GHETOUL DIN CHIȘINĂU, 1941 (II)

 1941 sept Группа евреев из Бессарабии перед депортацией в Транснистрию

Evreii din Chişinău. Revenirea autorităţilor române; ghetoizarea şi deportarea

Prolog – Dovezi documentare ale tragediei

În iunie 1991, după 50 de ani de la momentul în care forţele armate române, luptând alături de maşina de război a celui de-Al Treilea Reich al lui Hitler, s-au revărsat peste Prut în Basarabia, Ion Munteanu, director general al Arhivelor Statului din România, le-a spus reprezentanţilor Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA: „Ce li s-a întâmplat evreilor acolo, la periferie, în Basarabia şi Transnistria, a fost făptuit de germani şi de câţiva oameni violenţi, legionarii, care au acţionat pe cont propriu”. Afirmaţia directorului general este un ecou al unor opinii la fel de convenţionale sau întemeiate pe informaţie falsă, care zugrăvesc România ca o adevărată oază pentru evrei în timpul celui de-al doilea război mondial sau se concentrează asupra refuzului României de a trimite evreii din Vechiul Regat în lagărele de exterminare germane din Polonia, justificând confiscarea proprietăţilor şi regimul de muncă forţată impus evreilor din întreaga ţară, trecând sub tăcere masacrarea evreilor ucraineni de către forţele româneşti ce operau între Nistru şi Bug şi nerecunoscând deportările către est ale unui segment semnificativ al evreilor din Bucovina, din Basarabia şi din alte zone din apropierea teatrului de operaţiuni militare împotriva Uniunii Sovietice. Alte nuanţe ale negării aruncă asupra germanilor responsabilitatea pentru crimele comise în zonele aflate sub administraţie românească sau dau vina pentru violenţa antisemită şi crimele de război comise în Basarabia, Bucovina şi Transnistria pe simpatizanţii Gărzii de Fier şi pe lipsa controlului guvernamental central „la periferie”.

Toate aceste interpretări tind să-l disculpe pe dictatorul din perioada războiului, generalul (apoi mareşal) Ion Antonescu, care – se aminteşte mereu – a eliminat de la guvernare antisemita Gardă de Fier, în urma „rebeliunii” legionare din ianuarie 1941. Antonescu – susţine această convenabilă versiune a istoriei – i-a salvat pe evrei, iar, în absenţa accesului larg la arhivele din perioada războiului, această interpretare a fost, în general, acceptată. Directorul general Munteanu, identificat ulterior ca preşedinte interimar al Fundaţiei Mareşal Ion Antonescu, a făcut tot posibilul să împiedice accesul la fondurile Arhivelor Statului din perioada războiului [1].

Munteanu şi mulţi alţii au negat validitatea documentaţiei prezentate în Cartea Neagră a lui Matatias Саrp, alcătuită mai ales pe baza evidenţelor deţinute de Comunitatea Evreilor din România şi a dosarelor proceselor postbelice ale criminalilor de război români, ca şi bogata documentaţie adunată sub auspiciile Fundaţiei Beate Klarsfeld, în voluminoasa lucrare a lui Jean Ancel, Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust (Documente privind soarta evreilor din România în timpul Holocaustului) [2]. În esenţă însă, el încerca să apere o falsă imagine a lui Ion Antonescu, pe care cercurile politice de dreapta din România începutului anilor ’90 o foloseau în lupta pentru putere şi pe care regimul postCeauşescu nu părea înclinat sau nu putea s-o combată.

Directorul general a stabilit o manieră de acces la fondurile arhivistice ale Arhivelor Statului care a continuat să fie folosită, doar ceva mai atenuat, şi sub succesorii săi. Alte instituţii româneşti au fost mult mai deschise şi mai binevoitoare, foarte adesea descoperind ele însele întreaga amploare a rolului României în Holocaust. Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul de Externe au permis accesul larg la materialele privind comanda şi operaţiunile militare sau supravegherea, la dosarele proceselor de după război, documentele diplomatice şi alte colecţii de documente din fondurile lor.

Pentru că „periferia” la care făcea referire Munteanu a rămas, la sfârşitul războiului, sub stăpânire sovietică, cercetările arhivistice privind rolul României s-au extins dincolo de hotarele ţării. Colecţiile arhivistice din localităţile din Moldova şi Ucraina, unde au operat forţele româneşti sau unde se întâlneau zonele de ocupaţie românească şi germană, au dat mai multă claritate imaginii regimului României din timpul războiului, ce începuse să se contureze. Fiecare colecţie de documente a oferit o nouă perspectivă sau o viziune mai detaliată asupra a ceea ce s-a întâmplat în zone aflate sub administraţie românească, dar neintegrate în România
propriu-zisă, în anii războiului. Materiale noi de la Arhivele Statului şi Ministerul Securităţii Naţionale din Chişinău, Republica Moldova, furnizează o cronică unică a evenimentelor din acest oraş, oferind posibilitatea unui studiu amănunţit asupra înfiinţării, modului de administrare şi lichidării ghetoului din Chişinău între vara anului 1941 şi primăvara anului 1942.

Capitală interbelică a provinciei româneşti Basarabia, Chişinăul a fost apoi centrul administrativ al Basarabiei aflate din nou sub stăpânire românească de la mijlocul lui 1941 până la mijlocul lui 1944. În calitate de reşedinţă a guvernatorului provinciei, Chişinăul găzduia autorităţi civile şi militare care primeau comunicate direct de la guvernul central din Bucureşti, căruia îi raportau tot direct. Oraşul a devenit un loc principal de păstrare a documentelor, rămânând astfel şi după război. Arhivele sale conţin o cantitate semnificativă de documente în original şi prime exemplare ale dosarelor Comisariatului pentru Basarabia, Bucovina şi Transnistria (CBBT) al guvernului român. Din cauză că marele volum de documente ale arhivelor centrale CBBT de la Bucureşti, predate autorităţilor sovietice după armistiţiul din 1944, nu sunt încă disponibile pentru cercetare, arhivele de la Chişinău au o importanţă deosebită [3]. Ele relevă o politică clară, condusă şi urmărită îndeaproape de Ion Antonescu în regim de prioritate şi concentrată pe eliminarea totală a evreilor din Chişinău şi din restul Basarabiei. Aceste documente demonstrează că, în Basarabia, Antonescu s-a dovedit a fi un ucigaş şi un criminal de război.

Înfiinţarea şi desfiinţarea ghetoului din Chişinău au făcut parte din politica pe care a dus-o în această regiune. Evreii din oraş cunoscuseră şi în trecut acţiuni antisemite, cea mai notabilă fiind pogromul de Paşti din 1903 [4], iar după unirea Basarabiei cu România, în 1918, simţiseră patima vindicativă a antisemitismului românesc, alimentată în această zonă de Liga Apărării Naţional-Creştine a lui A.C. Cuza şi de Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu [5]. Dar nimic din ceea ce se abătuse asupra lor până atunci nu-i pregătise pentru ceea ce avea să se întâmple în vara şi în toamna anului 1941.

Chişinăul recucerit

Din vara anului 1941 şi până în primăvara lui 1942, populaţia evreiască a Chişinăului – ce constituia aproape jumătate din populaţia oraşului – a fost efectiv îndepărtată [6]. La un an după ce Uniunea Sovietică ocupase Basarabia, forţele române, însoţite de unităţi ale Armatei a 11-a germane şi de Einsatzgruppe D, au recucerit Chişinăul, acţiune marcată de o sângeroasă masacrare a evreilor de-a lungul principalelor rute de acces şi de crime sălbatice în interiorul oraşului [7]. Unităţile germane au comunicat că la intrarea în oraş au găsit numai aproximativ 4.000 de evrei. Dar mulţi dintre cei care fugiseră pe 13 iulie, când forţele sovietice se pregăteau să se retragă, au descoperit curând că drumul le este blocat de înaintarea rapidă a forţelor româno-germane şi s-au reîntors la Chişinău [8]. În timpul ocupaţiei lor, sovieticii deportaseră mii de oameni din Basarabia, evrei şi neevrei deopotrivă. Bărbaţii de vârsta încorporării fuseseră recrutaţi şi luaţi în armată. Alţi evrei încercau să fugă prin spaţiul dintre linia de atac româno-germană de peste Prut şi linia de retragere finală din oraş a sovieticilor, în 13 iulie, moment în care forţele sovietice au minat şi incendiat cea mai mare parte a clădirilor. În spiritul fervoarei anticomuniste/antievreieşti din zilele imediat următoare, un comandant român raporta că „exceptând marginile oraşului şi câteva clădiri mai importante din centrul oraşului, totul fusese transformat în ruine de sălbăticia armatelor iudeo-comuniste”. O comisie, numită luni mai târziu pentru a investiga neregulile din administrarea ghetoului din Chişinău, descria oraşul ca „mistuit de foc, zguduit până în temelii, dinamitat de Armata Roşie în retragere… Ruine fumegânde şi cadavre de oameni şi animale răspândite pretutindeni”. Comisia îi acuza pe evrei că şi-au distrus propriile proprietăţi înainte de a fugi [9].

Unii dintre evrei au găsit refugiu temporar în teritoriul aflat încă în mâinile sovieticilor, în vreme ce alţii au căutat adăpost în satele din Basarabia. Mulţi însă, fie din neputinţa de a se mobiliza şi a părăsi rapid oraşul, fie nedorind să-şi abandoneze avutul ce sperau să le asigure traiul în timpuri ce deveneau cu fiecare zi mai îngrozitoare, au rămas acasă. În primele zile de după 17 iulie, când trupele româneşti au intrat în oraş, ei au fost pur şi simplu hăituiţi, chinuiţi şi ucişi. Numărul exact al celor morţi în aceste zile nu este clar şi se pare că nu există nici o evidenţă în această privinţă [10].

Când s-a restabilit „ordinea”, după ce germanii au insistat să se pună capăt omorurilor la întâmplare şi haosului administrativ [11], numeroşi evrei s-au întors în oraş, fiind urmaţi de alţii din zonele rurale înconjurătoare. Nu ştiau însă de ordinele ce aveau să-i concentreze într-un ghetou şi să-i supună unui regim de degradare şi jefuire sistematică, urmat, în final, de deportare. Dezinformarea sovietică, ce minimaliza realităţile nazismului şi amploarea pregătirilor româneşti pentru acţiuni antisemite, i-a împiedicat să întrevadă pericolul cu care aveau să se confrunte; de fapt, însă, toate căile lor de scăpare fusese deja tăiate. Planurile în ceea ce priveşte soarta lor fuseseră formulate rapid şi în secret de autorităţile române, încă din ajunul războiului.

Măsura de bază – curăţirea terenului

După întâlnirea din 12 iunie cu Hitler, la München, în ultimele zile de pace ale României, Antonescu a stabilit ordine ce vizau persecutarea evreilor din Basarabia şi Bucovina din primele momente ale operaţiunilor militare. În 16-17 iunie, C.Z. Vasiliu, director general al jandarmeriei din Ministerul de Interne, a comunicat comandanţilor unităţilor de jandarmerie ce urmau să aibă în responsabilitate Basarabia ideea lui Antonescu de „curăţire a terenului” de evrei. Potrivit celor afirmate de Vasiliu, măsura consta în „exterminarea pe loc a tuturor evreilor din zonele rurale, închiderea în ghetouri a celor din zonele urbane şi arestarea tuturor celor suspecţi de a fi membri ai partidului comunist sau de a fi avut funcţii importante sub regimul sovietic” [12]. Vasiliu a precizat următoarele instrucţiuni: „Minoritatea evreiască va fi urmărită cu ultima energie, cunoscut fiind că evreii, aproape în totalitatea lor, au pactizat cu comunismul şi s-au dedat la cele mai mari acte de ostilitate contra armatei, autorităţilor şi populaţiei româneşti. Faţă de această populaţie se recomandă cea mai neadormită atenţie, pentru ca nici un vinovat să nu scape de răsplata care o merită” [13].

Pe 19 iunie, Comandamentul Armatei a primit ordinul „confidenţial” al lui Antoncscu de a „identifica toţi jidanii, agenţii şi simpatizanţii comunişti… pentru a le interzice deplasarea… şi a aplica ordinele pe care le voi transmite” [14].

Serviciul Special de Informaţii, care răspundea de asigurarea securităţii interne, a format un eşalon operativ de 100-160 de oameni „pentru informaţii pe front şi apărarea spatelui armatei române de acţiunile de spionaj, sabotaj şi teroare”. Unitatea a fost implicată în pogromul de la Iaşi, de la finele lunii iunie, apoi a participat, alături de Einsatzgruppe D, la uciderea evreilor în timpul intrării trupelor româno-germane în Chişinău [15].

În timp ce se făceau pregătirile de ordin militar şi paramilitar, declaraţiile conducerii politice a României au devenit din ce în ce mai răspicate şi mai radicale. Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, le-a spus inspectorilor administrativi şi pretorilor militari la 3 iulie: „Acţiunea de purificare etnică se va desfăşura prin îndepărtarea sau izolarea tuturor evreilor în tabere de muncă… Dacă va fi nevoie, pentru desăvârşirea operei de purificare etnică, guvemămintele provinciale vor aviza şi la măsurile de migraţiune forţată a elementului evreiesc şi a tuturor celorlalte elemente străine, care trebuiesc trecute peste graniţă, aceştia neavând ce căuta în Basarabia şi Bucovina, în momentele restauraţiei drepturilor naţionale pentru totdeauna în aceste teritorii” [16].

Iar în 8 iulie, în cadrul Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu a dat un ton mai decis şi mai ameninţător operaţiunii ce avea să vină: „Cu riscul de a nu fi înţeleşi de unii tradiţionalişti care mai pot fi între dvs., eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie azvârlit peste graniţă… îmi este indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari… Nu există în istoria noastră un moment mai favorabil. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera” [17].

În aceeaşi zi, a fost dat un ordin secret Biroului 2 (Informaţii) din Marele Stat Major, să alcătuiască un plan de îndepărtare a evreilor din teritoriul Basarabiei. Planul secret de patru pagini formulat ca răspuns prevedea utilizarea unor grupuri mici de indivizi selectaţi din rândurile populaţiei locale din zonele recucerite, care să se deplaseze în satele basarabene înaintea forţelor militare române „pentru a crea o atmosferă ostilă elementelor evreieşti, astfel ca populaţia locală să caute ea însăşi să-i îndepărteze pe evrei prin mijloacele pe care le vor considera cele mai adecvate în condiţiile locale respective”. Aceşti oameni aveau deja acte de identitate sovietice, iar pentru a asigura îndeplinirea ordinelor puteau fi reţinuţi ca ostatici membrii familiilor lor. Au fost identificate sursele de recrutare, iar înaintarea spre Chişinău a grupurilor a fost proiectată a se desfăşura de-a lungul a trei trasee principale de acces. Unele dintre grupuri au fost alcătuite şi şi-au început activitatea în cursul aceleiaşi săptămâni [18].

La 8 iulie, nou-numitul comandant al Inspectoratului de Jandarmerie Chişinău, colonelul T. Meculescu, a emis primul său ordin-circulară, ce prevedea că „se vor identifica şi aresta toţii evreii, de orice sex şi vârstă, ce s-ar mai găsi pe teritoriul rural” [19]. Pe 9 iulie, unităţi entuziaste de jandarmi raportau entuziast guvernatorului militar, generalul Voiculescu, că acţiunea de curăţire a terenului începuse la Bălţi, la nord de Chişinău [20].

În timp ce se luau aceste prime măsuri, ordinele trimise de Mihai Antonescu lui Voiculescu reiterau faptul că „în conformitate cu instrucţiunile şi principiile stabilite”, trebuia să se acorde atenţie imediată „asigurării curăţirii terenului de comunişti, îndepărtării bolşevicilor, elementelor nesigure şi provocatorilor evrei… [inclusiv] scoaterii evreilor din sate” [21]. Cinci zile mai târziu, generalul Ion Topor, mare pretor al armatei (comandantul jandarmeriei militare), raporta Marelui Cartier General despre inspecţiile sale efectuate în localităţile de la nord de Chişinău, de lângă Bălţi, unde erau trimişi evrei de către unităţile militare de pe front. El se plângea de lipsă de oameni pentru a-i putea păzi şi de mijloace pentru a-i hrăni şi propunea ca toţi evreii deţinuţi să fie deportaţi dincolo de Nistru. Calificând prezenţa evreilor în Basarabia drept „inoportună”, Topor sugera totodată ministrului Afacerilor Interne ca aceşti evrei să fie transportaţi în interiorul României pentru muncă [22].

Drept răspuns la un apel al Diviziei 13 de a fi ajutată în asigurarea securităţii zonelor din spatele său, în special împotriva sabotajului de către evrei, Topor a dispus la 18 iulie transferul Companiei 23 Poliţie – care participase la pogromul de la Iaşi – ca „întărire a jandarmeriei teritoriale până la completa curăţire a terenului până la Nistru” [23]. În aceeaşi zi, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat tuturor inspectoratelor de jandarmerie ordinele oficiale ale lui Ion Antonescu, ca toţi evreii internaţi să fie puşi la muncă grea; în caz că încercau să evadeze, să fie împuşcat câte unul din fiecare zece evrei, iar cei ce nu munceau să nu primească hrană [24].

Ghetoul din Chişinău – înfiinţare şi administrare

La 19 iulie, guvernatorul Voiculescu, care fusese numit de Antonescu însuşi şi îi era subordonat direct, şi-a luat postul în primire. A trimis imediat la Bucureşti o solicitare de cadre de administraţie, iar patru zile mai târziu a ordonat prefecturilor din raza sa de autoritate să pună la adăpost recolta, „…să aplice măsurile de curăţire a terenului de comunişti, să inventarieze proprietăţile… germanilor absenţi şi proprietăţile tuturor evreilor” [25]. Mai târziu, Voiculescu avea să pună această concentrare timpurie a sa asupra acţiunilor antievreieşti pe scama directivelor primite de la Antonescu însuşi. „Cunoscând ideea de bază a dvs. asupra felului cum trebuiau să fie trataţi evreii, … starea de spirit a populaţiunii, ideile directoare de la Centru, precum şi faptul că evreii trebuiau supuşi unui regim corespunzător atitudinii şi faptelor… timpului petrecut sub dominaţia sovietică şi a comportării lor pe timpul acţiunilor militare din iunie şi iulie 1941”, prima problemă pe care trebuia să o abordeze, potrivit lui Voiculescu, era „problema evreiască” [26].

La 24 iulie, Voiculescu a ordonat organizarea de lagăre în care să fie concentraţi toţi evreii din zonele rurale. A dispus ca evreii din oraşe să se înregistreze în termen de trei zile, urmând să fie folosiţi şi ei pentru munca obligatorie. Liderii evrei şi familiile acestora răspundeau de modul în care se efectua munca. La Chişinău, Voiculescu a cerut ca „operaţiunea de înfiinţare a ghetoului să fie accelerată”, pentru a se îndeplini un ordin pe care spunea că îl dăduse anterior [27].

Ordinele lui Voiculescu de a-i transfera pe evrei în ghetou au fost îndeplinite într-un mod dezorganizat şi arbitrar. În unele cazuri, s-au distribuit evreilor înştiinţări care le puneau în vedere să-şi părăsească locuinţele, în altele, detaşamente înarmate le invadau casele şi apartamentele şi-i târau pe locatari în stradă fără nici un fel de avertisment. Mulţi au fost jefuiţi în timpul mutării, iar, după plecarea lor, casele le-au fost prădate. Evreii erau dirijaţi să se aşeze în cartierul sudic al oraşului, numit Visterniceni, unde majoritatea clădirilor fuseseră distruse de foc sau explozii, astfel că supraaglomerarea din casele mai puţin deteriorate a fost dintru început obiceiul locului. Pura întâmplare a jucat şi ea un rol. Foştii funcţionari de stat evrei, evreii căsătoriţi cu creştini, mamele evreice ale copiilor botezaţi, evreii convertiţi la creştinism – toţi au fost duşi în ghetou, dacă s-a întâmplat să fie prinşi în vreuna din raziile întreprinse la comanda lui Voiculescu. Dar pentru aceste categorii nu existau prevederi clare, iar cei care nu au fost ridicaţi la întâmplare nu au fost urmăriţi.

O atenţie specială s-a acordat identificării evreicelor. La 29 iulie, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău a primit un raport sesizând că „un mare număr dintre jidancele din Chişinău, pentru a evita să fie trimise în partea de sud a oraşului, unde li s-a fixat domiciliu forţat, se dau drept creştine, spunând că şi-au pierdut actele de identitate”. Inspectoratul a ordonat poliţiei să cerceteze două cazuri specifice semnalate. Cinci sau şase evreice s-au plâns că au fost violate în cursul procesului de ghetoizare; numărul celor violate care nu au avut curajul să facă plângere nu se cunoaşte. Numele evreilor internaţi nu au fost înregistrate sistematic. După înfiinţarea ghetoului s-a făcut o încercare de a alcătui o evidenţă a celor ţinuţi acolo, dar aceasta n-a fost niciodată terminată [28].

