Teritoriul Bucovinei rămas între hotarele României după anexarea Bucovinei de nord de către Uniunea Sovietică a fost denumit Bucovina de sud. Această regiune, populată în marea ei majoritate de români şi de o mică minoritate ucraineană, a cuprins judeţele Câmpulung şi Suceava şi partea de sud a Rădăuţiului. Cele două judeţe nordice, Storojineţ şi Cernăuţi, şi partea de nord a Rădăuţiului au fost anexate Uniunii Sovietice. În august 1938, regele Carol hotărâse să organizeze o reformă administrativă. Ţara a fost atunci împărţită în zece ţinuturi, condus, fiecare, de un rezident regal. În nord-estul României s-a înfiinţat o nouă provincie administrativă cu numele de Bucovina, la care s-a adăugat un judeţ care dintotdeauna aparţinuse Regatului, Dorohoi. În fruntea acesteia a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu. În iunie 1940, când Bucovina de nord a fost anexată Uniunii Sovietice, judeţul Dorohoi a rămas în România, redevenind parte din Regat. După eliberarea Bucovinei de nord, în iulie 1941, judeţul Dorohoi a revenit la Bucovina [1], fiind subordonat noului Guvernământ de la Cernăuţi.
Această manevră administrativă a avut consecinţe dezastruoase asupra populaţiei evreieşti din Dorohoi, întrucât astfel soarta lor a fost legată de soarta tragică a evreilor din Bucovina şi Basarabia. În regimul antonescian, Guvernământul Bucovinei a fost extins prin adăugirea judeţului Hotin din Basarabia, dar aceasta n-a influenţat soarta evreilor din judeţ întrucât, oricum, evreii Basarabiei erau sortiţi deportării şi nimicirii.
În Bucovina de sud, fară judeţul Dorohoi, trăiau, în anul 1930, 26.021 evrei, în decursul unui deceniu, acest număr a suferit o mică modificare, astfel că în anul 1939 Institutul Central de Statistică aprecia numărul evreilor de acolo la 25.298 de suflete. Dispunem de date exacte: recensământul general din 6 aprilie 1941, care s-a desfăşurat în România micşorată, şi recensământul locuitorilor „cu sânge evreiesc”, care a avut loc în Bucovina, la ordinul cabinetului militar al Guvernământului Bucovinei; acest recensământ a fost condus de autorităţile Guvernământului între 15 mai şi 20 iunie 1942, şi nu de către Centrala Evreilor, ca în toată România [2].
În iulie 1941, mii de evrei din târgurile şi satele din judeţul Suceava au fost evacuaţi în orăşelele judeţului: Cacica, Solea, Ilişeşti, Bălăceanca, Arbore, Comăneşti etc. Ei au fost încartiruiţi în locuinţele evreilor şi în sinagogi şi s-au întreţinut din ajutoarele comunităţilor. Din judeţul Câmpulung au fost concentraţi în oraşul Câmpulung şi în târgurile mari. Câteva sute au fost alungaţi din satele Iacobeni şi Dorna Cândreni şi din alte câteva sate mici şi au fost transferaţi la Vatra Dornei. Din plasa Gura Humorului circa 800 au fost evacuaţi în oraşul de reşedinţă al plasei [8]. Sute de evrei din sate au fost duşi sau au fugit în oraşul Câmpulung.
Evreii din judeţul Rădăuţi au fost primii loviţi de măsurile antisemite din România. Ieşirea din case le-a fost interzisă în majoritatea orelor zilei şi cartierul lor a devenit un fel de ghetou. La începutul lui iulie a trecut prin Rădăuţi un convoi de circa o mie de deportaţi din Seletin şi din Storojineţ din Bucovina de nord şi din satele din împrejurimi, în drum spre Transnistria, şi astfel la Rădăuţi s-a aflat, din primă sursă, despre politica de exterminare adoptată de regimul antonescian. Comunitatea a pus la dispoziţia deportaţilor sinagogi şi case particulare şi i-a aprovizionat cu alimente şi haine. Evreii înstăriţi au închiriat căruţe pentru a veni în ajutorul celor care nu puteau să meargă [9]. Acest convoi a fost mânat, pe jos, spre lagărul Edineţ din Basarabia.
Două mii de evrei din Siret – un orăşel de la noua graniţă din judeţul Rădăuţi – au fost adunaţi la 20 iunie 1941 în piaţa localităţii şi, de acolo, au fost evacuaţi pe jos la Dorneşti, sat aflat la 12 km. La Siret au rămas doar 18 evrei bolnavi şi, printre ei, două fete tinere cu părinţii lor, netransportabili. La Dorneşti au fost urcaţi în vagoane de marfa închise şi trimişi în lagărele din sudul României. Două luni mai târziu au fost readuşi la Rădăuţi, în aşteptarea deportării în Transnistria.
Aceste migraţii au provocat schimbări demografice în intervalul dintre izbucnirea războiului şi începutul deportărilor, la 9 octombrie 1941. S-a constatat o diferenţă de circa 5000 de evrei între recensământul din 1930 şi cel din 1941 (în acest deceniu sporul natural al evreilor din România a fost neglijabil). Se poate stabili că în ajunul deportării trăiau în Bucovina 21.408 de evrei, dintre care au fost deportaţi 21.229.
Hotărârea de a deporta evreii din Bucovina de sud a fost rezultatul voinţei lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu de a executa o purificare etnică, precum a afirmat Mihai Antonescu la şedinţa guvernului de la 8 iulie 1941 şi în şedinţa de lucru cu demnitarii regimului, în ajunul revenirii lor pe teritoriile eliberate. Ordinul lui Ion Antonescu din 4 octombrie 1941, „de a-i deporta pe toţi evreii din Bucovina”, s-a referit şi la evreii din Bucovina de sud şi aplicarea lui s-a făcut pe canalele obişnuite: cabinetul de război, Guvernământul Bucovinei, comandamentul militar din Bucovina, jandarmeria şi pcliţia, prefecţii, primăriile şi consiliile comunale. Ordinul a fost înmânat prefecţilor din cele trei judeţe şi, în acelaşi timp, autorităţilor militare şi civile, prin Guvernământul de la Cernăuţi şi nu direct de la Bucureşti. Evreii din Bucovina de sud erau supuşi în timpul deportării unui regim special, instaurat în toată România în ajunul izbucnirii războiului: muncă obligatorie pentru bărbaţi, arestarea de ostatici, restrângerea libertăţii de mişcare, şi obligaţia purtării semnului distinctiv; această obligaţie a fost după un timp anulată în Regat, dar a rămas în vigoare în întreaga Bucovină.
Deportarea s-a făcut în vagoane de vite, puse la dispoziţie de conducerea C.F.R., în coordonare cu Marele Stat Major. Trenurile au pornit din capitala judeţului şi din două sau trei târguri, ducându-i pe evrei spre nord şi apoi spre răsărit, pe linia Cernăuţi-Lipcani-Atachi; ele nu s-au oprit chiar la Atachi, ci cu o staţie înainte, la Volcineţ, lângă şanţuri pline de apă şi noroi, pentru a-i forţa pe evrei să-şi lase pe loc bagajele.
„Teroarea şi intimidările” au început, după spusele preşedintelui Comunităţii din Suceava, Meir Teich, încă în august, şi s-au înăsprit mult în septembrie. „Aveai senzaţia că se pregăteşte ceva grav”, a adăugat Teich. În fiecare noapte se făceau percheziţii inopinate în locuinţe, se controla dacă lumea împachetează, şi s-a interzis în mod explicit orice ieşire din oraş sau predarea, transferarea sau vânzarea de lucruri către români, sub orice motiv. Impresia generală era, a subliniat Teich, că există un plan de a-i închide pe evrei în ghetouri, dar cuvântul „deportare” nu s-a făcut auzit şi nici nu a fost perceput ca o posibilitate în rândurile lor. La 8 octombrie 1941 prefecţii au fost convocaţi la Cernăuţi şi li s-a adus la cunoştinţă ordinul de deportare a tuturor evreilor din Bucovina. În zorii zilei de 9 octombrie au început pregătirile, concomitent, în toate localităţile unde mai locuiau evrei. Iată cum a descris Teich evenimentul: „La orele 5,30 dimineaţa am fost sculat din pat de un aprod al prefecturii, care mi-a spus să vin imediat în biroul subprefectului. Pe stradă am găsit câţiva evrei plângând, care auziseră că toţi evreii din Suceava urmează să fie evacuaţi în acea zi. N-am crezut şi i-am rugat să nu facă panică. Venind la orele 6 în biroul subprefectului Ioachimescu, i-am găsit acolo, în afară de acesta, pe maiorul Botoroagă şi pe primarii din Burdujeni şi Iţcani, judeţul Suceava. Subprefectul a deschis un plic, pretextând că l-ar fi primit abia atunci. Mi-a citit şi mi-a arătat ordinul de evacuare în care se dispunea, de către Marele Cartier General, că toţi evreii din Suceava urmează a fi evacuaţi, în două transporturi, şi anume: cei din Burdujeni, Iţcani şi jumătate din oraşul Suceava în două ore, iar cealaltă jumătate din oraşul Suceava a doua zi” [10].
În dimineaţa aceea şi a doua zi s-au petrecut scene asemănătoare în trei târguri din judeţ, unde fuseseră concentrate micile comunităţi, lichidate odată cu evacuarea lor; precum şi în târgurile mari, în care mai trăiau evrei, ca, de exemplu, Burdujeni, Iţcani, Gura Humorului şi Vatra Dornei. Ordinul de deportare a fost comunicat sub diferite forme: strigarea de către portăreii primăriei, care se plimbau pe străzi bătând toba după obiceiul locului, dispoziţii lipite pe ziduri, ordine verbale anunţate de poliţişti ş.a. Ordinele Guvernământului citite în prezenţa şefilor de comunităţi nu purtau dată, semnătură sau ştampilă, şi conţinutul lor dovedea că au fost pregătite pe loc, pe baza unui ordin general primit de la Cernăuţi, probabil – şi el – verbal. Suntem, totuşi, în posesia ordinului de deportare din oraşul şi judeţul Suceava şi a dispoziţiilor de deportare din Burdujeni şi Iţcani şi din satele din împrejurimi [11]. Ordinul prevedea că deportarea va fi generală şi se va face în două convoaie. Cel referitor la Suceava preciza străzile de unde vor proveni deportaţii din primul convoi, pentru a evita dezordinile. S-a permis deportaţilor să-şi ia haine şi provizii pentru drum, nu mai mult decât pot duce. S-a interzis, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să-şi ia cu ei bani, bijuterii şi obiecte de valoare, pe care au primit ordin să le predea la primărie, delegatului Băncii Naţionale a României. Ordinul îi ameninţa cu pedepse şi pe creştinii care vor primi obiecte de la evrei sau care le vor acorda orice fel de ajutor: „Cei anunţaţi a se prezenta la gară şi nu se vor prezenta, cei ce vor opune rezistenţă, cei ce se vor deda la instigaţie, la acte violente, la nesupunere faţă de ordinele sau somaţiile autorităţilor [sau], cei ce vor încerca să fugă, cei ce vor încerca să distrugă sau vor distruge bunuri, ca şi cei ce nu vor depune valută, monedă de aur sau bijuteriile şi metalele preţioase, vor fi pedepsiţi cu împuşcarea pe loc… Vor fi, de asemenea, împuşcaţi cei ce vor tăinui, adăposti pe evrei sau bunurile lor, sau vor jefui bunurile rămase de la evrei” [12].
Şi aici, evreii au primit ordin să facă un „inventar” al bunurilor lăsate şi să predea cheile locuinţelor comitetului numit pentru adunarea bunurilor lor. Şi aici, Banca Naţională a reprezentat oficial statul român, fiind autorizată să preia averile evreieşti. Confiscarea se făcea sub ameninţarea împuşcării de către jandarmi, poliţişti şi soldaţi şi cu sprijinul autorităţilor civile locale. Şi aici – ca şi în toate zonele din România de unde au fost deportaţi evrei – nu au fost respectate dispoziţiile privind preschimbarea numerarului la cursul de 40 de lei o rublă; şi aici, statul, prin reprezentanţii săi, i-a escrocat pe evrei când li s-a înmânat, contra banilor româneşti (în cazurile în care delegaţii Băncii le-au dat ceva în schimb), rubla lipsită de valoare care trebuia schimbată din nou la cursul de 60 de ruble o marcă germană de ocupaţie. Obiectele de valoare predate delegaţilor Băncii au fost apreciate la preţuri ridicole, în majoritatea cazurilor, nici măcar plătite.
Toate localităţile nominalizate au fost încercuite în zorii zilei de 9 octombrie cu gărzi de poliţişti şi soldaţi, „astfel ca nimeni să nu poată ieşi sau intra”. Campania de deportare s-a desfăşurat pe răspunderea prefecţilor, în deplină coordonare cu primarii oraşelor şi satelor şi cu comandanţii jandarmeriei, poliţiei şi ai garnizoanei (acolo unde exista o garnizoană). În fiecare localitate s-au luat măsuri pentru a-i împiedica pe evrei de la orice posibilitate de eschivare, fugă, ascundere, predare sau vânzare de bunuri. Peste tot, funcţionarii autorităţilor locale şi ofiţeri din armată, deopotrivă cu delegaţii Băncii Naţionale, au fost implicaţi în jaful averilor evreieşti. În dispoziţiile de deportare a evreilor din judeţul Suceava se arată: „Pentru preluarea bunurilor rămase de pe urma evreilor evacuaţi se numeşte o comisie compusă din 3-4 membri dintre funcţionarii judeţului Suceava şi ai primăriei oraşului Suceava. Se va forma o comisie compusă din prefectul judeţului, directorul Băncii Naţionale şi primarul oraşului, pentru primirea bijuteriilor de la evreii evacuaţi” [13].
În Bucovina de sud autorităţile au respectat, în general, planul, reuşind să-i deporteze pe toţi evreii în decurs de 4-5 zile, între 9 şi 13 octombrie 1941. Desfăşurarea a fost energică şi surpriza, totală, astfel că fruntaşii Comunităţii nici măcar n-au bănuit că urmează să fie deportaţi peste graniţele României, întreruperea legăturii cu Bucureştiul a îngreunat transmiterea de informaţii conducerii evreieşti din Capitală. Deportarea a fost atât de complexă şi atât de rapidă încât târguri din Bucovina de sud au rămas brusc fără medici, farmacişti, specialişti şi anumiţi meseriaşi, deoarece nimeni nu s-a gândit din timp la aceasta; şi a fost necesar să fie întorşi din drum câteva zeci de astfel de specialişti, înainte de a fi traversat Nistrul, pe când se aflau încă la Atachi.
La 9 octombrie, conform planului, a plecat primul transport din Suceava, cuprinzând şi evrei din Burdujeni şi Iţcani. A doua zi a urmat al doilea transport, cu evrei din Suceava şi Gura Humorului. Al treilea transport, în aceeaşi zi, a vizat Vatra Dornei şi împrejurimile; 2.650 de evrei au fost deportaţi în cinci ore, din momentul când s-a adus la cunoştinţă ordinul [14]. Sâmbătă, 11 octombrie, un nou transport pornea din Suceava, cu circa 1.200 de evrei, întrucât transportul anterior nu avusese suficiente vagoane. La 13 octombrie, concomitent, ultimele transporturi părăseau Rădăuţiul şi Câmpulungul, şi astfel în toată Bucovina de sud n-au rămas decât 179 de evrei, inclusiv cei reveniţi de la Atachi. Aceştia fuseseră exceptaţi datorită presiunilor proprietarilor fostelor întreprinderi evreieşti, în special fabrici de cherestea, care nu puteau fi puse în funcţiune fără specialiştii evrei. De asemenea, n-au fost deportaţi câţiva medici şi o farmacistă. La Rădăuţi, de pildă, a rămas singurul medic ginecolog din oraş, adus înapoi de la Atachi înainte de a fi transferat în Transnistria, precum şi singurul medic stomatolog [15]. La 14 octombrie, Bucovina era judenrein.
Suceava, Iţcani, Burdujeni
Evreii din Suceava au fost deportaţi în trei tranşe. Cei din cartierul ales pentru primul transport au primit ordin să lase totul pe loc şi să-şi părăsească locuinţele numai cu un bagaj de mână, fără să-i aştepte pe bărbaţii din detaşamentele de muncă obligatorie: „Femeile au lăsat oalele cu mâncare pe foc şi au trebuit să iasă din casă” [16]. În noaptea următoare, 10 octombrie, au fost aduşi la Suceava taţii, soţii şi fiii; pentru ca soldaţii să nu-i împuşte pe străzi, căci era în vigoare starea de asediu, au fost însoţiţi de jandarmi. Cei mai mulţi nu şi-au mai găsit familiile, deportate în ajun. Întrucât majoritatea deportaţilor erau femei, copii şi bătrâni, ei au plecat cu un bagaj foarte redus şi, fireşte, s-au numărat printre primele victime în Transnistria. Preşedintele Comunităţii, Meir Teich, a refuzat să dea ascultare ordinului comandantului jandarmeriei şi să trimită funcţionarii Comunităţii să anunţe evreilor ordinul de deportare: „Am refuzat şi i-am spus că am încetat să mai fiu preşedintele Comunităţii şi că fiecare dintre funcţionari trebuie să se îngrijească în primul rând de familia sa”.
