socială ce a premers cu peste un secol doctrinelor totalitare ale stângii şi dreptei.
Recrudescenţa naţionalismului xenofob în Europa de Est şi Centrală, aproape imediat după prăbuşirea imperiului sovietic, este un exemplu tipic. Conflictele etnico-naţionale şi disputele teritoriale, care au afectat această zonă plurilingvistică în perioada de până la primul război mondial şi în cea interbelică, au fost reprimate în epoca sovietică, fiind camuflate sub spoiala „internaţionalismului proletar”. După destrămarea sistemului comunist, aceste conflicte au reizbucnit cu o vehemenţă care i-a făcut pe mulţi analişti să opineze că evenimentele politice din Europa Centrală şi de Est de după 1989 denotă o reîntoarcere la trecut şi eşecul democraţiei liberale [2]. Acest regres în dezvoltarea politică a regiunii a fost agravat de conflictele sociale ce s-au accentuat şi extins datorită relativ rapidelor programe de trecere la economia de piaţă şi privatizare, iniţiate de regimurile postcomuniste.
Posibilităţile politice furnizate de nereuşita experimentului capitalist de a asigura satisfacţii economice imediate au fost – şi continuă să fie – exploatate de elementele naţionalist-xenofobe, care se opun atât liberalismului cât şi democraţiei constituţionale. Copiind metodele folosite în perioadele fascismului şi comunismului, aceşti naţionalişti – printre care şi mulţi istorici – sunt angajaţi într-o campanie politico-ideologică menită să creeze un viitor autoritarist pe gustul lor. Calificând democraţia şi liberalismul drept „străine” şi indezirabile, aceştia acţionează energic în ceea ce Arthur Schlesinger Jr. numeşte scrierea istoriei justificative, de disculpare. Cu procedee politice deprinse în timpul regimurilor naţionalist-socialiste pe care le-au sprijinit în trecut, sunt în mod cert implicaţi într-o acţiune calculată de realizare a agendei lor ideologice precise. În acest scop, folosind istoria ca pe o armă formidabilă de modelare a realităţii, exploatează puterea acesteia prin pervertirea adevărului şi denaturarea faptelor. În rescrierea şi reinterpretarea trecutului, aceşti profesionişti ai istoriei disculpative par a se ghida după lozinca de partid din celebra carte a lui George Orwell, 1984: „Cel ce controlează trecutul, acela controlează şi viitorul. Cel ce controlează prezentul, controlează trecutul.”
Acţiunea orwelliană a naţionaliştilor xenofobi de a rescrie şi a reinterpreta trecutul este evidentă în modul în care tratează Holocaustul. Recunoscând semnificaţia acestui tragic capitol în istoria naţională a evreilor şi în cea a lumii, elementele extremiste – de la şarlatani, care se autointitulează „revizionişti ai istoriei” la naţionaliştii xenofobi, printre care se numără şi mulţi lideri de partid sau aleşi în organele de conducere a statului, sunt angajaţi într-o campanie de spălare a istoriei, menită să pună la îndoială realitatea Holocaustului. Ei sunt hotărâţi nu numai să-i absolve pe conducătorii din perioada războiului şi pe colaboratorii acestora de orice responsabilitate pentru crimele comise împotriva evreilor, ci şi să înceţoşeze documentele – şi memoria – istoriei pentru a face lumea să uite caracterul şi consecinţele implicării naţiunilor lor în războiul nazist împotriva evreilor. Prin minimalizarea, distorsionarea sau chiar negarea Holocaustului, aceşti extremişti, urmărind diferite obiective politico-ideologice, deseori contradictorii, au consolidat componenta religioasă tradiţională şi cea rasială, de dată mai recentă, a antisemitismului cu tonalităţi noi, şi probabil mai virulente, de intoleranţă.
Atenuat şi controlat în perioada comunistă, când era camuflat sub masca anticosmopolitismului şi antisionismului, antisemitismul, în această nouă formă, a fost scos la iveală după prăbuşirea sistemului sovietic. Deşi amploarea şi intensitatea campaniei variază de la o ţară la alta, intelectualii xenofobi, formaţi şi cultivaţi sub discreditatele regimuri fascist şi comunist, au lansat o campanie concertată de spălare a dosarelor criminale din timpul războiului ale ţărilor lor.
Preocuparea pentru o istorie onorabilă este deosebit de intensă în Croaţia [3] şi în România. În România, intelectualii ultranaţionalişti s-au dedicat cauzei de a convinge poporul român – şi lumea întreagă – că în ţara lor n-a avut loc nici un fel de Holocaust [4]. Campania de spălare a istoriei pare să fi fost lansată în anii ’70, s-a întărit pe la mijlocul anilor ’80 şi a căpătat elan după prăbuşirea regimului naţionalist-socialist al lui Ceauşescu, în decembrie 1989.