Odată realizată haotica mutare forţată, au fost ridicate bariere improvizate pe străzile din jurul zonei ocupate de ghetou. Responsabilitatea administrării acestuia a revenit iniţial Garnizoanei Chişinăului, condusă de colonelul D. Tudose, subordonat comandantului Armatei a IV-a şi nu guvernatorului Voiculescu. Când Ion Antonescu a criticat unele aspecte ale modului în care era păzit şi administrat ghetoul, Voiculescu s-a grăbit să se disculpe pe seama existenţei acestor canale încrucişate de comandă şi responsabilitate. În realitate, responsabilitatea pazei ghetoului le-a revenit, pe rând, în perioada iulie – sfârşitul lui noiembrie 1941, la cinci unităţi militare, inclusiv Companiei 23 Poliţie, a cărei reputaţie în represiunea antievreiască fusese stabilită în timpul pogromului de la Iaşi şi al acţiunii de curăţire de la Bălţi. Schimbarea rapidă a unităţilor ce păzeau ghetoul era, în parte, intenţionată, pentru a limita posibilitatea înfiripării unor relaţii între deţinuţi şi cei însărcinaţi să-i păzească, dar contribuia la instaurarea unei stări de permanent haos, în care regulile şi practicile se modificau continuu, iar agresiunile împotriva deţinuţilor erau lucru obişnuit [29]. Cele două linii de conducere separate, de la Antonescu prin ierarhia militară, pe de o parte, şi de la Antonescu prin guvernatorul Basarabiei, pe de altă parte, aveau să-i lovească pe evreii din ghetou pe tot parcursul lunilor următoare.

Absenţa unor indicaţii şi ordine specifice referitoare la regimul la care trebuiau să fie supuşi evreii s-a făcut simţită curând. În unele cazuri, locuitorii ghetoului beneficiau de pe urma dezordinii. Dar, cel mai adesea, aceasta îi expunea umilinţelor, abuzurilor sau unor fapte şi mai rele. Dacă administrarea ghetoului avea un aer de improvizaţie, aceasta nu era nicidecum rezultatul unei lipse de seriozitate din partea autorităţilor române, şi nici nu reflecta răzleţe impulsuri umanitare, contrastând cu declaraţiile oficiale de la Bucureşti sau Chişinău. Aparenta improvizaţie avea un substrat mult mai sinistru – şi anume, că ghetoul, la fel ca şi lagărele din zonele rurale, era considerat doar un punct de detenţie temporară a evreilor, până când se putea realiza deportarea lor către est [30]. Voiculescu ştia că evreii din Bucovina erau deja împinşi în Ucraina de forţele româneşti. În perspectiva apropiatei plecări definitive a tuturor evreilor, stabilirea unor reguli administrative ferme nu părea a fi necesară [31].

Evreii din Basarabia erau blocaţi pe loc în ghetouri şi lagăre. La 27 iulie, marele pretor Topor a distribuit tuturor prefecturilor din Basarabia ordinul lui Antonescu ce prevedea că „evreilor le este interzisă deplasarea dintr-o localitate în alta”. Ordine similare au fost trimise inspectoratelor regionale de poliţie şi prefecturilor judeţene de către Direcţia Generală a Poliţiei. S-a lăsat la discreţia autorităţilor locale acordarea permiselor de deplasare pentru evrei, fară a mai fi nevoie de aprobarea Direcţiei Generale a Poliţiei sau a Ministerului Afacerilor Interne din Bucureşti, numai în patru situaţii: (a) evrei între 18 şi 50 de ani chemaţi la centrele de recrutare (pentru munca obligatorie); (b) evrei muşcaţi de câini turbaţi; (c) evrei implicaţi în procese, care pot demonstra aceasta cu documente; şi (d) profesori şi elevi evrei ce merg la şcoli evreieşti [32].

Spaţiul alocat ghetoului din Chişinău a fost redus în data de 27 iulie. Peste 10.000 de evrei au fost înghesuiţi în câteva străzi din Visterniceni, uneori locuind câte 25 sau chiar mai mulţi în aceeaşi casă. Intrările şi ieşirile din ghetou au fost blocate cu baricade de lemn de-a lungul unui perimetru de patru kilometri, cu numai 80 de soldaţi şi poliţişti ce păzeau punctele de acces (paza a crescut la aproximativ 250 când s-a apropiat timpul deportărilor). Dar izolarea nu era completă. În zonă locuiau şi câteva familii de creştini. Acolo se aflau şi fabrici de săpun, sifonării şi ateliere de făcut frânghii. Drumul către aeroport trecea prin ghetou. În consecinţă, evreii puteau uneori să iasă din împrejmuire. Din nefericire, cei care considerau că evreii sunt o pradă uşoară puteau, la rândul lor, să intre în ghetou. Aceasta avea să genereze probleme permanente atât pentru evrei, cât şi pentru autorităţile româneşti [33].

Autorităţile au format un comitet evreiesc al ghetoului, alcătuit din 22 de „evrei intelectuali”. La 1 august, comitetul a fost convocat la o întrevedere cu comandantul Garnizoanei Chişinău, Tudose. Acesta le-a dat termen şapte zile pentru a coordona transferul evreilor din casele supraaglomerate, „ca măsură sanitară”, şi pentru a dezinfecta şi vărui toate casele din ghetou, reparând găurile produse de explozii. Tudose a fost de acord să permită funcţionarea unei brutării care să fie alimentată cu faină de Garnizoana Chişinău, urmând ca banii obţinuţi din vânzarea pâinii să fie folosiţi de comitet pentru a-i ajuta pe nevoiaşi. A fost aprobată înfiinţarea unui dispensar cu zece paturi, medicamentele şi instrumentele necesare fiind procurate din „cabinetele medicale abandonate” şi furnizate de Comandamentul Militar al ghetoului. Tudose a autorizat şi crearea unei pieţe.

Şeful comitetului evreiesc era Guttman Landau. La 2 august, Tudose a ordonat comitetului să coopereze cu Comisariatul de Poliţie al ghetoului în a-i strânge pe evrei pentru detaşamentele de muncă. Comitetul a jucat un rol secundar în regimul de muncă obligatorie şi, ulterior, în
adunarea evreilor pentru deportare. Totuşi, activităţile sale principale par a fi fost asigurarea unor avantaje formale şi a unor ajutoare modeste pentru nevoiaşii, bolnavii şi handicapaţii ghetoului. Comitetul nu a avut capacitatea să se ocupe de problemele majore cu care se confrunta comunitatea pe care o reprezenta [34].

Astfel, în septembrie, când în ghetou circulau zvonuri că se emit ordine de deportare pentru toţi evreii din Basarabia, ziua de 14 septembrie fiind data fatidică pentru evreii din Chişinău, comitetul a adresat o solicitare cuminte comandantului Garnizoanei Chişinău, rugând ca munca obligatorie să fie suspendată pe 22-23 septembrie şi pe 1 octombrie, datele când se serba Roş Haşana şi, respectiv, Iom Kipur, şi ca ora de interdicţie a circulaţiei să fie amânată, pentru a permite desfăşurarea serviciului religios de seară al marilor sărbători. Ministerul Afacerilor Interne hotărâse să permită slujbele religioase tradiţionale de sărbători, iar pe 14 septembrie Comandamentul Garnizoanei a acceptat să suspende munca obligatorie în perioada sărbătorilor şi să permită oficierea serviciilor religioase în cele şapte sinagogi din interiorul ghetoului. Inspectoratului de Poliţie din Chişinău i s-a ordonat să aibă grijă să nu se producă tulburări şi în ghetou a fost linişte [35].

Condiţiile din ghetou s-au înrăutăţit rapid. Piaţa era la început bine-aprovizionată, dar, după câteva săptămâni, chiar şi rapoartele oficiale ale poliţiei menţionau că resursele de hrană erau foarte limitate, iar preţurile foarte ridicate. Cota de făină promisă brutăriei era insuficientă, astfel că se puteau produce doar 100 de grame de pâine pe zi de persoană. Comitetul organizase o cantină unde se distribuia, o dată pe zi, supă şi mămăligă pentru două sute de familii. Autorităţile române raportau zilnic 10-15 decese datorate condiţiilor grele de trai. Pe 11 septembrie, comitetul a deschis un orfelinat pentru 28 de copii. Comitetul evreiesc a căutat să îmblânzească autorităţile, angajând ghetoul în susţinerea „împrumutului Reîntregirii”, prin intermediul căruia regimul antonescian storcea contribuţii pentru bugetul statului. Dar, în ceea ce le privea, autorităţile plănuiau deja „o selecţie severă” a tuturor evreilor care avuseseră manifestări ostile faţă de România sau activaseră în partidul comunist, astfel încât „cei vinovaţi să poată fi scoşi din rândul celorlalţi şi pedepsiţi” [a se citi împuşcaţi] [36].

Comitetul evreiesc al ghetoului din Chişinău nu a avut posibilităţi mai mari de a interveni în evenimente majore decât consiliile evreieşti din alte ghetouri din Europa. Pe 12 august, colonelul Tudose i-a raportat guvernatorului Voiculescu că a „curăţat oraşul de evrei şi de rămăşiţele de duşmani, dându-i o faţă românească şi, mai ales, creştinească” şi că a „organizat ghetoul evreiesc în asemenea condiţii că nu va exista vreun pericol prezent sau viitor din partea acestui element”. Prezentarea situaţiei de către Tudose era prea succintă, adevărul este însă că, în doar câteva săptămâni, locuitorii evrei ai oraşului fuseseră aduşi în stare de totală neajutorare [37].

Inconsecvenţa în ceea ce priveşte cerinţele impuse s-a manifestat până şi în problema obligaţiei de a purta steaua lui David. Pe 5 august, Ion Antonescu a ordonat ca toţi evreii din Moldova, Basarabia, Bucovina şi de la est de Nistru să fie obligaţi să poarte steaua. Dar, pe 8 august, Poliţia Chişinău a transmis Comisariatului din ghetou un ordin de la Ministerul Afacerilor Interne care prevedea ca „nici un evreu să nu poarte vreun semn distinctiv”. Poliţia Chişinău a cerut clarificări pe 12 august, specificând că evreii din ghetou purtau deja steaua galbenă. Şi decizia s-a tot schimbat. Pe 3 septembrie, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat guvernatorului Voiculescu să ia măsuri ca toţi evreii (cu excepţia celor botezaţi) să poarte steaua. A doua zi, Antonescu a anulat ordinul [38].

Impresia de decizii luate ad-hoc, chiar şi asupra unei probleme ca aceasta, a contribuit la formarea în rândurile populaţiei neevreieşti majoritare a părerii că evreii erau nişte oameni pe care legea nu-i mai apăra – termen folosit de însăşi comisia de anchetă a lui Antonescu facilitând instaurarea unei atmosfere de agresivitate şi abuzuri, ca şi de ură din partea populaţiei civile. Când evreii reuşeau să obţină permisiunea de a se duce la casele lor din oraş pentru a-şi lua unele lucruri personale, subînţelegându-se că soldaţii şi/sau poliţiştii care îi însoţeau se vor servi şi ei, reacţia populaţiei creştine era foarte ostilă. „Micile atenţii” de care beneficiau evreii chiar şi când mergeau escortaţi prin oraş, îndreptându-se către locurile de muncă obligatorie, stârneau reacţii negative în rândul trecătorilor. Circulau zvonuri că evreii omorau în secret creştini şi că sperau că războiul va fi pierdut, moment în care „creştinii vor fi ucişi până la ultimul” [39]. Ostilitatea era îndeajuns de mare pentru ca, în timpul deportărilor din octombrie 1941, să apară în oraş afişe ce anunţau că „Dominaţia jidanilor şi străinilor a luat sfârşit” [40].

Bessarabia-Ukraine-Crimea-049

Pentru „a separa populaţia creştină compactă de populaţia evreiască” şi „a muta toate bisericile din ghetou”, zona alocată ghetoului a fost din nou semnificativ redusă la sfârşitul lunii august, mulţi evrei fiind nevoiţi să se mute în condiţii de strâmtorare şi mai mare pentru a treia oară în decurs de şase săptămâni [41]. Evreilor le era interzis accesul la orice râu sau lac, iar apoi li s-a interzis să iasă din ghetou pentru orice alt motiv decât deplasarea sub escortă la munca obligatorie. Izolarea evreilor de contactul cu exteriorul a fost înăsprită pe măsură ce timpul trecea, iar planurile de lichidare a ghetoului avansau [42].

Populaţia ghetoului

Populaţia ghetoului din Chişinău a fost relativ stabilă de la înfiinţare şi până la deportarea organizată a locuitorilor săi, efectuată câteva luni mai târziu. Evenimentele care au modificat semnificativ structura populaţiei au fost înregistrate, după câte se pare, în totalitate. După delimitarea zonei s-au întreprins acţiuni coerente de identificare a evreilor rămaşi în afară şi de mutare a lor în ghetou. La 4 august, poliţia din Chişinău raporta că a arestat cinci evrei, la diferite adrese, şi că i-a internat în ghetou. La 5 august, poliţia i-a trimis pe Sofia Kipervaser şi pe Sislea Veisman la Comisariatul ghetoului „pentru a fi internaţi în ghetou”. La 14 august, Garnizoana Chişinău le-a identificat pe Raşela şi Mana Corbificher care locuiau în strada Mihai Viteazul 26 şi a ordonat poliţiei să le mute imediat în ghetou. La 21 august, victima a fost Frima Ghereshomia, din strada Nunceşti 133. Un număr considerabil de evrei au fost identificaţi şi internaţi în săptămânile următoare [43].

La mijlocul lunii august, comandantul militar al ghetoului, căpitanul Besuţiu, a putut furniza comandantului Garnizoanei Chişinău, Tudose, situaţia numerică a evreilor din ghetou, ca şi un raport referitor la cei spitalizaţi ori morţi. Aceste rapoarte şi evidenţe curente privind decesele înregistrate au continuat până la lichidarea ghetoului. Pe 19 august, Besuţiu raporta că în ghetou se află 10.578 evrei – 3.117 bărbaţi, 5.261 femei, 1.160 fete şi 1.040 băieţi. În spital erau 13 evrei, inclusiv şase suspecţi de febră tifoidă. Raportul său consemna patru morţi în 16 august – doi vârstnici de 73 şi 67 de ani, o femeie de 40 de ani şi Ciarna Fainstein de un an şi jumătate. Copilul era cel de-al treizeci şi şaselea deces înregistrat de autorităţile ghetoului [44].

Pe 21 august, Tudose i-a trimis lui Voiculescu cifre puţin diferite, primite, de asemenea, de la Besuţiu. Acestea prezentau un total de 9.984 internaţi – 3.563 de sex masculin şi 6.241 de sex feminin. Numai 845 dintre bărbaţi aveau vârste cuprinse între 17 şi 50, pe când la femei aproape jumătate făceau parte din această grupă de vârstă. În vreme ce cei 2.200 de copii raportaţi (vârste între 0-16 ani) corespundeau exact cu cifra din celălalt raport al lui Besuţiu, ca şi cifra celor 5.261 de femei adulte, de această dată erau menţionaţi numai 2.523 de bărbaţi – cu 594 mai puţin decât în prima statistică. Numărul mai mare de femei, faţă de cel al bărbaţilor, ca şi cifra scăzută a bărbaţilor de vârste între 17 şi 50 de ani se datora faptului că bărbaţii de vârsta recrutării fuseseră luaţi în armată de sovietici, iar cei în putere fugiseră în timp ce forţele româno-germane avansau înspre oraş, ca şi altor factori pe care i-am prezentat deja. Masacrarea bărbaţilor duşi din ghetou la Ghidighici în această perioadă (a se vedea mai jos) explică brusca reducere a numărului de bărbaţi adulţi din raport [45].

În primele zile de existenţă a ghetoului, decesele aveau o rată stabilă, moartea făcând victime în special printre bărbaţi şi copii: doi adulţi de peste 65 de ani şi Victoria Katz de şapte luni şi jumătate, pe 18 august; patru adulţi, toţi de peste 65 de ani, pe 19 august [46]. Câteva săptămâni mai târziu, la începutul lunii octombrie, numărul deceselor era mai mare, în medie 13-14 pe zi. Comisia de anchetă a lui Antonescu a considerat procentul „nu prea ridicat”. Aceasta reprezenta o rată anuală a deceselor de 15-20% [47].

Populaţia ghetoului a crescut într-o oarecare măsură între sfârşitul lui iulie şi octombrie, în pofida deceselor. Au continuat să fie aduşi evreii descoperiţi că se ascundeau în Chişinău şi în judeţul Lăpuşna, în jurul oraşului. În unele cazuri speciale, au fost trimişi în ghetou evrei chiar de mai departe. De exemplu, Ianchel Zilberman din Chilia Nouă, prins pe când încerca să traverseze Nistrul de la est spre vest, sau cei 186 de evrei din Tighina, toti câţi mai rămăseseră acolo, concentraţi în ghetou la mijlocul lui septembrie, în aşteptarea deportării spre est [48].

La sfârşitul lunii august, în ghetoul din Chişinău se aflau – potrivit unui raport – 11.328 de evrei, iar „în comunele din judeţul Lăpuşna sau … oraşul Călăraşi – nici un evreu”, implicaţia fiind că fuseseră cu toţii adunaţi în ghetou. La mijlocul lui septembrie s-a raportat o cifră uşor crescută, 11.380. Comisia de anchetă a lui Antonescu consemna că cifra maximă a populaţiei a fost de 11,525 [49].

Pe măsură ce timpul trecea şi creştea numărul celor deţinuţi în ghetou, condiţiile de viaţă de acolo se înrăutăţeau. Voiculescu însuşi era preocupat de groaznicele condiţii fizice. La sfârşitul lunii august, el îi raporta lui Antonescu că numai un număr mic de evrei din ghetou avea bani suficienţi pentru a se întreţine şi că aproximativ 400 de bărbaţi şi 400 de femei erau capabili să muncească. Restul, însă, nu aveau mijloace de subzistenţă şi erau, pentru moment, ajutaţi de comitetul evreiesc. Voiculescu a transmis cererea comitetului, ca evreilor să li se permită să primească ajutor din partea rudelor din America, prin intermediul Societăţii Evreieşti de Asistenţă Internaţională (HIAS). Voiculescu realiza că cererea nu putea fi aprobată aşa cum era prezentată, întrucât s-ar fi recunoscut tratamentul la care erau supuşi, dar a propus ca guvernul român să servească drept intermediar pentru ajutorul extern destinat evreilor, ceea ce ar fi permis menţinerea acestora în lagăre şi ghetouri fară nici o cheltuială din partea statului. Dar planul nu a fost aprobat, nici chiar atunci când rapoartele poliţiei Chişinăului au evidenţiat din nou deteriorarea condiţiilor de viaţă şi existenţa pericolului unei epidemii de tifos, ca urmare a alimentaţiei proaste şi a condiţiilor sanitare precare [50].

Cei dinăuntrul ghetoului nu realizau încă pe de-a-ntregul caracterul colectiv al soartei care-i aştepta. Sperau că autorităţile vor face curând distincţia între evreii „vinovaţi” şi cei „nevinovaţi”, acordându-le celor ce nu comiseseră nici un delict „aceleaşi libertăţi ca evreilor din Vechiul Regat”. Grijile lor legate de mâncare şi adăpost ajunseseră la paroxism, aşa cum nota poliţia din Chişinău, „pentru că nu ştiu cum să se întreţină şi nu au nici ce mânca, nici ce îmbrăca şi nici bani. Se gândesc ce se vor face la iarnă” [51]. Grijile lor la venirea iernii aveau să fie mult mai mari decât îşi imaginau.

Masacrele de la Visterniceni şi Ghidighici

În primele zile ale lui august 1941, două masacre au privat populaţia, şi aşa debilitată, a ghetoului de un număr mare de bărbaţi şi femei cu o condiţie fizică robustă. Pe 1 august, un ofiţer german a cerut comitetului evreiesc să-i predea 250 de bărbaţi şi 200 de femei pentru lucru în afara oraşului, la Visterniceni. În prezenţa soldaţilor români, germanii au făcut o selecţie într-o piaţă din ghetou, alegând „mai ales intelectuali şi femei frumoase”, pe care i-au luat cu ei. Atât autorităţile germane cât şi cele române îi acuzau pe evrei că sunt vinovaţi de continuarea raidurilor aeriene ale sovieticilor asupra Chişinăului; când un nou raid a avut loc, pe 1 august, au fost executaţi evreii luaţi din ghetou, fiind lăsaţi în viaţă doar 39 dintre ei. Cei 39 de supravieţuitori au fost puşi să-i îngroape pe cei ucişi în şanţurile antitanc săpate de Armata Roşie şi un ofiţer german le-a ordonat să-i avertizeze pe locuitorii ghetoului că vor avea parte de aceeaşi soartă dacă „nu încetează să semnalizeze cu lumini avioanelor ruseşti”. A doua zi, preşedintele comitetului evreiesc şi alţi 20 de evrei au fost duşi la groapa comună pentru a termina îngroparea morţilor [52].