Înainte de plecare, cu toţii au fost obligaţi să predea obiectele de valoare unei comisii speciale a primăriei, pentru „o plată simbolică”. Adjunctul prefectului, comandantul jandarmeriei, Gheorghe Botoroagă, comandantul poliţiei, Valerian Apreutesii, şi funcţionari ai primăriei au primit „în păstrare” de la evrei bunuri de preţ şi obiecte de valoare, cu promisiunea că le vor restitui când proprietarii se vor întoarce din deportare. Teich a cerut să predea primăriei arhiva Comunităţii – o arhivă bine organizată, a uneia dintre cele mai vechi comunităţi din România, încă de pe vremea când Suceava era capitala Moldovei – dar a fost refuzat: „Voi nu mai aveţi nevoie de acte şi registre de stare civilă. Nu vă mai întoarceţi” [17]. Comandantul Cercului de recrutare din oraş, colonelul Zamfirescu, a intervenit, fără să aibă competenţă, ameninţând evreii cu împuşcarea pentru orice „abatere”, în timpul deportării, ura lui faţă de evrei a atins apogeul şi Teich a notat că „atunci când vorbea cu un evreu era feroce şi aproape nebun; chiar şi prefectul a făcut observaţia că trebuie internat la o casă de nebuni”.
Patru sute de evrei din Iţcani, incluşi în primul transport, au fost adunaţi în curtea primăriei „fiecare cu o boccea sau o valiză”. Mai întâi au predat lucrurile lor de valoare unei comisii compuse din primarul oraşului, Nicolaie Ciubotaru, căpitanul de jandarmi Ilişiu şi şeful staţiei C.F.R. locale, Mihai Gaiata; intrau unul câte unul în biroul primarului, care-i cunoştea şi ştia să aprecieze averea fiecăruia. Evreii din Iţcani erau consideraţi ca bogaţi şi s-au adunat de la ei mult aur şi bani: s-au umplut două valize mari, conţinutul lor fiind împărţit, apoi, între membrii comisiei. Evreii au lăsat, de asemenea, primarului inventarul obiectelor şi bunurilor rămase în locuinţe şi aceste inventare au dispărut, aşa cum au dispărut şi lucrurile înscrise în ele.
Jandarmii au încercat să aranjeze mulţimea în rânduri, dar n-au reuşit; toţi au fost mânaţi la gară, la distanţă de 5 km. Era o procesiune ciudată, a unei Comunităţi mici care se lichida dintr-odată, târându-şi picioarele în timp ce se auzea plânsetul amar al femeilor şi copiilor înfricoşaţi şi murmurul bătrânilor neputincioşi, escortaţi de jandarmi tăcuţi, care, de această dată, nu-i maltratau: „Convoaie de evrei, bătrâni, bolnavi, copii sugari, purtaţi pe umeri de părinţi, au mers pe jos, pe ploaie şi în noroi, aproape cinci kilometri, până la locul de adunare. Rabinul, cu două suluri sfinte, era în frunte, ca să-i încurajeze” [18].
Locuinţele evreilor au fost jefuite a doua zi, la 10 octombrie, de către chiar reprezentanţii autorităţilor – membrii „comisiei”, în colaborare cu comandantul Comisariatului de poliţie local, plutonierul Călin; aceştia şi-au împărţit prada; au vândut o parte din mobile şi obiecte casnice la o licitaţie.
Burdujeni era un târg din Moldova, aparţinând de Regat, dar în anii douăzeci fusese ataşat administrativ judeţului Suceava; de aceea, ordinul de deportare s-a referit şi la evreii de aici, fără să se ia în considerare că nu erau „străini”, că ei sau strămoşii lor participaseră la războaiele României. Operaţiunea deportării a fost asemănătoare celei din Iţcani, cu unele deosebiri: evreii au primit un avertisment de opt ore, întrucât staţia de încărcare în vagoane era chiar în târg; li s-a permis să ia cu ei un bagaj mai mic decât cel al evreilor din Iţcani şi n-au fost nevoiţi să mărşăluiască pe o distanţă mare. La Burdujeni au fost câteva cazuri de rezistenţă şi încercări de a ascunde obiecte de valoare, care s-au încheiat cu execuţii, fară proces. În dimineaţa de 10 octombrie, deportaţii din Burdujeni s-au trezit în şanţurile pline de apă şi în noroiul adânc de lângă Atachi, în timp ce jandarmii furioşi îi băteau fară milă şi-i zoreau să se mişte, iar majoritatea boccelelor rămâneau în vagoane sau în noroi. Prima noapte la Atachi le-a dat o idee despre ceea ce-i aştepta în Transnistria: „Soldaţii români au intrat noaptea în toate casele; ei au jefuit şi au ucis” [19].
La 21 octombrie a sosit la Burdujeni un funcţionar al corpului de portărei al Tribunalului din Suceava, cu o sentinţă judecătorească, privind sechestrarea averii unui evreu din cauza unei datorii. Portărelul s-a întâlnit la primărie cu membrii „comisiei de inventariere a bunurilor evreieşti”, cum s-a numit grupul care a confiscat lucrurile de valoare şi, apoi, s-a ocupat de înregistrarea bunurilor. Aceştia au refuzat să-i permită sechestrarea bunurilor consemnate în sentinţă, pentru că o dată cu plecarea evreilor, „orice bun mobil şi imobil a devenit un bun al statului” şi deoarece evreii din Burdujeni, i s-a spus funcţionarului, au fost deportaţi „cu forţa şi definitiv” [20].
Jandarmul Vasile Mihailuc din legiunea Suceava, care a escortat transportul din Burdujeni, a fost judecat pentru faptele sale în anul 1947. Şi iată ce a cuprins actul de acuzare: a ucis un număr necunoscut de evrei, a bătut şi a furat ceasuri, bijuterii, bani şi haine. A furat banii lui Adolf Gross sub motivul că „tot o să-i piardă, fiindcă-i vor fi luaţi de grănicerii de la Atachi”. L-a bătut pe Aron Lazarovici cu patul puştii în cap până a ţâşnit sângele şi i-a jefuit două valize pline cu lucruri. El obişnuia să bată femei şi copii pentru a-i înfricoşa şi a-i jefui.
La Atachi i-a bătut pe soţii Hirschorn până şi-au pierdut cunoştinţa, pentru a-i deposeda de trei valize cu lucruri şi de o jumătate de milion de lei, apoi a înecat-o în Nistru pe mama Dorei Hirschorn, i-a împuşcat pe evreii Goldhammer şi Cracover, a smuls banii şi bijuteriile lui Hermann Rubin, l-a ucis în bătăi pe bătrânul Beri Gomer şi a împuşcat un copil mic, al cărui nume a rămas necunoscut, omorându-l pe loc [21]. Acestea sunt faptele unui singur jandarm, pe care supravieţuitorii din Burdujeni l-au identificat.
Al doilea transport din Suceava urma să-i cuprindă pe toţi evreii care mai rămăseseră, dar n-a fost bine organizat, şi circa 1.200 de oameni au rămas în oraş din lipsă de vagoane. Ei ştiau că nu vor scăpa de deportare. „Am fost înjosiţi şi deprimaţi. Ştiam că ne aşteaptă alte necazuri”, şi-a amintit o tânără evreică din acest transport: „Era vineri. Am plecat spre tren cu căruţa şi am putut lua cu noi bagaje. Am predat cheile casei funcţionarilor primăriei. La gara din Burdujeni erau militari germani care ne-au fotografiat. Mama şi alte femei au aprins lumânări; din ochii lor curgeau lacrimi. Ele au stins repede lumânările [22].
Cei sosiţi la Atachi cu al doilea transport au putut să citească pe pereţii caselor distruse, în care au fost lăsaţi peste noapte, în aşteptarea traversării Nistrului, nume ale celor ucişi din alte transporturi, scrise de rude şi de supravieţuitori. Parte dintre ele erau scrise cu sânge: „Cu sângele lor au scris ce s-a întâmplat. Acolo li s-au luat toate documentele, bijuteriile şi obiectele de valoare”. Evreii din primele două transporturi au fost jefuiţi de aproape toate lucrurile lor şi parte dintre cei din primul transport au fost împuşcaţi sau înecaţi în Nistru. Delegaţii Băncii Naţionale a României care au efectuat percheziţiile la Atachi n-au dat nici o chitanţă sau dovadă privind bunurile luate în numele statului român. Percheziţiile corporale le-a făcut, cel mai adesea, sublocotenentul Eugen Marino, pe care mulţi îl cunoşteau personal. În activitatea sa civilă, Marino era consilier la Curtea de Apel din Cernăuţi. El nu a predat nici o dovadă şi chiar a smuls cercei din urechile unor femei şi fetiţe şi verighete din degete, pe care le-a băgat în buzunar „cu toate că pe o masă stătea o lădiţă pentru bijuteriile găsite”. După acest control venea rândul soldaţilor care se ocupaseră de traversarea fluviului. Ei jefuiau tot ce vroiau „şi cei care se împotriveau erau aruncaţi în Nistru” [23].
Al treilea transport din Suceava a plecat sâmbătă 12 octombrie; cei 1.200 de deportaţi erau în majoritate intelectuali şi comercianţi [24]. Nici de data aceasta n-au fost suficiente vagoane şi jandarmii au înghesuit în fiecare un număr foarte mare de oameni. Comandantul poliţiei locale i-a promis lui Teich să-i lase în Suceava pe cei grav bolnavi şi pe bătrâni; dar colonelul Zamfirescu a ordonat să-i îmbarce şi pe aceştia, şi ei au fost aduşi la gară în căruţe cu câteva minute înainte de pornirea trenului. Medicul-şef al spitalului din Suceava, dr. Bona, a ordonat să fie deportaţi şi toţi cei grav bolnavi, inclusiv contagioşii. În ultimul transport au fost incluşi şi nebunii, dar întrucât a fost greu să li se identifice naţionalitatea, au fost luaţi, împreună cu evreii, şi doi nebuni creştini [25].
Zamfirescu a ordonat şi deportarea deţinuţilor evrei din închisoarea locală, dar directorul închisorii s-a împotrivit, deoarece n-a primit ordin scris. Zamfirescu a dus la gară câteva femei evreice creştinate ori măritate cu creştini, dar a fost nevoit să le elibereze, întrucât n-a obţinut aprobarea telefonică a Guvernământului din Cernăuţi [26]. Preşedintele Comunităţii din Suceava, care a plecat cu acest transport, a lăsat o descriere veridică a celor întâmplate la gară: „Au început să sosească cu căruţe, bătrânii şi bolnavii, înveliţi în cearceafuri, fără nici un bagaj… Dar culmea a fost că dr. Bona şi colonelul Zamfirescu ne-au trimis în tren şi pe unii bolnavi de tifos abdominalis… I-am spus atunci colonelului Zamfirescu, că fecalele nu fac deosebire de rasă şi că bolnavii de tifos abdominalis ne periclitează nu numai pe noi… Colonelul Zamfirescu a râs şi mi-a spus că nu are a face, toţi trebuie să plece, n-o să rămână în Suceava nici un jidan… A strigat, a ameninţat şi terorizat pe toată lumea… Au fost scene îngrozitoare: nebunii au urlat, bolnavii au plâns, familiile lor n-au ştiut ce să facă cu ei. Lângă Isac Mayer, mort, a stat fiica lui, cu o lumânare” [27].
În drum soldaţii au deschis, de câteva ori, vagoanele şi au tras la întâmplare. Trenul a ajuns după miezul nopţii la Cernăuţi şi acolo au fost coborâţi morţii – cei care muriseră în tren, de boală ori de mizerie, şi cei care fuseseră împuşcaţi.
Evreii din Cernăuţi, şi ei pregătiţi pentru deportare, au înţeles ce-i aşteaptă. Când au ajuns la ultima staţie de lângă Atachi, unde au fost coborâţi după metoda descrisă anterior, cei din al treilea transport au aflat că mulţi dintre fraţii lor, din cele două transporturi anterioare, au fost împuşcaţi pe loc şi lucrurile acestora au fost jefuite de soldaţii din Regimentul 3 Grăniceri [28].
„Spre orele şase dimineaţa, la deschiderea vagoanelor, am coborât, într-o hărmălaie de nedescris, special organizată pentru intimidare şi demoralizare. Se auzeau strigăte, fluierături, înjurături, lovituri cu patul armelor, împuşcături în aer. O bună parte dintre noi s-au ales cu lovituri şi vânătăi grele” [29].
Aici au fost descărcaţi morţii dintre Cernăuţi şi Atachi. În timp ce la Cernăuţi cadavrele au fost predate oamenilor Comunităţii, la Atachi ele au fost azvârlite în câmp sau la margini de drum. O organizare defectuoasă şi venirea numeroaselor convoaie din Basarabia şi Bucovina au transformat Atachi într-un haos, în care se chinuiau zeci de mii de evrei. Teich, pe care cei din Suceava au continuat să-l considere drept conducătorul lor, a găsit la Atachi, după spusele lui,
„un adevărat infern, mai multe mii de oameni din diferite transporturi din Basarabia şi Bucovina, absolut nici o organizare, completă lipsă de hrană şi de adăpost”. Cu toţii au fost înghesuiţi în casele distruse ale cartierelor evreieşti, în sinagogi, în săli publice „fără uşi şi geamuri şi chiar fără acoperiş”, în zilele ploioase, când Nistrul s-a revărsat pe ambele maluri, transformând străzile din apropiere în canale. Într-una din case au fost adunaţi şi evreii din al treilea transport.
„În ziua de 13 octombrie a trecut un convoi din [lagărul] Edineţ. [Erau] oameni bătuţi, desculţi, într-un hal nemaipomenit.
Le-am dat ce am putut şi am văzut ce ne aşteaptă pe noi. În Atachi, unii au înnebunit… Bolnavi şi foarte mulţi bătrâni au murit. Cadavre zăceau pe străzi, în case, în pivniţe etc.” [30].
Şi aceşti nefericiţi au citit „anunţurile” scrise cu cărbune sau cu sânge, în idiş, pe pereţii caselor distruse: „Ne trimit la moarte, să aveţi grijă să spuneţi kadiş după noi” (kadiş – rugăciunea pentru morţi). „Am văzut eu însumi în curtea Comunităţii din Atachi multe morminte de evrei localnici, care fuseseră împuşcaţi”, nota cel care după mulţi ani urma să fie ministru în guvernul Israelului [31].
Meir Teich a notat că acolo s-au sinucis mulţi membri ai Comunităţii sale şi câţiva, majoritatea femei, au înnebunit.
El însuşi, împreună cu soţia şi cu fiul său, au intenţionat să se sinucidă cu nişte capsule cu otravă pe care le luaseră de la Suceava, şi numai gândul că odată va fi posibil să fie daţi în judecată criminalii de război i-a întărit. Era în pragul sinuciderii când a auzit ordinul prin care jandarmii îi zoreau pe cei din convoiul de la Edineţ: „consemnul special”, care permitea uciderea evreilor ce nu fac faţă ritmului de mers; „aud pentru prima dată ordinul care de aici înainte se va repeta mereu: «Cine nu poate să meargă mai departe şi rămâne în urmă, va fi împuşcat» [32].
Şi al treilea transport a suferit înjositoarele percheziţii corporale şi în bagaje. Delegaţii Băncii Naţionale nici măcar nu le-au dat rublele fară valoare în schimbul banilor româneşti confiscaţi.
La Suceava, după plecarea tuturor convoaielor, primarul oraşului a convocat populaţia la o adunare generală unde a lăudat hotărârea de a-i deporta pe evrei, a elogiat Germania şi pe mareşalul Antonescu „şi a mulţumit lui Dumnezeu că Suceava a scăpat de evrei” [33].
Câmpulung
Evreii din Câmpulung şi împrejurimi au fost deportaţi la 13 octombrie; era ziua sărbătorii de Sucot (Sărbătoarea corturilor – comemorarea rătăcirii în pustiu după ieşirea din Egipt) [34]. Despre deportare au aflat în mod neoficial, cu o zi înainte; o familie a reuşit să telegrafieze rudelor sale la Bucureşti, într-un limbaj aparent normal şi în germană, că urmează să fie deportaţi şi că vor încerca s-o salveze pe fiica cea mică trimitând-o la ei, cu speranţa că „Dumnezeu este cu noi” [35].