Ca majoritatea ţărilor din Europa dominată de nazişti, România – fost satelit al Axei – nu s-a preocupat serios de înţelegerea Holocaustului. În perioada comunistă, Holocaustul a fost îngropat în gaura neagră orwelliană a istoriei. Deşi problema evreiască era tabu, antisemitismul continua să existe în întregul bloc sovietic, sub umbrela unor eufemisme politice. Spre deosebire de alte ţări din bloc însă, campania antisionistă a României a fost relativ benignă. În plus, dorind să-şi întărească imaginea de stat independent, România a refuzat să se alăture celorlalte state-surori în acţiunea de rupere a relaţiilor diplomatice cu Israelul după Războiul de Şase Zile şi nu a cedat presiunilor de a sprijini rezoluţia Naţiunilor Unite din 1975, ce echivala sionismul cu rasismul.
Tragedia evreimii române din timpul războiului a reapărut ca subiect de discuţie public pe la mijlocul anilor ’70, probabil ca reacţie la decizia politică a regimului ceauşist de a face curăţenie în dosarele istorice ale perioadei de război din România. Decizia avea menirea de a promova obiective ale politicii interne şi externe. Pe plan intern se urmărea ca treptat să se realizeze, printre altele, reabilitarea mareşalului Ion Antonescu, dictatorul pronazist din timpul războiului, şi purificarea dosarului de război al ţării. În sfera politicii externe, se urmărea îmbunătăţirea imaginii României în străinătate, opunând comportamentul autointitulat „umanitar” al României faţă de evrei în perioada războiului, barbariei germanilor şi, în special, celei a Ungariei -considerată inamicul tradiţional al românilor.
Liniile directoare generale ale acestei campanii de albire a istoriei au fost stabilite de însuşi Ceauşescu. Într-o declaraţie politică ce aborda în mod indirect calvarul evreilor din timpul războiului, Ceauşescu a distorsionat total datele de arhivă privind nimicirea a aproape 270.000 de evrei români şi ucraineni. El a redus numărul de „persoane” (termen pe care-l prefera celui de „evrei”) ucise la Iaşi, ca şi numărul celor „internaţi” pe „teritoriul sovietic vremelnic ocupat”. (Aceasta din urmă era o referire seacă la Bucovina de nord, Basarabia şi Transnistria, teritoriu ocupat de români între Nistru şi Bug, unde unităţi ale armatei şi jandarmeriei române au ucis un mare număr de evrei). În contrast, Ceauşescu a subliniat că „în perioada ocupaţiei horthysto-hitleriste, aproape 170.000 de cetăţeni (sic) din Ardealul de nord au fost trimişi la muncă forţată în Germania, sau în lagărele de concentrare, iar peste 100.000 dintre aceştia au fost ucişi” [5].
Conformându-se acestor directive, „istoricii oficiali” susţinuţi de partid s-au apucat într-o manieră justificativă să zugrăvească România lui Antonescu ca o ţară ce nu numai că a împiedicat Holocaustul, ci a şi oferit adăpost pentru mii de evrei străini, permiţându-le emigrarea în Palestina. Abordarea metodologică a acestei reprezentări istorice denaturate a situaţiei evreilor din perioada antonesciană este pe atât de falsă, pe cât este de lacunară din punct de vedere ştiinţific. În mod exact, această abordare:
♦ Minimalizează în general sau distorsionează sensul măsurilor antisemite şi legilor antievreieşti adoptate de guverne succesive ale României, începând cu cele iniţiate de regimul Goga-Cuza la sfârşitul anului 1937 şi culminând cu cele impuse în perioada antonesciană (1940-1944).
♦ Aproape neglijează ori justifică rolul României, de aliat al Axei – care a furnizat o armată, a doua ca mărime, în războiul împotriva Uniunii Sovietice, armată care a fost în mare parte nimicită la Stalingrad -, şi evidenţiază contribuţia ţării la efortul de război al Aliaţilor de după 23 august 1944, când a trecut de partea acestora.
♦ Denaturează rolul jucat de Regele Mihai şi de liderii partidelor antifasciste în această volte face şi califică măsurile punitive luate împotriva mareşalului Antonescu drept acte de „trădare”.
♦ Nu recunoaşte uciderea a aproape 270.000 de evrei români şi ucraineni de către unităţi ale armatei şi jandarmeriei române în zone din Moldova, Bucovina, Basarabia şi Transnistria.
♦ Se concentrează pe măsurile oportuniste, „moderate”, pe care guvernul antonescian le-a adoptat după finele anului 1942 şi, mai ales, după înfrângerea zdrobitoare suferită de armata română la Stalingrad, accentuând refuzul României de a accepta aplicarea programului „soluţiei finale” în Vechiul Regat şi în sudul Transilvaniei.