O săptămână mai târziu, un inspector român de la drumuri a luat 500 de bărbaţi şi 25 de femei din ghetou pentru a lucra la repararea drumului şi la cariera din oraşul învecinat, Ghidighici. Dintre aceştia, doar 200 s-au mai întors. Soarta victimelor fusese grăbită în urma unei încăierări întâmplătoare din gara Ghidighici, când un soldat român a pretins că a recunoscut într-unul dintre evrei persoana care l-ar fi bătut în timpul retragerii românilor din Basarabia, în 1940 [53]. Dar acum este limpede că omorul fusese oricum plănuit dinainte. Evreii au fost mitraliaţi într-o viroagă dintr-un lan de porumb, lângă o pădure de la marginea localităţii Ghidighici, de Compania 2 Mitraliori din Batalionul 10 Mitraliori, aflată sub comanda căpitanului Radu Ionescu, conform ordinului dat de comandantul batalionului, locotenent-colonel Nicolae Deleanu.

Deleanu trimisese compania de mitraliori de la Chişinău la Ghidighici pentru „exerciţii de tragere la ţintă” şi expediase în prealabil furgoanele pentru transportarea cadavrelor în pădure, unde au fost îngropate a doua zi. Ionescu a recunoscut mai târziu că evreii au fost executaţi „din ordinul armatei, pentru rebeliune şi atac împotriva trupelor române” [54]. După aceste masacre, moartea în ghetou a survenit într-un ritm mai lent, lovind individual, dar la fel de necruţător.

Controlul asupra accesului în ghetou şi a ieşirilor din el

Pentru a limita contactul dintre evrei şi restul populaţiei civile, lagărele fuseseră, în majoritatea cazurilor, aşezate în afara oraşelor sau satelor basarabene. Însă ghetoul din Chişinau se afla în interiorul oraşului, iar exercitarea controlului asupra intrărilor şi ieşirilor era dificilă, întrucât numărul santinelelor era limitat, iar paznicii puteau fi uşor corupţi. Rezultatul era dezorganizare şi abuzuri, furturi, teama constantă că evreii ar putea evada şi, desigur, unele beneficii ocazionale modeste pentru cei internaţi. Pentru autorităţile superioare din provincie – guvernatorul Voiculescu şi şeful jandarmeriei din Chişinău, Meculescu – aceasta însemna doar situaţii penibile, atrăgând, ulterior, criticile severe ale lui Ion Antonescu.

La 20 august, Meculescu i-a raportat lui Voiculescu că paznicii nu-şi făceau datoria. În schimbul unor mici daruri (inele, tacâmuri de argint, cearşafuri, haine), aceştia permiteau evreilor să iasă din ghetou fără escortă şi fără să poarte steaua galbenă. Unii paznici le procurau de mâncare şi transmiteau scrisori în şi din ghetou. Voiculescu a ordonat ca garda să fie schimbată la fiecare zece zile „ca să nu ne trezim că evreii mişună peste tot sau evadează” [55]. În ziua următoare, şeful poliţiei regionale a raportai că paznicii dădeau evreilor permise pentru a se întoarce la casele lor din oraş şi a lua unele „bunuri gospodăreşti, bijuterii şi alte obiecte de valoare”. În cazul specific la care se făcea referire, permisul era semnat de comandantul militar al ghetoului (Stănescu), iar evreul fusese însoţit la casa lui de un soldat român [56].

Voiculescu şi-a revărsat mânia pe 27 august asupra şefului poliţiei (pentru a obţine informaţii) şi asupra comandantului garnizoanei, Tudose (cerându-i să se acţioneze). A cerut explicaţii şi numele celor vinovaţi, ordonând „să nu se mai dea nici un fel de autorizaţie de părăsire a ghetoului în scopul vizitelor la fostele case din oraş”. „De ce am mai creat ghetoul”, îşi admonesta el subordonaţii, „dacă internaţii îşi pot petrece ziua umblând prin oraş? … Comisia orăşenească a inventariat şi evaluat [proprietăţile evreieşti] şi le-a predat românilor (funcţionari şi refugiaţi) pentru a se folosi de ele. Ce mai rămâne din această operaţiune şi din documentele care o consemnează, dacă evreii transportă continuu oraşul în ghetou?”

Voiculescu a ordonat ca numai cei doi oficiali împuterniciţi de el să poată decide dacă să satisfacă sau nu cererile de ieşire din ghetou; ca fiecare evreu căruia i se dădea un asemenea permis să fie însoţit de un soldat şi de un inspector de poliţie, astfel ca lucrurile de valoare recuperate să ajungă în proprietatea statului şi nu a evreului respectiv (sau – Voiculescu a lăsat acest lucru neprecizat – a unui soldat sau a altui oficial corupt); ca vizitele la fostele locuinţe să nu depăşească 30 de minute; şi ca numărul de autorizaţii acordate să nu depăşească numărul inspectorilor de poliţie disponibili pentru a-i escorta pe evrei [57].

Peste două zile, Tudose a încercat să mai domolească furia lui Voiculescu, raportând măsuri drastice de înăsprire a controlului. În principal, toate intrările şi ieşirile evreilor din ghetou aveau să se facă printr-un singur punct, unde urmau să fie percheziţionaţi, confiscându-li-se obiectele de valoare găsite asupra lor. Comisia de anchetă numită de Antonescu în decembrie 1941 a constatat că Tudose a fost într-adevăr destul de eficient în acest sens. Preocuparea sa iniţială pare să fi fost prevenirea furturilor şi violurilor comise de soldaţii români şi germani şi a dat o serie de ordine pentru interzicerea intrării persoanelor neautorizate. Au fost eliberate permise de intrare pentru ţăranii care aduceau produse în piaţă şi pentru creştinii care locuiau în zona, mai extinsă, din perioada de început a ghetoului, Tudose ordonând ca accesul altor persoane să fie împiedicat, dacă era necesar, chiar cu forţa. Situaţia s-a deteriorat însă după ce Tudose a fost înlocuit la comanda garnizoanei cu colonelul Eugen Dumitrescu, care permitea prietenilor săi şi altor oficiali să intre şi să iasă din ghetou după cum doreau [58].

Principala grijă a lui Voiculescu nu era să-i apere pe evrei de hărţuială, ci să-i împiedice să fugă, iar raportul lui Tudose nu i-a diminuat îngrijorarea. La 4 septembrie a ordonat o anchetă în toate lagărele şi ghetourile, pentru a vedea dacă nu cumva unii evrei evadaseră sau fuseseră lăsaţi să fugă în schimbul unor sume. Pe 15 septembrie a interzis complet părăsirea ghetourilor şi lagărelor de către evrei în alte scopuri decât munca obligatorie, care urma să se desfăşoare numai sub pază militară, ameninţând cu „pedepsirea severă” a funcţionarilor români care nu se conformau ordinului său [59].

Voiculescu a exercitat presiuni asupra nou-numitului comandant al garnizoanei, Dumitrescu, pentru o întărire a supravegherii comitetului evreiesc, cerând încetarea relaţiilor speciale dintre evreii din ghetou şi creştinii care interveneau pentru ei la autorităţile româneşti, ca şi sistarea eliberării de autorizaţii pentru evreii – în special pentru „evreicele frapant de frumoase” – care ieşeau din ghetou. Dumitrescu a răspuns pe 18 septembrie că îl convoca zilnic la el pe preşedintele comitetului evreiesc pentru a-şi asigura supravegherea. A negat că ar avea cunoştinţă despre creştini care servesc drept mediatori pentru evrei, pretinzând că a anulat toate autorizaţiile (deşi o doamnă Gherstein, la care Voiculescu făcuse referire nominală, era informatoare şi şi-a păstrat autorizaţia). Dumitrescu a cerut să se facă excepţii pentru: a) un membru al comitetului evreiesc, pentru a merge la Comandamentul Militar şi la primărie, în scopul de a procura faină; b) un membru al comitetului evreiesc pentru a escorta vânzătorii la piaţa ghetoului; şi c) evreii grav bolnavi care aveau urgent nevoie de intervenţii chirurgicale. Hotărât să stăpânească situaţia – în condiţiile în care rapoartele primite dezvăluiau în continuare mituirea santinelelor, accesul lesnicios al speculanţilor în ghetou şi facilitarea de către ofiţerii de poliţie a prostituţiei cu evreice în interiorul şi în afara ghetoului – Voiculescu a refuzat toate solicitările lui Dumitrescu, dându-i instrucţiuni să meargă în ghetou pentru a se întâlni cu comitetul evreiesc şi concluzionând că ordinul său precedent „trebuie executat întocmai, cu stricteţe, fără posibilitatea de interpretare sau adaptare” [60].

În cea de-a doua jumătate a lunii septembrie, Voiculescu a trimis noi ordine secrete autorităţilor militare şi civile, precum şi poliţiei, referitoare la accesul în ghetouri şi lagăre al neevreilor. În principiu, accesul acestora era interzis, chiar şi pentru ofiţeri ori trupă. Comandanţii militari şi prefecţii ce acordau autorizaţii de acces pentru unele nevoi speciale urmau să răspundă personal pentru acţiunile lor. Locuitorii neevrei din ghetou trebuiau ţinuţi sub observaţie pentru a nu le permite să facă evreilor servicii, în acest scop urmând să fie percheziţionaţi la ieşirea din şi la intrarea în ghetou. Toţi neevreii cărora li se permitea accesul în ghetou trebuiau escortaţi de soldaţi, fiind percheziţionaţi la intrare şi la ieşire. Vizitele nu trebuiau să dureze mai mult de o oră şi trebuia să se raporteze numărul total de vizite [61].

Evadări din ghetou

Severitatea lui Voiculescu era determinată de teama de a se declanşa tulburări dacă evreii îi deranjau pe noii locatari din casele odinioară evreieşti; de informaţii că evreii duşi în oraş pentru munca obligatorie fuseseră lăsaţi nesupravegheaţi, permiţându-li-se în acest fel recuperarea unor lucruri personale din fostele lor case; de zvonurile că mulţi evrei urmau să fie eliberaţi din ghetou, acolo rămânând doar „intelectualii”, ţinuţi ostatici pentru a garanta bunul comportament al celorlalţi; de ostilitatea arătată de populaţie la orice semn de îngăduinţă faţă de evrei; de panica posibilă, în cazul în care populaţia civilă ar fi dat crezare zvonurilor – atribuite evreilor – despre un contraatac al Armatei Roşii; de dorinţa de a păstra proprietăţile evreieşti pentru a le preda statului; dar, mai ales, de grija că unii evrei ar putea eluda deportarea, despre care el, ca reprezentant personal al lui Ion Antonescu, ştia că e iminentă. Când Dumitrcscu a propus ca evreilor să li se permită să părăsească ghetoul sub escortă pentru a răspunde citaţiilor în procese, Voiculescu a refuzat chiar şi acest lucru [62]. Auzind că evreii încearcă să fugă prin falsificarea datelor din registrele de evidenţă a deceselor, schimbându-şi actele cu cele ale evreilor morţi, Voiculescu a ordonat „cele mai serioase măsuri de control asupra deceselor şi identificării celor decedaţi”. La sfârşitul lunii octombrie, când deportările începuseră deja, Voiculescu tot îl mai sâcâia pe Dumitrescu în legătură cu informaţiile că „din ghetou încă mai fug evrei” [63].

Numărul evadărilor efective din ghetou despre care există probe documentare pare să fi fost totuşi limitat. Lipsa listelor cu numele celor internaţi şi ale celor care au fost ulterior omorâţi, deportaţi ori au murit sau dispărut într-alt fel face ca o statistică definitivă să nu poată fi întocmită. Este clar însă că evadările sau zvonurile despre evadări stârneau reacţii imediate şi dure din partea guvernatorului Voiculescu şi din partea lui Ion Antonescu, personal. Spre sfârşitul lunii octombrie, de exemplu, procurorul-şef al judeţului Lăpuşna a informat despre opt evadări separate, implicând un număr de 19 evrei. În unele cazuri, se pare că oficialităţi militare ori civile române, inclusiv comandantul Garnizoanei Chişinău, Dumitrescu, i-au ajutat pe fugari. Raportul se încheia astfel: „În interiorul Ghetoului, administrarea celor internaţi a fost de-a dreptul sumară, încât după evacuarea totală a evreilor va stărui confuzia asupra multor persoane, fără a se mai şti dacă au fost internate, dacă au dispărut sau au fost îndrumate cu convoaiele de evacuaţi” [64].

Când aceste informaţii au ajuns la Antonescu, acesta i-a ordonat secretarului general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Ovidiu Vlădescu, să se deplaseze la Chişinău pentru a cerceta situaţia. Vlădescu a fost acolo în zilele de 24-28 noiembrie, iar pe 1 decembrie şi-a prezentat raportul, care a fost citit atât de Ion Antonescu, cât şi de Mihai Antonescu, ambii făcând însemnări pe margine [65]. Evident înfuriat, Ion Antonescu i-a cerut guvernatorului Voiculescu un raport referitor la ghetou, mai ales în ceea ce priveşte evadările şi traficul ilicit cu obiecte de valoare.

Voiculescu şi-a prezentat raportul pe 2 decembrie, subliniind multiplele sale ordine de limitare a intrării şi ieşirii din ghetou şi arătând că unele „evadări” fuseseră în realitate o operaţiune-capcană organizată de Siguranţă pentru a identifica persoanele care-i ajutau pe evrei să evadeze. Simţind însă furia lui Antonescu, Voiculescu şi-a construit şi o acoperire birocratică, afirmând clar că Garnizoana din Chişinău, şi nu biroul guvernatorului, răspundea de paza ghetoului [66]. Asta a fost prea mult pentru Antonescu, care l-a convocat pe Voiculescu la Bucureşti pentru întrunirea din 4 decembrie a Consiliului de Miniştri. Mânios, Antonescu a deschis şedinţa: „A fost cea mai mare decepţie, pot să spun, din cariera mea ca sub regimul meu să se petreacă ceea ce s-a petrecut şi ca şi regimul meu să fie pătat de către nemernici, ca şi celelalte regimuri. Cu atât mai dureroasă este chestiunea, cu cât sunt amestecaţi foarte mulţi militari. Este foarte dureros, domnule general Voiculescu, că sub ochii dumitale, deşi ţi-am atras atenţiunea de atâtea ori şi te-am prevenit ca să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat, să se petreacă [aceste] fapte… Dumneata te găseai la doi paşi de ghetou. Dacă eram eu acolo, nu s-ar fi întâmplat… Este o pată nu numai asupra dumitale, ci mă pătează şi pe mine şi întreaga Ţară Românească… Când eu fac eforturi ca să ridic neamul românesc acolo unde trebuie, înţeleg să fiu ajutat”.

Voiculescu a intervenit pentru a spune: „Eu am întocmit un raport şi arăt în el toate măsurile”, dar Antonescu l-a întrerupt: „Nu mă interesează, mai bine nu luai nici o măsură şi nu se petreceau asemenea lucruri. Măsuri fară efecte nu mă interesează” [67].

Antonescu a acceptat recomandarea lui Vlădescu de a numi o comisie la nivel înalt pentru a ancheta modul de administrare a ghetoului. Comisia a fost alcătuită în aceeaşi zi şi din ea făceau parte generalul Constantin Niculescu, comandantul militar al Bucureştiului, preşedinte; şeful justiţiei militare; preşedintele şi procurorul general al Curţii de Apel de la Chişinău; un procuror de la Curtea Marţială din Bucureşti; şi inspectorul general al Băncii Naţionale.

Raportul comisiei a confirmat informaţiile referitoare la toate încercările de evadare cunoscute. Majoritatea erau din perioada deportărilor, cele mai multe fiind nereuşite. Evreii care doreau să fugă dădeau ca mită sume imense, de până la două milioane de lei, ofiţerilor români sau germani [68]. Cei prinşi pe când încercau să evadeze erau returnaţi în ghetou, întemniţaţi sau deportaţi imediat dincolo de Nistru [69]. Pe 15 noiembrie a fost oprită în gara Chişinău chiar şi o familie care reuşise să obţină autorizaţia de a pleca la Constanţa şi, de acolo, în Palestina, urmând să călătorească pe funesta „Struma” [70]. Într-un număr limitat de cazuri, la arestarea fugarilor au participat, alături de autorităţile române, şi soldaţi germani [71].

Munca obligatorie

Deşi populaţia ghetoului din Chişinău – mai ales după masacrele de la Visterniceni şi Ghidighici – nu oferea un număr mare de oameni „apţi pentru muncă”, autorităţile române au introdus regimul muncii obligatorii imediat după înfiinţarea ghetoului. La 2 august, comandantul garnizoanei, Tudose, a dat instrucţiuni ca solicitările pentru muncitori să fie făcute prin intermediul postului de poliţie din Strada Sfinţii Petru şi Pavel, de lângă ghetou. Muncitorii trebuiau escortaţi până la locul de muncă şi înapoi, la sfârşitul zilei, de către poliţie. Instituţiilor care foloseau aceşti muncitori le revenea responsabilitatea asigurării meselor zilnice, fie în totalitate, fie cu sprijinul primăriei ori poliţiei [72].

Instrucţiunile generale privind regimul de muncă obligatorie veneau de la cele mai înalte niveluri şi chiar de la Antonescu personal. La 4 august, şeful Statului Major al Armatei a IV-a, generalul Pălăngeanu, a transmis următorul mesaj secret tuturor autorităţilor militare şi civile din Basarabia: „Deşi s-au dat mai multe ordine ca evreii să fie întrebuinţaţi la diferite lucrări de interes general în oraşe… ordinul nu s-a executat. Evreii au fost văzuţi la muncă în foarte puţine locuri. Domnul General Antonescu ordonă ca toţi evreii care au rămas în ţară să fie întrebuinţaţi în mod activ la lucrările de mai sus” [73].

Pe 5 august, Voiculescu a primit o notificare din partea Cartierului General al armatei că Antonescu a dat instrucţiuni ca munca grea, necesitând forţă fizică, să nu fie repartizată femeilor, cum indicau unele rapoarte că se întâmplă, ci numai bărbaţilor între 18 şi 50 de ani. Voiculescu, docil, a trimis această informaţie Inspectoratului de Jandarmi din Chişinău şi altor autorităţi din oraş [74].

Dintre evreii din ghetou, doar un număr limitat erau apţi pentru muncă. La mijlocul lunii august, din 11.328 de internaţi, numai 500 de bărbaţi şi 40 de femei figurau în rapoarte ca efectuând muncă la şantierul de drumuri de la Ghidighici, 273 de bărbaţi şi 281 de femei lucrau în diferite locuri din Chişinău, 65 de bărbaţi munceau la drumuri pentru centrul de recrutare, iar 100 de bărbaţi şi 400 de femei erau „disponibili”. Restul evreilor erau „bolnavi, bătrâni de 60-80 de ani, femei lăuze ori gravide şi copii sub 13 ani” [75]. Evreii lucrau în multe locuri şi instituţii, fiind întrebuinţaţi mai ales la curăţenie şi alte munci grele sau ingrate. Pe 2 septembrie, de exemplu, 302 bărbaţi şi 276 femei lucrau în afara ghetoului în 38 de locuri diferite [76].

În teorie, evreii erau plătiţi pentru munca lor, conform instrucţiunilor Ministerului Afacerilor Interne. Un ordin iniţial, din 27 iulie, prevedea ca evreii să fie plătiţi în funcţie de valoarea muncii prestate: „Evreii cari sunt puşi la munci vor fi plătiţi în raport cu munca ce o prestează. Dacă merită 120, 150 lei pe zi să li se dea aşa cum li se dă la toată lumea. Muncile lor nu trebuie să fie sursă de îmbogăţire pentru proprietari. Proprietarii… nu trebuie ca ei să încaseze diferenţă între ceea ce se cuvine să se dea evreilor şi ceea ce li se dă. Acea diferenţă va trebui să aparţină evreului şi din ea trebuie să se îmbrace, să se încalţe, să trăiască la iarnă, când nu va mai fi de lucru”.

Ordinul a fost apoi modificat, prevăzând aplicarea unei metode uniforme de plată a 25 de lei pe zi în hrană şi 10 lei „întreţinere” [77]. Dar chiar şi această sumă neînsemnată nu se plătea, deoarece instituţiile nu aveau posibilitatea sau nu doreau s-o facă. La 27 august, inspectorul de poliţie pentru Basarabia îi raporta lui Voiculescu: „Evreii… au fost întrebuinţaţi pentru munci obşteşti, fiind utilizaţi mai ales în folosul armatei, la instalarea autorităţilor şi diferite corvezi pentru primării. Pentru munca prestată trebuia să li se plătească suma de 25 de lei pe zi, bani ce nu i-au primit pentru considerentul că autorităţile pentru cari au lucrat nu aveau fonduri. Astăzi autorităţile, ştiind că munca evreilor se plăteşte, nu mai apelează la ei, dispărând astfel singura posibilitate de a li se asigura existenţa… Situaţia materială a evreilor devine pe zi ce trece tot mai grea, iar cea sanitară lasă de dorit. Se simte lipsa săpunului necesar pentru higiena corpului şi lingerie fără de care pericolul tifosului exantematic este iminent” [78].