„Dimineaţa a sunat toba ca toţi evreii să se prezinte la primărie cu bijuteriile, cu aurul şi banii ce-i au pentru a le preda şi, în aceeaşi zi, să se ducă la staţia de cale ferată din satul apropiat, fară a se indica destinaţia plecării. împreună cu părinţii mei, amândoi în vârstă de 68 de ani, am părăsit casa, gospodăria, vitele, cu bagaje ce conţineau lucruri strict necesare, şi ne-am dus la gara indicată spre a pleca spre o ţintă necunoscută” [36]. Prefectul, colonelul Stăncescu, a ordonat evreilor să se prezinte la gară în decurs de trei ore, a respins cererea de a lăsa pe loc bătrânii, bolnavii şi nebunii şi a refuzat să primească o delegaţie venită să-i implore milă [37]. Comandantul poliţiei din oraş, comisarul Slipor, şi adjunctul său, Bogdan, i-au zorit să pornească la drum, au ameninţat cu împuşcarea pe oricine nu se va prezenta la timp în gară şi au cerut soldaţilor să se comporte cu duritate. „Întrucât n-am ştiut situaţia adevărată, am închis bine casele cu lacăte când le-am părăsit, dar chiar înainte de plecarea transportului nostru, au şi început să le jefuiască” [38]. Autorităţile n-au intervenit să oprească jaful. La peron aştepta un tren lung cu zeci de vagoane de vite. Cei 2.000 de deportaţi din Câmpulung şi din împrejurimi au fost urcaţi în vagoane, 60-70 într-un vagon, care au fost închise cu lacăte. După o călătorie de 48 de ore, trenul a oprit noaptea pe un câmp lângă Atachi. Deportaţii au adunat o sumă de bani din fiecare vagon şi l-au mituit pe şeful staţiei, reuşind, în felul acesta, să obţină amânarea debarcării pentru orele dimineţii; au făcut asta de frica ţăranilor ucraineni, care-i aşteptau ca să se năpustească asupra lor şi a boccelelor lor. Spre ziuă au fost coborâţi în şanţuri pline de apă şi noroi, pentru a-i pune la încercarea de a alege între a-şi recupera bagajele şi a-şi ajuta părinţii.
„Pentru cei bătrâni şi bolnavi a fost imposibil să se descurce. Şi, într-adevăr, aici au căzut primele victime. Mulţi au rămas pe loc, ori au fost fugăriţi şi bătuţi de soldaţi până şi-au dat sufletul. Cu mare greutate mi-am salvat părinţii” [39].
Convoiul, rărit, a fost mânat în marş forţat la Atachi şi băgat în casele distruse şi în clădirea sinagogii. Noaptea au suferit hărţuiala incursiunilor de jaf ale soldaţilor, care se sfârşeau totdeauna cu morţi şi răniţi. A doua zi, la 15 octombrie, au intrat în acţiune delegaţii Băncii Naţionale a României, pentru statul român şi pentru ei înşişi, şi apoi, din nou, soldaţi – de data aceasta, cei care urmau să-i transfere peste Nistru; fiecare grup şi fiecare în parte conform gradului, importanţei şi posibilităţilor care rămăseseră. Delegaţii Băncii au cotrobăit cu meticulozitate printre lucruri, ca să se convingă că nu s-a ascuns nimic, şi, apoi, le-au aruncat în noroi. În dimineaţa zilei de 16 octombrie evreii din Câmpulung au fost aduşi la malul fluviului şi acolo au aşteptat toată ziua traversarea, în frig şi ploaie, până au devenit şi ei o pată neagră pe fondul vegetaţiei.
„Trecerea s-a făcut pe un pod plutitor pe care se transportau vite, fân, militari şi numai pe margini erau urcaţi evreii, pentru a-i putea mai uşor arunca în apă. Mulţi au murit înecaţi. După scurt timp, totuşi îngrozitor de lung, am ajuns pe celălalt mal; în noaptea întunecoasă se auzeau glasurile şi strigătele de disperare ale celor aruncaţi în apă” [40].
Gura Humorului
La Gura Humorului s-a primit vestea deportării la 10 octombrie, ora 7 dimineaţa; toboşarul primăriei a anunţat pe străzi în sunetul tobelor că toţi evreii trebuie să se prezinte la gară, în aceeaşi zi, la ora 13. „Zarva provocată este greu de descris în cuvinte. Se auzeau ţipete în tot oraşul, oamenii se căutau unii pe alţii, fugeau, hotărau cu voce tare ce să ia şi ce să lase… Vecinii români au început să spioneze ce pot lua, în ce fel îi pot ajuta pe evrei să se descotorosească de bunurile lor” [41].
Comunitatea de aici era mai numeroasă decât cea din Câmpulung şi crescuse şi mai mult, după ce au fost aduşi evreii alungaţi din satele din împrejurimi. Cu puţin înainte de deportări sute de bărbaţi au fost luaţi în detaşamentele de muncă obligatorie, la căratul pietrei între cele două maluri ale râului Humor. Câteva zeci erau arestaţi ca ostatici. Şeful Comunităţii, Faivel Laufer, şi apropiaţii lui credeau că se va putea evita la timpul potrivit noua nenorocire, cu ajutorul vechiului mijloc de convingere – mituirea autorităţilor; şi deşi nu ştiau data deportării şi destinaţia, au adunat circa un sfert de milion de lei, fără să înţeleagă, probabil, până în ultimul moment, că dezastrul este general [42].
Peste 2.500 de oameni cu bagajele lor s-au adunat în gară, situată în continuarea străzii principale, şi au aşteptat. Autorităţile avuseseră intenţia să-i expedieze pe toţi într-o singură zi, dar chiar şi după ce au fost înghesuiţi şaptezeci într-un vagon, câteva sute au rămas pe dinafară. Primul transport a plecat în aceeaşi seară. Delegaţii Băncii Naţionale n-au sosit, nu se ştie de ce, şi s-a ordonat ca aurul, bijuteriile, obiectele de valoare şi banii să fie predate ofiţerilor armatei.
„Lângă camera şefului de gară se afla o masă şi evreii aşteptau la o coadă lungă, pentru a preda aurul. Nori negri treceau obosiţi peste capetele noastre şi pe ici pe colo burniţa. Am stat deoparte şi am văzut procedeul. Ofiţerul care primea aurul însemna diferite date, de pildă, cine a predat banii şi ce anume s-a predat. Hârtia s-a udat, ofiţerul a mototolit-o şi a aruncat-o şi a început să scrie pe o nouă foaie” [43].
A doua zi la amiază a plecat al doilea tren, cu circa 600 de deportaţi care aşteptaseră toată noaptea pe peron sau înghesuiţi în magazii, întrucât, între timp, casele lor deveniseră „Bunul statului” şi întoarcerea acolo se pedepsea cu moartea, în oraş au rămas patru evrei: Laufer, care a obţinut o autorizaţie specială, doctorul Klein şi soţia sa şi farmacista Presner. Primii trei au fost deportaţi după un timp oarecare şi, ca pedeapsă pentru că obţinuseră autorizaţii, au fost trimişi în lagărele de pe Bug, unde au murit. Nici un soldat nu a păzit convoiul în drum spre gară şi nici pe cei care au rămas şi au aşteptat următorul transport. Cu toate acestea, nimeni n-a îndrăznit să fugă sau să se ascundă, pentru că nu aveai unde să fugi şi nimeni nu era dispus să te ajute.
Călătoria spre Atachi a durat două zile şi primul transport a rămas acolo alte cinci, în condiţiile ştiute. În timpul traversării au fost azvârliţi cu zecile în apele Nistrului, şi nimeni n-a putut să-i salveze: „Nu se ştie numărul celor morţi” [44]. Oamenii descifrau inscripţiile în idiş de pe pereţii caselor distruse, rememorând numele celor asasinaţi şi chemările la răzbunare: „Pereţii caselor se asemănau mormintelor dintr-un mare cimitir. A fost îngrozitor. Am fost cuprinşi de frică, de mânie şi de neputinţă în acelaşi timp”.
Dar şocul cel mai puternic prin care au trecui evreii din Câmpulung şi din alte târguri din Bucovina de sud care îşi aşteptau atunci rândul la deportare a fost întâlnirea cu convoiul din lagărul Edineţ: „Când s-a înnoptat, am auzit împuşcături şi imediat după aceea un zgomot ciudat, parcă ar fi fost un talaz colosal de apă care rupe un baraj şi vrea să ne înghită… De departe, am văzut multe puncte mişcându-se către noi. Un nor enorm de praf urca spre înălţimi şi vaiete până în ceruri. Era convoiul unor făpturi care înaintau. Făpturi care cândva au fost oameni dar acum se asemănau cu animale urmărite de vânători cu chip de jandarmi călări, având în mâini puşti cu baionete în vârf. Evreii erau desfiguraţi de foame şi durere.
Jandarmii trăgeau în aer, înţepau cu baioneta, îi grăbeau mai departe. Copiii ţipau: mamă, tată! Uneori un om se prăbuşea şi nu se mai scula. Oamenii şi caii îi călcau în picioare şi-i zdrobeau” [45].
Al doilea transport din Gura Humorului a fost mânat la cheiul Nistrului chiar în ziua sosirii la Atachi: „La traversarea fluviului au căzut mulţi în apă şi s-au înecat când soldaţii i-au împuns cu baionetele” [46]. Unii au preferat să-şi arunce în Nistru obiectele de valoare decât să le predea delegaţilor Băncii Naţionale şi ofiţerilor, deoarece percheziţia se făcea chiar pe malul românesc al fluviului.
Vatra Dornei
În Vatra Dornei, pitorească staţiune balneară din munţii Bucovinei, mulţi localnici se întreţineau din turism. În vara aceea populaţia evreiască sporise odată cu alungarea din satele vecine, printre care Dorna Cândreni, Iacobeni ş.a. La plecarea armatelor sovietice, zeci de evrei au fost declaraţi ostatici, fiind concentraţi într-o parte a orăşelului, alţii au fost folosiţi la diferite munci obligatorii. Câteva străzi de la margine au fost declarate ghetou, şi parte din populaţia evreiască a fost transferată acolo. Cu toate acestea, ordinul de evacuare, sosit în dimineaţa de 11 octombrie, i-a surprins pe toţi; aveau la dispoziţie trei ore înainte de a se prezenta la gara locală, aşa că n-au reuşit să ia cu ei mare lucru: „Eram în panică, şi nici timp n-am avut. Mulţi bogaţi au sărăcit dintr-odată. Am plecat cu un rucsac în spate” [47]. Şi aici ordinul a fost strigat pe străzi de toboşarul primăriei.
Evacuarea s-a făcut în două transporturi, în aceeaşi zi, la interval de câteva ore, în vagoane de vite, cincizeci-şaizeci într-un vagon, „ticsit şi murdar”. Au ajuns la Atachi după o călătorie de trei zile, pe o ploaie torenţială, şi au fost coborâţi la locul ştiut, pentru a-i sili să aleagă între rucsacuri şi viaţă. La coborârea din vagoane s-au năpustit asupra lor ţărani ucraineni care acţionau în înţelegere cu soldaţii. „Ei au smuls cu forţa boccelele evreilor” [48].
Şi ei au văzut la Atachi inscripţiile lăsate de alţi deportaţi, majoritatea scrise cu sânge; mereu mai multe nume ale celor ucişi şi rugămintea de a spune kadiş în memoria lor. Un supravieţuitor îşi aminteşte că nici după ce ajunseseră la Moghilev, de partea cealaltă a Nistrului, „nu ştiam încotro mergem” [49]. A doua percheziţie a bagajelor s-a făcut sub controlul unui căpitan de jandarmerie şi al inspectorilor Băncii Naţionale.
Când cei din Vatra Dornei au sosit la Atachi, orăşelul era pur şi simplu înţesat de deportaţi; pe străzi nu mai era loc nici măcar pentru o căruţă, şi ele „stăteau una lângă alta până la gară” [50], cale de 2 km. Circa douăzeci de mii de oameni aşteptau traversarea fluviului; iar media zilnică de traversare era de cel mult două mii, în grupuri de câte o sută. Trimisul Marelui Stat Major, căpitanul Popescu, a ordonat accelerarea trecerii şi descongestionarea târgului în două zile, pentru a face loc altora. Ordinul nu a putut fi executat întocmai, din cauza întârzierii provocate de percheziţiile corporale şi controlarea bagajelor, operaţii realizate pe baza altui ordin al Marelui Stat Major. Căpitanul Popescu a ordonat de aceea echipelor să efectueze percheziţiile „pe localităţi, în ordinea sosirii în Atachi”.
Atunci s-a ivit o nouă problemă: cum să se împiedice ca evreii controlaţi dar încă netrecuţi dincolo de Nistru să vină în contact cu cei care tocmai sosiseră şi îşi aşteptau rândul la control. Coloana din Vatra Dornei a ajuns exact în momentul reorganizării aranjamentelor de control şi „o parte au rămas mai multe zile, pe motiv că ar fi în carantină şi că nu ar fi schimbat toţi banii”, nota, într-un raport oficial, un anchetator din partea Inspectoratului poliţiei şi jandarmeriei, trimis să cerceteze unde au dispărut o parte din banii şi obiectele de valoare confiscate [51]. În cele din urmă, după o aşteptare de patru zile, i-a percheziţionat Dan Popescu, inspector al Băncii Naţionale a României, şi militarii. La 17 sau 18 octombrie ei au fost transferaţi la Moghilev şi, în felul acesta, a fost lichidată una dintre comunităţile cele mai puternice, cunoscută în întreaga Românie şi chiar peste hotare.
Acasă au rămas doar fraţii Fritz şi Natan Kliper şi familiile lor, foşti proprietari de fabrici de prelucrare a lemnului, de care armata germană avea nevoie. Agenţi ai jandarmeriei au raportat la 31 octombrie că în orăşel „sunt încă mulţi evrei” şi că la „patru fraţi cu numele de Abramovici s-a găsit un radio emiţător, în beci, în timpul când emitea pentru Moscova”. Aceştia au fost arestaţi, dar apoi eliberaţi, „şi în prezent fac afaceri” [52]. În total au rămas la Vatra Dornei 21 de evrei, parte dintre ei aduşi înapoi de la Atachi, la cererea autorităţilor locale; dar pentru jandarmerie şi acest număr era prea mare.
Siret
În primele etape ale războiului, soarta populaţiei evreieşti din acest târg a fost diferită de a celorlalţi evrei din Bucovina de sud. Evreii din satele din împrejurimi fuseseră siliţi să-şi părăsească locuinţele şi bunurile şi să fugă la Siret, încă pe timpul guvernului Goga-Cuza [53]. Cei de cetăţenie austriacă au fost deportaţi peste fosta graniţă cu Polonia şi câţiva dintre ei s-au sinucis. La sfârşitul lui iunie 1940, pe timpul retragerii din Bucovina de nord, mulţi evrei din târg şi din împrejurimi au fost asasinaţi de către soldaţi români. Siretul a devenit localitate de frontieră; s-a instaurat un regim militar, iar evreii trăiau într-o atmosferă de teroare şi groază, fiind consideraţi potenţiali trădători, care aşteaptă şi chiar se pregătesc pentru intrarea armatei sovietice. La 19 iunie 1941 s-a stabilit în localitate un comandament militar român, şi a doua zi, la 20 iunie, precum şi în 21 iunie, a fost strânsă în piaţă toată populaţia evreiască, peste două mii de oameni, „şi chiar de acolo, fară nici o pregătire prealabilă, porniţi pe jos spre satul Dorneşti, prima staţie de C.F.R., la 12 km. de Siret: bătrâni, copii, femei, bolnavi, fără excepţie au fost adunaţi şi goniţi… un convoi trist şi nenorocit. Fără bagaje, fără hrană, lipsiţi de orice sprijin”. Convoiul a fost urcat în vagoane de marfă, „şi, asemenea trenului morţii la Iaşi, au fost plimbaţi prin toată ţara, dar cu ceva mai multă îngăduinţă, căci li se aducea apă de băut” [54]. Călătoria a durat 14 zile în loc de 24 de ore şi dacă n-ar fi existat prezenţa de spirit a câtorva dintre evacuaţi, care au reuşit să se furişeze din tren şi să cumpere alimente în staţii, majoritatea nu ar fi ajuns la destinaţie, întrucât au pornit la drum fără provizii. Evreii din Siret, împreună cu alţi circa 40.000 din târguri şi comune, în special din Moldova, au fost evacuaţi în clădiri publice evreieşti şi în barăci, în sudul României, în Oltenia. Ei au fost coborâţi la Craiova şi au fost împărţiţi în două grupuri; unul a rămas în oraş, al doilea a fost transferat în lagărul Calafat de lângă Dunăre.
La Craiova, bărbaţii între 16 şi 60 de ani au fost închişi în şcoli. Comunitatea din Craiova, în majoritate de rit sefard, nu a acordat un ajutor important evacuaţilor din Bucovina. În schimb, mulţi membri ai aceleiaşi Comunităţi i-au ajutat individual pe fraţii lor aşkenazi, au scos din lagărele improvizate familii întregi, le-au instalat în casele lor, s-au îngrijit de întreţinerea lor; după circa două săptămâni, autorităţile au transferat femeile, copiii şi bătrânii într-un grajd mare în afara oraşului, „unde au locuit împreună cu cai şi vaci” [55].
Grupul trimis la Calafat a trăit în condiţii mult mai grele. Oamenii au fost ţinuţi sub paza poliţiştilor într-o fabrică de cărămizi părăsită de lângă Dunăre şi mulţi s-au îmbolnăvit de malarie. În această localitate nu mai exista o comunitate; se desfiinţase pe timpul regimului legionar.