♦ Nu recunoaşte sau nu tratează adecvat faptul că în Vechiul Regat şi în Transilvania de sud aproape 10% din locuitorii evrei au fost ucişi în primul rând de români fideli Gărzii de Fier şi mareşalului Antonescu şi nu ţine seama de faptul că supravieţuitorii, recunoscători de a fi scăpat cu viaţă, au fost privaţi de slujbe, deci de mijloace de trai, ca şi de drepturi şi libertăţi civile.
♦ Prezintă acţiunile „umanitare” ale ţării din timpul războiului în opoziţie cu barbaria Ungariei, echivalând poziţia României cu cea a Bulgariei şi a Danemarcei.
♦ Aruncă responsabilitatea pentru unele excese antievreieşti, despre care recunoaşte că s-au petrecut în România, pe umerii germanilor şi ai „câtorva legionari greşit orientaţi sau ultrazeloşi”.
♦ Justifică masacrarea evreilor români din Bucovina şi Basarabia prin autoapărarea împotriva iudeo-bolşevicilor şi a colaboraţioniştilor în slujba sovieticilor.
♦ Evidenţiază şi exploatează tragedia evreilor din Transilvania de nord, aflată sub stăpânirea Ungariei, ceea ce face parte integrantă dintr-o campanie politică împotriva Ungariei şi a ungurilor [6].
Prezentările istorice ale intelectualilor naţionalişti xenofobi urmăresc să exploateze Holocaustul în scopuri politice. Recurgând la o abordare deductivă, aceste prezentări păcătuiesc printr-o extremă lipsă de obiectivitate şi analiză critică. Disculpante prin natura lor, ele muşamalizează masacrele împotriva evreilor, iniţiate şi comise de unităţi ale armatei şi jandarmeriei române, şi evidenţiază – nu fără justificare – cruzimea cu care ungurii s-au alăturat în 1944 forţelor SS în aplicarea programului „soluţiei finale” în Ungaria [7].
Această distorsionare a istoriei este reflectată, de asemenea, în modul contradictoriu în care naţionaliştii prezintă comunităţile evreieşti din Bucovina şi din Basarabia, ajunse sub control sovietic în iunie 1940, şi pe cele din Transilvania de nord, trecute în stăpânirea Ungariei două luni mai târziu. Deşi toate aceste comunităţi au făcut parte din România Mare între 1918 şi 1940, soarta lor, în final tragică, a fost o reflectare a vicisitudinilor celui de-al doilea război mondial. Cele din Bucovina şi din Basarabia au fost exterminate în cea mai mare parte de unităţi ale armatei şi jandarmeriei române în timpul primilor doi ani ai războiului antisovietic (1941-1943), când regimul antonescian era, evident, convins că Axa va câştiga războiul. Evreii din Transilvania de nord au fost lichidaţi împreună cu alţi evrei provinciali ai Ungariei de către SS şi complicii lor unguri la scurt timp după ocuparea ţării de către Germania, la 19 martie 1944. Până atunci, la fel ca şi ceilalţi evrei din Ungaria, supravieţuiseră, deşi fuseseră supuşi multor măsuri discriminatorii [8].
În pofida acestor realităţi, naţionaliştii români justifică masacrarea evreilor din Bucovina, Basarabia şi Transnistria ca „acte de autoapărare” împotriva inamicilor „comunişti şi prosovietici”. În schimb, nimicirea evreilor din Transilvania de nord este atribuită aproape în exclusivitate cruzimii ungurilor. Mai mult, în timp ce aceşti naţionalişti prezintă relaţiile dintre românii şi evreii din Bucovina şi Basarabia ca antagoniste, înfăţişându-i pe evreii din aceste regiuni ca procomunişti şi prosovietici, ei descriu situaţia dificilă a evreilor din Transilvania de nord în termeni aproape filosemiţi. Exploatând Holocaustul evreilor din Ungaria pentru scopurile lor politice, naţionaliştii pretind că, în timpul celor patru ani de stăpânire a Ungariei asupra Transilvaniei de nord, românii şi evreii au fost uniţi prin suferinţă într-o adevărată simbioză. Măsurile discriminatorii adoptate de Ungaria în perioada nazistă au fost aproape în exclusivitate antievreieşti; cu toate acestea, naţionaliştii români prezintă suferinţele românilor, produse de unguri, ca fiind chiar mai mari decât cele îndurate de evrei. Unul dintre aceşti naţionalişti pretinde că de fapt trăsătura principală a Holocaustului din Transilvania de nord a fost caracterul său antiromânesc şi nu antisemit [9].