Dacă iniţial se sperase că prin munca obligatorie evreii vor putea realiza suficienţi bani pentru a se întreţine pe ei înşişi şi a asigura cele necesare traiului pentru numeroasa populaţie de bătrâni şi copii a ghetoului, în scurt timp a devenit limpede că nu avea să se întâmple aşa. Pe la mijlocul lui septembrie, rapoartele oficiale din Chişinău privind munca obligatorie erau toate la fel de descurajante: „Evreii sunt folosiţi la muncă de folos obştesc, de diferite instituţii militare româno-germane şi civile… Pentru muncă primesc de la autorităţile germane 35 lei pe zi, în plus masă, iar de la celelalte autorităţi primesc mâncare plus 10 lei pe zi… Îngrijorarea lor atinge disperarea chiar din cauză că nu au cu ce se întreţine, nu au ce mânca şi îmbrăca şi nu au nici bani… De altfel este edificator în această privinţă, mortalitatea în rândurile lor, atingând în medie circa 14 indivizi zilnic” [79].

Ordinele de deportare

Autorităţile române n-au considerat niciodată ghetoul din Chişinău drept altceva decât un lagăr de detenţie temporară. Ca urmare a protestelor germane, românii au stopat în luna august acţiunea de împingere a evreilor din Bucovina şi din Basarabia peste Nistru. Convenţia încheiată cu germanii la 30 august la Tighina, deşi stabilea administraţia românească asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug şi recunoştea că aspiraţia românilor era de a expedia toţi evreii dincolo de Bug, preciza: „Evacuarea evreilor peste Bug nu este posibilă în prezent. Ei trebuiesc deci concentraţi în tabere de muncă [forţată] şi întrebuinţaţi la lucru, până când, după terminarea operaţiunilor, evacuarea lor spre Est va fi posibilă” [80].

 

4

Redactarea Convenţiei conţinea o oarecare ambiguitate. Germanii sperau că prin aceasta masivele deportări către est, peste Nistru, pe care românii le iniţiaseră la începutul şi mijlocul lui august, vor fi oprite sau cel puţin încetinite până la victoria asupra Uniunii Sovietice, care, atât germanii, cât şi românii, erau încredinţaţi că se va realiza curând. Românii, pe de altă parte, au luat menţionarea Bugului drept o indicaţie că, imediat ce situaţia militară locală se va fi stabilizat, puteau să-i împingă pe evrei peste Nistru, până la Bug, pentru ca apoi, când ostilităţile ar fi încetat, să-i împingă şi mai departe. Cum frontul era deja dincolo de Bug, românii ar fi dorit să treacă imediat la acţiune.

La sfârşitul verii, evreii din zonele rurale au fost reconcentraţi în aşa-numite lagăre de tranzit, cele mai mari fiind Edineţ, Vertujeni, Mărculcşti şi Secureni [81]. Evreilor din zonele urbane li s-au impus constrângeri şi mai severe asupra posibilităţii de mişcare. În septembrie, Ion Antonescu a hotărât să reînceapă deportările în masă şi a comunicat această decizie direct lui Voiculescu şi guvernatorilor celorlalte provincii la o şedinţă a Consiliului de Miniştri ţinută la Tighina. Executarea deciziei a fost încredinţată Marelui Cartier General [82].

Marele pretor Topor a primit ordin de la Marele Cartier General şi, oral, de la însuşi Antonescu, iar, apoi, telegrafic, de la colonelul Petrescu, şeful contrainformaţiilor (Biroul 2) de la Marele Cartier General, să se ocupe de organizarea unor deportări masive [83]. Pe 2 septembrie, Topor a transmis instrucţiuni Legiunii de Jandarmi din Tighina, de pe malul vestic al Nistrului, la sud-est de Chişinău, să fie pregătită pentru primele eşaloane de deportaţi. Un comunicat din ziua următoare afirma că transferurile către celălalt mal vor începe pe 15 septembrie. Pe 4 septembrie, Marele Cartier i-a cerut lui Topor să prezinte o listă a lagărelor şi ghetourilor din Basarabia şi din Bucovina, cu specificarea numărului de evrei din fiecare, ceea ce Topor a şi făcut [84].

Pe 7 septembrie, Meculescu, şeful Inspectoratului de Jandarmerie al Basarabiei, a primit instrucţiuni scrise din partea lui Topor de a declanşa deportarea evreilor din provincie în ziua de 12 decembrie, începând cu lagărul de tranzit de la Vertujcni. Înainte de a primi ordinul scris, a fost instruit verbal de Topor şi de Voiculescu sau de şeful de Stat Major al acestuia, colonelul Rădulescu.

Indicaţiile succinte cuprinse în Nota din 7 septembrie a lui Topor au devenit norme standard pentru deportările efectuate din alte locuri, inclusiv ghetoul din Chişinău:

„2. Grupe de maxim 1.600, inclusiv copii; trec însă peste Nistru maxim 800 pe zi.

3. Câte 40-50 căruţe de fiecare grup.

4. Grupele pleacă din Vertujeni din 2 în 2 zile.

5. La fiecare trecere câte un ofiţer de jandarmi de la Legiune.

6. Trecere fără nici o formalitate.

9. Jandarmii posturilor teritoriale [aflate dealungul drumului] concură la curăţirea terenului şi îngroparea morţilor cu locuitorii.

10. Modelul de comportare faţă de cei ce nu se supun? „Alexianu”.

11. Să nu fie vămuiţi. Vor fi împuşcaţi cei care jefuiesc” [85].

Pe baza acestor indicaţii, Meculescu şi locotencnt-colonelul Palade de la Cartierul General au întocmit planuri detaliate pentru evacuarea evreilor din provincie. Ordinele referitoare la lagărul Vertujeni au fost finalizate pe 25 septembrie [86]. Apoi, Meculescu a formulat „Instrucţiuni referitoare la evacuarea evreilor din ghetoul Chişinău şi din sudul Basarabiei”, prezentându-le spre examinare lui Topor şi Voiculescu [87]. Pe 10 octombrie, Meculescu a trimis instrucţiunile complete tuturor unităţilor de jandarmi aflate de-a lungul ratelor de deportare, spre aplicare imediată. Evreii strânşii într-un ghetou temporar la Tarutino trebuiau şi ei deportaţi la primirea unor instrucţiuni suplimentare [88].

Aceste instrucţiuni reglementau deportarea la est de Nistru, „în conformitate cu ordinele primite de la conducerea superioară”, a tuturor evreilor aflaţi în ghetoul de la Chişinău şi în celelalte ghetouri din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul, Chilia, Ismail şi Vâlcov. Punctele de traversare a Nistrului pentru cei din ghetoul Chişinău erau Rezina-Râbniţa, la nord, şi Tighina-Tiraspol, la sud. Odată trecuţi peste Nistru, responsabilitatea pentru „convoaiele de evrei” era preluată de Inspectoratul de Jandarmerie Transnistria.

Convoaie de 1.500 bărbaţi, femei şi copii urmau a pleca din ghetou pe jos. Pentru a reduce panica, aceste convoaie trebuiau formate în interiorul ghetoului, de către Comandamentul Militar al oraşului, al cărui şef era Eugen Dumitrescu, autorităţi pe care atât locuitorii ghetoului cât şi comitetul evreiesc le cunoşteau. În afara ghetoului, convoaiele erau predate unităţilor jandarmeriei Chişinăului şi companiilor de poliţie 23 şi 82. Pentru cei incapabili să meargă în marş forţat – „bolnavii, copiii şi bătrânii” – şi pentru bagajul „strict necesar”, jandarmeria judeţeană Lăpuşna şi „autorităţile administrative” aveau să pună la dispoziţie 100-120 de căruţe. Primul convoi era programat să plece pe 12 octombrie, la 7,30 dimineaţa – la mai puţin de 48 de ore de la comunicarea ordinului de deportare. Acest prim convoi se îndrepta spre Rezina, al doilea, plecând pe 13 octombrie, spre Tighina şi aşa mai departe, alternând punctele de traversare, în fiecare zi, până la 17 octombrie. Ajunşi la Nistru, 750 de evrei erau trecuţi peste fluviu în dimineaţa zilei următoare, iar cei rămaşi, a doua zi, creându-se astfel un flux egal şi echilibrat de evrei transferaţi în custodia Jandarmeriei Transnistriei.

Marşul forţat până la Rezina trebuia efectuat în patru zile. Comandamentul Militar al Chişinăului preda convoaiele alcătuite pentru acest traseu Companiei 23 Poliţie, care asigura escorta până la Orhei, de unde erau preluate de Jandarmeria Orhei. De aici până la Rezina marşul mai dura trei zile. Comandamentul Militar al Chişinăului preda fiecare convoi alcătuit pentru Tighina Companiei 82 Poliţie, la 300 de metri după bariera de acces de pe drumul către Tighina, în afara oraşului. Compania 82 Poliţie asigura escorta până la Bulboaca, iar pentru restul drumului escorta o forma Jandarmeria Tighina.

Au fost desemnaţi anumiţi ofiţeri de jandarmerie -locotenentul major Popoiu, la Rezina, şi locotenentul Strat, la Tighina – care să supravegheze traversarea a 750 de evrei la fiecare din aceste puncte, în dimineaţa următoare sosirii convoiului, între orele 7,00 şi amiază. Evreii erau predaţi autorităţilor de pe celălalt mal fără nici un fel de formalităţi, documente scrise sau evidenţe, Jandarmeriei transnistrene fiindu-i deja transmise ordine cum să procedeze mai departe. Ofiţerii desemnaţi de la Rezina şi Tighina trebuiau să raporteze zilnic la orele 18,00 numărul de evrei trecuţi peste Nistru.

Din cauză că nici Topor nici Voiculcscu nu au fost dispuşi să aloce provizii pentru deportaţi, aceştia trebuiau să se hrănească pe cont propriu [89]. Evreii care opuneau rezistenţă trebuiau trataţi „în conformitate cu normele stabilite” [metoda „Alexianu”]. Marşurile trebuiau să se desfăşoare în ordine, evitându-se pe cât posibil trecerea prin oraşe ori sate şi contactul cu populaţia locală. Comandanţii de convoi trebuiau „să ia măsurile necesare în timpul marşului pentru a asigura curăţirea terenului, adunarea celor care rămân în urmă şi îngroparea imediată a celor care s-ar întâmpla să-şi piardă viaţa”. Acţiunea trebuia să fie totală, iar unităţile implicate urmau să fie trase la răspundere, „dacă, după finalizarea operaţiunii, mai exista fie şi un singur evreu în zonele urbane sau rurale”. Ultimele două convoaie către Rezina şi, respectiv, Tighina urmau să cuprindă „oricât de mulţi [evrei] mai erau rămaşi” în ghetou.

Ultimele pregătiri – ultimele apeluri

Apropiindu-se termenele fixate pentru deportare, autorităţile române au întreprins măsuri după măsuri pentru a putea garanta faptul că operaţia este completă. În multe localităţi, evreii alungaţi de la casele lor în timpul verii se adăpostiseră în clădirile şcolilor. La 10 octombrie, Ministerul Afacerilor Interne, luând notă că unele şcoli nu-şi putuseră începe cursurile în toamnă datorită acestui fapt, a cerut evacuarea evreilor din şcoli, subliniind că nu tolerează nici o întârziere în acest sens [90]. În aceeaşi zi, Voiculescu a ordonat ca evreilor să nu li se permită să iasă din ghetou chiar dacă sunt convocaţi de autorităţile judecătoreşti (a se vedea mai sus). Pe 7 octombrie, Voiculescu a ordonat ca toţi evreii luaţi din ghetouri şi lagăre de autorităţile germane să fie returnaţi, cerând ca orice rezistenţă în acest sens să-i fie raportată direct [91]. La 10 octombrie, a reiterat pentru toate autorităţile civile şi militare scopul urmărit prin ordinele sale: „Cu ocazia ultimei operaţiuni de curăţire a pământului Basarabiei de evrei, atrag atenţia asupra următoarelor: curăţirea va fi totală, nefiind îngăduit sub nici un motiv ca, după ce operaţiunea va fi încheiată, să se mai găsească pe teritoriu vreun evreu, indiferent din ce cauză. În consecinţă, se vor lua măsuri de strângere a lor de peste tot (de la muncă de folos obştesc, împrumutaţi la germani etc.). Din încălcarea acestei dispoziţiuni, vor decurge grave răspunderi şi sancţiuni” [92].

Zvonurile despre iminenta deportare circulau deja de câteva săptămâni [93]. Zeci de mii de evrei din Bucovina şi din lagărele de tranzit din Basarabia fuseseră trecuţi peste Nistru. Rapoartele zilnice consemnau traversările şi condiţiile groaznice în care avansau convoaiele [94]. Există, în acest sens, o relatare a unui ofiţer, care a luat parte la deportările de la Edineţ şi Secureni: „…ca termen convenţional pentru evrei, îl aveam acela de «lăzi». Căruţe am avut mai multe, pentru că le-am făcut state cu plată 250 lei pe zi, însă căruţaşii luau mai mult şi anume câte 100 lei de persoană, iar la dealuri le mai lua câte o sută. Căruţaşii ieşeau şi nechemaţi din satele din drum ca să fie luaţi, pentru că era pentru ei o sursă de câştig… [S]-a dat ordin de M. Cart. Gl. … şi în ce priveşte consemnul special ca acei care nu se pot ţine de convoi, fie din neputinţă, fie din boală, să fie executaţi. Asupra modului de execuţie mi-a ordonat să trimit cu 2-3 zile înainte de plecarea convoaielor un [sergent] pe traseu care să se prezinte la şefii de posturi din acele localităţi şi să ceară premilitari şi unelte…, care să facă din timp gropi cam pentru circa 100 persoane la locuri potrivite şi anume, departe de sate pentru a nu se auzi ţipete şi focuri de arme, şi să nu fie în vale, pentru a nu spăla apele groapa. Gropile să fie la distanţă din 10 în 10 km., unde se vor aduna cei rămaşi de coloană. Pentru acei însă care nu se vor putea aduce până la gropi, să fie «Alexianu», care era un cuvânt convenţional pentru executarea pe loc.

…Pe drum stăteau ţăranii, ca şi corbii, aşteptând să poată fura ceva… La prima groapă, care era la cam 5 km. rămăsase vreo 50-60; am lăsat de pază câţiva jandarmi, vreo 6, care au stat până seara cu ei, când i-au executat. Coloanele mergeau foarte greu şi dezordonat, din cauza copiilor, femeilor şi bătrânilor. În celelalte gropi s-au mai îngropat încă circa 120 evrei, din primul convoi” [95].

La Bucureşti, mareşalul Antonescu a anunţat în şedinţa Consiliului de Miniştri din 6 octombrie că în Basarabia mai erau numai 10.000 de evrei, care în câteva zile urmau să fie trecuţi peste Nistru, „iar dacă circumstanţele vor permite, vor fi trecuţi dincolo de Urali” [96]. În ziua următoare s-a răspândit la Chişinău vestea că deportările vor avea loc în zilele de 8-11 octombrie. Ghetoul a fost asaltat de foarte mulţi oameni care căutau să cumpere de la evrei diferite obiecte. Cumpărătorii au fost lăsaţi să plece liber cu achiziţiile făcute până la amiază, când garda a fost dublată. După aceea, unele din bunurile luate din ghetou au fost confiscate, însă ofiţerii din armată au continuat să scoată de acolo tot ceea ce doreau, pe tot parcursul după-amiezei [97].

Preşedintele comitetului evreiesc al ghetoului a trimis telegrame urgente lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Voiculescu şi comandantului Garnizoanei, Dumitrescu: „Zece mii de suflete supuse şi loiale Ţării, se înclină şi Vă imploră să binevoiţi a dispune amânarea evacuării lor din ghetoul Chişinăului, având în vedere apropierea iernii, lipsa totală de îmbrăcăminte şi alimente, precum şi starea mizeră în care se află. Cunoscând generoasele sentimente ale Domniei Voastre, apelăm la Excelenţa Voastră în numele nenorociţilor ca să aruncaţi o privire miloasă şi asupra lor, binevoind a dispune suspendarea evacuării fixată pentru 8 octombrie. Bunul Dumnezeu să Vă ocrotească. Preasupusă, Comunitatea Evreilor ghetoului Chişinău, G. Landau, Preşedinte” [98].

Dumitrescu a înaintat aceste apeluri lui Voiculescu „pentru decizie” pe 9 octombrie, dar nu s-a primit nici un răspuns scris.

Ghetoul era, de asemenea, în legătură cu conducerea Comunităţii evreieşti din Bucureşti. Comunitatea a trimis la Chişinău un avocat, pe nume Muşat, pentru a încerca să uşureze situaţia evreilor. Acesta se adresa Comunităţii prin telegrame, descriind adesea situaţia în termeni medicali: „Papa grav bolnav. Salvaţi medicamente urgent”. „Papa pe patul de moarte. Trimiteţi fără întârziere medicamente”. „Tata internat spital. Mama şi eu plecăm mai departe” [99]. La începutul lui octombrie, comitetul evreiesc a trimis la Bucureşti un avocat, Abraham Şapiro, îmbrăcat în uniformă de ofiţer român. Fiind informaţi de acesta asupra situaţiei disperate din ghetou, Şef Rabinul Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România, au făcut intervenţii, prin relaţiile pe care le aveau, pe lângă casa regală, la guvern şi la opoziţia politică, încercând să obţină amânarea sau anularea deportărilor. Au făcut, de asemenea, demersuri pe lângă Nunţiul Papal la Bucureşti, „Crucea Roşie” internaţională şi unele ambasade străine [100].

La 9 octombrie, Filderman i-a scris mareşalului Antonescu, implorându-l să oprească deportarea evreilor din Bucovina în Basarabia şi din Basarabia în Ucraina – deportare pe care a calificat-o drept „egală cu moartea”. Două zile mai târziu, aflând de prima deportare din Chişinău, Filderman a revenit cu o intervenţie şi mai fierbinte: „Am primit astăzi un apel disperat de la conducerea ghetoului din Chişinău. În dimineaţa zilei de 8 octombrie, au plecat 1.500 de oameni, în mare parte pe jos, luând cu sine numai ce se putea ţine în mână, deci aproape toţi expuşi să se prăpădească, afară fiind frig, iar ei goi, fără alimente şi fără cea mai mică putinţă de aprovizionare, la un drum de cel puţin opt zile, pe ploaie, frig şi zăpadă… Este moartea, moartea, moartea fară vină, fară altă vină decât aceea de a fi evrei. Vă implor din nou, Domnule Mareşal, să nu lăsaţi ca o asemenea zguduitoare tragedie să se săvârşească”.

În cele din urmă, pe 19 octombrie, Filderman a trimis un al treilea apel. Făcea referire specifică la întâlnirea pe care o avusese pe 14 octombrie cu Mihai Antonescu, când vicepreşedintele Consiliului de Miniştri îi promisese să nu fie deportaţi din Basarabia şi Bucovina „intelectualii, comercianţii, meseriaşii şi cei care au avut o proprietate urbană sau rurală” şi fusese de acord să ia în considerare o amânare a tuturor deportărilor până în primăvară. Deplângea faptul că deportările continuau şi că toţi „cei care au plecat [din Chişinău] cu primul transport [erau] risipiţi între Orhei şi Rezina”, în vreme ce soarta şi victimele convoaielor plecate în 14, 16 şi 18 octombrie nu erau cunoscute încă. Filderman implora anularea, sau, cel puţin, amânarea altor deportări, ca şi exceptarea de la acestea a celor ce nu se făceau vinovaţi de fapte îndreptate împotriva României. „Nu am luat şi nu iau apărarea celor vinovaţi; aceştia trebuie pedepsiţi”, scria el. „Intervin numai pentru nevinovaţi”.

În aceeaşi zi, Antonescu a dat publicităţii un răspuns nimicitor la apelurile lui Filderman. Pe un ton sarcastic şi agresiv, Antonescu i-a acuzat pe evrei că au trădat România şi că sunt comunişti, învinuindu-i pe evreii ruşi de a-i fi omorât pe soldaţii români capturaţi la Odessa şi în zona Mării de Azov. I-a atacat pe evrei în bloc, atribuindu-le o vină colectivă şi facându-i pe evreii români răspunzători până şi de presupusele acte ale „coreligionarilor ruşi”: „Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plângeţi… Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă douăzeci de ani au întins o mână prietenoasă acestor fiare ingrate… Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de ceea ce nu merită…” [101].

Antonescu considera migraţia forţată a tuturor evreilor, pe care o preconizase în iulie, ca realizându-se foarte curând. Era clar că nu putea fi vorba de vreun răgaz în deportările deja începute la Chişinău.