La 1 septembrie 1941, Ministerul de Interne a ordonat întoarcerea tuturor celor trimişi în lagărele din Oltenia, dar nu în casele lor, ci în capitalele de judeţ de unde plecaseră [56]. Decizia a fost luată, s-a explicat, pentru a li se permite să participe la campania pentru împrumutul Reîntregirii – împrumut special de război. Evreii au fost, atunci, siliţi să cumpere obligaţii de împrumut în sumă de patru ori mai mare decât românii. Comunitatea din Siret se angajase, la sfârşitul lui august 1941, să contribuie cu o sumă mare dacă membrii ei vor putea reintra în casele lor şi a cerut Federaţiei să intervină în favoarea ei [57].
La începutul lui septembrie, cei plecaţi din Siret au fost din nou adunaţi în gara Craiova, şi, în condiţiile cunoscute, au fost transportaţi în capitala de judeţ, Rădăuţi. Acolo au fost încartiruiţi în sinagogi şi în clădiri ale Comunităţii, într-o mizerie absolută şi fară să ştie că au fost readuşi în vederea deportării în Transnistria.
Bărbaţii au fost imediat concentraţi să muncească la repararea şoselelor şi la curăţarea şanţurilor iar autorităţile n-au permis evacuaţilor să se întoarcă la Siret, pentru a se echipa cu haine şi alte lucruri din casele lor.
Deportarea evreilor i-a transformat în fiare pe ucraineni, majoritari la Siret. Ei au sperat că germanii îi vor ajuta să ataşeze târgul şi împrejurimile la statul ucrainean care va lua fiinţă cu sprijinul Reichului. Casele evreilor au fost sparte şi jefuite, „uneori cu complicitatea gardienilor publici, care-i protejează pe autorii lor”, se nota într-un raport al Siguranţei din 3 octombrie. În fruntea jefuitorilor au stat primarul târgului, Severin Popovici, preotul Rusu şi un avocat local: „În locuinţele acestora se găsesc adevărate depozite de plăpumi, perne, covoare persane, mobile etc. înstrăinate de la evrei” [58]. Sinagoga Mare şi centrul credincioşilor rabinului din Vijniţa au fost profanate şi transformate în grajduri pentru cai şi closete pentru soldaţi. Cimitirul, cu pietre funerare din secolul 16, a fost profanat şi distrus în întregime. La 14 octombrie, evreii din Siret au fost deportaţi în Transnistria, cu trenul, prin Mărculeşti şi, împreună cu ei, şi cei din Rădăuţi, care au fost trimişi la Atachi.
Rădăuţi
La Rădăuţi s-a aflat despre deportarea iminentă abia în ajun, la 13 octombrie 1941, ziua sărbătorii de Sucot. Nimeni nu bănuise că întreaga comunitate urma să fie deportată. A doua zi, la 14 octombrie, toţi evreii au fost somaţi să se prezinte la sucursala Băncii Naţionale a României, pentru a-şi schimba banii în ruble şi pentru a depune obiectele de valoare, fară nici o compensaţie. „La Banca Naţională, coadă mare, înainte de schimbarea banilor. Fiecare trebuia să treacă pe la două ghişee, să-şi plătească mai întâi dările către stat şi primărie pe întregul an; apoi, i se schimbau restul banilor în ruble, pentru ca pe urmă, în Transnistria, o rublă să aibă, în realitate, o valoare de 60 sau chiar de 40 de bani” [59].
Populaţia evreiască a oraşului devenise numeroasă după evacuarea din sate, în ajunul războiului; transferarea aici şi a evreilor din Siret, cu o lună înainte de deportare, a complicat şi mai mult situaţia; oricum, nu era posibilă expedierea cu un singur tren a 9.169 de oameni [60]. Au fost necesare patru trenuri de marfă, care au plecat la 15 octombrie; două au fost trimise la Atachi şi două la lagărul Mărculeşti şi, de acolo, prin Rezina, spre Transnistria. În fiecare vagon au fost introduşi şaptezeci-optzeci de persoane, „fără alegere, aşa cum veneau”, despărţindu-se familii, fapt care nu s-a petrecut cu celelalte transporturi din Bucovina de sud. Deportaţii n-au ştiut că două dintre trenuri vor fi îndreptate spre alt punct de traversare.
Jandarmii din escortă au oprit unul dintre trenuri în câmp deschis, la 50 km. de Rădăuţi, şi au cerut tuturor „să predea tot aurul şi obiectele de valoare pe care le posedă, precum şi cheile locuinţelor”, întrucât li s-ar confisca oricum în lagărul Mărculeşti. Astfel s-a adunat o valiză plină cu aur şi bijuterii [61]. Cu toate acestea, la Atachi şi la Mărculeşti s-au efectuat din nou percheziţii corporale şi în bagaje; de fiecare dată prada era mai mică şi, în mod corespunzător, au scăzut şi şansele de a supravieţui în Transnistria.
Transporturile la Atachi au fost trimise în condiţiile cunoscute, din clipa coborârii din trenuri şi până la înghesuirea oamenilor în casele arse şi distruse, în primele zile de zăpadă. Aici au fost şi primele decese. Iată cum a descris unul dintre deportaţi situaţia: „Ţăranii basarabeni profitau de ocazie şi ne jefuiau cât puteau, vânzându-ne alimentele pe care eram obligaţi să ni le procurăm. Pentru un costum bărbătesc obţineam două pâini şi o oală cu ceai fară zahăr. Jandarmii români ne fugăreau dintr-un loc într-altul, căci nici măcar în chipul acesta nu ne era îngăduit să obţinem câte ceva de mâncare” [62].
Două transporturi din Rădăuţi au traversat Nistrul după o aşteptare de câteva zile; nu s-a permis majorităţii evreilor să rămână la Moghilev. Au fost mânaţi în lagăre şi ghetouri, în interiorul Transnistriei. Preşedintele Comunităţii, Isidor Pressner, a trimis, la 22 octombrie 1941, din Atachi un apel disperat lui Filderman „să ne salvaţi din situaţia disperată în care ne aflăm”, implorându-l să intervină imediat pentru a evita transferarea rămăşiţelor comunităţii sale în împărăţia morţii din Transnistria. Deportarea în Ucraina, scria Pressner în scrisoarea pe care a reuşit s-o trimită pe ascuns la Bucureşti, contra plată, este „fără destinaţie, fără ţintă… într-o direcţie necunoscută”. Mulţi dintre membrii comunităţii au fost deja deportaţi, sute au murit, mulţi alţii au înnebunit şi unii s-au sinucis, a adăugat Pressner. „Nu suntem în măsură a vă arăta prin această scrisoare întreaga jale a noastră şi situaţia în care ne aflăm. Un singur lucru este cert. Dacă nu vom fi salvaţi imediat [subl. în orig.], nu va supravieţui nici unul”. Scrisoarea a ajuns la Filderman dar nu se putea face nimic” [63].
Soarta celor două transporturi trimise la Mărculeşti este mai puţin cunoscută. Unul dintre ele, numărând circa 1.500 de persoane, a fost mânat pe jos de la Mărculeşti la pădurea Cosăuţi şi, de acolo, a traversat Nistrul şi a fost fugărit până la ghetoul Ţibulovka de lângă Berşad, un marş de patru zile. Circa 1.500 au traversat Nistrul, 1.270 au ajuns la Ţibulovka, 210 mai erau în viaţă după trei luni, în februarie 1942. „Trei mari morminte de oameni, fără identificare, aruncaţi cu haine cu tot, au rămas la Ţibulovka Veche, de pe urma nefericiţilor din Rădăuţi şi din alte localităţi bucovinene” [64].
În ziua deportării, la 15 octombrie, şefii comunităţilor au hotărât să încredinţeze 157 de suluri de Tora din sinagogile din Rădăuţi şi din alte localităţi, de unde evreii au fost evacuaţi, în păstrarea unui om de încredere al Comunităţii, polonezul Kuczinsky. Unităţi militare care au trecut prin oraş au confiscat sulurile Torei, au rupt pergamentele şi le-au folosit pentru confecţionarea de tobe, pantofi şi sandale. Rămăşiţele comunităţilor, mia de supravieţuitori care s-au întors din Transnistria în 1945, au adunat fâşiile de pergament şi „au îngropat, după tradiţie, tobele şi pantofii ce au mai putut aduna”. Soldaţii au profanat şi au distrus cimitirul evreiesc, au demontat gardul, au sfărâmat monumentele funerare, au săpat şi au azvârlit oseminte şi au distrus până la temelie monumentul în memoria soldaţilor din armata austriacă căzuţi în primul război mondial şi monumentul ridicat în memoria evreilor măcelăriţi în pogromurile din 1940 [65].
Campania de deportare nu a luat sfârşit odată cu purificarea etnică din întreaga Bucovină. Regimul antonescian a vrut să-i descopere şi să-i deporteze pe toţi evreii originari din Bucovina şi Basarabia stabiliţi în decursul anilor în alte zone ale României. O Ordonanţă a Ministerului de Interne, republicată în „Monitorul Oficial” şi difuzată la posturile de poliţie, a ordonat întoarcerea imediată a tuturor evreilor originari din cele două provincii la locurile unde s-au născut, împreună „chiar cu acei membri ai familiilor lor, soţie sau copii născuţi în Vechiul Regat”. Filderman i-a scris atunci lui Antonescu că sunt „trimişi şi ei la moarte, fără nici un temei legal, fără nici o culpă personală, fără altă vină decât aceea a originilor” şi că statutul lor este mai rău decât al cetăţenilor străini care au intrat în România cu sau fără aprobare [66].
La 17 octombrie, poliţia a început să aresteze, după liste întocmite dinainte, familii întregi de evrei în care unul dintre membri se născuse în Basarabia sau Bucovina, inclusiv pe cei stabiliţi în Regat cu zeci de ani în urmă, altele în care capul familiei se afla, atunci, într-un detaşament de muncă obligatorie, precum şi familii care, în vara anului 1940, fugiseră cu armata română din teritoriile anexate Uniunii Sovietice, deoarece n-au vrut să trăiască sub regim comunist. Siguranţa din Iaşi, de exemplu, unde exista o concentrare importantă de evrei, în special din Basarabia, a stabilit că 26 octombrie este ultimul termen de prezentare [67].
Intervenţia Federaţiei în această chestiune n-a ajutat [68]. Ministrul de Interne, generalul Dumitru Popescu, a fost rugat de Filderman să amâne deportarea. Acesta i-a răspuns că dacă ar fi depins de el, nu ar fi hotărât să-i deporteze pe aceşti evrei dar „puterea sa se opreşte la frontierele de la 1940” [69]. Hotărârea de a deporta evreii din această categorie a fost a mareşalului.
Acest episod întăreşte supoziţia că cei din conducerea evreiască din Bucureşti nu şi-ar fi putut salva coreligionarii din Basarabia şi Bucovina, chiar dacă ar fi ştiut din timp planul deportării, rămas secret până la începutul aplicării sale. În acest caz, intenţia deportării s-a aflat din timp, dar conducerea evreiască n-a reuşit s-o împiedice, deoarece aceasta era dorinţa lui Antonescu.
În sfârşit, de notat că soarta evreilor arestaţi pe acest criteriu în Regat şi în Transilvania de sud (în măsura în care autorităţile au reuşit să-i descopere) şi deportaţi separat de evreii din Bucovina, a fost şi mai rea. Ei au fost expediaţi în vagoane speciale, majoritatea lor fiind duşi direct în lagărele de exterminare de pe Bug şi asasinaţi imediat după sosire. Tot ce se ştie este că majoritatea nu s-au întors. Numărul lor nu este cunoscut, dar se poate presupune că au fost mii.
Judeţul Dorohoi
Oraşul Dorohoi şi târgurile din vecinătate au reprezentat un concentrat de iudaism românesc. Aici s-a cristalizat, în decursul a două-trei sute de ani, prototipul evreului român, care vorbea idiş şi româneşte, educat în şcoli evreo-române şi, apoi, în şcolile româneşti de stat, un evreu care nu vorbea o limbă „străină”, nu a trăit sub ocupaţie străină şi vedea în Bucureşti centrul său spiritual.
Cu două luni înainte de izbucnirea războiului, trăiau în judeţ (cu excepţia Herţei, anexată Uniunii Sovietice, cu un an înainte), 11.546 de evrei; 5.389 dintre ei locuiau în oraşul Dorohoi.
În prima noapte de război, la 22 iunie 1941, au fost arestaţi la Dorohoi, din ordinul autorităţilor, preşedintele Comunităţii, avocatul Isidor Abramovici-Băluş, 22 dintre fruntaşii Comunităţii şi alţi peste două sute de „suspecţi” de comunism. Ei au fost transportaţi în vagoane de vite închise, la lagărul de la Târgu Jiu. Călătoria a durat două săptămâni, şi „în fiecare punct de oprire” aceşti evrei au fost „ameninţaţi cu moartea”. Lagărul din Târgu Jiu nu mai putea să absoarbă deţinuţi şi noii sosiţi au fost transferaţi la un lagăr special înfiinţat la Craiova, unde au rămas două luni [70]. Când au fost readuşi la Dorohoi, se schimbase situaţia: circa 5.000 de evrei din târguri şi sate fuseseră concentraţi aici la izbucnirea războiului şi încă o mie mai târziu. În oraş a fost instituit un regim special, diferit de cel din Regat, deoarece judeţul era ataşat, din punct de vedere administrativ, Bucovinei. „În această situaţie, reprezentarea şi apărarea drepturilor evreilor erau aproape imposibile”, a relatat unul dintre fruntaşii Comunităţii [71].
Evreii din judeţ erau supuşi tuturor legilor, ordinelor şi dispoziţiilor aplicate în celelalte judeţe din România – ca, de exemplu, ordinul lui Antonescu din 21 iunie 1941, de a-i evacua în decurs de 48 de ore pe toţi cei capabili de muncă între 18-60 de ani din satele dintre Siret şi Prut la lagărul din Târgu Jiu, iar familiile lor, în târgurile din judeţul unde locuiau[73]. De fapt, evacuarea începuse încă din 19 iunie.
Evreii din Darabani, un târg din apropierea Prutului, au primit ordin, în dimineaţa de 19 iunie, sub pretextul unui exerciţiu de apărare antiaeriană, să evacueze localitatea în jumătate de oră şi să se prezinte în piaţă [74]. Aici îi aşteptau un comandant militar sosit cu câteva zile înainte de evacuare, primarul târgului şi reprezentanţi ai autorităţilor locale: „Ni s-a cerut să predăm cheile locuinţelor, bineînţeles după ce am fost obligaţi să legăm la fiecare cheie un petec de hârtie cu numele, prenumele şi adresa”. După aceea, au fost înconjuraţi de jandarmi şi convoiul a început să mărşăluiască spre gara Vorniceni, la o distanţă de 35 de kilometri: „Tot drumul l-am făcut pe jos. Jandarmii ne goneau ca pe nişte vite iar cine nu putea ţine pasul era lovit cu patul armei. Sângele evreiesc începuse să curgă. În sfârşit, am ajuns la gară. Aici am fost cazaţi în afara gării, în câmp deschis. Nimeni nu lua în considerare că se găseau cu noi femei, copii, bătrâni şi bolnavi. Am fost lăsaţi sub cerul liber. Ne chinuia în special setea şi nicăieri nu era de găsit un strop de apă. Jandarmii ne păzeau de jur împrejur şi nimeni nu avea dreptul să iasă din încercuire” [75].
Comandantul postului de jandarmi din Vorniceni, plutonierul Găluşcă, a confiscat evreilor din Darabani vitele, caii şi căruţele pe care primiseră permisiunea să le ia la drum şi le-a vândut ţăranilor. A treia zi după sosire, deportaţii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi transportaţi la Dorohoi. Aici au fost ataşaţi la un tren în care se aflau peste două sute de evrei din oraş, arestaţi înainte. Comunitatea a reuşit să împartă evacuaţilor jumătate de pâine de persoană, puţină marmeladă şi un salam, dar nu s-a permis aprovizionarea cu apă. Convoiul şi-a continuat drumul spre lagărul Târgu Jiu, în sudul României. În afară de apă, pe care au reuşit s-o obţină într-o staţie, datorită unei neatenţii a paznicilor, evacuaţii au fost împiedicaţi pe parcurs să cumpere sau să primească alimente. Reprezentanţi ai Comunităţii din Bucecea, un târguşor din judeţul Botoşani, care au venit în gară pentru a împărţi pâine copiilor, au fost alungaţi de jandarmi, „iar cei ce riscau să arunce vreo pâine au fost bătuţi de jandarmi”. (Două zile mai târziu, şi cei 800 de evrei din Bucecca au fost evacuaţi, în condiţii asemănătoare, în oraşul reşedinţă de judeţ.) „Tot drumul, în mai toate gările, soldaţii şi civilii din trenuri ne insultau, ne ameninţau, aruncau cu pietre în noi, pe când alţi soldaţi, cuprinşi de milă, au împărţit câte o bucată de pâine copiilor lihniţi de foame” [76]. Peste opt zile, ajunşi la Târgu Jiu, au fost duşi pe jos în lagăr; în dimineaţa următoare, bărbaţii şi femeile au fost trimişi la muncă obligatorie.