Campania politică de spălare a istoriei, cu tendinţe antiungureşti, este cuplată cu acţiunea bine regizată de treptată reabilitare a mareşalului Antonescu. Naţionaliştii îl înfăţişează pe dictator ca:
♦ patriot care a luptat pentru refacerea integrităţii teritoriale a României Mari;
♦ erou care a purtat un război împotriva Uniunii Sovietice pentru redobândirea Bucovinei de nord şi a Basarabiei şi pentru apărarea Europei creştine de pericolul bolşevismului;
♦ diplomat-oştean care a militat pentru restituirea Transilvaniei de nord de către unguri;
♦ umanist, care nu numai că a salvat evreii din România, ci a oferit refugiu pentru mii şi mii de evrei unguri şi alţi evrei, facilitându-le plecarea în Palestina.
Portretizarea lui Antonescu drept „salvator al evreilor” face parte din campania politică a naţionaliştilor împotriva Ungariei şi a ungurilor. Falsificată şi distorsionată, tragedia evreilor din Ungaria şi din România este folosită ca instrument pentru realizarea unor scopuri de politică internă şi externă. Aceşti purificatori ai istoriei nu numai că nu spun nimic în legătură cu implicarea personală a mareşalului în masacrarea evreilor din Bucovina de nord şi din Basarabia, dar nu prezintă nici contextul istoric care a făcut posibilă supravieţuirea marii majorităţi a evreilor din Vechiul Regat şi din sudul Transilvaniei. Ei ignoră, în avantajul lor, înţelegerea iniţială a guvernului României cu SS de a-i supune pe aceşti evrei programului „soluţiei finale” a naziştilor şi trec cu vederea circumstanţele care l-au determinat să se răzgândească [10]. Aceşti cronicari nu-şi mai amintesc că multe dintre acţiunile umanitare ale României din timpul războiului – precum trecerea ilegală a evreilor unguri şi a altor refugiaţi peste graniţa ungaro-română, emigrarea lor în Palestina şi repatrierea supravieţuitorilor evrei din Transnistria – au fost, în mare parte, favorizate de venalitatea diferiţilor oficiali români, de finanţările organizaţiilor evreieşti din străinătate şi, în primul rând, de faptul că mareşalul Antonescu a realizat că Axa va pierde războiul [11].
Relatările mai sofisticate, dar la fel de deformate despre Holocaust sunt consacrate, mai ales, problemei nimicirii evreilor din Transilvania de nord, regiune deţinută de Ungaria între septembrie 1940 şi octombrie 1944 [12]. Responsabilitatea ungurilor pentru nimicirea a aproape 570.000 de evrei, inclusiv a peste 100.000 de evrei din Transilvania de nord, este asociată cu politica antiromânească a regimului horthyst. Prezentările naţionaliştilor referitoare la implicarea şi responsabilitatea Ungariei în ceea ce priveşte Holocaustul din Transilvania de nord sunt deformate pentru a corespunde obiectivelor politice româneşti: se evidenţiază nu numai politica revizionistă a Ungariei, îndreptată împotriva României, ci şi politicile rasiale ale acesteia din perioada de război, calificate drept deopotrivă antievreieşti şi antiromâneşti [13]. În anii din urmă, lui Antonescu i s-a atribuit şi meritul de a fi salvat un număr mare de evrei unguri, prin aceea că le-a oferit refugiu în România şi le-a permis emigrarea în Palestina [14]. Şi a făcut toate acestea, subliniază ei, în ciuda existenţei legii din 29 mai 1944, care stipula pedeapsa cu moartea pentru evreii care intrau ilegal în ţară. Însă aceste afirmaţii se contrazic cu amintirile lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului pentru reglementarea regimului evreilor din România. Conform spuselor lui Lecca, mareşalul nu avea cunoştinţă de prezenţa refugiaţilor evrei unguri în ţară. Dacă ar fi ştiut de ei, subliniază fostul împuternicit, Antonescu „ar fi dat ordin ca legea să se aplice şi ei să fie împuşcaţi… împiedicând astfel pe alţi evrei unguri să-şi încerce norocul în România” [15].