Lichidarea ghetoului din Chişinău

Primul convoi de deportaţi a fost alcătuit la orele 6,00 dimineaţa, în ziua de 8 octombrie, fiind escortat afară din ghetou la ora 10,00. Convoiul a fost format de soldaţi, care le-au comunicat evreilor ce locuiau pe anumite străzi că sunt incluşi în el. Deportarea urma să se facă stradă cu stradă, primul convoi fiind alcătuit din locuitorii zonei Sfântul Ilie Veche. Casele ce se eliberau erau ocupate de autorităţile militare. Lucrurile rămase în urma celor plecaţi erau încărcate în camioane militare pentru „a fi vândute oamenilor care le apreciau”. Autorităţile nu au întocmit liste cu numele celor deportaţi.

Acţiunea a creat o asemenea tensiune încât unii evrei vorbeau de sinucidere, alţii susţinând ideea de a se opune rezistenţă la deportare pentru a forţa autorităţile să-i împuşte. Paza ghetoului fusese serios întărită. Printre români circula zvonul că evreii intenţionau mai degrabă să dea foc ghetoului, decât să se supună. În interior se şoptea că transportul urma să fie jefuit, iar deportaţii, executaţi. Potrivit altor voci, convoiul urma să se întoarcă şi toate deportările aveau să fie amânate până la primăvară. Dar nu a avut loc nici un incendiu, nu s-a întors nimeni şi nu s-a dat nici o amânare. Oamenii din convoi erau disperaţi. Se spunea că aveau să fie toţi împuşcaţi, ori, dacă supravieţuiau marşului forţat, să fie pur şi simplu aruncaţi în Nistru. În acest prim convoi erau aproximativ 2.500 de persoane, dar pentru bătrâni, bolnavi, copii şi bagaje fuseseră aduse doar vreo sută de căruţe [102].

De ce a fost primul convoi format înainte de data fixată, contravenind termenelor prevăzute în Instrucţiunile lui Meculescu, nu se ştie sigur. Însă, la 5 octombrie, Cartierul General al lui Antonescu a trimis în Bucovina şi în Basarabia ordinul său din 4 octombrie, ca deportările peste Nistru să fie terminate „în zece zile” [103]. Programarea lui Meculescu nu ar fi reuşit să finalizeze acţiunea de traversare de la Rezina şi Tighina decât la 21 octombrie, cu şase zile mai târziu de noul termen. Aceasta ar fi putut fi cauza devansării datei de plecare a primului convoi, ca şi a includerii în el a 2.500 de deportaţi, în loc de 1.500, cum fusese stabilit iniţial. În graba cu care s-a acţionat a fost probabil dificil să se adune numărul de căruţe necesar unui grup atât de mare; dar căruţele asigurate au fost în număr insuficient la fiecare convoi ce părăsea Chişinăul.

Potrivit unui membru al Comisiei de anchetă numite de Antonescu pentru ghetoul din Chişinău, unii deportaţi din primul convoi au fost executaţi la o groapă din afara oraşului, confirmând astfel zvonurile privind execuţiile ce circulau în ghetou în seara de 8 octombrie [104]. Ceea ce deportaţii reuşiseră să ia cu ei era poate prea mult pentru cele o sută de căruţe. Bătrânii, bolnavii şi copiii aveau şi ei nevoie de un loc în căruţe. Confuzia, adunătura de lucruri, tensiunea creată de termenele rigide – toate puteau contribui la creşterea numărului de execuţii. Jafurile comise asupra convoaielor de deportaţi erau o permanentă problemă. Iar dacă înaintarea pe traseu era mai înceată decât se anticipase, uciderea evreilor nu era o soluţie de la care Compania 23 Poliţie – care a escortat primul convoi – să se dea înapoi. Compania trebuia să se întoarcă la Chişinău în mai puţin de 48 de ore, pentru a lua un nou convoi. Filderman a apreciat că cele mai multe execuţii din primul convoi au avut loc între Orhei şi Rezina şi nu aproape de Chişinău [105]. Indiferent de locul exact unde au fost săvârşite crimele, tensiunea necesităţii de a îndeplini acţiunea la noul termen fixat de Antonescu poate să fi contribuit la creşterea confuziei, făcând ca uciderea evreilor să apară preferabilă purtării lor în marş până la Nistru.

Pe 9 octombrie nu a avut loc nici o deportare, dar pe 10 au fost aduse în ghetou căruţe, în vederea formării unui nou convoi. Evreii au fugit, ţipând înspăimântaţi, din sectorul de ghetou stabilit pentru ziua aceea. Apoi, comandantul garnizoanei, Dumitrescu, a anunţat că deportarea programată se amână cu 24-48 de ore. Unii evrei au sperat că amânarea s-ar putea extinde şi au propus să se strângă fonduri pentru armată – poate vreo câteva milioane de lei – pentru a face ca răstimpul acordat să merite efortul autorităţilor române. Alţii sperau că „avocaţii plecaţi la Bucureşti să pledeze cazul lor” vor obţine unele rezultate pozitive. Evreii continuau să discute despre o eventuală rezistenţă, dacă se trecea la alcătuirea de noi convoaie, dar au încetat să-şi vândă angro lucrurile de valoare, în ghetou a fost un moment de relativ calm [106].

Însă răgazul a fost scurt. Pe 12 octombrie, Meculescu i-a transmis marelui pretor, Topor, o programare revizuită ce prevedea reînceperea deportărilor la 14 octombrie. Instrucţiunile erau uşor modificate, specificând – dacă era posibil – traversarea peste Nistru a tuturor celor 1.500 de evrei dintr-un convoi într-o singură zi şi nu în două. Acesta era un alt semn al grabei asociate cu ordinul de „10 zile” al lui Antonescu [107].

La reluarea deportărilor s-au ivit numeroase probleme. Numărul permanent insuficient de căruţe făcea ca transportul bătrânilor, bolnavilor şi copiilor să fie din ce în ce mai dificil. Iar evreii persistau în încercarea de a lua cu ei mai mult decât „strictul necesar”, ceea ce complica atribuirea locurilor. Transbordarea din căruţele din Chişinău în cele furnizate la Orhei şi Bulboaca înrăutăţea şi mai mult situaţia, sub aspectul procurării şi costului şi sub cel al continuării deplasării încărcăturii de „lăzi” umane şi bagaje [108]. Podul mobil de la Rezina trebuia desfăcut şi apoi tras la mal, lăsând astfel 1.000 de evrei blocaţi la Rezina şi 1.000 la Orhei. În consecinţă, jandarmii din Orhei au cerut să nu li se mai trimită transporturi de evrei [109]. Ordinul ca evreii să predea Băncii Naţionale aurul şi bijuteriile şi sosirea întârziată la faţa locului a reprezentanţilor băncii a contribuit la încetinirea procesului [110].

La 25 octombrie, Meculescu a criticat sever jandarmii din Lăpuşna şi Compania 23 Poliţie pentru problemele create şi a ordonat unele schimbări. Convoaiele se reduceau la câte 800 de persoane, cu – totuşi – 100 de căruţe, iar convoiul din ziua următoare avea să fie escortat de Compania 82 Poliţie, dând astfel posibilitatea Companiei 23 să se reorganizeze [111]. Voiculescu a trimis un ordin autorităţilor din Chişinău şi Orhei, solicitându-le să asigure numărul corespunzător de căruţe, limitând, la pornire, cantitatea de bagaje pe care evreii le luau cu ei [112].

În ciuda dificultăţilor, convoaiele părăseau ghetoul cu o tragică regularitate. Căpitanul Paraschivescu de la Compania 23 Poliţie, criticat pentru lipsă de organizare şi eficienţă, trimitea rapoarte exacte asupra activităţii sale marelui pretor Topor, la Cartierul General din Tighina. Ultimele sale trei rapoarte demonstrează scoaterea din ghetou a 1.004 evrei cu 123 de căruţe pe 29 octombrie, 882 evrei cu 138 de căruţe pe 30 octombrie şi 257 evrei cu 80 de căruţe pe 31 octombrie [113].

S-au făcut unele adaptări şi mici amendamente ale instrucţiunilor chiar în timpul în care deportările erau în plină desfăşurare. Voiculescu a fost de acord ca evreii grav bolnavi să beneficieze de o amânare. Aceştia trebuiau ţinuţi sub observaţie, trimiţându-se direct guvernatorului o listă specificând situaţia fiecăruia [114]. Poliţia Chişinău, secţia Siguranţă, a cerut lămuriri în ceea ce priveşte procedura cu evreii botezaţi. Până la mijlocul lui octombrie, acestora li se permisese să locuiască în afara ghetoului, dar Comandamentul Garnizoanei Chişinău ordonase deportarea lor [115]. Şi acestora li s-a acordat o amânare, la fel ca şi „celor născuţi din părinţi evrei, dar căsătoriţi cu creştini basarabeni” [116].

Paraschivescu a alcătuit trei liste de evrei bolnavi, care au rămas la Chişinău după deportările în masă. Şase copii bolnavi au rămas în orfelinatul ghetoului. Cincisprezece persoane se aflau în spitalul ghetoului, permiţându-se şi câte unei rude să rămână cu ei. Cea de-a treia listă cuprindea alţi bolnavi, care nu erau spitalizaţi. Bolile acestora erau de la tuberculoză şi scarlatină la paraplegie şi miocardită. Dar majoritatea evreilor scutiţi de deportare imediată aveau febră tifoidă, ceea ce oglindea condiţiile groaznice în care trăise populaţia ghetoului [117].

La 13 noiembrie, în ghetou mai erau numai 118 evrei, 21 cu autorizaţii „definitive”, 9 cu autorizaţii provizorii, 53 bolnavi sau rude ale lor şi 35 – personalul spitalului şi familiile lor. Voiculescu a trimis acest „recensământ” lui Antonescu la 18 noiembrie. „În Basarabia, problema evreiască a fost soluţionată”, scria el. „Curând, şi aceşti [ultimi indivizi] vor fi trimişi peste Nistru” [118]. A fost întocmită şi trimisă lui Voiculescu şi o listă cu evreii convertiţi la creştinism, căsătoriţi cu creştini, persoane din „categorii speciale” (invalizi de război, orfani de război, foşti deputaţi în Sfatul Ţării care votaseră pentru unirea cu România în 1918), care au primit autorizaţia de a rămâne în Chişinău în afara ghetoului – 60 de oameni în total [119].

Pe 31 octombrie, Dumitrescu raporta că din Chişinău au fost deportaţi 10.225 de evrei şi că la 3 noiembrie urmau să fie deportaţi 70-75 de evrei din orfelinatul din ghetou. În orfelinat erau 38 de copii, 34 cu vârste cuprinse între un an şi şase ani şi patru sugari. Pe lângă aceştia, mai erau membrii personalului. Două săptămâni mai târziu, Dumitrescu raporta că numărul deportaţilor a ajuns la 10.303 [120]. Nu s-a întocmit nici o listă cu numele celor deportaţi, asemenea liste fiind „considerate inutile”. Deşi se luau toate măsurile pentru a se împiedica evadările în cursul transporturilor, Dumitrescu a admis că probabil se produseseră câteva. Acestea s-au dovedit însă a fi foarte puţine [121].

La 17 noiembrie, Inspectoratului General al Jandanneriei de la Bucureşti i s-a raportat traversarea ultimului convoi peste Nistru [122]. La 9 decembrie, C.Z. Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, îi raporta lui Antonescu că „evacuarea evreilor din Bucovina şi Basarabia s-a încheiat. Evreii deportaţi au fost plasaţi în zonele indicate pe harta anexată. Numărul total al evreilor este de 108.002” [123].

Harta lui Vasiliu prezenta lagărele din Transnistria unde fuseseră deportaţi evreii, inclusiv cei din ghetoul de la Chişinău. Cifra de 108.002 îi cuprindea numai pe cei ajunşi la destinaţie, nu şi miile de oameni din fiecare provincie care muriseră pe drum. Satisfăcut, Antonescu a suspendat deportările până în primăvară [124].

După plecarea ultimului convoi, jandarmeria a raportat că în oraş mai rămăseseră 141 de evrei. Avocatul Muşat a comunicat Comunităţii evreieşti din Bucureşti „Pierdut procesul. Toţi clienţii condamnaţi” [125].

Deportările în masă ale evreilor români către Transnistria, din toamna anului 1941, ca şi lichidarea ghetoului din Chişinău, au fost executate de autorităţile române şi urmărite de la distanţă de autorităţile germane, a căror implicare a fost minimă [126]. Franklin Mott Gunther, ambasadorul SUA la Bucureşti, a remarcat şi el independenţa cu care operau autorităţile române, rezumând-o astfel: „[Politica României în problema evreiască include] tratament inuman şi… masacrarea unor oameni inocenţi şi fără apărare… Programul de exterminare sistematică continuă… Politica sa hăituieşte indiscutabil fiecare evreu din [ţară]… după ce le-au luat practic toate bunurile” [127].

Furtul proprietăţilor evreieşti. Jaful organizat. Exproprierea de către stat

Confiscarea proprietăţilor evreieşti, la care se referea Gunther în raportul său către şeful Departamentului de Stat american, era politică oficială în timpul regimului antonescian. Legi promulgate după preluarea conducerii statului de către Antonescu, în 1940, au naţionalizat proprietăţile rurale deţinute de evrei, apoi proprietăţile urbane ale acestora; i-au privat de dreptul de a exercita anumite profesiuni, de a deţine o ambarcaţiune, de a deţine un aparat de radio; au organizat vânzarea sau confiscarea proprietăţilor industriale sau comerciale ale evreilor şi „românizarea” întreprinderilor evreieşti din Basarabia şi din Bucovina de nord. Evreilor li s-a impus să ofere masive contribuţii în bani sau obiecte la fondurile de apărare şi de interes social [128]. Evreii din Chişinău au simţit din plin apăsarea acestor măsuri, ca şi expunerea la abuzurile personalului civil şi militar local, român şi german, totdeauna gata să profite în scopuri personale de poziţia precară a evreilor.

Furtul bunurilor evreieşti l-a determinat pe Antonescu să numească o comisie de anchetă pentru a cerceta neregulile din administrarea ghetoului. Orice obiect cumpărat sau luat de la un evreu din Chişinău, ori dat de un evreu pentru a obţine un privilegiu, mai mare sau mai mic (scutire de muncă obligatorie, ieşire din ghetou, ajutor într-o proiectată evadare, amânare a deportării) însemna privarea statului de acel obiect.

Evreii au fost jefuiţi atunci când s-au mutat în ghetou. Casele pe care le-au părăsii au fost prădate de civili sau de personalul militar. Pentru a face rost de bani să supravieţuiască, evreii îşi vindeau lucrurile celor ce aveau acces uşor în ghetou, la preţuri care atrăgeau un mare număr de cumpărători, când ghetoul nu era prea bine păzit. În ajunul deportării, evreii îşi vindeau ultimele bunuri pentru că nu le puteau lua cu ei în marşul forţat până la Nistru. Soldaţii, jandarmii şi poliţiştii români şi-au adjudecat cantităţi considerabile de bunuri care, altfel, ar fi trecut în proprietatea statului [129]. După prima deportare, un căpitan de armată român a fost văzut scoţând din ghetou, „sub manta”, aur şi bijuterii obţinute de la o familie de evrei. Ofiţerii germani erau, de asemenea, cumpărători obişnuiţi de aur şi de bijuterii din ghetoul de la Chişinău [130]. Evreii au supravieţuit o vreme prin astfel de vânzări, dar o făceau de pe o poziţie de inferioritate atât de pronunţată încât nu obţineau nici pe departe valoarea reală a obiectelor.

La înfiinţarea ghetoului, statul a pus stăpânire asupra proprietăţilor evreieşti din afara acestuia. Între 16 august şi 26 noiembrie 1941, Administraţia Bunurilor Statului a emis românilor 2.837 de autorizaţii pentru a ocupa casele locuite înainte de evrei şi 3.514 de autorizaţii pentru a prelua mobile aflate înainte în posesia evreilor. 1.868 de autorizaţii suplimentare au fost date instituţiilor pentru a lua din mobilele aparţinând evreilor. Nu s-a făcut niciodată vreun inventar al tuturor acestor bunuri confiscate.

Transferul în proprietatea românilor a întreprinderilor industriale expropriate de la evrei s-a desfăşurat mai încet, prin procedura licitaţiei. Băncile şi instituţiile de credit nu s-au grăbit să-şi trimită reprezentanţii în Basarabia, iar investitorii particulari erau preocupaţi de disponibilitatea mâinii de luciu din provincie. Proprietăţile agricole expropriate de la evrei au fost, de asemenea, vândute etnicilor români care ofereau cel mai bun preţ. La mijlocul lunii noiembrie se dăduseră numai 278 de autorizaţii pentru magazine şi mici firme deţinute anterior de evrei, procesul fiind întârziat în aparenţă de incapacitatea multor solicitanţi de a prezenta „dovada originii lor etnice” [131].

În vara anului 1941, evreilor basarabeni li s-a impus să predea banii sovietici pe care îi deţineau, primind în schimb lei, la un curs foarte dezavantajos. La deportare, au fost forţaţi să schimbe din nou leii în ruble (la cursul de 40 de lei rubla) sau în Kassenschein germane (60 de lei = 1 Kassenschein), ceea ce a produs reducerea efectivă a unor sume mari la nişte valori foarte mici, în decurs de doar câteva luni [132]. Aproape de data deportării, Antonescu a ordonat, de asemenea, ca toate bijuteriile şi metalele preţioase ce se mai aflau în posesia evreilor să fie schimbate pe Kassenschein sau ruble, dar nu contra lei. Pentru a face paguba şi mai mare, obiectele de preţ erau plătite la numai 20% din valoarea reală [133].

Achiziţionarea acestor obiecte a fost prost organizată din punctul de vedere al autorităţilor româneşti. Delegaţii Băncii Naţionale nu au ajuns la Chişinău decât după ce deportările începuseră. Dumitrescu le-a întârziat şi el accesul în ghetou, nu numai de teamă că activitatea lor va destabiliza şi mai mult o situaţie şi aşa dificilă, dar şi pentru că, dacă se începeau percheziţii pentru găsirea obiectelor de valoare, evreii aveau să le ascundă şi nu le-ar fi adus cu ei la punctele de adunare ale convoaielor, unde puteau fi luate cu uşurinţă de inspectori. Nu s-au întocmit evidenţe ale schimbului de bani şi obiecte de valoare, ceea ce a făcut ca însuşirea bunurilor de către funcţionari să fie un lucru cât se poate de simplu. Multe obiecte au dispărut astfel înainte de a putea fi „cumpărate” de către stat, iar cele achiziţionate de Bancă nu au fost depuse într-un loc sigur, sub pază, ceea ce iarăşi a facilitat furtul.

Cât despre evreii care deţinuseră aceste proprietăţi, aceştia au plecat din Chişinău cu doar ceea ce puteau duce în mână sau într-un ungher de căruţă, unde îşi găsise un locşor şi mama sau un copil pentru a se scuti de cazna drumului pe jos. Pe traseul dintre Chişinău şi Nistru, ţăranii şi orăşenii furau ce puteau, uneori cu complicitatea poliţiştilor şi a jandarmilor din escortă. Căruţaşii storceau bani de la evrei şi le furau bagajele. Obiectele de valoare ascunse cu succes la prima inspecţie efectuată de delegaţii Băncii Naţionale, în afara ghetoului, la Visterniceni, au fost confiscate la Nistru. Evreii din ghetoul de la Chişinău au fost expulzaţi peste Nistru, nemaiavând nimic spre a-şi asigura supravieţuirea de partea cealaltă [134].

Comisia de anchetă a lui Antonescu a calificat furtul posesiunilor evreieşti comise de către persoane particulare în ghetoul din Chişinău drept jaf organizat. Acest termen era o caracterizare cât se poate de exactă şi pentru modul de comportare al statului român faţă de proprietatea evreiască.

1942: Curăţenia finală. Ultimele acţiuni. Ultimele acte inumane

În 1942, autorităţile române au depus toate eforturile pentru a termina acţiunea de eliminare şi a ultimilor evrei rămaşi în Chişinău. Au fost reexaminate toate categoriile care scăpaseră în 1941, într-un fel sau altul, de deportare.

În ajunul Crăciunului 1941, Meculescu i-a scris lui Voiculescu despre dificultatea de a continua să asigure paza ghetoului şi i-a cerut permisiunea de a trimite în lagărul de detenţie de la Lăpuşna – Oneştii Noi 26 de evrei ţinuţi în arest la Chişinău şi toţi evreii spitalizaţi care se însănătoşiseră. Lui Voiculescu i-a plăcut ideea şi i-a cerut lui Meculescu să-i întocmească o listă cu numele tuturor evreilor rămaşi în ghetou şi în alte locuri din Chişinău şi din judeţul Lăpuşna. Pe 3 ianuarie, Voiculescu a ordonat ca 55 de evrei din ghetou să fie trimişi la Oneştii Noi [135].