Pe drum au apărut primele cazuri de nebunie printre femei. Una din ele, Malca Cojocaru, a fost scoasă din vagon de soldaţi şi, împreună cu soţul ei, a fost predată poliţiei din Bacău, care a internat-o în spitalul local [77]. Acesta a fost doar un prim semnal al fenomenului zdruncinării psihice, răspândit printre cei evacuaţi din târguri sau deportaţi în Transnistria, în special printre femei, dar nu numai. Acest lucru s-a manifestat mai întâi în vagoane, apoi în lagărele din sudul României şi, ulterior, şi mai intens, în sinagogile şi clădirile comunităţilor, unde erau îngrămădiţi într-o aglomeraţie îngrozitoare zeci de mii de evrei; mulţi şi-au pierdut peste noapte nu doar agoniseala, dar şi echilibrul sufletesc, în aşteptarea deportării, în timpul peregrinării spre Transnistria şi în lagărele şi ghetourile de acolo. Au apărut simptome de dezechilibru cum ar fi apatia sau, dimpotrivă, neliniştea profundă la orice veste sau zvon, teama îngrozitoare de orice uniformă, încercări de sinucidere (dintre care unele au reuşit). Aceste cazuri s-au înmulţit fară ca cineva să-şi dea seama, întrucât evreii dezrădăcinaţi brusc din casele lor şi concentraţi în masă în lagăre erau ei înşişi la limita stării normale şi nu erau în stare să discearnă bolile psihice ale altora.
După o şedere de trei luni în lagărul de concentrare, evreii din Darabani au fost duşi, la începutul lui septembrie, la gara din Târgu Jiu şi, în condiţii chiar mai înjositoare, au fost retrimişi la Dorohoi; nici măcar nu bănuiau că urmează să fie deportaţi.
De data aceasta drumul era mai greu, din cauza căldurii mari din acel septembrie şi din cauza lipsei de alimente şi, în special, de apă. „Nu s-a mai putut coborî în gări; se putea cumpăra numai prin soldaţii şi ceferiştii ce ne păzeau. Bani nu aveam, aşa că dădeam lucruri sau aur, ce mai reuşisem să ascundem, pentru o pâine sau o sticlă de apă” [78].
Eliberarea din lagărele din sudul României a obţinut-o Federaţia în schimbul angajamentului de a achiziţiona un număr mare de obligaţii ale împrumutului Reîntregirii. La Dorohoi au fost aduşi, atunci, evreii nu numai din Darabani, ci şi din întregul judeţ, în afară de Herţa: Rădăuţi-Prut, Mihăileni şi Săveni şi, printre ei, şi cei din sate, în total 6.534 de suflete. „Nu a intervenit nici o uşurare în viaţa lor”, s-a plâns Federaţia ministrului de Interne. În loc să fie întorşi la casele lor, au fost transportaţi în regim de închisoare la Dorohoi: „Este absolut indiferent dacă locuiesc la Craiova sau la Dorohoi, din momentul în care nu-şi pot exercita profesia şi nu se pot adăposti în casele lor” [79]. Federaţia a cerut eliberarea şi revenirea în târgurile de origine, dar la Bucureşti se hotărâse deportarea lor. De aceea, apelul a fost respins. Comunitatea din Dorohoi a cerut ajutor urgent de la Federaţie pentru cei şapte mii de evacuaţi, întrucât nu era în stare să-i susţină [80].
Trimişii Federaţiei au depus un mare efort pentru a împărţi puţinele alimente celor circa două mii de evrei transportaţi la începutul lui septembrie, în trenuri de marfa închise, prin Bucureşti, înapoi la Dorohoi: „Prezenţa noastră în gară şi cuvintele de încurajare i-au întărit sufleteşte”. Strecurarea de alimente şi apă în trenuri şi mituirea funcţionarilor, poliţiştilor, jandarmilor şi ceferiştilor care aveau un contact oarecare cu aceste trenuri cereau multă inventivitate din partea trimişilor Federaţiei: „Nu am precupeţit nici un efort, periclitându-ne până şi siguranţa personală, în urmărirea scopului nostru: ajutorarea celor în suferinţă”, se arăta în raport [81].
La Dorohoi, evacuaţii au fost încartiruiţi în două şcoli evreieşti şi într-o sinagogă, unde au trăit în condiţii de arest. Comunitatea sărăcise, şi nu era capabilă să întreţină o concentrare de persoane care o depăşea numeric. Circa 1.200 de bărbaţi au fost imediat mobilizaţi în diferitele cadre de muncă obligatorie şi trimişi în detaşamente în alte zone ale României, majoritatea la Brăila. Circa 800 dintre ei nu erau împreună cu familiile lor când a început deportarea în Transnistria.
Evreii din Mihăileni au fost victimele unei campanii de teroare care a început după retragerea armatei române, în vara lui 1940. La 13 iunie 1941 au fost arestaţi 13 „comunişti” evrei şi trimişi în sudul României, în lagărul improvizat de la Videle. La 21 iunie, pe neaşteptate, cei 1.300 de evrei ai târgului au primit ordinul să-l părăsească în jumătate de oră, şi „cine a întârziat a fost bătut”. Li s-a permis să-şi ia lucruri personale şi convoiul a fost mânat pe jos la Bucecea, distanţă de 30 km [82].
Evreii din Bucecea i-au primit cu înţelegere şi compasiune, dar, în scurt timp, au fost şi ei adunaţi şi evacuaţi la Botoşani, după reguli asemănătoare şi la o distanţă de circa 30 km. Împreună cu ei au plecat 25 de familii numeroase din Mihăileni, în total 206 oameni care au găsit modalitatea de a convinge autorităţile să-i transfere acolo şi, astfel, şi-au salvat viaţa. Evreii din Mihăileni au fost mânaţi pe jos la Dorohoi. Pe drum, jandarmii au luat ostatici pentru a se asigura că nimeni nu va evada din convoi, deoarece paza era slabă [83]. Şi, într-adevăr, nimeni n-a evadat, deoarece nu aveau unde să fugă şi nici cine să-i ajute. La 8 noiembrie a început ultimul capitol al istoriei evreilor din Mihăileni: au fost urcaţi în vagoane şi trimişi la Atachi.
Viaţa celor din Săveni s-a înrăutăţit brusc începând din aprilie 1941, când în târguşor au venit unităţi ale armatei germane. În mai, tensiunea a crescut, situaţia economică s-a înrăutăţit şi ameninţările de tot felul au devenit fapt cotidian. Circa 250 de evrei stabiliţi timp de generaţii în satele din împrejurimi au părăsit totul şi au fugit la Săveni. La 20 iunie au fost arestaţi 20 de bărbaţi între 16 şi 60 de ani şi trimişi sub pază la gara Ungheni, pe jos, distanţă de 11 kilometri. Acolo au fost urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi în lagărul de la Târgu Jiu. În lagăr au ajuns după o călătorie de opt zile în vagoane închise şi îngrămădiţi, fără să li se permită să ia cu ei alimente şi apă. „După ce am plecat la Târgu Jiu”, a relatat unul dintre evacuaţi, „au intrat ţăranii de lângă Săveni, mi-au bătut soţia şi copiii, luându-mi toată averea” [84].
La 22 iunie, restul de evrei din târg au primit ordin să se adune, sub pretextul că se caută arme, dar, în realitate, pentru a li se jefui casele. Apoi au fost readuşi în casele devastate şi au primit ordin să se pregătească imediat pentru evacuare. Soldaţii au continuat să prade şi în timpul acestor pregătiri; o tânără care a încercat să-şi apere tatăl bătrân a fost împuşcată pe loc. Familiilor li s-a îngăduit să încarce în căruţe obiectele casnice, după ce şeful Comunităţii i-a mituit pe cei răspunzători de evacuare. După un marş de circa 40 km., convoiul a ajuns la Dorohoi; şi, întrucât toate clădirile Comunităţii erau ocupate, au primit permisiunea să se răspândească prin oraş şi să-şi caute loc de dormit. Câteva familii au reuşit să obţină aprobarea de a se stabili la Botoşani, la rude. Nimeni, nici chiar autorităţile locale, nu realizau deosebirea dintre a rămâne la Dorohoi şi a se muta la Botoşani. Cererile au fost făcute în scopul întregirii familiilor şi nu în încercarea de a se salva de deportarea previzibilă. Sute de bărbaţi din Săveni au fost luaţi în detaşamentele de muncă obligatorie şi, în momentul deportării în Transnistria, familiile au plecat fară ei.
Soarta celor câteva sute de evrei din târguşorul Rădăuţi-Prut a fost până nu demult mai puţin cunoscută, din lipsă de mărturii, precum şi din cauza confuziei între oraşul Rădăuţi din Bucovina şi această mică localitate cu acelaşi nume, situată la 80 km., în capătul de nord-est al judeţului. Târgul Rădăuţi-Prut era situat chiar pe malul Prutului şi, de aceea, evreii de acolo au trăit aceleaşi experienţe ca şi cei din Darabani. În ajunul ofensivei germano-române în Uniunea Sovietică, aproximativ la 18 iunie, au primit de la jandarmi ordinul de a-şi părăsi casele, sub pretextul că podul de peste Prut urmează să fie aruncat în aer. Jandarmii au mânat convoiul cam 10 km. în afara târgului, fară să se permită cuiva să ia ceva de acasă, iar seara i-au readus la casele lor. Exerciţiul de evacuare s-a făcut cu scopul de a li se jefui locuinţele. A doua zi, jandarmii au organizat din nou convoaie, mânând întreaga comunitate spre gara Ungheni. Acolo i-au obligat pe toţi, în bătăi, să urce în vagoanele de marfa, fară a le permite să bea apă sau să se aprovizioneze cu apă în acea zi de vară arzătoare. Comunitatea din Rădăuţi-Prut a fost transportată la Târgu Jiu. Lagărul fiind supraaglomerat, au fost duşi în continuare spre Craiova, unde erau deja internaţi câteva sute de evrei într-un lagăr improvizat, la o şcoală evreiască. Comunitatea din Craiova i-a salvat de la foame. S-a înfiinţat o cantină, unde s-au servit evacuaţilor trei mese pe zi. Pe tot timpul rămânerii lor la Craiova, au fost scoşi la muncile câmpului, la curăţarea străzilor şi la alte munci în oraş. În septembrie 1941, au fost din nou încărcaţi în vagoane de marfa şi transportaţi la Dorohoi, la marea concentrare de evrei din judeţ. Aici au fost încartiruiţi în şcoli şi clădiri ale Comunităţii, în condiţii de refugiaţi. În noiembrie 1941, au făcut parte din primul transport încărcat în trenuri de marfa şi deportaţi. Au ajuns la lagărul din Mărculeşti în Basarabia şi, de acolo, prin pădurea Cosăuţi şi Soroca, în Transnistria [85].
Soarta evreilor din Herţa, din acelaşi judeţ, a fost diferită, întrucât târgul şi împrejurimile lui au fost anexate Uniunii Sovietice în vara anului 1940, în ciuda faptului că nu aparţinuseră niciodată Bucovinei, ci făceau parte din Regat. Ei au suferit grozăviile luptelor de recucerire a teritoriului; la 7 iulie 1941, imediat după intrarea armatei române, 182 de evrei au fost executaţi, după ce au primit ordin să-şi sape singuri un mormânt comun. La sfârşitul lui iulie 1941, circa 1.600 de evrei din Herţa au fost adunaţi la marginea târgului, au fost înconjuraţi de jandarmi şi mânaţi în direcţia Basarabiei, în cadrul „deportărilor pripite”. La Edineţ „au inaugurat” lagărul înfiinţat acolo; iar de sărbătoarea Simhat Tora („Bucuria Torei”), la 14 octombrie, în ziua în care a căzut prima zăpadă, au fost mânaţi la Atachi şi lăsaţi noaptea în câmp deschis, lângă punctul de traversare: „Noaptea aceea neagră, cum am numit-o, a secerat 300 de suflete dintre noi. Vaietele nu încetau. Trântiţi pe pământul ud, bărbatul cerea ajutor de la nevastă iar aceasta de la bărbat sau copii, dar nici unul nici altul nu puteau să vină în ajutor. Şi aşa s-au sfârşit. Tot noaptea am fost duşi pe podul plutitor; nu puţini dintre noi au căzut în Nistru şi acolo au rămas; din cauza întunericului, îngrămădiţi, au căzut în apă” [86].
Deportarea
Campania de deportare a evreilor din judeţul Dorohoi este bine cunoscută şi documentată, întrucât a fost considerată, şi atunci, ca un examen al intenţiilor regimului antonescian faţă de evreii din Regat. La ultima sa întâlnire cu Filderman, la 8 septembrie 1941, Antonescu i-a promis că „el [Antonescu] distinge pe evreii regăţeni de ceilalţi şi că este în intenţia sa ca aceştia să aibă o situaţie privilegiată” [87]. Conducerea evreiască de la Bucureşti a crezut în cuvântul Conducătorului şi, de aceea, a fost total surprinsă când au început deportările din acest judeţ. Trimisul Federaţiei, avocatul român Muşat, a plecat la Dorohoi la 6 noiembrie, în momentul când la Bucureşti a ajuns prima veste despre deportare [88].
Dezbaterile în procesul şefilor Guvernământului din Bucovina, care a avut loc în anul 1945, raportul întocmit de Muşat în noiembrie 1941, ştirile trimise pe furiş lui Filderman de către şefii Comunităţii care n-au fost deportaţi şi încercările făcute de conducerea evreiască din Bucureşti pentru a anula decizia alcătuiesc documentaţia despre această deportare. În această campanie, chiar mai mult decât în campania de deportare din Bucovina de sud, autorităţile au depus un mare efort să facă să dispară orice dovadă scrisă şi tot ce a avut vreo legătură cu transmiterea ordinelor şi cu răspunderea personală pentru executarea lor; acest efort a continuat şi în timpul regimului comunist.
Se poate spune că în tot ceea ce priveşte ordinele şi pregătirile administrative se observă o asemănare între deportarea evreilor din judeţul Dorohoi şi deportarea din Bucovina de sud.
Ordinul a fost transmis prin Marele Stat Major al armatei române, dar nu a fost găsit până acum. Muşat a comunicat la 25 noiembrie 1941 că garnizoana din Dorohoi a primit, la 25 octombrie, dispoziţia din partea mareşalului Antonescu de a interzice evreilor să iasă din oraş „din orice motiv” şi a anulat toate excepţiile în această privinţă – cum ar fi posibilitatea elevilor de a pleca într-un alt oraş, permise de circulaţie pentru evreii convocaţi să depună mărturie la un tribunal etc. Prefectul judeţului, colonelul Ioan Borcan, primarul oraşului, Jan Pascu, şi secretarul Guvernământului Bucovinei, Lupu, au pregătit un document în care se stabilea că este „absolut necesară evacuarea din oraşul Dorohoi a celor evacuaţi din orăşelele din judeţ, anume Darabani, Săveni, Rădăuţi-Prut şi Mihăileni, care constituie un surplus de populaţie, dăunător vieţii normale a oraşului Dorohoi” [89].
La 5 noiembrie s-au răspândit zvonuri că evreii urmează să fie evacuaţi din oraş. În aceeaşi seară au fost convocaţi la prefect conducătorii Comunităţii Dorohoi şi conducătorii comunităţilor evacuate care locuiau în oraş. Prefectul nu le-a pomenit despre deportare, ci le-a comunicat doar că a aprobat să se aducă pentru evreii evacuaţi îmbrăcăminte şi încălţăminte din locuinţele părăsite în judeţ, şi că aceste obiecte vor fi împărţite peste două zile. „Aceste obiecte n-au fost aduse nici până astăzi”, a adăugat Muşat. A doua zi, la 6 noiembrie, comandantul poliţiei i-a adunat pe şefii de comunităţi şi i-a anunţat că deportarea va începe a doua zi şi că primul transport îi va cuprinde pe evreii din Darabani şi Rădăuţi-Prut [90].