Campania de dezinfectare a dosarelor istorice privind comportamentul României în ceea ce-i priveşte pe evrei s-a intensificat pe la mijlocul anilor ’80, când naţionaliştii români au profitat de apariţia unor relatări, în cea mai mare parte nefondate, despre operaţiuni de salvare efectuate peste graniţa ungaro-română. Aceste relatări au fost făcute publice de doi oameni în vârstă, care aveau interese personale comune: dr. Moses Carmilly-Weinberger [16], fost Şef Rabin al micii comunităţi evreieşti neologe din Cluj, şi dr. Raoul Şorban, pictor şi profesor universitar de istoria artei la Bucureşti. Primul era interesat să găsească un sprijin solid împotriva acuzaţiilor postbelice ce i-au fost – şi continuă să-i fie – aduse. Se spune că, deşi avea cunoştinţă despre deportarea la Auschwitz, şi-a abandonat turma de credincioşi, fugind în România în ajunul acţiunii de ghetoizare a evreilor din Transilvania de nord (2 mai 1944), lăsând membrii congregaţiei să se descurce singuri, fără sprijinul moral şi îndrumarea spirituală a rabinului lor şi fără să le aducă la cunoştinţă ce soartă groaznică îi aştepta [17]. Prin asocierea sa cu Şorban, rabinul Carmilly-Weinberger a fost, se pare, hotărât să găsească date care să coroboreze afirmaţia sa că fuga fusese, de fapt, o importantă „misiune de salvare”. Şorban, un român eşenţialmente oportunist, demonstrând o exagerată siguranţă de sine şi o vehementă pornire antimaghiară, a fost probabil dornic să obţină recunoaşterea des afirmatelor sale activităţi proevreieşti şi antinaziste din timpul războiului.
Rabinul Carmilly-Weinberger şi Şorban şi-au urmat carierele lor distincte în părţi diferite ale lumii şi nu au fost în contact direct timp de mai bine de patruzeci de ani [18]. Însă, după ce rabinul Carmilly-Weinberger a luat iniţiativa în 1985, cei doi au intrat într-un evident Interessengemeinschaft, care, curând, a condus la promovarea simultană a intereselor fiecăruia. Ei au creat şi au răspândit relatări despre acţiuni de salvare a evreilor peste graniţa ungaro-română în timpul celui de-al doilea război mondial, pe care oamenii de ştiinţă nu le-au putut corobora nici cu date din literatura consacrată despre Holocaust şi nici cu cele existente în fondurile arhivistice [19]. Cu trecerea timpului, aceste relatări au devenit şi mai extravagante şi – după cât se poate observa – mai orientate către servirea intereselor proprii, furnizând, în acelaşi timp, muniţie pentru naţionaliştii implicaţi în spălarea istoriei.
Pe lângă multiplele conferinţe, articole şi interviuri ale rabinului Carmilly-Weinberger, publicate în România, ce puneau în opoziţie în mod subiectiv comportamentul „pozitiv” al ţării în timpul războiului cu cel „barbar” al Ungariei, naţionaliştii români au exploatat inteligent titlul de Drept al Popoarelor, obţinut de Şorban [20].
Relatările esenţialmente nefondate ale celor doi au fost larg propagate în mass-media, mai ales de posturile şi publicaţiile naţionaliste şi neofasciste. Ele au fost prezentate şi într-un documentar românesc de televiziune, difuzat în Bucureşti şi în alte părţi ale lumii, inclusiv în Israel şi SUA [21]. Interesant este faptul că absolut nici unul dintre detaliile senzaţionalelor relatări de salvare, prezentate după 1985, nu apar în ediţiile din 1970 şi 1988 ale memoriilor rabinului Carmilly-Weinberger [22]. Acestea lipsesc şi din lunga declaraţie scrisă de Şorban în închisoare, la 14 iunie 1945 [23], atunci când amintirile-i erau încă proaspete, iar interesele sale personale i-ar fi dictat să evidenţieze aceste fapte.
Intrat în posesia râvnitului titlu de Drept al Popoarelor, Şorban nu numai că a cules considerabile recompense financiare şi de alt fel [24], ci a jucat şi un rol important în continua campanie de spălare a istoriei, inclusiv în reabilitarea mareşalului Antonescu. Serviciile rabinului Carmilly-Weinberger au fost şi ele răsplătite cum se cuvine. În afara recunoaşterii oficiale de „erou salvator”, autorităţile române au înfiinţat un Institut de ebraică şi istorie a evreilor, care-i poartă numele, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca [25].
Campania de reabilitare a mareşalului Antonescu s-a intensificat în anii ’90. Reuşind să ridice statui în onoarea sa la Slobozia (22 octombrie 1993) şi Piatra Neamţ (12 noiembrie 1994), naţionaliştii se pregătesc, se pare, să ridice o alta în oraşul Bacău, odată cu înfiinţarea muzeului Ion Antonescu [26]. Aşa cum i s-a amintit preşedintelui României, Ion Iliescu, la 18 iulie 1995, de către senatorul american Alfonso D’Amato şi de către Christoplier H. Smith, conducătorii Comisiei pentru securitate şi cooperare în Europa, „nici o altă naţiune europeană nu a ridicat statui vreunui criminal de război de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace”. Oficialii americani i-au solicitat totodată preşedintelui României să se facă „o declaraţie publică prin care Antonescu să fie denunţat drept criminal de război şi aliat al naziştilor”, prevenindu-l că prin „continuarea eforturilor de a-l cinsti pe Antonescu ca erou naţional… se pun bazele renaşterii fascismului, antisemitismului şi naţionalismului primitiv pe criterii etnice în România”.