Responsabilitatea pazei ghetoului a fost transferată din sarcina Comandamentului Militar în cea a poliţiei. Inspectoratul Regional de Poliţie a recomandat ca santinelele să se concentreze asupra pazei proprietăţilor aflate în depozite, iar puţinilor evrei rămaşi acolo să li se impună să se prezinte o dată pe săptămână la poliţia locală [136]. Se pare că Voiculescu nu a aprobat propunerea, dar s-a concentrat asupra evreilor de pe domeniile sale. Un flux continuu de rapoarte îl ţinea la curent cu numărul evreilor rămaşi în zonele rurale, în oraşe şi în Chişinău. Pe 17 martie, i-a raportat lui Antonescu că în Basarabia mai existau 425 de evrei şi că prezenţa lor „era atât de supărătoare pentru populaţie încât plecarea lor peste Nistru este o necesitate”, l-a solicitat lui Antonescu să stabilească o dată cât mai apropiată pentru reluarea deportărilor [137].

Când Bucureştiul i-a cerat o nouă statistică, la sfârşitul lunii martie, Voiculescu şi-a asamblat sistematic informaţiile. Pe lângă datele solicitate, el a furnizat liste de evrei căsătoriţi cu creştini, care rămăseseră în Basarabia conform Ordinului nr. 15035 din 22 octombrie 1941 [138]. Meculescu fusese cel care îi atrăsese atenţia asupra faptului că în provincie rămăseseră mulţi evrei din această categorie şi îi propusese ca unii dintre aceştia, cu presupuse legături sovietice, să fie deportaţi, împreună cu evreii botezaţi după 1939 [139]. O ultimă categorie de evrei rămaşi în Chişinău care au avut parte de o atenţie specială la începutul anului 1942 au fost cei internaţi în spitale de boli mintale. Nici chiar ei nu erau consideraţi ineligibili pentru deportare.

Când Antonescu a aprobat reluarea deportărilor, dându-i lui Voiculescu mână liberă, soarta ultimilor evrei din Chişinău a fost pecetluită [140]. Pe 6 mai, Meculescu i-a prezentat lui Voiculescu un plan de deportare a celor din ghetou. Planul prevedea expedierea cu trenul a 257 de persoane pe 20 mai, într-un singur transport. Toate obiectele de valoare aveau să fie predate reprezentanţilor Băncii Naţionale pe 19 mai. Deportaţilor li se îngăduia să ia cu ei numai un bagaj de mână cu strictul necesar. Avea să se întocmească o listă cu numele lor. Celor care nu puteau merge pe jos de la ghetou până la gară li se permitea să închirieze, cu propriii lor bani, zece căruţe. Pe parcurs, nimănui nu avea să-i fie permis să coboare din tren sau să vorbească cu oamenii din gări. Ferestrele aveau să fie sigilate, iar cei îmbarcaţi nu aveau voie să stea la geam. Jandarmii care escortau trenul aveau să poarte arme cu muniţie. Voiculescu a aprobat planul chiar în ziua în care l-a primit [141].

Pregătirile pentru transportul din 20 mai cuprindeau şi selectarea bolnavilor psihici din spitalul din Costiugeni care puteau fi deportaţi şi scoaterea pentru o zi din închisoare a fostului administrator al ghetoului, pentru a facilita toate aranjamentele. Muncitorii evrei de la Fabrica „Gloria” au fost concediaţi din slujbele lor pentru a fi incluşi în acest transport. Pe 20 mai, 48 dintre cei 53 de evrei cu boli mintale internaţi la Costiugeni au fost luaţi din spital sub escortă de jandarmi şi duşi în două vagoane de tren. În celelalte cinci vagoane au fost încărcaţi 156 de evrei din ghetou. Cei câţiva ce nu s-au prezentat pentru transport au fost imediat puşi sub urmărire. Numai unui copil de cinci ani, bolnav de scarlatină, i s-a permis să rămână în spitalul ghetoului. S-a alcătuit o listă cu numele celor ce făceau parte din transport. Banii româneşti şi alte valori au fost confiscate sau schimbate.

Trenul cu deportaţi a plecat din Chişinău la orele 22,15. „Lăzile” au fost predate Jandarmeriei Transnistria la Vrabievka pe 23 mai [142]. Câteva săptămâni mai târziu, într-un gest tardiv, Voiculescu a informat Preşedinţia Consiliului de Miniştri că „existenţa ghetoului din Chişinău a luat sfârşit odată cu transmiterea ultimului lot de evrei în lagărul din Vrabievka” [143].

Concluzii

Transportată din România în URSS şi înapoi de deplasarea graniţelor de stat, decimată de vicisitudinile războiului, comunitatea evreiască a Chişinăului era doar o umbră a ceea ce fusese, atunci când armata română a recucerit oraşul, în iulie 1941, după un an de absenţă. Vulnerabili, dezorientaţi, umiliţi şi escrocaţi, cei peste 10.000 de evrei rămaşi în oraş au fost masaţi forţat într-un ghetou şi, încetul cu încetul, au fost privaţi până şi de „natura lor umană”. Sub regimul românesc din perioada războiului, vieţile lor „nu mai reprezentau o noţiune demnă de protejat” [144]. În cele din urmă, au ajuns „lăzi”, expediate în viaţă, dar sortite morţii. Atrocităţile comise împotriva lor au fost produsul unei politici coordonate şi deliberate de exterminare treptată. Această politică a fost declarată deschis şi se baza pe ură interetnică şi pe credinţa în „vina colectivă”.

Ghetoul din Chişinău şi locuitorii săi au fost lichidaţi de „oameni violenţi de la periferie”. Dar aceşti oameni nu au „acţionat pe cont propriu”. Ei nu au fost în principal legionari. Au fost oficialităţi militare şi civile ale regimului condus de Ion Antonescu. Acţiunile lor au fost plănuite, încurajate şi direcţionate de „oameni violenţi” din Bucureşti, care au formulat şi pus în practică politica românească în anii Holocaustului.

NOTE:

[1]. Întâlnirea lui Ion Munteanu cu reprezentanţii Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, 15 mai 1991. De asemenea, Ion Munteanu, Un erou asasinat – Mareşalul Ion Antonescu, „România Mare”, Bucureşti, 21 iunie, 5 iulie 1991, şi Către Adevăr, „Europa”, Bucureşti, iulie 1991. S-au făcut unele eforturi de a-l evalua pe Ion Antonescu fără a se analiza activitatea sa din timpul războiului – de exemplu, Larry L. Watts, O Casandră a României, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1993. Aceste evaluări greşesc prin omisiune, dacă nu printr-o completă denaturare. O interesantă contribuţie la înţelegerea rolului lui Antonescu este grupajul de articole „Cazul Antonescu”, „Dilema”, Bucureşti, nr. 165, 8-14 martie 1996.

[2]. Matatias Carp, Cartea Neagră: Fapte şi documente – Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Bucureşti, Socec, 1946-1947, 3 vol. (citat în continuare drept Carp); Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust (Documente privind soarta evreilor din România în timpul Holocaustului), Jean Ancel, ed., New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1987, 12 vol. (citat în continuare ca Documents).

[3]. O listă generală a grupurilor de documente şi dosare luate de URSS există la Arhivele Statului din Bucureşti. Lista are peste 100 de pagini.

[4]. Edward H. Judge, Easter in Kishinev: Anatomy of a Pogrom (Paşte la Chişinău: Anatomia unui pogrom), New York, New York University Press, 1992.

[5]. Există foarte multe lucrări despre Garda de Fier. Referitor la A. C. Cuza şi la influenţa lui în regiune, Paul A. Shapiro, Prelude lo Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power, December 1937 -Febtuary 1938 (Preludiu la dictatură în România: Partidul Naţional -Creştin la putere, decembrie 1937 – februarie 1938), Canadian -American Slavic Studies, vol. VIII, nr. 1, primăvara 1974, p. 45-88. Lucrarea Despre poporaţie a lui Cuza, ed. a 2-a, Bucureşti, Independenţa, 1929, publicată iniţial în 1899 şi, într-o ediţie revizuită, treizeci de ani mai târziu, prezenta oraşele Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei drept copleşite de un aflux imens de evrei. Despre imigraţia evreiască şi antisemitismul din Basarabia, Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania (Politica culturală în România Mare), Ithaca, Cornell University Press, 1995, p. 89-127, 253-255.

[6]. Judge, Easter in Kishinev, p. 26, menţionează surse ruseşti ce apreciau că populaţia evreiască a Chişinăului era în 1897 de 50.000 sau 45% din totalul populaţiei. În 1930, evreii reprezentau puţin peste 7% din populaţia Basarabiei, 27% din populaţia urbană a provinciei şi 36% din populaţia Chişinăului. De asemenea, Sabin Manuilă şi D. C. Georgescu, Populaţia României, Bucureşti, Institutul Central de Statistică, 1938, p. 68-69, ca şi menţiunile referitoare la Chişinău din Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe Between the World Wars (Evreii din estul Europei Centrale între cele două războaie mondiale), Bloomington, Indiana University Press, 1983. În 1930, Chişinăul, al doilea oraş ca mărime, după Bucureşti, avea 117.016 locuitori, dintre care 41.405 erau evrei. În oraş erau 32 de biserici ortodoxe, dar 65 de sinagogi şi case de rugăciune evreieşti. La data ultimatumului sovietic ce solicita României cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi Herţei, populaţia evreiască a oraşului a crescut, potrivit unor estimări, la 50.000-60.000. Unii evrei au trecut din România în Basarabia pentru a scăpa de persecuţiile crescânde din ţară, dar absenţa documentelor face imposibilă stabilirea unor cifre sigure. A se vedea Enciclopedia României, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, vol. 2, p. 598-600; Samuel Aroni, Memoirs of the Holocaust: Kishinev (Chişinău), 1941-1944 (Amintiri despre Holocaust: Chişinău, 1941-1944), Los Angeles, UCLA, International Studies and Overseas Programs, 1995, MS; Julius S. Fischer, Transnistria, The Forgotten Cemetery (Transnistria, cimitirul uitat), New York, Thomas Yosefoff, 1969, p. 143, şi Documents, vol. 8, p. 595.

[7]. Carp menţionează omoruri petrecute în oraşele şi satele din Basarabia în primele zile după ce trupele române şi germane au trecut Prutul, inclusiv de-a lungul principalelor trasee de acces spre oraş, dinspre Sculeni, în nord, şi Hânceşti, în sud; Carp, vol. 3, p. 36. Şef Rabinul României, Alexandru Şafran, în lucrarea sa concepută în termeni reţinuţi, Resisting the Storm: Romania 1940-1947 – Memoirs (Rezistenţa în faţa furtunii: România 1940-1947 – Memorii), Ierusalim, Yad Vashem, 1987, p. 78, se referă la „incredibila ferocitate” a omorurilor; acelaşi lucru îl face Fischer, op. cit., p. 32-43. Raul Hilberg citează rapoartele Einsatzgruppe D ce opera în regiune, în lucrarea sa The Destruction of the European Jews (Exterminarea evreilor din Europa), ed. a 2-a, New York, Holmes and Meier, 1985, vol. 2, p. 768. Alte relatări despre „ocuparea” Basarabiei şi Chişinăului, suprimarea „partizanilor”, căutarea „comisarilor evrei” şi omuciderile din Chişinău pot fi găsite la Arhivele Naţionale ale SUA, Colecţia de documente germane capturate, Index vol. 62, T 314, 54 Armeekorps, microfilm 1337. (Citat în continuare ca National Archives.)

[8]. Ibid., RSHA IV-A-1, Raport operaţional URSS nr. 63, 25 august 1941, N0-4538. Pentru un raport privind întoarcerea în oraş a evreilor fugiţi, ajunşi din urmă de înaintarea româno-germană, în acest caz la Orhei, aproape de Chişinău, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA -USHMM/Arhivele de Stat Centrale ale Moldovei, RG 54.001 M (citat în continuare ca USHMM/Moldova), microfilm 15, fond 666, opis 2, dosar 325 – 2, raport 3417 S din 6 iulie 1941 al poliţiei orăşeneşti Orhei către Inspectoratul Regional de Poliţie din Chişinău, semnalând reîntoarcerea a 345 de evrei, care fugiseră, dar au fost ajunşi de „trupele româno-germane…”. Documentele din arhiva USHMM nu au fost complet catalogate. Datele de referinţă citate vor permite identificarea, cel puţin, a fondului şi microfilmului unde se găseşte documentul; când se cunoaşte sau este absolut necesar pentru găsirea documentului, se va indica şi dosarul, cadrul microfilmului sau pagina.

[9]. Documents, vol. 8, p. 595-598, mărturia lui Marian Michal. Martorul menţionează ca dată de sosire a trupelor române 16 iulie. Carp, vol. 3, p. 36, menţionează data de 17 iulie. De asemenea, USHMM/Marele Stat Major, RG 25.003 M (citat în continuare ca USHMM/MSM), microfilm 1076, cadru 62-70, raport succint al Serviciului Pretorial pentru perioada 1 august-10 octombrie 1941, nedatat. Antonescu a numit o comisie de anchetă la 4 decembrie 1941. Aceasta şi-a prezentat raportul în două părţi, în ianuarie 1942. Copii ale raportului (citat în continuare ca „Raport anchetă 1 şi 2”) se găsesc în USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, dosar 69 (titlul dosarului – Ancheta neregulilor în administrarea Ghetoului Chişinău, 1941). O traducere în limba engleză, în Aroni, op. cit. Pentru un raport al poliţiei privind distrugerea sistematică a oraşului Orhei în timpul retragerii sovietice, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, dosar 4230-2.

[10]. Саrp, vol. 3, p. 36, estimează 10.000; Fischer, op. cit., p. 40 şi 143, sugerează mai mulţi. Einsatzgruppe D raportează împuşcarea a 551 de evrei în Chişinău, dar cifra este nerealist de mică; RSHA IV-A-1, Raport operaţional URSS nr. 45, 7 august 1941, N0-2948. Ancel, referindu-se la strânsa colaborare dintre Einsatzgruppe şi eşalonul operativ al Serviciului Special de Informaţii român, menţionează acţiunile comune ale acestor unităţi din Bălţi şi Chişinău, dar fără a sugera un număr total de victime; Jean Ancel, German-Romanian Relations During the Second World War (Relaţiile germano-române în timpul celui de-al doilea război mondial), în The Tragedy of Romanian Jewry (Tragedia evreilor români), Randolph L. Braham, ed., New York, Columbia University Press, 1994, p. 65.

[11]. Carp menţionează reclamaţiile adresate Marelui Stat Major de armata a 11-a germană cu privire la împuşcarea dezorganizată a evreilor înainte de ocuparea Chişinăului; Саrp, vol. 3, p. 47-57. Sonderkommando II-a i se atribuie instaurarea ordinii în modul de procedură cu evreii şi faptul de a-i fi determinat pe români să înfiinţeze ghetoul; v. Ohlendorf către Armata a 11-a IC/ АО, 4 august 1941, cu raportul Sonderkommando către Ohlendorf din aceeaşi dată, NOKW – 3233.

[12]. USHMM/Serviciul Român de Informaţii, RG 25.000 4M (citat în continuare ca USHMM/SRI), microfilm 16, fond 22539, vol. 32; de asemenea, Documents, vol. 5, p. 2-7 şi vol. 6, p. 445. Ordinul a fost larg difuzat; USHMM/SRI, microfilm 18, fond 22539, vol. 32 şi microfilm 24, fond 20725, vol. 5; Jean Ancel, The Romanian Way of Solving the „Jewish Problem ” in Bessarabia and Bukovina, June-July 1941 (Modul românesc de soluţionare a „problemei evreieşti” din Basarabia şi Bucovina, iunie-iulie 1941), în Yad Vashem Studies, vol. 19, Ierusalim, Yad Vashem, 1988.

[13]. USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 5, Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, Ordin nr. 37.519/ 1941, Anexa 00022.

[14]. Documents, vol. 6, p. 1.

[15]. Саrp, vol. 2, p. 43, notele 7 şi 8 de mai sus.

[16]. Ibid., vol. 3, p. 91.

[17]. Ibid., p. 92.

[18]. USHMM/MSM, fond Armata a IV-a, microfilm 781, cadru 143-147, Raport secret nr. 954 din partea locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, Biroul 2, către Dacia I, Secţiunea 2, 11 iulie 1941.

[19]. Саrp, vol. 3, p. 92.

[20]. USHMM/MSM, microfilm 655, Fond Guvernământul Basarabiei, Cabinet Militar, vol. 25, cadru 473, telegramă de la Corneliu Popescu, Inspectoratul de Jandarmi, către guvernatorul Voiculescu, 9 iulie 1941.

[21]. USHMM/MSM, microfilm 655, cadru 520, copie a Ordinului telegrafic nr. 143 al vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, 12 iulie 1941.

[22]. Саrp, vol. 3, p. 93, raportul lui Topor nr. 223, către Marele Cartier General, 17 iulie 1941; USHMM/ SRI, microfilm 26, fond 20725, vol. 11, ordinul lui Topor din 17 iulie 1941; USHMM/ Moldova, microfilm 22, fond 1607, opis 1, dosar 31, telegrama lui Topor nr. 229 din 18 iulie 1941 către Ministrul Afacerilor Interne.

[23]. USHMM/Moldova, microfilm 22, fond 1607, opis 1, dosar 31, nota nr. 1561/B trimisă de locotenent-colonelul Dinulescu, şeful Biroului 2 al Cartierului General, 19 iulie 1941.

[24]. Documents, vol. 5, p. 19, generalul J. Popescu, subsecretar de stat, Ministerul Afacerilor Interne, Ordinul nr. 5011, „foarte urgent, confidenţial” către Inspectoratul General al Jandarmeriei, 18 iulie 1941.

[25]. USHMM/SRI, microfilm 25, telegrama lui Voiculescu din 20 iulie 1941 către Mihai Antonescu şi telegrama lui Voiculescu din 24 iulie către prefecturile judeţene Soroca, Bălţi şi Orhei. Titlul lui Voiculescu a devenit împuternicitul Conducătorului Statului pentru Conducerea şi Administrarea Basarabiei.

[26]. „Memoriu al Guvernământului Basarabiei privind situaţia ghetoului Chişinău” (citat în continuare ca Voiculescu, „Memoriu”), scris după 22 noiembrie 1941 şi înainte de numirea Comisiei de anchetă de către Antonescu. Copii la USHMM/MSM, microfilm 656, dosar 29, cadre 55-63; Documents, vol. 10, p. 137-145. Un original semnat se află la USHMM/Moldova, microfilm 1, Preşedinţia Consiliului de Miniştri /Comisariatul pentru Basarabia, Bucovina şi Transnistria /CBBT/, Mapa „Memoriu privind problema evreiască din Basarabia, 1941” (citat în continuare ca mapa „Memoriu 1941 ”).

[27]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 6S0, opis 1, dosar 4230 – 1, ordinul lui Voiculescu nr. 61 din 24 iulie 1941, către Inspectoratul de Poliţie Chişinău, primit de Inspectorat pe 28 iulie. Acelaşi ordin a fost trimis şi tuturor prefecturilor judeţene, primarilor, comandamentului Garnizoanei Chişinău, birourilor de poliţie şi legiunilor de jandarmi; USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”. Mărturia lui Marian Michal, loc. cit., arată că strângerea evreilor în ghetou începuse încă din 20 iulie, ceea ce confirmă afirmaţia lui Voiculescu că instrucţiunile în acest sens fuseseră date mai demult. „Raport anchetă 1” se referă la o decizie de a înfiinţa un ghetou din 22-23 iulie, în urma consultărilor între guvernatorul Voiculescu şi comandantul Garnizoanei Chişinău, colonelul D. Tudose din Corpul IV de Armată. Şi Einsatzgruppe D a contactat Corpul IV Armată în legătură cu acest subiect, NORW-3233.

[28]. Carp, vol. 3, p. 79-80; „Raport anchetă 1”; „Raport anchetă 2”. Referitor la strădania Direcţiei Inspectoratului de Poliţie Chişinău de a întocmi o evidenţă a numelor celor internaţi, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, raportul şefului Biroului administrativ al Poliţiei Municipale Chişinău către Inspectoratul Regional al Poliţiei Chişinău, 2 august 1941. Despre evreicele care încercau să evite să fie transferate în ghetou, în aceeaşi mapă, nota nr. 2514 şi Memoriul nr. 241 din 29 iulie 1941, de la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău către Poliţia Chişinău. Unul din membrii comitetului evreiesc a susţinut că la comitet ar fi existat o listă cu evreii din ghetou, dar că autorităţile nu le-ar fi cerut-o niciodată, USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 68, Raportul nr. 741 din 27 octombrie 1941 al Biroului Procuraturii Lăpuşna.

[29]. Voiculescu, „Memoriu”.