În aceeaşi zi, conducătorii comunităţilor evacuate şi conducătorul Comunităţii din Dorohoi au fost chemaţi, fiecare separat, la primarul oraşului, care le-a citit dintr-un document fără semnătură şi fară ştampilă că „în termen de 24 de ore trebuie să predea Băncii Naţionale toate obiectele de aur, argint, bijuterii, precum şi toate sumele în numerar, titluri, valute străine, fiecare persoană neavând drept de a-şi opri decât suma de una mie lei”. Oricine va încălca acest ordin va fi împuşcat [91]. (Un ordin asemănător, care s-a păstrat, a fost pregătit de către primării şi citit conducătorilor comunităţilor din Suceava, Burdujeni şi Iţcani.) După aceea s-a citit, în prezenţa conducătorilor Comunităţii din Dorohoi, Ordonanţa nr. 6 a guvernatorului Bucovinei, identică cu Ordonanţa nr. 38, citită la Cernăuţi, şi care ameninţa cu execuţia prin împuşcare pe oricine nu se va supune ordinelor anterioare sau va încerca să ascundă evrei, va cumpăra, va primi sau va păstra obiecte de valoare care le aparţin – ordin descris pe larg în capitolul despre ghetoul Cernăuţi [92]. Muşat a lăsat o descriere scurtă a acţiunii de „preschimbare” a numerarului şi a obiectelor de valoare, aşa cum a avut loc în acea zi la sucursala din Dorohoi a Băncii Naţionale: „În schimbul leilor prezentaţi la casă s-au dat ruble calculate la 40 de lei o rublă; pentru obiectele de metal preţios sau bijuterii era un expert, care stabilea preţuri derizorii… Un funcţionar al Băncii Naţionale, în special controlorul Munteanu, s-a comportat cu o sălbăticie nemaipomenită, smulgând din degete până şi verighetele de cununie. La protestul vicepreşedintelui Comunităţii, acesta a fost chemat într-o cameră separată şi bătut crunt. În gară, înainte de îmbarcare, li s-au făcut percheziţii şi li s-au luat şi ultimele obiecte de valoare pe care le mai aveau; li s-au luat, de asemenea, păturile, hainele, cămăşile şi toate alimentele, fără a li se da în schimb nici o despăgubire, fie chiar ridicolă [93].
La conducerea campaniei de confiscare s-a aflat o echipă specială a Băncii Naţionale a României, trimisă din Bucureşti, în frunte cu inspectorul Marin Florescu, având ca ajutor un specialist în aprecierea obiectelor de valoare, Rânceanu, un agent special de poliţie; şi el din Bucureşti şi, desigur, pe directorul sucursalei locale a Băncii Naţionale, Popa. Inspectorul Florescu şi agentul de poliţie băteau în timpul controlului, la sucursala Băncii şi în gară, înainte de urcarea în vagoane. Preşedintele Comunităţii, Abramovici Băluş, a fost bătut de Florescu când a protestat contra jafului. Florescu l-a ameninţat chiar cu împuşcarea deoarece „a instigat” evreii să nu se conformeze ordinelor autorităţilor” [94].
Ordinul privind obligaţia de a se preda bunurile a fost anunţat pe străzi de toboşarul primăriei. Când populaţia românească a aflat, în mod oficial, despre deportare, s-a petrecut un fapt care i-a cutremurat, la Bucureşti, pe conducătorii evreilor din România şi a fost un semn prevestitor de rele pentru toţi evreii din Regat. Românii din Dorohoi s-au năpustit deodată asupra magazinelor şi caselor evreieşti, jefuind tot ce le-a căzut la îndemână, îndeosebi mărfuri din prăvălii, medicamente şi orice alt lucru găsit, fără ca evreii să îndrăznească să se opună. Aceasta a constituit un fel de ediţie a doua a jafului din timpul pogromului din vara anului 1940. Ea poate ft interpretată şi ca expresie a identificării cu hotărârea de a se despărţi de evreii din Regat, a satisfacţiei că averile acestora au devenit bunuri fară stăpân şi a certitudinii că nimeni nu se va mai întoarce pentru a-i da în judecată.
În după-amiaza zilei de 7 noiembrie a plecat primul transport în direcţia Atachi, cu circa 1.500 de evrei din Darabani şi Rădăuţi-Prut. Situaţia lor era deosebit de grea, deoarece Comunitatea din Dorohoi nu se mai putea îngriji de existenţa lor, ei ajungând aici după ce fuseseră jefuiţi în lagărul din Târgu Jiu de tot ce aveau asupra lor. Mulţi dintre ei erau pregătiţi sufleteşte pentru o schimbare, deoarece fuseseră alungaţi de câteva luni din casele lor, dar nu ştiau unde vor fi deportaţi şi nu şi-au închipuit ce atrocităţi îi aşteaptă. De asemenea, nu trebuie uitat că majoritatea deportaţilor din acest transport, precum şi din cel din ziua următoare, erau femei, copii şi bătrâni, întrucât bărbaţii, cu excepţia celor 1.200 concentraţi în detaşamentele de muncă din judeţul Dorohoi şi din judeţul vecin Botoşani, se aflau în judeţul Brăila, la Cetatea Albă, în Basarabia, şi în satul Svoriştea. „Venind acasă, nu şi-au mai găsit părinţii, soţiile şi copiii, iar locuinţele le-au găsit încuiate, având pe uşă un bilet: „Averea statului, cine se va atinge va fi împuşcat pe loc” [95].
Lipsa de coordonare între acţiunile Guvernământului din Bucovina şi Ministerul de Război, care izvora şi din necesitatea de a păstra secrete pregătirile pentru deportare, a dus la neincluderea bărbaţilor în transporturile plecate din Dorohoi. Evreii din primul transport au fost adunaţi pe străzi şi au primit permisiunea să închirieze pe contul lor o căruţă, plătind 2.000-3.000 de lei pentru un drum de 500-600 de metri. La gară s-a făcut un al doilea control, în cursul căruia delegaţii Băncii Naţionale i-au bătut pe cei controlaţi pentru a găsi obiecte de valoare ascunse sau pentru că găsiseră asemenea obiecte. Autorităţile au respins orice apel, de ultim moment, de a permite celor cu decoraţii de război, foştilor ofiţeri activi şi văduvelor şi orfanilor de război să rămână pe loc. De altfel, n-au permis rămânerea pe loc nici bătrânilor de 80-90 de ani şi bolnavilor incurabili şi, de fapt, n-au exceptat pe nimeni [96].
La gară, pe deportaţii din primul transport i-a aşteptat o surpriză: însuşi prefectul a venit să se despartă de ei şi, într-un discurs improvizat, i-a anunţat, aşa cum îşi aduce aminte unul dintre deportaţi, „că ne vor duce pe un drum lung, dar vom avea acolo apărare şi vor veghea asupra vieţii noastre” [97].
Drumul spre Atachi a durat câteva zile şi supravieţuitorii ţin minte mai ales frigul şi setea, care au lovit greu în copii şi au provocat multe victime. Şederea la Atachi, „ultimele” controale ale delegaţilor Băncii Naţionale şi ale jandarmilor şi traversarea Nistrului sunt cunoscute. Sâmbătă 8 noiembrie au plecat convoaiele din Săveni şi Mihăileni. Al doilea transport a numărat circa 3.000 de oameni, fiind nevoie de un tren foarte lung. Din câte se ştie, transportul a fost împărţit în două: o parte au fost trimişi la Atachi fără a trece prin Cernăuţi, pe linia ferată care lega oraşul direct cu Basarabia, şi altă parte au fost îndreptaţi spre sud, prin Botoşani, Iaşi, Ungheni, şi de acolo spre nord către Basarabia, la Bălţi şi la Soroca. La transportul trimis la Atachi „s-au luat târnăcoape şi cazmale pentru a se înmormânta cei căzuţi în drum” din primul transport [98]. La 10 noiembrie se aflau la Atachi circa 3.000 de evrei, trimişi unii după alţii din Dorohoi, ţinuţi în câmp deschis, lângă punctul de trecere peste Nistru, pe o ploaie torenţială. În noaptea aceea temperatura a coborât sub zero grade. Soldaţii s-au năpustit asupra deportaţilor care şedeau culcaţi în noroi „şi i-au jefuit de restul de bunuri” [99], deşi este greu de imaginat ce se mai putea jefui de la ei. Oricum, când au trecut Nistrul erau aproape goi. Despre transportul care a plecat prin Soroca la punctul de trecere de la Cosăuţi nu se ştie nimic.
Dorohoiul s-a golit de evrei; după părerea autorităţilor locale, ei periclitau sănătatea publică. La procesul lui Calotescu şi al altor criminali de război, care au acţionat în cadrul Guvernământului Bucovina, s-a stabilit că ordinul de deportare din Dorohoi l-a dat guvernatorul Bucovinei. Din punct de vedere formal, faptul este adevărat, dar în statul centralist al lui Antonescu nu se putea emite un astfel de ordin fară ştirea şi aprobarea lui; cu atât mai mult cu cât a fost transmis prin intermediul Marelui Stat Major şi a contrazis promisiunea Conducătorului făcută lui Filderman în prezenţa preşedintelui înaltei Curţi de Apel, Nicolae Lupu.
Acum se ştie că documentul (ordinul de deportare) se află în Arhiva orăşenească din Cernăuţi. În decursul procesului criminalilor de război din Bucovina, desfăşurat în anul 1945, s-au clarificat alte câteva fapte şi cel mai important dintre ele este că „un grup de demnitari ai Dorohoiului… împreună cu prefectul au plecat la generalul Calotescu, pentru a cere soluţionarea problemei evreieşti în Dorohoi. «Soluţionarea» problemei evreilor din Dorohoi era deportarea” [100].
Iniţiativa deportării unor evrei aparţinând de Vechiul Regat şi ideea de a profita de ocazie pentru a se debarasa de cei din judeţ au venit din partea demnitarilor locali. Aceştia erau militari, funcţionari de stat şi avocaţi care niciodată nu se manifestaseră ca legionari; printre ei se afla o personalitate considerată, din greşeală, ca „prieten al evreilor” – primarul Jan Pascu, care întreţinuse relaţii bune cu ei. La proces s-a mai dezvăluit că din momentul când s-a aflat despre politica de deportări aplicată în Bucovina de sud, au început să parvină la prefectură cereri din partea unor cetăţeni, de a deporta evreii din oraşul Dorohoi, din tot felul de motive. Secretarul prefecturii, Mihail Popescu, a întocmit un raport special, semnat de prefect, colonelul Ioan Borcan (care, după deportare, a fost ridicat la gradul de general) şi de primar. În numele cetăţenilor îngrijoraţi de prezenţa evreiască în Dorohoi şi pe baza cererilor primite şi înregistrate la prefectură, demnitarii autorităţii locale au cerut îndepărtarea evreilor din Dorohoi. Calotescu a aprobat cererea şi a emis ordinul de deportare, „lăsând însă la latitudinea prefectului să-i reţină pe cei necesari” [101].
Până la 3 decembrie, data încheierii deportărilor din Dorohoi, nu s-a putut stabili nici un contact cu Conducătorul pentru a înainta o plângere şi a-i aminti că şi-a încălcat promisiunea. Filderman a pregătit o „notă privitoare la deportarea evreilor din judeţul Dorohoi” şi a înmânat-o lui Nicolae Lupu, preşedintele înaltei Curţi de Apel, dar acesta a reuşit abia la 3 decembrie să fie primit în audienţă la Conducător [102]. Antonescu i-a spus lui Lupu că „a fost afectat de cele petrecute. Că a dat ordin pentru anchetă şi că va dispune întoarcerea celor plecaţi” [103]. Nu a avut loc nici o anchetă, nici un evreu nu s-a întors (până în decembrie 1943) şi doar ultimul transport, aflat pe peron, a rămas pe loc.
Între 9 şi 11 noiembrie 1941 a funcţionat şi la Dorohoi „Comisia de triere” – o maşină de şantaj, paralelă aceleia din Cernăuţi. Comisia, în frunte cu prefectul, colonelul Borcan, primarul, şeful poliţiei, Pamfil, directorul Camerei de Comerţ, Timoş, reprezentantul meseriaşilor, Titus Onofrei, şi doi ofiţeri veniţi de la Cernăuţi, s-a întrunit la sediul prefecturii. Un număr necunoscut de persoane au înaintat cereri de scutire de deportare „pe motiv că sunt comercianţi, intelectuali, infirmi, bătrâni, decoraţi de război, orfani şi văduve de război” [104]. Atmosfera antisemită şi corupţia autorităţilor române au dus la rezultate asemănătoare cu ceea ce se întâmplase la Cernăuţi. Printre evrei se răspândise zvonul că „se poate amâna deportarea cu câteva zile” sau chiar cu câteva ore, dacă s-ar obţine autorizaţii de şedere temporară, bazate pe certificate medicale. Mulţi au plătit sume fantastice pentru a obţine astfel de certificate de la două personalităţi importante – secretarul prefecturii, Mihail Popescu, şi dr. Felix Nădejde, medicul judeţului; aceştia au acţionat împreună, în deplină înţelegere; ei au eliberat certificate cu valabilitate de câteva zile pentru sute de mii de lei fiecare, sau pentru ceasuri de aur şi bijuterii.
Cei doi n-au fost singurii români care au făcut negoţ cu autorizaţii şi cu promisiuni fără acoperire. Asemenea iluzii au vândut în schimbul unor sume uriaşe şi cuplul Vescanu, dintre intimii guvernatorului Calotescu, care nici măcar nu se aflau în Dorohoi; colonelul pensionar Topliceanu, care a dat de înţeles că are legături printre militari; pretorul Mosaide (această funcţie a îndeplinit-o în oraş, întrucât judeţul a fost alipit Bucovinei); şi comandantul poliţiei, Pamfil – care a acordat autorizaţii câtorva evrei, dintre zecile ce i s-au adresat şi i-au plătit anticipat [105]. Această agitaţie se petrecea într-o perioadă în care evreii erau supuşi unor restricţii severe: ei n-aveau voie să circule în majoritatea orelor zilei, şi pe câteva străzi le era interzisă cu totul prezenţa. Parte dintre contacte s-au făcut, de aceea, prin intermediari români, care şi ei şi-au primit partea lor.
Trimisul român al Federaţiei a notat, în raportul său, existenţa negoţului cu autorizaţii, adăugând că aşa-numita Comisie de triere a refuzat să aprobe unor bătrâni de peste nouăzeci de ani, unor infirmi imobilizaţi, unor foşti combatanţi, răniţi pe front în primul război mondial şi multor evrei consideraţi necesari economiei, să rămână la Dorohoi. În schimb, a permis rămânerea în oraş unor oameni sănătoşi, fară nici o meserie şi fără nici un fel de drepturi dobândite în serviciul statului. Mulţi neevrei din Dorohoi au influenţat Comisia în hotărârile sale, printre care „funcţionari, doamne care au traficat cu sume ce variau între două sute de mii şi un milion lei, obiecte de preţ în natură, ca paltoane de astrahan, bijuterii etc. pentru a obţine câte o autorizaţie provizorie, care peste 24 de ore era anulată”. Suspinul de uşurare a durat pentru mulţi „beneficiari” între o zi şi două: când au început deportările, ei au descoperit că autorizaţiile nu sunt valabile. Unii n-au depus deloc cereri, deoarece circa 800 de bărbaţi, majoritatea capi de familie, n-au fost eliberaţi din detaşamentele de muncă şi „totuşi femeile şi copiii şi părinţii au fost evacuaţi singuri, cu toate implorările lor” [106].
La 12 noiembrie, comerţul cu autorizaţii a încetat. În total, Comisia a acordat 450 de autorizaţii de scutire de deportare [107]. În noaptea dinainte, s-au răspândit, pe străzi anume alese, toboşari ai primăriei şi, în bătaia tobelor, au anunţat că evreii de pe acele străzi vor fi deportaţi a doua zi şi trebuie să fie pregătiţi de plecare şi să aştepte în stradă: „Temându-se de Ordonanţa nr. 6, toată lumea a plecat la gară, în convoaie ce înnebuneau de durere pe cel mai rău om. În urma lor, funcţionarii primăriei aplicau sigilii pe uşile caselor celor evacuaţi, afişând un bilet cu inscripţia «Averea statului. Cine se va atinge de ea va fi împuşcat pe loc». Dar în case n-a mai rămas nici o avere, deoarece 90% din ea a fost risipit şi însuşit de diferiţi indivizi, în condiţii de anarhie şi dispreţ faţă de ceea ce se numeşte drept de proprietate” [108].
Mulţi evrei care au obţinut autorizaţii valabile şi-au părăsit totuşi locuinţele, deoarece nu toţi membrii familiei le primiseră.
La 13 noiembrie a plecat al doilea transport, după aceeaşi metodă, dar de data aceasta s-a prezentat pentru deportare mai multă lume, deoarece poliţia a răspândit zvonul că acesta este ultimul şi că oricine va fi prins fără autorizaţie va fi împuşcat [109].
În ambele transporturi, au fost deportaţi circa 3.000 de evrei. În oraş au mai rămas 1.756, parte fără autorizaţii, şi încă circa 800 de bărbaţi aflaţi pentru moment cu detaşamentele de muncă în judeţul Brăila. Autorităţile de la Dorohoi au liniştit familiile agitate: „s-a spus femeilor că bărbaţii le vor urma. Femeile au luat copiii de mână şi au plecat numai cu ce aveau pe ele. De aceea şi cel mai mare procent de mortalitate l-au dat deportaţii din Dorohoi” [110], se arată în memoriul prezentat de Filderman ministrului de Interne la 12 decembrie 1943, când se lupta să obţină repatrierea din Transnistria a supravieţuitorilor originari din judeţ.