Istoria este o armă formidabilă, ce devine deosebit de periculoasă, având o mare putere de corupere, în mâinile naţionaliştilor şovini decişi să o remodeleze. Ideologii naţionalişti români sunt angajaţi în scrierea unei istorii de disculpare, apărând cu asiduitate activitatea lui Antonescu din timpul războiului, inclusiv politica sa în privinţa evreilor. Ei se străduiesc nu numai să realizeze reabilitarea lui, ci şi să pună bazele unei noi ordini politice şi sociale care să reflecte concepţia naţionalistă a mareşalului: o Românie Mare omogenă din punct de vedere etnic, simultan naţional-creştină, antiliberală, antidemocratică şi antimonarhică.
Este responsabilitatea oamenilor de ştiinţă şi a persoanelor de bună credinţă de pretutindeni să-i contracareze. Pentru că, dacă acţiunea de spălare a istoriei nu este oprită sau, cel puţin, demascată, aceasta ar putea, precum un virus de computer, să afecteze scrierile istorice corecte şi autentice, întinând capitolul istoric al Holocaustului.
Note
[1]. Francis Fukuyama, The End of Histoiy and the Last Man (Sfârşitul istoriei şi ultimul om), New York, The Free Press, 1992.
[2]. Shlomo Avineri, The Return of History and the Consequences for the Jewish Communities in Eastern Europe (Repetarea istoriei şi consecinţele acesteia pentru comunităţile evreieşti din Europa de Est), în The Danger of Anti-Semitism in Central and Eastern Europe in the Wake of 1989-1990 (Pericolul antisemitismului în Europa Centrală şi de Est după 1989-1990), ed. Yehuda Bauer, Ierusalim, The Hebrew University, 1991, p. 95-101.
[3]. Modul în care este tratat Holocaustul în Croaţia şi în alte ţări din fostul bloc sovietic depăşeşte tema acestei comunicări.
[4]. Pentru unele amănunte, Victor Eskenasy, The Holocaust and Romanian Historiography: Communist and Neo-Communist Revisionism (Holocaustul şi istoriografia românească: revizionismul comunist şi neocomunist), în The Tragedy of Romanian Jewty (Tragedia evreilor români), ed. Randolph L. Braham, New York, The Rosenthal Institute for Holocaust Studies of the City University of New York, 1994, p. 173-236. (Citat în continuare ca Braham, Tragedy); Alexandru Florian, Treatment of the Holocaust in Romanian Textbooks (Modul de tratare a Holocaustului în manualele româneşti), ibid., p. 237-285.
[5]. Nicolae Ccauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, 1975, p. 570.
[6]. Pentru relatări privind atitudinea României faţă de evrei, Braham, Tragedy, ca şi scrierile lui Jean Ancel, inclusiv Documents Concerning the Fate of Romanian Jewty During the Holocaust (Documente privind soarta evreilor din România în timpul Holocaustului), New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986-1987, 12 vol., şi The Romanian Way of Solving the „Jewish Problem ” in Bessarabia and Bukovina, June-July 1941 (Modul românesc de soluţionare a „problemei evreieşti” din Basarabia şi Bucovina, iunie-iulie 1941), în Yad Vashem Studies, vol. 19, Ierusalim, Yad Vashem, 1988, p. 187-232.
[7]. Holocaustul din Ungaria şi responsabilitatea germanilor şi ungurilor pentru acţiunea de nimicire a evreilor unguri sunt detaliate în Randolph L. Braham, The Politics of Genocide: The Holocaust in Hungary (Politica genocidului: Holocaustul în Ungaria), ed. a 2-a, New York, The Rosenthal Institute for Holocaust Studies of the City University of New York, 1994. (Citat în continuare ca Braham, Politics).
[8]. Pentru amănunte privind nimicirea evreilor din Transilvania de nord, Braham, Politics, capitolul 18, şi Randolph L. Braham, Genocide and Retribution. The Holocaust in Hungarian – Ruled Northern Transylvania (Genocid şi răzbunare. Holocaustul în Transilvania de nord, aflată sub stăpânirea Ungariei), Boston, Kluwer Nijhoff, 1983.
[9]. Recenzia cărţii Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (ed. Mihai Fătu şi Mircea Muşat, Bucureşti, Editura Politică, 1985), în Luceajarul, Bucureşti, 21 iunie 1986.
[10]. Jean Ancel, Plans for the Deportation of the Romanian Jews. Their Discontinuation in Light of Documentaty Evidence. July-October 1942. (Planurile pentru deportarea evreilor din România. Abandonarea acestora în lumina probelor documentare. Iulie-octombrie 1942), în Yad Vashem Studies, vol. 16, Ierusalim, Yad Vashem, 1984, p. 381-420.