[30]. Atât Ion Antonescu cât şi Mihai Antonescu au susţinut ideea deportării la începutul lunii iulie. Autorităţile române încercau deja să-i împingă pe evrei peste Nistru, în Ucraina. Germanii se opuneau, pentru că nu voiau să aibă mase dezorganizate şi nesupravegheate de evrei atât de aproape de spatele forţelor lor de înaintare, căutând o modalitate mai sistematică de lichidare a evreilor. Astfel că evreii au fost mânaţi înainte şi înapoi peste fluviu la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august. Acest fapt, ca şi alte motive de încordare între forţele române şi cele germane au dus la încheierea la 30 august 1941 a Convenţiei de la Tighina între şeful misiunii militare germane, generalul de brigadă Hauffe, şi generalul de brigadă Tătăranu, reprezentantul Marelui Stat Major al României. Convenţia prevedea concentrarea evreilor în lagăre de muncă şi amânarea înaintării lor forţate către est până la terminarea operaţiunilor militare. Cele două părţi aveau să difere mai târziu în interpretarea documentului, totuşi Convenţia a stopat încercările românilor de a-i împinge pe evreii din Basarabia către est la mijlocul verii lui 1941. Radu Ioanid, La destruction et la survie des juifs roumains pendant la deuxieme guerre mondiale (Nimicirea şi supravieţuirea evreilor români în timpul celui de-al doilea război mondial), Paris, Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 1995 (teză de doctorat); Hilberg, vol. 2, p. 769-771; Carp, vol. 3, p. 36-38, 65-70, 95-99.

[31].USHMM/MSM, microfilm 3827, comunicatul lui Voiculescu nr. 1200 din 13 august 1941 către Marele Cartier General, „Patria”. (Patria era denumirea codificată folosită pentru Antonescu.)

[32]. USHMM/Moldova, microfilm 22, fond 1607, opis 1, mapa 32, telegrama lui Topor nr. 360 din 27 iulie 1941 către prefecturile Dorohoi… Constanţa; telegrama lui Topor nr. 361 din 27 iulie 1941 către Ministerul Afacerilor Interne. Pentru directiva poliţiei, USHMM/ Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230-2, Memoriu nr. 19389 din 8 octombrie 1941 de la Serviciul de control al românilor şi străinilor către inspectoratele regionale de poliţie şi prefecturile judeţene (cu referire la Ordinul iniţial nr. 47388 din 29 iulie 1941).

[33]. Carp, vol. 3, p. 80; „Raport anchetă 1”.

[34]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Memoriu nr. 804 a, din 3 august 1941, de la Poliţia Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie; „Raport anchetă 1”; USHMM/ Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – I, Raport nr. 5915 – S, din 29 septembrie 1941, de la Poliţia Chişinău / Biroul Siguranţă către Inspectoratul Regional de Poliţie. Asigurarea alimentelor şi a asistenţei medicale în ghetourile şi lagărele din Transnistria avea în primul rând menirea să preîntâmpine izbucnirea epidemiilor de tifos, de care autorităţile române par să fi avut o permanentă teamă. Epidemii au apărut în multe locuri, dar în Chişinău au fost puţine cazuri. Pentru un ordin ulterior referitor la asigurarea cu alimente şi cu doctori evrei a tuturor lagărelor şi ghetourilor, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Comunicatul lui Voiculescu nr. 1040 din 3 septembrie 1941 către Inspectoratul de Poliţie Chişinău. Despre cazuri de febră tifoidă din ghetou şi o descriere a Comitetului Evreiesc, USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, notă informativă nedatată.

[35]. Documents, vol. 10, p. 96, scrisoarea nr. 102, din 11 septembrie 1941, a comitetului evreiesc al ghetoului din Chişinău către comandantul militar al Chişinăului, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Ordinul nr. 17239 din 13 septembrie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne; Comunicatul secret nr. 1728 din 19 septembrie 1941 al Inspectoratului de Jandarmerie Basarabia către Inspectoratul de Poliţie Chişinău, privind planul de incendiere/evadare; Comunicatul nr. 1345 – C din 22 septembrie 1941 al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău către Poliţia Chişinău, acelaşi subiect; mesaj telefonic cifrat nr. 59080 din 22 septembrie 1941, de la Direcţia Generală a Poliţiei Bucureşti pentru Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău; Raport nr. 5597 din 25 septembrie 1941 de la Poliţia Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[36]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, notă informativă nedatată; USHMM/SRI, microfilm 25, Ministerul Afacerilor Interne /Arhiva operativă, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, Buletin de contrainformaţii 16-30 septembrie 1941. Supravegherea persoanelor din ghetou suspectate de a fi agitatori comunişti a continuat şi în timpul deportărilor, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Ordin nr. 273 din 30 septembrie 1941 emis de biroul lui Voiculescu (semnat de şeful de Stat Major, locotenent colonelul Dem. Rădulescu), adresat Inspectoratului de Poliţie Chişinău, prin care se cerea urmărirea unui „periculos doctor comunist” ce locuia pe Strada Teobascskaia nr. 26.

[37]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrele 1014-1015, Raport nr. 1053 din 12 august 1941, din partea lui Tudose pentru Voiculescu.

[38]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Comunicat al Armatei a IV-a nr. 209.038 din 8 august 1941 către Inspectoratul de Poliţie Chişinău şi alte instituţii, transmiţând ordinul lui Antonescu din 5 august; Comunicatul Poliţiei Chişinău/Biroul Siguranţei nr. 481 din 12 august 1941 către Inspectoratul Regional de Poliţie; Comunicatul nr. 56172 din 10 septembrie 1941, Direcţia Generală de Poliţie către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, anunţând anularea ordinului de către Antonescu. USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Comunicatul nr. 119 din 8 august 1941 de la Poliţia Chişinău/Biroul Siguranţei către Comisariatul ghetoului, transmiţând Ordinul nr. 15790 al Ministerului Afacerilor Interne; Comunicatul nr. 4893 din 17 septembrie 1941 către comandantul de poliţie al ghetoului, USHMM/MSM, microfilm 1076, cadrele 62-70; „Dare de seamă succintă a Serviciului Pretorial, 1 august – 10 octombrie 1941”, semnată C.V. Ionescu, nedatată. USHMM/SRI, microfilm 35, fond 40010, vol. 89, Telegrama nr. 8368 din 3(5) septembrie 1941 de la Ministerul Afacerilor Interne către Calotescu şi Voiculescu.

[39]. „Raport anchetă 1”; de asemenea, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raport nr. 5683 din 25 septembrie 1941 de la Poliţia Chişinău /Biroul Siguranţei către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău şi Raportul secret nr. 1041 din 15 septembrie 1941 de la Meculescu, inspector al Jandarmeriei Basarabiei, către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, referitor la nota din 8 septembrie 1941.

[40]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2, Raportul nr. 7081 – C din 14 octombrie 1941 de la Poliţia Chişinău /Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[41]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, Raportul nr. 2061 din 29 august 1941 de la Tudose, comandanhil Garnizoanei Chişinău, către Administraţia Basarabiei (Voiculescu). O hartă amănunţită prezintă zona ghetoului.

[42]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Comunicatul nr. 53773 – S din august 1941, de la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Poliţiei/Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău; USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Comunicatul nr. 1199 – C din 23 septembrie 1941, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău către Poliţia Chişinău, transmiţând Ordinul lui Voiculescu nr. 145 – C: „Cu începere de la 15 septembrie 1941, interzic cu desăvârşire ieşirea din lagăre şi din ghetouri a evreilor. Sunt permise numai ieşirile pentru munci şi numai sub comandă militară. Orice abatere va fi aspru sancţionată”.

[43]. USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Ordinul nr. 1075 din 14 august 1941 din partea Comandamentului Militar al Chişinăului către Poliţia Chişinău; Comunicatul nr. 1529 din 21 august de la Poliţia Chişinău către Comisariatul de poliţie al ghetoului; Comunicatul nr. 117 din 5 august 1941 şi Comunicatul nr. 1529 din 25 august 1941 de la Poliţia Chişinău către Comisariatul de poliţie al ghetoului. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raportul nr. 3 – C din 4 august 1941 al Poliţiei Chişinău pentru Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[44]. USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Comunicatul nr. 1451 din 21 august 1941 din partea comandantului Garnizoanei Chişinău, Tudose, către Poliţia Chişinău, având anexate rapoartele lui Besuţiu.

[45]. USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 35, Comandantul Garnizoanei Chişinău, Tudose, către Administraţia Basarabiei (Voiculescu) cu patru pagini de rapoarte de la Besuţiu.

[46]. Ibid.

[47]. Numeroase liste de decese pentru luna octombrie se află în USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva Operativă. Mai multe rapoarte din octombrie ale lui Eugen Dumitrescu, noul comandant al Garnizoanei Chişinău, către Voiculescu, se află în USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 32. În vara şi toamna lui 1941 au fost trei comandanţi militari ai Chişinăului – Colonelul Tudose (18 iulie-31 august), generalul Panaiţiu (1-7 septembrie) şi Eugen Dumitrescu (7 septembrie – 15 noiembrie); „Raport anchetă 1”.

[48]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Comunicatul secret nr. 1666 din 16 septembrie 1941 din partea lui Meculescu, Inspector al Jandarmeriei Basarabiei, către Inspectoratul de poliţie Chişinău, conţinând în anexă Referatul din 18 septembrie privitor la Zilberman; despre evreii din Tighina, Raportul nr. 1221 – S din 16 septembrie 1941 şi Raportul nr. 1707 din 28 septembrie 1941 din partea Poliţiei oraşului Tighina către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[49]. USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 35, Raportul nr. 2555 din 28 august 1941 al Prefecturii Lăpuşna adresat lui Voiculescu; microfilm 657, mapa 32, Tabel cu populaţia evreiască din Basarabia, pe judeţe, 25 septembrie 1941. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, Buletinele de contrainformaţii pentru 20-31 august şi 10-20 septembrie 1941. USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Raportul nr. 5915 – S din 29 septembrie 1941 al Poliţiei Chişinău pentru Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[50]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă. Comunicatul lui Voiculescu nr. 772/6 către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, 31 august 1941; în aceeaşi mapă, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, Buletin de contrainformaţii pe perioada 20-31 august 1941.

[51]. USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Raportul nr. 5915 – S din 29 septembrie 1941 de la Poliţia Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[52]. „Raport anchetă 2” citat fragmentar în Carp, vol. 3, p. 63. Samuel Aroni a fost prezent la selecţia din ghetou şi a auzit relatarea unuia dintre cei 39 de supravieţuitori la 1 august; Aroni, op.cit., p. 60-61.

[53]. „Raport anchetă 2”; Carp, vol. 3, p. 37-38, 71.

[54]. USHMM/SRI, microfilm 2, mapa 39181, vol. 10, Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, Ancheta Radu Ionescu şi alţii, declaraţia lui Radu Ionescu, 19 august 1950, depoziţiile şi sinteza referitoare la Radu Ionescu şi Mircea Popovici – Securitatea din Constanţa (Petre Panait), 14 octombrie 1950.

[55]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 94, Nota informativă nr. 1 din 20 august 1941 de la Meculescu către Voiculescu, inclusiv notaţiile marginale; Documents, vol. 10, p. 92.

[56]. Ibid., vol. 10, p 93.

[57]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Ordinul nr. 66-C din 27 august 1941, al lui Voiculescu către Inspectoratul de poliţie Chişinău şi comandantul garnizoanei, Tudose. Originalul semnat, adresat Inspectoratului Poliţiei, se găseşte în USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230- 1.

[58]. Documents, vol. 10, p. 85, Raportul nr. 1852 din 29 august 1941 al lui Tudose, adresat Conducerii Administraţiei Basarabiei (Voiculescu); „Raport anchetă 1 ”.

[59]. USHMM/ Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Ordinul nr. 248 din 4 septembrie 1941 de la Voiculescu către Inspectoratul de poliţie Chişinău; microfilm I, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul nr. 145 – C din 15 septembrie 1941, trimis de Voiculescu tuturor prefecturilor, Inspectoratului Jandarmeriei Basarabia, Inspectoratului de poliţie Chişinău şi Comandamentului Militar Chişinău. Transmis Poliţiei Chişinău, ordinul se găseşte în USHMM/ Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586.

[60]. „Nota informativă”, nedatată, din USHMM/Moldova, microfilm l, mapa „Memoriu 1941” şi răspunsul lui Dumitrescu, Raportul nr. 11 – A din 18 septembrie 1941 către Voiculescu, aflat în aceeaşi mapă. Referitor la excepţiile propuse, în mapă. Nota informativă din 19 septembrie 1941 şi Comunicatul secret nr. 244 – C din 24 septembrie 1941, de la Voiculescu către Dumitrescu.

[61]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Ordinul secret nr. 233 – C dat de Voiculescu în 22 septembrie 1941.

[62]. USHMM/Moldova, microfilm 656, mapa 29, cadrul 89, Comunicatul lui Dumitrescu nr. 3852 din 26 septembrie 1941 către Voiculescu. Comunicatul lui Voiculescu nr. 2612 din 1 octombrie 1941 către Dumitrescu, referitor la citaţiile în procese. USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Comunicatul nr. 5931 din 1 octombrie 1941 de la Poliţia Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie, privind zvonurile de eliberare; microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raportul nr. 5683 din 25 septembrie 1941 din partea Poliţiei Chişinău/Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie, referitor la detaşamentele de muncă nesupravegheate.

[63]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Ordinul secret al lui Voiculescu nr. 192 – C din 24 septembrie 1941; Comunicatul nr. 469 – C din 25 octombrie 1941.

[64]. USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 68, „Raportul asupra călătoriei de constatare în Basarabia şi Bucovina, 24-28.XI.941”; Raportul (în copie) nr. 741 din 27 octombrie 1941 al procurorului şef Tărăbuţă adresat procurorului general, Curtea de Apel Lăpuşna.

[65]. Raportul lui Vlădescu şi documentaţia aferentă, USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 68. Despre evadări, în special „Raportul asupra călătoriei dc constatare în Basarabia şi Bucovina”; „Anexa nr. I – Notă informativă privind neregulile din administrarea ghetoului din Chişinău, traficurile cu evreii şi abuzurile”; scrisoarea lui Vlădescu din 1 decembrie 1941, însoţind Raportul către Ion Antonescu, cu rezoluţia „Da” în dreptul recomandării de formare a unei comisii şi instrucţiunile mareşalului privind participarea la şedinţa unde va fi desemnată.

[66]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrele 159-160, Raportul nr. 831 -C din 2 decembrie 1941 alcătuit de Voiculescu pentru Consiliul de Miniştri.

[67]. USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 23 „Diverse chestiuni din inspecţia Basarabiei şi Bucovinei, 1941”; procesul-verbal al şedinţei din 4 decembrie 1941.

[68]. „Raportul anchetă 1”. Informatorii furau aur de la evreii pe care pretindeau că îi ajută şi au fost mai târziu arestaţi pentru aceasta. Aroni, op.cit., p. 55-57, contestă unele detalii din Raportul anchetă. Pentru numirea Comisiei de anchetă, USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 23, Comunicatul nr. 146496 din 8 decembrie 1941 de la Ministerul de Justiţie către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, cu decizia lui Antonescu comunicată prin Instrucţiunea nr. 217 din 4 decembrie 1941.

[69]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrele 34-36, „Tabel cu cazuri tipice de încercări ale evreilor de a anula efectele internării în ghetoul din Chişinău, arătând acţiunile întreprinse în ripostă”. Tabelul era o anexă a raportului lui Voiculescu către Antonescu din 2 decembrie 1941 şi se referea la perioada 21 august-16 noiembrie 1941. Despre mituire, şi USHMM/Moldova, microfilm 19, fond 680, opis 1, mapa 4805, dosarul „Mişcarea evreiască” al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău; Comunicatul nr. 10221 din 14 noiembrie 1941 de la Inspectoratul Regional de Poliţie către Poliţia Chişinău.

[70]. Documente referitoare la familia Schwartzberg, USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”; mapa „Raport asupra călătoriei… 24-28.XI.941”

[71]. USHMM/SRI, microfilm 16 (II), mapa 18844, vol. 339.181, nr. 10, Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, Raportul secret nr. 3790 din 5 noiembrie 1941 din partea Inspectoratului Jandarmeriei Chişinău, Meculescu, către inspectorul general al Jandarmeriei, cu notă-anexă.

[72]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Comunicatul lui Tudose, nr. 313 din 2 august 1941, către Inspectoratul de poliţie Chişinău. Despre legile referitoare la munca obligatorie, Legislația antievreiască, Lya Benjamin, ed., Bucureşti, Hasefer, 1993, p. 150-154, 156-161 (Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I).

[73]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Comunicatul secret nr. 208727 din 4 august 1941, de la Pălăngeanu către Inspectoratul de Poliţie Chişinău şi alţii.

[74]. USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 35, Telegrama secretă cuprinzând Ordinul nr. 789 din 5 august 1941. Transmiterea către Jandarmerie este notată 6 august 1941.

[75]. USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 35, Comunicatul nr. 931 din 28 august 1941, de la şeful de Stat Major al lui Voiculescu, S. Atanasiu, către directorat general al Lucrărilor Publice, Chişinău, cu o copie a Raportului 2555 din 20 august 1941 din partea prefectului judeţului Lăpuşna către Voiculescu.

[76]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, „Tabel cu evreii folosiţi la muncă pe 1 septembrie 1941”, anexat la Raportul nr. 2147 al lui Dumitrescu din 2 septembrie 1941.

[77]. UHSMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Circulara nr. 511 din 10 august 1941, din partea Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău, rezumând Ordinul nr. 6622/941 din 27 iulie şi Ordinul de modificare nr. 6683/941, nedatat.

[78]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raportul nr. 281 – C din 27 august 1941 din partea lui Pacsimade, inspector ai Poliţiei Basarabiei, către Voiculescu.

[79]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raportul nr. 5915 – S din 29 septembrie 1941 de la Poliţia Chişinău /Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău; microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Raportul nr. 5213 din 17 septembrie 1941 din partea Poliţiei Chişinău către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[80]. USHMM/MSM, microfilm 203, fond Armata a IV-a, mapa 870, Convenţia de la Tighina.

[81]. Despre înfiinţarea lagărelor Mărculeşti şi Vertujeni în luna august şi lichidarea acestora în septembrie şi la începutul lui octombrie, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raportul nr. 2555 din 3 octombrie 1941 de la Poliţia Soroca/Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău /Siguranţa.

[82]. USHMM/Moldova, Voiculescu, „Memoriu”. Antonescu a făcut referiri specifice la această întâlnire în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 4 decembrie 1941.

[83]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii, mapa 9, cadrele 264-267, Proces-verbal al interogatoriului generalului Ioan Topor, 29 martie şi 11 mai 1945. În depoziţia sa postbelică, Tătăranu a negat că ar fi primit ordine privind deportările de la Antonescu sau că ar fi comunicat cu Topor asupra acestui subiect; aceeaşi mapă, cadrul 277, Proces-verbal al interogatoriului lui Niculae Tătăranu, 15 mai 1945. Tătăranu a explicat că Statul Major fusese împărţit în două, Marele Stat Major şi Marele Cartier General. Acesta din urmă călătorea cu trenul lui Antonescu sau aproape de el, urmând frontul şi fiind deseori încartiruit la Tighina.

[84]. Carp, vol. 3, p. 116-117, Telegrama nr. 808 din 2 septembrie 1941 de la Topor către colonelul Emil Broşteanu, Legiunea de Jandarmi Tighina; p. 117, Telegrama nr. 666 din 3 septembrie 1941 de la Broşteanu către Topor; p. 117-118, Comunicatul nr. 5023 – B din 4 septembrie 1941, de la Marele Cartier General, Biroul 2, către Topor, şi „Situaţia lagărelor de evrei aflate în Basarabia şi Bucovina”, trimisă de Topor.

85. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii; mapa 9, cadrele 287-288, Comunicatul nr. 1550 din 11 septembrie 1941, de la Meculescu către Guvernământul Basarabiei (Voiculescu), referitor la Nota lui Topor din 7 septembrie 1941; cadrul 278, Proces-verbal al depoziţiei lui Teodor Meculescu, 28 aprilie 1945. Instrucţiunile au fost rezumate în „Raport anchetă 1”. Înţelesul expresiei codificate „Alexianu” (numele guvernatorului Transnistriei) era „executare pe loc”; aceeaşi mapă, cadrul 286, declaraţia locotenentului Augustin Roşca, 23 decembrie 1941.

[86]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Memoriul lui Voiculescu; instrucţiunile revizuite – în aceeaşi mapă, Comunicatul secret nr. 2146 din 25 septembrie 1941 de la Meculescu către Serviciul Marelui Pretor şi Guvernământul Basarabiei, referitor la un grup de instrucţiuni „strict secrete” revizuite. Despre ordinele de deportare pentru Vertujeni, o copie în USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii, mapa 9, cadrul 289, „Instrucţiuni referitoare la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni – Soroca”, din partea lui Meculescu; un original semnat al Comunicatului lui Meculescu nr. 1550, menţionat mai sus, privind o copie a Notei lui Topor şi un original al Instrucţiunilor lui Meculescu, cuprinzând o hartă pe care sunt marcate traseele de marş forţat – în USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrele 186-190.

[87]. Depoziţia lui Meculescu din 28 aprilie 1945.

[88]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul secret nr. 2830 din 10 octombrie 1941 de la Meculescu către legiunile de jandarmi din Cahul, Chilia, Ismail, Orhei şi Compania 23 Poliţie, cu referire la Instrucţiunile privind evacuarea evreilor din ghetoul Chişinău şi din sudul Basarabiei, cu hărţi şi tabele de programare a marşurilor forţate în anexă. O copie a Instrucţiunilor, împreună cu Comunicatul secret nr. 2830, revizuit pentru a include transmiterea ordinelor şi către Compania 82 Poliţie, în USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrele 608-616. Instrucţiunile speciale referitoare la Tarutino continuă în cadrele 617-620.

[89]. Depoziţia lui Meculescu din 28 aprilie 1945.

[90]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2, Ordinul nr. 18932-A din 1 octombrie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne. O listă a studenţilor evrei la Facultatea de Studii Juridice din Chişinău, în aceeaşi mapă, cadrul 103.

[91]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 28, Ordinul nr. 346 – C din 7 octombrie 1941 de la guvernatorul Basarabiei către toate prefecturile, Comandamentul Militar Chişinău, Inspectoratul de Jandarmerie Chişinău şi Inspectoratul de Poliţie Chişinău. Exemplarul trimis Inspectoratului de Poliţie, în USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2.

[92]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2, Ordinul nr. 368 – C din 10 octombrie 1941 de la Voiculescu către toate prefecturile, Inspectoratul de Jandarmerie Basarabia, Inspectoratul de Poliţie Chişinău şi Comandamentul Militar al Chişinăului. Exemplarul este originalul semnat trimis Inspectoratului de Poliţie.

[93]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 1, Raportul nr. 1728 din 19 septembrie al Inspectoratului de Jandarmerie Chişinău către Inspectoratul de Poliţie Chişinău; USHMM/Moldova, microfilm 6, fond 679, opis 1, mapa 6586, Raportul nr. 1345 – C din 22 septembrie 1941 al Inspectoratului de Poliţie Chişinău adresat Poliţiei Municipale Chişinău. Rapoartele se referă la zvonul că evreii ar fi plănuit să incendieze ghetoul pe 15 septembrie ca să scape de deportarea întregului ghetou, programată pentru acea zi.

[94]. Meculescu îi trimitea lui Voiculescu aproape zilnic rapoarte despre numărul evreilor deportaţi peste Nistru. USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, Raportul nr. 2270 din 29 septembrie 1941; USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, Raportul nr. 2383 din 30 septembrie 1941; Raportul nr. 2444 din 2 octombrie 1941; Raportul nr. 2537 din 3 octombrie 1941; Raportul nr. 2739 din 8 octombrie 1941; Raportul nr. 2837 din 10 octombrie 1941; Raportul nr. 2996 din 14 octombrie 1941; Raportul nr. 3168 din 17 octombrie 1941; Raportul nr. 3210 din 20 octombrie 1941. Potrivit acestor rapoarte, până la 10 octombrie fuseseră trecuţi peste Nistru 23.720 de evrei. Între 11 şi 16 octombrie au mai fost expediaţi în Transnistria încă 11.047. Meculescu îi trimitea rapoarte similare şi lui Topor, USHMM/Moldova, microfilm 22, fond 1607, opis 1, mapa 33, cadrele 190-202.

[95]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii, vol. 9, Declaraţia locotenentului Augustin Roşca, 23 decembrie 1941.

[96]. Citat în Martiriul evreilor din România, J. Alexandru şi alţii, ed. Bucureşti, Hasefer, 1991, p. 160.

[97]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 473, Notă informativă din 8 octombrie 1941.

[98]. USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, cadrele 325-328, Comunicatul nr. 4763 din 9 octombrie 1941 de la Dumitrescu către Guvernământul Basarabiei (Voiculescu).

[99]. Саrp, vol. 3, p. 129; Şafran, p. 78-79.

[100]. Şafran, p. 79-80. Aroni, p. 57-60, furnizează informaţii interesante despre Şapiro. Potrivit „Raportului anchetă 1”, Şapiro a mituit un oficial şi a fost adus la Bucureşti în maşina comandantului Garnizoanei Chişinău.

[101]. Documents, vol. 3, p. 234-236 (în engleză, p. 340-341), Scrisoarea nr. 1347 din 9 octombrie 1941 şi Scrisoarea nr. 1356 din 11 octombrie 1941, Filderman către Antonescu, p. 342-347; Scrisoarea nr. 135 din 18 octombrie 1941, Filderman către Antonescu, p. 259-262 (în engleză, p. 342-347); Scrisoarea deschisă din 19 octombrie 1941, Antonescu către Filderman, care a fost dată publicităţii.

[102]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 473, Nota informativă din 8 octombrie 1941; USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, cadrele 343-347, Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, Buletin de contrainformaţii pentru 1-10 octombrie 1941; copie a raportului nr. 741 din 27 octombrie 1941 al Biroului procurorului de Lăpuşna; USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2, Raportul nr. 6763 din 9 octombrie 1941 din partea Poliţiei Chişinău /Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[103]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii, vol. 9, cadrul 348, Ordinul secret nr. 6651 din 5 octombrie 1941 de la Dinulescu, şeful Biroului 2, către Petrescu.

[104]. Ibid., cadrul 269, Proces-verbal al depoziţiei generalului Ştefan Stroia, 11 aprilie 1945.

[105]. Scrisoarea nr. 1357 din 18 octombrie 1941, Filderman către Antonescu, op. cit.

[106]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 42-30-2, Raportul nr. 6951 din 11 octombrie 1941 din partea Poliţiei Chişinău /Siguranţa pentru Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău. Pe lângă Şapiro şi Victor Sudit a primit permisiunea să meargă la Bucureşti pentru a se întâlni cu Filderman, aceeaşi mapă, Ordinul nr. 275 – C din 12 octombrie 1941 din partea şefului de Stat Major al lui Voiculescu, Dem. Rădulescu, către Inspectoratul de Poliţie Chişinău. „David” Sudit a fost raportat lipsă din ghetou, copia Raportului nr. 741 din 27 octombrie 1941 al Biroului procurorului de Lăpuşna, op.cit.

[107]. USHMM/Moldova, microfilm 22, fond 1607, opis 1, mapa 33, cadrele 82-93, Comunicatul secret nr. 2941 din 12 octombrie 1941 de la Inspectoratul de Jandarmerie Chişinău către marele pretor, referitor la instrucţiunile revizuite.

[108]. Exemple de plângeri în legătură cu numărul mic de căruţe, USHMM/ Moldova, microfilm 22, fond 1607, opis 1, mapa 33, cadrul 218, Comunicatul nr. 774 din 21 octombrie 1941 de la Inspectoratul de Jandarmerie Chişinău către marele pretor; microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul nr. 3363 din 21 octombrie 1941 din partea Inspectoratului de Jandarmerie Chişinău către Guvernământul Basarabiei şi Comandamentul Militar al Chişinăului, solicitând transmiterea de ordine la Orhei în vederea asigurării unui număr mai mare de căruţe; în aceeaşi mapă, Comunicatul nr. 720 din 21 octombrie 1941 din partea Legiunii de Jandarmi Orhei către Inspectoratul Jandarmeriei Chişinău, citând un ordin al Guvernământului care prevedea trimiterea tuturor căruţelor la muncile agricole.

[109]. Ibid., Comunicatul nr. 341 din 22 octombrie 1941, din partea Comandamentului de Jandarmi Orhei, cu notaţia lui Meculescu pe margine.

[110]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii, vol. 9, cadrele 310-312, Raportul confidenţial nr. 280 din 8 decembrie 1941 de la Meculescu către generalul Niculescu, în legătură cu Comisia de anchetă numită de Antonescu.

[111]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul nr. 3543 din 25 octombrie 194), din partea lui Meculescu către Legiunea de Jandarmi Lăpuşna şi Compania 23 Poliţie; Comunicatul nr. 46 din 26 octombrie 1941, de la Paraschivescu către Inspectoratul de Jandarmerie Chişinău.

[112]. Ibid., Comunicatul nr. 501 – C din 27 octombrie 1941, de la Voiculescu către Inspectoratul de Jandarmerie Chişinău.

[113]. USHMM/SRI, microfilm 16 (II), dosar 18844, vol. 3, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, Rapoartele lui Paraschivescu nr. 57 din 29 octombrie, nr. 59 din 31 octombrie şi nr. 61 din 31 octombrie 1941, de la Compania 23 Poliţie către Serviciul Pretorial de la Gloria-Tighina. Rapoartele apar şi în Documents, vol. 5, p. 131-133.

[114]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 119, Ordinul nr. 4572 din 28 octombrie 1941 de la Voiculescu către Comandamentul Militar Chişinău; Documents, vol. 10, p. 127.

[115]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2, Comunicatul nr. 6991 din 15 octombrie 1941 din partea Poliţiei Chişinău /Siguranţa către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău.

[116]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 248, Comunicatul confidenţial foarte urgent nr. 15035 din 22 octombrie 1941, din partea lui Vlădescu, secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, către Voiculescu.

[117]. Ibid., cadrele 353-354, listele lui Paraschivcscu cu evreii aflaţi în orfelinat şi în spital şi cu toţi evreii bolnavi, nedatate.

[118]. Ibid., cadrul 225, situaţia lui Paraschivescu însumând evreii rămaşi în ghetoul din Chişinău după 13 noiembrie 1941; USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, cadrul 359, Comunicatul nr. 733 -C din 18 noiembrie 1941, din partea lui Voiculescu către Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

[119]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 356, Comunicatul 6598 din 14 noiembrie 1941, Dumitrescu către Guvernământul Basarabiei, referitor la două liste scrise de mână, cuprinzând nume, date de naştere şi explicaţii privind autorizaţiile respectivilor de a rămâne în Chişinău.

[120]. Referitor la orfelinat, ibid., cadrul 442, Raport al lui Dumitrescu către Guvernământul Basarabiei, prezentând copiii şi anunţând planul de deportare din 3 noiembrie; USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, cadrul 358, Raportul nr. 6178 din 31 octombrie 1941, Dumitrescu către Guvernământul Basarabiei. Raportul nr. 6178 furnizează cifra de 10.225 corespunzând datei de 31 octombrie. Pentru cifra revizuită de la mijlocul lui noiembrie, USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 356, Comunicatul nr. 6598 din 14 noiembrie 1941, de la Dumitrescu către Guvernământul Basarabiei.

[121]. Ibid., cadrul 211, Raportul nr. 164 – C din 31 octombrie 1941, Dumitrescu către Guvernământul Basarabiei. Referitor la evadări, USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, cadrele 63-65. Raport date contrainformaţii din 2 noiembrie 1941; acest raport despre evrei ce au mituit oficialităţile pentiu a putea evada sugerează că majoritatea au fost prinşi.

[122]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Fond ancheta M. Georgescu şi alţii, vol. 9, cadrul 292, Telegrama din 17 noiembrie 1941 de la Ivaşcu către Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu notaţiile lui Topor. Autorităţile române căutau să limiteze fotografierea deportărilor. Voiculescu a ordonat poliţiei, jandarmilor şi prefecturilor să ia măsuri pentru ca nimeni să nu fotografieze evreii ce erau trecuţi peste Nistru. Se pare că Antonescu auzise că soldaţii italieni făcuseră fotografii la Iampol şi că „agenţii comunişti” din rândul evreilor fotografiau şi ei deportările, USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 4230 – 2, Comunicatul nr. 5217 din 29 octombrie 1941 din partea Guvernământului Basarabiei către Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău, Inspectoratul Regional de Jandarmerie şi toate prefecturile.

[123]. USHMM/MSM, microfilm 16 (II), mapa 18844, vol. 3, cadrul 718 şi harta, Referatul din 9 decembrie 1941 din partea lui C. Z. Vasiliu.

[124]. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrul 136, Ordinul confidenţial nr. 260/ CBBT, nedatat, de la Vlădescu, Consiliul de Miniştri către Guvernământul Basarabiei.

[125]. USHMM/SRI, microfilm 25, dosar 18844, vol. 3, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, cadnrul 698, Raportul nr. 4469 din 22 noiembrie 1941 al Inspectoratului dc Jandarmerie Chişinău către inspectorul general al Jandarmeriei, Bucureşti. Саrp, vol. 3, p. 129, Telegrama nr. 2751 din 30 octombrie 1941, de la Muşat către avocatul Саrp, Bucureşti.

[126]. Hilberg, vol. 2, p. 775, menţionând un Raport din 17 octombrie al Legaţiei Germane la Bucureşti, referitor la deportări.

[127]. Foreign Relation of the United States: Diplomatic Papers 1941 (Relaţiile externe ale SUA: Documente diplomatice 1941), vol. 2, Europa, Washington, Government Printing Office, 1959, p. 874, Raportul nr. 2108, Gunther către secretarul de stat, 4 noiembrie 1941.

[128]. Pentru respectivele legi şi decrete, Lya Benjamin, op.cit.

[129]. În „Raportul anchetă 1” figurează numeroase referiri la delicte şi abuzuri individuale, ca de altfel în întreaga documentaţie. Căpitanul Paraschivescu de la Compania 23 Poliţie şi comandantul Garnizoanei Chişinău, Dumitrescu, au căzut ambii pradă tentaţiei. Despre Paraschivescu, care a trimis soţiei sale la Bucureşti obiecte furate de la evrei, Carp, vol. 3, p. 80 şi „Raportul anchetă 1”. Despre Dumitrescu, care a luat două camioane cu mobilă şi covoare şi a fost arestat pentru asta, USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 68, cadrele 22-25, Notă informativă privind neregulile din administraţia ghetoului din Chişinău, traficurile cu evreii şi abuzurile şi „Raportul anchetă 1”.

[130]. USHMM/Moldova, microfilm 17, fond 680, opis 1, mapa 42-30-2, Raportul nr. 4795 din 10 octombrie 1941, din partea Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău către Curtea Marţială Chişinău; mapa 4230-1, Nota informativă din 30 septembrie 1941, în legătură cu ofiţerii germani care vizitau ghetoul de două ori pe săptămână în acest scop.

[131]. USHMM/Moldova, microfilm 1, fond 706, opis 1, mapa 23 (mapa „Diverse chestiuni din inspecţia în Basarabia şi Bucovina 1941”), cadrele 197-202, Raportul asupra condiţiilor economice observate în Basarabia şi Bucovina, nedatat. USHMM/MSM, microfilm 656, mapa 29, cadrele 623-626, Referatul nr. 4894 din 8 decembrie 1941 întocmit de inspectorul principal Andreiaş pentru Direcţia de Românizare, Colonizare şi Inventar Chişinău. Despre transferurile din agricultură, USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul nr. 1554 din 16 octombrie 1941 de la Camera de agricultură Lăpuşna către Direcţia de Românizare, Colonizare şi Inventar Chişinău.

[132]. Despre schimbul rublelor în lei, USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Telegrama nr. 1295 din 21 august 1941 de la Voiculescu către Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Comunicatul nr. 1384 din 18 septembrie 1941 de la Voiculescu către Comandamentul Militar al Chişinăului. Schimbul s-a terminat în ajunul deportărilor din ghetou, pe 2 octombrie 1941; Telegrama 2527 din 2 octombrie 1941 de la Voiculescu către Ministerul de Finanţe, Bucureşti. Referitor la re-conversia leilor în ruble sau în Kassenschein, „Raport anchetă 1”. Aroni, p. 55, descrie efectul acestor trei conversii monetare desfăşurate în răstimpul a 18 luni – la venirea sovieticilor, la recucerirea de către români şi la deportare.

[133]. USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul nr. 269274 din 14 octombrie 1941 de la Ministerul de Finanţe către Voiculescu, cuprinzând instrucţiuni de aplicare a deciziei lui Antonescu din 5 octombrie.

[134]. Consemnările asupra acestor probleme sunt în număr mare. Documents, vol. 10, p. 121-122, Raportul nr. 38 din 22 octombrie 1941, de la Paraschivescu, Compania 23 Poliţie, către Comandamentul Militar Chişinău. De asemenea, Voiculescu „Memoriu”, op.cit. Referitor la refuzul lui Dumitrescu de a permite accesul în ghetou al reprezentanţilor „Românizării”, Documents, vol. 10, p. 126, Comunicatul nr. 486 – C din 27 octombrie 1941 de la Voiculescu către Dumitrescu. Despre schimbul obiectelor de valoare la punctele de trecere peste Nistru, USHMM/SRI, microfilm 16 (II), mapa 18844, vol. 3, cadrele 679-680, Raportul secret nr. 48097 din 19 noiembrie 1941, din partea Inspectoratului General al Jandarmeriei către Ministerul Afacerilor Interne, şi un exemplar original semnat în USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 32. Referitor la eforturile de a păstra în siguranţă bunurile lăsate în ghetou, USHMM/Moldova, microfilm 1, mapa „Memoriu 1941”, Comunicatul nr. 2090 din 29 octombrie 1941 de la Direcţia de Românizare, Colonizare şi Inventar către administraţia municipiului Chişinău.

[135]. USHMM/Moldova, microfilm 13, fond 680, opis 1, mapa 4476, Comunicatul nr. 5407 din 24 decembrie 1941, de la Meculescu către Guvernământul Basarabiei, cu lista evreilor care s-au însănătoşit; alte documente din această mapă, marcate „Mişcarea evreiască”. Decizia lui Voiculescu şi numele celor 55 de evrei sunt consemnate în Comunicatul R 23971 din 26 ianuarie 1942, de la Meculescu pentru Voiculescu.

[136]. USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 94, cadrele 665-666, Raportul nr. 25723 din 6 februarie 1942 de la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău către Voiculescu.

[137]. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, Raportul nr. 2141 – C din 17 martie 1942, de la Voiculescu către Preşedinţia Consiliului de Miniştri / Cabinetul Militar; o versiune anterioară a mesajului figurează în USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 32, ca Raportul nr. 2020 – S din 11 martie 1942.

[138]. USHMM/MSM, microfilm 658, cadrul 4, Comunicatul secret nr. 508 din 27 martie 1942 din partea lui Vlădescu către Guvernământul Basarabiei. Pentru solicitarea lui Voiculescu de a fi informat şi rapoartele ce i-au fost trimise, ibid., cadrele 7-9, 14-15; USHMM/Moldova, microfilm 12, fond 680, opis 1, mapa 4475.

[139]. USHMM/MSM, microfilm 657, mapa 96, Raportul secret nr. 2556 din 29 martie 1942 de la Meculescu pentru Guvernământul Basarabiei.

[140]. USHMM/MSM, microfilm 658, cadrele 146-148, Comunicatul nr. 3028 – C din 21 august 1942 de la Voiculescu către Preşedinţia Consiliului de Miniştri /CBBT, raportând deportările efectuate după primirea Ordinului lui Antonescu 462/ CBBT. USHMM/SRI, microfilm 25, mapa Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva operativă, cadrul 258, Nota din 16 septembrie 1942, precizând aprobarea „fără restricţii” dată lui Voiculescu pentru a deporta evreii din Basarabia.

[141]. USHMM/MSM, microfilm 658, cadrele 76-80, Comunicatul secret nr. 4079 din 6 mai 1942 de la Meculescu către Guvernământul Basarabiei, cu rezoluţia „aprob” de la Voiculescu pe margine.

[142]. Pentru documentele privind acest transport, ibid., cadrele 84-113. Date suplimentare, inclusiv numele bolnavilor psihic deportaţi şi ale celor cinci rămaşi la Chişinău, USHMM/Moldova, microfilm 16, fond 679, opis 1, mapele 6922 şi 6922 – 2; USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, cadrul 361, Raportul nr. 8391 din 3 iunie 1942 de la Inspectoratul Regional de Poliţie Chişinău către Voiculescu, referitor la pacienţii cu afecţiuni psihice încă internaţi la Costiugeni.

[143]. USHMM/SRI, microfilm 25, fond 20725, vol. 10, Comunicatul nr. 1817- C din 30 iunie 1942 de la Voiculescu către Consiliul de Miniştri.

[144]. „Raportul anchetă 1”.

PAUL A. SHAPIRO este directorul Centrului de studii avansate pentru studierea Holocaustului din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington. A fost consilier pentru proiecte speciale şi membru în conducerea Comitetului de Conştiinţă al Consiliului Memorial al Holocaustului al Statelor Unite şi a lucrat timp de peste un deceniu la îmbogăţirea colecţiilor arhivistice ale Muzeului, în special cu fonduri documentare din România, Republica Moldova şi Ucraina. De asemenea, domnul Shapiro a fost director al Relaţiilor Comunitare şi asistent executiv al directorului pentru Probleme de Educaţie şi Cultură în cadrul Agenţiei de Informaţii a Statelor Unite. A fost responsabil pentru administrarea programului de burse Fulbright şi pentru alte programe educaţionale internaţionale de schimb. A fost editor asociat al revistei Problemele Comunismului (Washington D.C.) şi redactor-şef al Revistei pentru Probleme Internaţionale (New York). Paul Shapiro a fost consilier al Comitetului de Conducere al postului Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, precum şi al oficiului Special de Investigaţii al Departamentului de Justiţie al Statelor Unite, obţinând documentele istorice pe baza cărora i s-a retras cetăţenia arhiepiscopului român al Statelor Unite. Paul Shapiro s-a specializat în management, relaţii internaţionale şi istorie la Universităţile Harvard şi Columbia.

Sursă: ”Exterminarea evreilor români și ucraineni în perioada antonesciană”, București, 2002

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s