La 14 noiembrie a intrat în gară un tren cu un mare număr de vagoane, pentru toţi evreii din Dorohoi care nu aveau nici un fel de autorizaţie. Trenul aştepta la peron, dar la ora 9 dimineaţa s-a comunicat mulţimii care stătea pe boccele că a sosit un ordin să se amâne plecarea din lipsă de vagoane. Membrii „Comisiei de triere” aflaţi la faţa locului au pretins că nu este vorba de o anulare a deportării, ci doar de o amânare de 24 de ore. Ordinul de anulare fusese comunicat telefonic de la Cernăuţi, în numele guvernatorului, probabil cu o seară înainte, dar prefectul şi complicii săi din Comisie au preferat să-i scoată pe evrei din case pentru ca să le poată transforma în avut al statului şi, în ultimul moment, să anunţe amânarea.
În noaptea de 14/15 noiembrie diverşi intermediari încă mai promiteau autorizaţii în schimbul unor bani în numerar şi bijuterii. Şeful Camerei de Comerţ, Timoş, a răspândit zvonul că deportarea va fi reluată după un anumit timp şi a cerut negustorilor care se întorseseră la prăvăliile lor să le predea românilor etnici. La Dorohoi, ca şi la Cernăuţi, mulţi români au propus prietenilor lor evrei să le predea averea spre păstrare. Evreii care au cerut funcţionarilor Băncii Naţionale să le restituie obiectele de valoare predate au fost respinşi, sub pretextul că a fost o vânzare şi nu o depunere. Banca a acceptat doar să preschimbe din nou în lei rublele pe care le distribuise. Funcţionarii primăriei au continuat să golească locuinţele sigilate, inclusiv cele ai căror locatari nu fuseseră deportaţi. Totul s-a făcut fără nici o înregistrare. S-au închiriat locuinţe unor români, fără să se ţină cont de cei care locuiau în ele şi chiar dacă erau proprietatea lor. Primăria a confiscat pentru necesităţile sale sinagogi, în care au fost încartiruiţi evacuaţii din judeţ.
Situaţia creată în Comunitate după evacuare era jalnică. Printre deportaţi se aflau toţi conducătorii Comunităţii care n-au fost arestaţi sau deţinuţi ca ostatici şi aproape toţi rabinii, în frunte cu şef rabinul David Schechter.
Un transport despre care nu se ştia nimic din lipsă de dovezi – care însă au apărut mai târziu – a cuprins sute de tineri şi bărbaţi din judeţ care s-au întors din Târgu Jiu şi din lagăre de muncă din sudul României şi au fost ţinuţi sub pază în clădirea şcolii şi într-o sinagogă. Ei au fosl mânaţi pe jos de la Dorohoi la Atachi, escortaţi de jandarmi, care au călătorit tot drumul în căruţe şi împuşcau pe oricine rămânea în urmă. „Cine dintre noi rămânea în urmă sau se aşeza pentru o clipă era împuşcat pe loc. Am început să presărăm drumul cu cadavre. Mereu auzeam de-a lungul coloanei împuşcături. Ştiam că fiecare împuşcătură era o viaţă omenească mai puţin”. Ei au jefuit puţinele lucruri pe care le mai aveau tinerii şi chiar i-au torturat pe drum, întrucât „erau convinşi că ascundeau aur şi bijuterii, aşa că s-au dedat la tot felul de acte barbare” [111] şi nici nu au permis deportaţilor să-şi îngroape coreligionarii. Drumul a durat trei zile şi trei nopţi. Parte dintre tineri au fost siliţi să intre în apele Nistrului şi au fost seceraţi cu mitraliere.
Conducătorii Comunităţii din Dorohoi care au ajuns la Moghilev au aflat de încetarea deportărilor şi, la 26 noiembrie, au reuşit să telegrafieze la Bucureşti şi să ceară Federaţiei să acţioneze repede pentru a obţine întoarcerea celor din oraş, aflaţi în Transnistria, „deşi fac parte din Vechiul Regat”. Majoritatea, se arăta în telegramă, sunt femei şi copii din familii ai căror bărbaţi şi tineri se mai găsesc încă în detaşamentele de muncă obligatorie [112]. Telegrama se încheia cu rugămintea de a obţine cel puţin rămânerea în Moghilev, până la primirea unei hotărâri privind soarta lor. Mulţi nu mai erau, însă, în viaţii la acea dată. Ei fuseseră asasinaţi sau înecaţi în Nistru.
În aceeaşi zi, Federaţia a primit o telegramă şi din partea bărbaţilor reveniţi la Dorohoi din detaşamentele de muncă obligatorie; ei îi cereau lui Antonescu să-i deporteze în Transnistria pentru a se reuni cu familiile lor [113]. Nici lor nu li s-a permis să intre în locuinţe, devenite „Avutul statului”. Ei n-au fost deportaţi; dar această cerere ciudată nu a fost uitată şi a fost scoasă din dosare în vara lui 1942. O femeie, Clara Şofer, i-a trimis, în martie 1942, o scrisoare lui Antonescu (transferată lui Radu Lecca, însărcinatul cu rezolvarea problemei evreieşti), implorându-l să readucă la Dorohoi pe cei 400 de supravieţuitori, femei şi copii -jumătate din cei 800 deportaţi la Moghilev în noiembrie 1941, când bărbaţii erau în detaşamentele de muncă obligatorie [144]. Cererea a fost respinsă. Cam în acelaşi timp, 270 de bărbaţi din Dorohoi au cerut autorităţilor şi lui Filderman să readucă familiile lor din Transnistria, în total 1.104 suflete, încă în viaţă. Ei au subliniat că, printre petiţionari şi deportaţi, se află 69 de invalizi, orfani şi văduve de război şi decoraţi în război [115]. Dar Filderman nu mai putea să intervină pentru ei, deoarece, la 17 decembrie 1941, Federaţia fusese desfiinţată şi Centrala Evreilor, Judenratul, îi luase locul.
În oraşul Dorohoi au rămas libere mai multe locuinţe – în parte distruse – decât candidaţi români dornici să le ocupe. În aprilie 1942, Centrul de românizare local raporta la Bucureşti că, în oraş, sunt 601 case ale evreilor deportaţi, dintre care 338 au fost predate românilor şi încă 19 se află în folosinţa autorităţilor. 244 au rămas goale, 79 dintre ele dărăpănate [116].
Românizarea şi jaful bunurilor evreieşti au operat şi la Dorohoi, în două valuri: organizat şi neorganizat. În prima fază, vecinii sau români oarecare au pătruns în locuinţe, imediat după plecarea evreilor la gară, când funcţionarii primăriei, însoţiţi de poliţişti, încă se ocupau cu aplicarea sigiliilor. La 20 mai 1942, prefectul Borcan a fost nevoit să se justifice în scris în faţa Comisiei de anchetă înfiinţată în urma dispariţiei „Avutului statului” din locuinţele evreilor:
„Cu toate măsurile luate, furturile nu au putut fi complet stăvilite, din cauza grabei cu care s-a făcut evacuarea şi a prea multor şi foarte disparatelor bunuri ce trebuiau supravegheate. Între timp, primăria a ridicat şi depozitat în magazii inventarul mobil din unele locuinţe mai expuse furturilor” [117].
Ca şi la Chişinău şi la Cernăuţi, la Dorohoi au dispărut o mare parte dintre bunurile depozitate în magazii, cu ajutorul metodei sigure a inventarelor. La 22 noiembrie 1941, când a devenit clar că nu va interveni nici o schimbare şi că deportarea este definitivă, bunurile evreieşti „abandonate” şi înseşi casele au trecut în mod oficial în mâinile Centrului Naţional de Românizare, care avea în fruntea filialei locale pe avocatul Marcel Adam. În aceeaşi zi a început faza jafului organizat. Centrul a vândut la licitaţii publice obiectele adunate în magazii, a închiriat locuinţe, clădiri, ateliere meşteşugăreşti ş.a.; dar, după obiceiul acestor instituţii, şefii lor s-au implicat în acte de corupţie, ceea ce a provocat denunţuri anonime şi plângeri oficiale, îndeosebi din partea unor demnitari care „au fost jigniţi” că nu au fost şi ei cooptaţi la câştiguri şi, în cele din urmă, a dus la instituirea unei Comisii de anchetă.
Subsecretariatul românizării, colonizării şi inventarierii (din care făcea parte Centrul Naţional de Românizare), subordonat direct Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a trimis la Dorohoi doi inspectori generali, pe Dumitru Voinescu şi pe Ion Protopopescu; aceştia au redactat un raport foarte critic la adresa responsabililor Centrului de românizare din Dorohoi. Ei au constatat abateri grave de la legea contabilităţii publice şi chiar de la cele mai elementare norme de licitaţie, mai ales atunci când cei însărcinaţi cu administrarea bunurilor statului sunt vechi funcţionari, cărora nu le este îngăduit a nu cunoaşte legile ce guvernează materia vânzărilor patrimoniului public.
Inspectorii au verificat şi au constatat „nepotriviri flagrante” între inventarul bunurilor şi scoaterea la licitaţie a lucrurilor vândute; întrucât „în publicaţii sunt trecute anumite bunuri, iar la vânzare apar alte bunuri” [118].
Deportarea evreilor din judeţul Dorohoi reprezintă un capitol important din istoria Holocaustului în România: se demonstrează astfel că în toamna anului 1941 existau condiţiile pentru deportarea tuturor evreilor din Regat, în Transnistria sau în orice alt loc. Această deportare nu s-a făcut sub presiunea Germaniei, ci a fost rezultatul unei decizii independente. Autorităţile româneşti centrale şi locale, care au emis ordinele, făceau parte din establishmentul românesc tradiţional şi nu erau membrii unui partid fascist românesc; iar executanţii au fost militari activi sau în rezervă, primari de oraşe şi sate, funcţionari de stat şi salariaţi ai statului, muncitori de la căile ferate, poliţişti, soldaţi şi jandarmi – şi, de fapt, majoritatea populaţiei româneşti locale.
Brazda adâncă săpată de partidele antisemite în anii treizeci, instigarea antisemită în presa anilor 1940-1941 şi instigarea antisemită oficială în perioada regimului legionar, declaraţiile lui Ion Antonescu şi ale adjunctului său Mihai Antonescu, ale miniştrilor şi prefecţilor, amintirea pogromului din 1940, pierderile grele suferite de armata română la cucerirea Odessei în septembrie-octombrie 1941 şi, desigur, influenţa nazistă asupra regimului antonescian – toate acestea au creat condiţiile pentru deportarea evreilor din judeţ, fără ca această măsură extremistă să trezească vreo împotrivire în rândurile opiniei publice sau măcar un protest simbolic al intelectualilor. Guvernatorului Transnistriei, Alexianu, i s-au adus la cunoştinţă la Tiraspol, în septembrie 1941, în numele Conducătorului, de către doi colonei de la Marele Cartier General, ordinele secrete verbale şi că, după deportarea evreilor Basarabiei şi Bucovinei, vor urma cei din Regat [119]. Ambasadorul Germaniei, Killinger, a împiedicat, în august 1941, transferarea a 60.000 de evrei din Regat în Basarabia, la ordinul lui Antonescu, pentru a lucra acolo la construirea de şosele [120]. Intervenţia lui se datora preferinţei naziştilor pentru soluţionarea definitivă a problemei evreieşti într-o formă organizată.
Unul dintre membrii conducerii evreieşti din Regat a rezumat astfel simţământul dominant în comunităţi, după evenimentele de la Dorohoi: „Soldaţi, funcţionari şi o parte din populaţia civilă, în bună parte oameni care de generaţii trăiau în bună armonie cu evreii, luaţi de curent, au devenit jefuitori, incendiatori şi asasini de rând ai unei populaţii lipsite de protecţia autorităţilor şi fără vreo posibilitate de autoapărare” [121].
Ministrul adjunct de Interne şi inspectorul general al jandarmeriei şi poliţiei, generalul Constantin Vasiliu, a stabilit, în noiembrie 1943, că numărul deportaţilor din judeţul Dorohoi, inclusiv cei din vara 1942 (fără Herţa) a fost de 10.368; împreună cu Herţa, numărul lor s-a ridicat la cel puţin 12.000 [122].
În tabelul următor sunt prezentate schimbările demografice în rândul populaţiei evreieşti din Dorohoi între anii 1930-1942.
Evrei în judeţul Dorohoi, 1930-1942
1930[123] 1939[124] 1941[125] 1941[126] 1942[127] 1942[128]
aprilie octombrie mai iunie
Dorohoi 5.820 5.389 3.010 2.316
Darabani 1.917 6.157
Săveni 1.774
Mihăileni 1.490
Herţa 1.940
în sate 1.931 [129]
Total 14.872 15.248 11.546 11.923 3.010 2.316
În prima campanie de deportare, din noiembrie 1941, au fost deportaţi 9.367 evrei, dintre care 3.480 bărbaţi, 3.596 femei şi 2.291 copii. La Dorohoi au rămas 2.556 evrei (1.404 bărbaţi, 569 femei şi 583 copii) [130]. Autorităţile au intenţionat să deporteze, în anul 1942, 1838 evrei şi să reţină în oraş numai 718 (231 bărbaţi, 226 femei, 261 copii) care au fost consideraţi ca necesari pentru economie sau având tot felul de drepturi. La 11 iunie 1942 au fost reluate deportările, dar, de data aceasta, au fost îndepărtaţi numai 360 evrei – 196 bărbaţi, 82 femei şi 82 copii [131]. În oraş au rămas 2.196 evrei, iar conform recensământului locuitorilor având sânge evreiesc, care a avut loc în vara 1942, 2.316 [132].
NOTE:
[1]. Decret-lege nr. 790, „Monitorul Oficial”, 2209, 5.9.1941; Decret-lege nr. 873. Idem, nr. 236, 7.10.1941.
[2]. Centrala Evreilor din Bucovina, 2 iulie 1942, broşură dactilografiată. Ancel, Documents, I, nr. 43, p. 289.
[3]. Idem, p. 291-292; Institutul Central de Statistică. Memoriu asupra populaţiei evreieşti înainte şi după detaşările de teritorii din 1940, Idem, X, nr. 16, p. 54; Ministerul de Externe, date asupra populaţiei evreieşti din România în anul 1941, prezentate de Institutul Central de Statistică, 10 septembrie 1942. Idem, nr. 92, p. 218.
[4]. 9.512 evrei după numărul neoficial, Cartea Neagră, III, p. 134.
[5]. Judeţul Rădăuţi în întregime, înainte de împărţirea lui.
[6]. Această cifră a fost obţinută în urma numărătorii făcute de armată în judeţ şi în întreaga Bucovină la 1 septembrie 1941, după ce circa 2100 de evrei din Siret au fost evacuaţi în lagărele din sudul României. Cifra totală trebuie să fie circa 8.500. Numărul total de evrei din Bucovina de sud trebuie să fie deci, cel puţin, 21.000.
[7]. Această informaţie a fost adusă la cunoştinţa autorului după redactarea cărţii. Ea e cuprinsă în tabelul pregătit de Marele Stat Major, în ajunul celui de-al doilea val de deportări, în iunie 1942, privind numărul evreilor deportaţi şi nedeportaţi încă din Bucovina, 9 aprilie 1942, Arhiva Ministerului de Externe, Fond central, Problema evreiască, vol. 21, p.131.
[8]. Pinkas Hakehilot Rumania, vol. II, p. 455, 459.
[9]. Idem, p. 519.
[10]. Mărturia preşedintelui Comunităţii din Suceava, Meir Teich (din anul 1946), cu privire la pregătirile şi executarea deportării. Cartea Neagră, III, p. 148 (în continuare, mărturia lui Teich).
[11]. Supravieţuitorii care s-au întors din Transnistria au cerut şi au primit în anul 1946 de la primăria oraşului Suceava o copie a ordinelor de deportare aflate în arhiva primăriei. Vezi dispoziţia de deportare a evreilor din Suceava, Burdujeni şi Iţcani şi dispoziţia privind deportarea evreilor din judeţul Suceava. Ancel, Documents, V, nr. 78, p. 91-94; Cartea Neagră, III, p. 146-147.
[12]. Cartea Neagră, III, p. 147.
[13]. Măsuri pentru deportarea evreilor din judeţul Suceava. Ancel, Documents, V, nr. 78, p. 93.
[14]. Cartea Neagră, III, p. 135.
[15]. Idem, p. 138.
[16]. Mărturia lui Zeev Scharf din Suceava. Arhiva Yad Vashem, 03-1526, p. 10.
[17]. Mărturia lui Teich, p. 149.
[18]. M. Mircu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, 1945, p. 58-59.
[19]. Mărturia Rozei Reiner din Burdujeni, Arhiva Yad Vashem 03-894, p. 1-2.
[20]. Dare de seamă şi scrisoare privind neexecutarea ordinului de sechestrare al Tribunalului din Suceava, 22 octombrie 1941. Ancel, Documents, III, nr. 181, p. 279-280.
[21]. Cabinetul I Cercetări, Criminalii de război, ordonanţă de urmărire a Parchetului Curţii din Bucureşti împotriva jandarmului Vasile Mihailuc, 22.3.1948, Ibid, VI, nr. 22, p. 256-257.
[22]. Mărturia Malcăi Velner din Suceava, Arhiva Yad Vashem 03-916, p. 6-7.
[23]. Mărturia lui Marc Haber din Suceava. Ancel, Documents, X, nr. 278, p. 666, 668.