[11]. Pentru detalii în legătură cu denaturările istoricilor români, inclusiv ale celor asociaţi în trecut cu actualmente defunctul Institut de istorie al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Victor Eskenasy, The Holocaust and Romanian Historiography: Communist and Neo-Communist Revisionism (Holocaustul şi istoriografia românească: revizionismul comunist şi neocomunist), op. cit.; Radu Ioanid, How Romania Reacted to the Holocaust, 1945-1992, (Cum a reacţionat România faţă de Holocaust, 1945-1992), în The World Reacts to the Holocaust (Reacţiile lumii la Holocaust), ed. David Wyman, Baltimore, MD, The Johns Hopkins University Press, 1996, p. 225-253. Aşa cum demonstrează Eskenasy, mulţi dintre „istoricii comunişti” sprijiniţi de Ceauşescu au trecut în tabăra forţelor naţionalist-şovine şi de extremă dreaptă din epoca postceauşistă. V. şi Michael Shafir, Marshal Ion Antonescu and Romanian Politics (Mareşalul Ion Antonescu şi politica românească), RFE/RL Research Report, vol. 3, nr. 6, februarie 1994, p. 22-28.
[12]. Oliver Lustig, Jurnal însângerat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. Relatările sale, într-o notă personal-romanţată, despre tragedia evreilor din Transilvania de nord, i-au câştigat aprecierea multor naţionalişti români; v. Lâszlo Fey, Eloitelet es Karrierizmus (Prejudecată şi carierism), Szabadsag, Cluj-Napoca, 22 mai 1996.
[13]. Printre alţii, Adrian Riza, România, pământ al speranţei. Fascism şi antifascism pe meleaguri transilvane. Reţeaua omeniei, în Almanahul „Luceafărul” 1986, Bucureşti, 1986, p. 63-92; Teroarea horthyslo-fascistă în nord-vestul României, op. cit.
Este interesant că multe dintre prezentările istorice ce se concentrează asupra „umanitarismului” românesc din timpul Holocaustului îşi bazează ocazional „documentaţia” pe lucrările autorului, inclusiv The Politics of Genocide şi Genocide and Retribution, citate mai sus. Dar citatele sunt folosite selectiv şi în afara contextului, fiind ignorate secţiunile „negative” care se referă la implicarea românilor în masacrarea evreilor din România şi din regiunile ocupate de România în Uniunea Sovietică.
[14]. Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România. Un dialog Raoul Şorban — Adrian Păunescu, Bucureşti, 17 ianuarie 1996, în „Totuşi iubirea”, nr. 2, ianuarie, nr. 4, 1-8 februarie, nr. 5, 8-15 februarie 1996 (titlurile ultimelor două părţi ale interviului sunt diferite). Afirmaţiile, evident neadevărate, făcute de Raoul Şorban, un Drept al Popoarelor, sunt detaliate în altă parte (v. nota 19).
[15]. Eu i-am salvat pe evreii din România, Bucureşti, Roza Vânturilor, 1994, p. 289. Despre fundamentarea şi caracterul lucrării, Lya Benjamin, Radu Lecca şi salvarea evreilor din România, „Revista Cultului Mozaic”, Bucureşti, 16 noiembrie 1994.
[16]. Numele său originar, Weinberger, a fost schimbat în Carmilly-Weinberger la scurt timp după ce a venit în Palestina, în 1944.
[17]. Lâszlo Eros, Dr. Moshe Carmilly interjujanak margojara (Pe marginea interviului dr. Moshe Carmilly), „Szabadsag” (Libertatea), Cluj, 16 mai 1991; scrisoarea adresată, la 13 iulie 1991, rabinului Carmilly-Weinberger de către Eros, unul dintre supravieţuitorii din Cluj. Fuga rabinului Carmilly-Weinberger şi neadevărul aşa-numitelor acţiuni de salvare au fost demascate chiar şi de unii dintre foştii lui elevi, printre care Alice Kaye (născută Hirsch) şi Alice Kandel (născută Gulkovski), ambele din Australia. Copii după declaraţiile lor, ca şi după scrisoarea lui Eros, se află în arhiva autorului acestui studiu.
[18]. Rabinul Carmilly-Weinberger ştia unde se află Şorban la începutul anului 1973, când nu s-a arătat deloc entuziasmat să sprijine iniţiativa profesorului A. Ronen de la Universitatea din Tel Aviv privind recunoaşterea lui Şorban de către Yad Vashem ca Drept al Popoarelor.
[19]. Pentru amănunte, Randolph L. Braham, Romanian Nationalists and the Holocaust (Naţionaliştii români şi Holocaustul), Holocaust and Genocide Studies (Studii asupra Holocaustului şi genocidului), Washington, vol. 10, nr. 3, iarna 1996, p. 211-251; de acelaşi autor, A tortenelem atirasa I. resz. A roman nacionalistak es a Holocaust (Rescrierca istoriei. Partea I. Naţionaliştii români şi Holocaustul), „Valosag” („Realitatea”), Budapesta, nr. 5, iunie 1996, p. 59-73; Partea II, nr. 6, iulie 1996, p. 54-72.
[20]. Yad Vashem i-a acordat lui Şorban titlul de Drept al Popoarelor la 6 noiembrie 1986. Potrivit spuselor unui oficial de rang înalt din Departamentul pentru desemnarea Drepţilor Popoarelor, distincţia i-a fost acordată „aproape în exclusivitate datorită presiunilor neîntrerupte exercitate de rabinul Carmilly-Weinberger”. Dosarul de la Yad Vashem al lui Şorban nu conţine mărturia nici unei persoane dintre pretinsele „mii” salvate de Şorban şi de rabin. Spre deosebire de alte dosare, cel al lui Şorban nu cuprinde nici confirmarea experţilor în probleme ale Holocaustului din România sau Ungaria în ceea ce priveşte meritul persoanei. Printre documentaţia acceptată drept „dovadă” se află scrierile lui Adrian Riza, hagiograful naţionalist al lui Ceauşescu, bun prieten personal şi de ideologie al lui Şorban. Pentru mai multe detalii despre controversata decizie a Yad Vashem, v. nota 19.
[21]. Purtând titlul Drumul vieţii, documentarul a fost realizat de Manase Radnev, care a publicat aceeaşi relatare, cu toate exagerările şi neadevărurile ei, în numerele din septembrie şi octombrie 1992 ale publicaţiei „Magazin istoric”, Bucureşti. Pentru critica filmului, Randolph L. Braham, A TV Documentary on Rescue During the Holocaust: A Case of History of Cleansing in Romania (Un documentar de televiziune despre operaţiuni de salvare în timpul Holocaustului. Un studiu de caz referitor la falsificarea istoriei în România), East European Quarterly, iunie 1994, p. 193-203.
[22]. Versenyfutas a halallal (Cursa contra morţii), în A Kolozsvari zsidosag emlekkonyve (Cartea memorială a evreilor din Cluj), ed. Mozes Carmilly-Weinberger, New York, The Editor, 1970, p. 213-235. În ediţia puţin diferită în limba engleză, intitulată The Tragedy of Transylvanian Jewry (Tragedia evreilor din Transilvania), p. 286-304.
[23]. Arestat la câteva luni după eliberarea Transilvaniei de recent aliatele trupe româneşti şi sovietice, Şorban a scris o lungă declaraţie în apărarea sa. Datată 14 iunie 1945, declaraţia se află în dosarul 59/1946 (fost dosar 181/1945) al Tribunalului Popular din Cluj, Ministerul Afacerilor Interne, Bucureşti, ds. 40030, vol. 17.
[24]. Sprijinit de Yad Vashem şi recomandat cu deosebită căldură de rabinul Carmilly-Weinberger, Şorban a primit subvenţii în dolari din partea Claims Conference, a Fundaţiei Ostberg şi a Fundaţiei Evreieşti pentru Salvatorii Creştini (ADL), toate din New York. În plus, fiica lui, Cristina, şi-a putut continua studiile la Tehnion „pe o bursă, primind o alocaţie lunară de 500 NIS pentru trai, pe lângă cazare şi asigurare de sănătate gratuite”. Pentru amănunte, nota 19.
[25]. Despre istoricul şi activităţile acestui Institut, ibid.
[26]. Cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău, muzeul se construieşte sub îndrumarea lui Viorel Căpitanu, directorul său, şi a Rozaliei Burnea, arhitect. „Azi”, Bucureşti, 8 mai 1996. Potrivit unei comunicări din 5 iulie 1996 făcută de Mircea Dan Geoană, ambasadorul României în SUA, ştirea din „Azi” este eronată, Muzeului din Bacău fiindu-i atribuit numele lui Iulian Antonescu, fost director în Ministerul Culturii din România.
RANDOLPH L. BRAHAM este profesor emerit de ştiinţe politice la The City College şi The Graduale Center of the City University of New York şi director al Institutului Rosenthal pentru Studii asupra Holocaustului. Este autorul a numeroase lucrări de politică comparată şi referitoare la Holocaust, inclusiv al ediţiei revizuite şi extinse a cărţii The Politics of Genocidc. The Holocaust in Hungary (Politica genocidului. Holocaustul în Ungaria), 1994.
Sursă: ”Exterminarea evreilor români și ucraineni în perioada antonesciană”, București, 2002
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 