[24]. Mărturia lui Zeev Scharf, p. 11-12.
[25]. Mărturia lui Marc Haber, p. 668.
[26]. Rudolfina Kinel, soţia evreică a unui avocat creştin, a fost scoasă din vagon după ce acesta fusese închis, în urma unui ordin de la Bucureşti sau de la Cernăuţi (Idem, p. 668).
[27]. Mărturia lui Teich, p. 149-150.
[28]. Mărturia lui Zeev Scharf, p. 11.
[29]. Mărturia lui Abraham Klar din Suceava, Arhiva Yad Vashem 03-2466, p. 2.
[30]. Mărturia lui Teich, p. 150.
[31]. Mărturia lui Zeev Scharf, p. 11-12.
[32]. A doua parte a mărturiei lui Meir Teich despre situaţia de la Atachi, Moghilev şi iagărul Şargorod, din Cartea Neagră, III, nr. 160, p. 318 [unicul fiu al lui Teich a murit în Transnistria şi din această cauză soţia lui s-a sinucis].
[33]. Mărturia lui Teich, p. 149.
[34]. Mărturia lui Simon Rosenthal din Câmpulung, Arhiva Yad Vashem 03-1480, p. 8.
[35]. Telegrama unui evreu din Câmpulung către fiica sa din Bucureşti, 12 octombrie 1941. Ancel, Documents, III, nr. 150, p. 239.
[36]. Mărturia Laurei Bartfeld din Câmpulung, Arhiva Yad Vashem 03-1451, p. 2-3.
[37]. Mărturia Annei Haspel din Gura Humorului, Ancel, Documents, X, nr. 277, p. 665.
[38]. Mărturia Hanei Scharansky din Câmpulung, Arhiva Yad Vashem, 03-1216, p. 1-2.
[39]. Mărturia Laurei Bartfeld, p. 2-3.
[40]. Idem, p. 3-4.
[41]. Sharaga Ishurun, ed, Gura Humorului, un orăşel în Bucovina, Istoria unei comunităţi evreieşti, editată de Asociaţia pentru păstrarea memoriei Comunităţii din Gura Humorului şi din împrejurimi [Tel-Aviv], 1992, p. 225, 227 (în ebraică).
[42]. Mărturia lui Abraham Munz din Vatra Moldoviţei, deportat din Gura Humorului. Arhiva Yad Vashem 03-1447, p.2.
[43]. Gura Humorului, p. 225.
[44]. Mărturia lui Munz, p. 2.
[45]. Gura Humorului, p. 226.
[46]. Mărturia lui Adolf Henner din Gura Humorului, Arhiva Yad Vashem 03-1442, p. 5.
[47]. Mărturia lui Shalom Fesier din Vatra Dornei, Arhiva Yad Vashem, 03-896, p. 1.
[48]. Mărturia lui Iehuda Moskowitz din Vatra Dornei, Arhiva Yad Vashem, 03-1229, p. 3-4; Mărturia iui Itzhack Ielon (Jablonower) din Vatra Dornei, Arhiva Yad Vashem 03-1238, p. 6-7.
[49]. Mărturia lui Shalom Fesier, p. 2.
[50]. Declaraţia locotenentului Roşca Augustin, comandantul companiei 60 poliţie, responsabil cu transferarea evreilor şi a bagajelor lor din momentul coborârii din tren şi până la închiderea lor la Atachi, în aşteptarea traversării, 6 noiembrie 1941. Ancel, Documents, V, nr. 101, p. 166.
[51]. Idem, p. 147.
[52]. Notă informativă a unui agent special al jandarmeriei către generalul Topor, despre jafurile comise de locotenentul Roşca şi de subordonaţii lui la Atachi, 31 octombrie 1941, Cartea Neagră, III, nr. 101, 188-189. Vezi originalul în Ancel, Documents, V, nr. 101, p. 134-135.
[53]. Istoria Comunităţii Siret, Monografia Comunităţii, Arhiva Yad Vashcm, 033-896, p. 7.
[54]. Mărturia lui Max Enzer din Siret, Arhiva Yad Vashem 03-1237, p. 7-9.
[55]. Idem, p. 8; mărturia lui Abraham Steinberg din Siret, în posesia autorului.
[56]. Culegere de legi şi dispoziţii antisemite aranjate cronologic, Osef (Colecţia România), Arhiva Yad Vashcm, 011-490, p. 69.
[57]. Telegrama Comunităţii din Siret către Federaţie, 26 august 1941. Ancel, Documents, III, nr. 41, p. 81.
[58]. Notă a Siguranţei cu privire la situaţia din Siret, 3 octombrie 1941. Arhiva Chişinău, 706/1/23, p. 140.
[59]. Mărturia lui Max Enzer, p. 8.
[60]. Vezi 6.
[61]. Cartea Neagră, III, p. 136-137.
[62]. Mărturia lui Max Enzer, p. 9-11.
[63]. Scrisoarea lui Pressner, Cartea Neagră, III, nr. 161, p. 314-315.
[64]. Mărturia Anei Cahan din Rădăuţi, Arhiva Yad Vashem, 03-1423, p. 2-3.
[65]. Mircu (vezi 17), p. 54-55.
[66]. Memoriul lui Filderman către Antonescu cu privire la deportarea evreilor din Basarabia şi din Bucovina şi deportarea evreilor din Regat născuţi în Basarabia şi Bucovina, 19 octombrie 1941. Ancel, Documents, III, nr. 169, p. 266; Apelul Federaţiei către ministrul de Interne, în aceeaşi chestiune, 20 octombrie 1941, Idem, nr. 171, p. 269.
[67]. Uniunea Comunităţilor către directorul general al Siguranţei cu privire la acţiunile poliţiei din Iaşi în vederea deportării din Iaşi a celor originari din Basarabia şi Bucovina, 27 octombrie 1941, Idem, nr. 190, p. 292.
[68]. Federaţia către directorul general al Siguranţei cu rugămintea de a amâna deportarea evreilor născuţi în Basarabia şi Bucovina, 20 octombrie 1941. Idem, nr. 175, p. 273.
[69]. Notă a lui Filderman cu privire la audienţa la ministrul de Interne Popescu, 20 octombrie 1941, Idem, nr. 172, p. 270.
[70]. Mărturia preşedintelui Comunităţii, Isidor Abramovici-Băluş, cu privire la activitatea sa în timpul regimului fascist, din dosarul de documente al procuraturii din Bucureşti, despre încercările de a-i trimite în judecată pe militarii răspunzători de pogromul din Dorohoi, copie a Federaţiei, 1950. Ancel, Documents, VI, nr. 38, p. 360-361.
[71]. Idem, p. 361.
[73]. Ordinul lui Antonescu dc evacuare a evreilor din comunele dintre Siret şi Prut şi arestarea bărbaţilor în lagărul din Târgu Jiu, 21 iunie 1941. Idem, V, nr. 5, p. 9.
[74]. Un bilet al preşedintelui Comunităţii din Darabani descriind evacuarea, care a ajuns la Filderman abia în 22 august 1941, la două luni după evacuare, fără semnătură. Idem, III, nr. 33, p. 65.
[75]. Mărturia lui Isaia Herşcovici din Darabani, Arhiva Yad Vashem, 03-1476, p. 2-3.
[76]. Vezi 74.
[77]. Aprobarea comandantului politiei din Bacău pentru internarea Malcăi Cojocaru din Darabani, care a înnebunit în timpul călătoriei spre lagăr, 25 iunie 1941, şi cererea soţului ei, Sami Cojocaru, către comandantul poliţiei să-i aprobe să rămână alături de soţia sa, internată în spitalul din oraş. Ancel, Doctiments, XI, nr. 140, p. 420-421.
[78]. Mărturia lui Isaia Herşcovici, p. 5.
[79]. Federaţia către ministrul de Interne, cerând aprobarea înapoierii evreilor din judeţul Dorohoi la casele lor şi, dacă nu este posibil, atunci cel puţin din motive umanitare să li se permită să ia îmbrăcăminte din casele lor, în vederea iernii care se apropia. 3.9.1941. Ancel, Documents, III, nr. 57, p. 108.
[80]. Copie a cererii comunităţii din Dorohoi. Idem.
[81]. Raportul a doi trimişi ai Federaţiei, Lazarovici şi Abramovici, cu privire la acţiunea de ajutorare a evreilor eliberaţi din lagăre care au călătorit prin Bucureşti, 4 septembrie 1941. Idem, nr. 59, p. 111-112.
[82]. M. Mircu, Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi, 1945, p. 111 (în continuare, Mircu); Pinkas Hakehilot Rumania, A, p. 181.
[83]. Mărturia lui Şlomo Leibovici din Botoşani, Arhiva Yad Vashem, 03-1445, p. 5.
[84]. Mărturia lui Zelig Leiba din Săveni, Arhiva Yad Vashem, 033-87S; Pinkas Hakehilot Rumania, A, p. 184-185.
[85]. Telegrama trimisă de Comunitatea din Dorohoi către Uniunea Comunităţilor şi nota lui Filderman în această problemă. Ancel, Documents, III, nr. 242, p. 403; Dorohoi, generații de iudaism şi sionism, B. Culegere şi redactare David Şlomo, Kiriat Bialik, 1993, p. 357-361 (în ebraică).
[86]. Mărturia lui Lupu Segal din Herţa, Arhiva Yad Vashem, 03-1428, p. 1-2.
[87]. Notă a lui Filderman cu privire la întâlnirea cu Mihai Antonescu şi Ion Antonescu, din 8 septembrie 1941. Ancel, Documents, III, nr. 74, p. 132.
[88]. Nota lui Filderman din 6 noiembrie 1941 cu privire la zvonurile că urmează să fie deportaţi evreii din judeţul Dorohoi şi nota din 7 noiembrie privind începutul deportării. Idem, nr. 215, p. 327.
[89]. Raport al avocatului român Constantin Muşat cu privire la executarea deportării populaţiei evreieşti din oraşul şi judeţul Dorohoi, fără dată (aproximativ 23 noiembrie 1941). Ancel, Documents, III, nr. 250, p. 412-415 (în continuare, Raportul Muşat).
[90]. Cartea Neagră, III, p. 140.
[91]. Raportul Muşat, p. 417.
[92]. Ordonanţa nr. 38 a guvernatorului Bucovinei din 11 octombrie 1941, Cartea Neagră, III, nr. 99, p. 157.
[93]. Raportul Muşat, p. 412. Specialistul Băncii Naţionale a apreciat valoarea a trei ceasuri de aur la patruzeci de ruble – preţul unei jumătăţi de pâine în Transnistria; vezi tabelul de preţuri ale alimentelor de bază în Transnistria, 2 decembrie 1941, Idem, nr. 257.
[94] Mircu, p. 146, despre bătaia aplicată preşedintelui Comunităţii, de către inspectorul Băncii Naţionale: vezi 71.
[95]. Notă a lui Filderman despre deportarea evreilor din judeţul Dorohoi, care a fost predată, în cele din urmă, lui Antonescu, 2 decembrie 1941, Ancel, Documents, III, nr. 259, p. 126 (în continuare, Nota lui Filderman către Antonescu).
[96]. Raportul Muşat, p. 413.
[97]. Mărturia Jentei Alter din Darabani, Arhiva Yad Vashem, 03-1440, p. 3.
[98]. Nota lui Filderman către Antonescu, p. 426-427.
[99]. Cartea Neagră, III, p. 141.
[100]. Actul de acuzare, rechizitoriile şi replica apărării în procesul primului lot de criminali de război, Bucureşti, 1945, p. 64-65. Ancel, Documents, VI, nr. 7, p. 88.
[101]. Idem. Idem, Mircu, p. 143.
[102]. Nota lui Filderman către Antonescu, p. 426-427.
[103]. Nota lui Filderman cu privire la întâlnirea sa cu Nicolae Lupu, după ce acesta s-a întâlnit cu Antonescu, 3 decembrie 1941. Idem, nr. 258, p. 425.
[104]. Raportul Muşat, p. 413.
[105]. Mircu, p. 144-145.
[106]. Raportul Muşat, p. 413.
[107]. Pinkas Hakehilot Rumania, A, p. 108.
[108]. Raportul Muşat, p. 414.
[109]. Fred Şaraga, Însemnări fragmentare… Sliha, Tel Aviv, 12.7.1956; Ancel, Documents, VIII, nr. 438, p. 553.
[110]. Memoriul lui Filderman despre problema întoarcerii în ţară a evreilor deportaţi. Ibid., V, nr. 224, p. 493.
[111]. Mărturia lui Isaia Herşcovici, p. 5-6.
[112]. Telegrama Comitetului Dorohoi, Moghilev, către FUCE, 26.11.1941. Ancel, Documents, III, nr. 250, p. 415.
[113]. Nota lui Filderman privind numeroase apeluri ale unor bărbaţi evrei eliberaţi din detaşamentele de muncă obligatorie care nu şi-au găsit familiile, iar casele lor au fost confiscate, 22 noiembrie 1941. Ancel, Documents, III, nr. 242, p. 403.
[114]. Cererea Clarei Şofer către Antonescu, Moghilev, 14 martie 1942. Idem, VII, nr. 5, p. 5-6.
[115]. Memoriul lui Filderman cu privire la 260 de cereri ale unor bărbaţi din Dorohoi de a readuce familiile lor din Transnistria, 2 februarie 1942. Idem, III, nr. 321, p. 514-515.
[116]. Centrul Naţional de Românizare, filiala din Dorohoi, raport privind numărul caselor evreieşti care au trecut în patrimoniul său şi modul lor de folosire, 30 aprilie 1942. Idem, V, nr. 146, p. 265.
[117]. C.N.R. a patronat la Dorohoi jefuirea populaţiei evreieşti. Locuinţe sigilate şi furturi ce nu puteau fi stăvilite. „Renaşterea Noastră”, ianuarie 1945. Copie. Idem, VIII, nr. 409, p. 445.
[118]. Idem, p. 446.
[119]. Procesul Marii Trădări Naţionale (procesul Antonescu), Bucureşti, 1946, p. 144.
[120]. Documentele de la Nürnberg, NG-3106, 12 august 1941. Copie. Ancel, Documents, V, nr. 54, p. 53.
[121]. Şaraga, Memorii (vezi 109), 12 iulie 1956. Copie: Ancel, Documents, VII, nr. 438, p. 553.
[122]. Centrala Evreilor, privire generală asupra situaţiei evreilor deportaţi în Transnistria, noiembrie 1943, Idem, V, nr. 219., p. 470.
[123]. Centrala Evreilor din România, Breviarul Statistic al Populaţiei evreieşti din România, [Bucureşti], 1943, p. 26-30; Congresul Mondial Evreiesc, Populaţia evreiască în cifre. Momento Statistic, Bucureşti, 1945, p. 42-43, 45, 114 (în continuare, Memento).
[124]. Idem, p. 114.
[125]. Memento, p. 53, estimarea numărului de evrei în judeţ în anul 1939.
[126]. Memento, p. 42, datele cu privire la judeţ din Recensământul oficial din aprilie 1941. Idem, p. 39-40. Nota 2; cu privire la numărul evreilor în oraşul Dorohoi în aprilie 1941; vezi date cu privire la populaţia evreiască în 1941. Idem, p. 211.
[127]. Guvernatorul Bucovinei către Preşedinţia Consiliului de Miniştri cu anexarea tabelului, 9 aprilie 1942, Arhiva Ministerului de Externe, Problema 33 (Problema evreiască), vol. 21, p. 131; se află în USHMM, 25006 M, Reel 6.
[128]. Centrala Evreilor din România. Rezultatele recensământului locuitorilor având sânge evreiesc efectuat de Guvernământul Bucovinei, situaţie încheiată la 20 iulie 1942, p. 5. Copie; Ancel, Documents, I, nr. 42, p. 291.
[129]. Idem. Idem; Vezi şi Memento, p. 42. Dacă vom adăuga la cei 2.316 evrei care au rămas la Dorohoi după terminarea deportărilor şi cei 10.369 evrei deportaţi conform datelor în posesia Ministerului de Interne în anul 1943 şi 1.938 evrei din Herţa, numărul evreilor din judeţ în ajunul deportărilor totalizează 14.642, cu circa 230 mai puţin decât în anul 1930 (aproximativ numărul victimelor pogromului din 1940); populaţia evreiască nu a crescut aproape deloc în anii treizeci. Mai trebuie notat că, spre deosebire de vânătoarea organizată de autorităţi pentru a deporta evreii născuţi în Basarabia şi Bucovina care trăiau în Regat şi în Transilvania de sud, evreii originari din Dorohoi care au locuit în alte regiuni ale României nu au fost deportaţi în Transnistria.
[130]. Vezi 127.
[131]. Guvernatorul Bucovinei către cabinetul primului-ministru, despre organizarea campaniei de deportare din Guvernământul Bucovinei, 12 iunie 1942. Idem, p. 196-197. Anexa 5 (deportarea din Dorohoi). Idem, p. 131, 206.
[132]. Memento, p. 42.
Sursă: Jean Ancel, Contribuții la istoria României, Vol. I, partea II, București, 2001.
RĂZBOIUL PENTRU TRECUT / ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ 