HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA

 Holocaustul în România este diferit de Holocaustul din alte ţări ale Europei şi ale Uniunii Sovietice. În primul rând, uciderea evreilor a fost înfăptuită de autorităţile române sub dictatura militară a Mareşalului Ion Antonescu (1941-1944), un aliat important al Germaniei. În al doilea rând, moartea evreilor nu a fost numai rezultatul uciderilor sistematice în masă, ci şi rezultatul deportărilor şi al urmărilor acestora. Uciderea sistematică a evreilor poate fi exemplificată prin numărul victimelor: se consideră că, în lunile iulie şi august ale anului 1941 [1], au fost împuşcaţi de către armatele română şi germană între 12.000 şi 20.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, în timp ce, în luna octombrie a aceluiaşi an, doar armata română poate fi acuzată de uciderea, într-o manieră similară, a nu mai puţin de 15.000 până la 20.000 de evrei în Odessa. Din totalul celor 147.000 de evrei deportaţi în Transnistria din Bucovina şi
Basarabia în perioada 1941-1943, cel puţin 90.000 au murit din cauza tifosului şi a înfometării [2].

În aceeaşi perioadă, un număr estimativ de 130.000 pînă la 170.000 de evrei ucrainieni au murit în această regiune [3]. Aceste cifre, totalizînd aproape 300,000 de evrei, îi conferă regimului antonescian sinistra „distincţie” de a fi resposabil de moartea celui mai mare număr de evrei, după Germania hitleristă. Deportarea celor 500.000 de evrei din Ungaria, incluzând 151.000 din Transilvania de Nord, în lagărele de exterminare din Polonia a fost realizată după ocuparea ţării de către Germania, la 19 martie 1944 [4]. În al treilea rînd, politica României faţă de evrei a fost independentă de Germania, în sensul că Antonescu a acţionat din propria voinţă în ceea ce-i priveşte pe evrei, în contextul dominaţiei naziste în Europa. Dovada acestei afirmaţii o constituie schimbarea de atitudine petrecută la Antonescu în vara anului 1942, când a decis să refuze cererea Germaniei de a-i deporta în lagărele de exterminare din Polonia pe evreii rămaşi în România (în Banat, sudul Transilvaniei, Valahia şi Moldova).

Expulzarea evreilor din România a fost modalitatea prin care Ion Antonescu şi-a pus în practică politica de „purificare etnică şi politică”. Mihai Antonescu a evidenţiat acest lucru cu ocazia unei şedinţe a Consiliului de Miniştri, pe care a prezidat-o la 17 iunie 1941, cu doar câteva zile înaintea atacului româno-german împotriva Uniunii Sovietice [5]. Opt zile mai târziu, cu ocazia unei alte şedinţe a Consiliului de Miniştri, Mihai [Antonescu] a dezvăluit faptul că Ion Antonescu a luat decizia de a-i strânge pe evrei în vederea deportării [6].

În Moldova, scopul imediat al acestor măsuri a fost îndepărtarea evreilor din spatele liniilor române şi germane, din motive de securitate. Antonescu îi considera pe aceştia o ameninţare la adresa armatei. La 21 iunie, Marele Stat Major a transmis Jandarmeriei ordinul generalului ca toţi evreii sănătoşi, cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, să fie mutaţi din satele zonei de frontieră dintre Şiret şi Prut în lagărul de la Târgu-Jiu şi în satele alăturate. Evreii care mai rămâneau în zonă, precum şi cei din alte sate din Moldova urma să fie deportaţi în 48 de ore, în oraşele din judeţele respective, luând cu ei doar bunuri de strictă necesitate. Evreii din restul ţării urma să fie mutaţi în oraşe în următoarele patru zile. Această atmosferă de aşteptare febrilă a atacului asupra Uniunii Sovietice, neliniştea cu privire la consecinţele acestuia, obsesia de a lua măsuri de siguranţă şi neîncrederea faţă de evrei, neîncredere cultivată de însuşi Antonescu, au determinat evenimentele din 28-30 iunie, de la Iaşi, evenimente care au ajuns să fie
cunoscute sub numele Pogromul de la laşi.

Pogromul de la Iaşi

Reconstituirea acestor evenimente, în care se estimează că au fost masacraţi între1.000 şi 14.000 de evrei în Iaşi, iar alţi 2.713 au pierit în trenurile morţii, nu este un lucru uşor. Chiar cifrele referitoare la cei împuşcaţi în oraş sunt un subiect de dispută [7]. Rapoartele oficiale întocmite arbitrar şi părtinitor, unele dintre acestea contrazicîndu-se în privinţa aspectelor esenţiale, precum şi absenţa unui document care să precizeze numărul exact al victimelor, împiedică formarea unei imagini clare asupra comportamentului criminal al forţelor germane, în principal, şi a incompetenţei autorităţilor militare române.

În timpul pregătirilor pentru atacul asupra Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, fiecare dintre cele trei armate grupate în „Grupul de Armate General Antonescu” a ocupat o poziţie de-a lungul Prutului. Oraşul Iaşi se afla în zona de desfăşurare a Armatei a 11-a germane şi, prin urmare, Antonescu a declarat-o zonă militară germană, convenind ca aceasta să fie administrată în continuare de autorităţile civile româneşti.

La 21 iunie 1941, Generalul Hans von Salmuth, comandantul Corpului 30 Armată german, a dat un ordin prin care prelua comanda asupra tuturor forţelor armate române din Iaşi. Patrulele germane şi-au făcut apariţia pe străzi, rivalizând, practic, cu autoritatea poliţiei române. În acelaşi timp, la solicitarea Armatei a 4-a române, Antonescu a luat măsuri de întărire a securităţii în zona Prutului şi dincolo de acesta.

Evreii din Moldova au fost ţinta acestor măsuri, pe fondul îndoielilor pe care le avea armata cu privire la ataşamentul acestora faţă de statul român. Tensiunea a crescut ca răspuns la cele două raiduri aeriene sovietice asupra oraşului, din 25 şi 26 iunie, în urma cărora câteva clădiri au fost lovite, fără să se înregistreze pagube majore. În Iaşi s-a stârnit o adevărată paranoia faţă de anumite persoane care ar fi transmis semnale avioanelor, cu ajutorul radiourilor, a semnalelor luminoase sau fluturînd pânze de culoare roşie. Evreii au fost acuzaţi, mulţi au fost arestaţi, dintre aceştia câţiva reuşind să-şi dovedească nevinovăţia. Cu toate acestea, ca măsură preventivă, armata a ordonat confiscarea tuturor radiourilor de la evrei. Pe fondul acesta al sentimentelor antisemite s-au declanşat evenimentele sângeroase din Iaşi.

Primele crime au avut loc la 26 iunie, când sergentul Mircea Manoliu, fost membru al Gărzii de Fier, a însoţit trei evrei sub arest – Iosub Cojocaru, Leon Schachter şi Herşcu Wolf – la locul de tragere al garnizoanei şi i-a împuşcat. Cojocaru a murit, Wolf a fost grav rănit, în timp ce Schachter a reuşit să scape [8]. În aceeaşi zi, poliţia a primit ordin de la armată să marcheze locurile în care se aflau bombele neexplodate în urma raidurilor aeriene sovietice. Cu toate că în oraş exista o unitate de pirotehnişti, poliţia a ales cinci sau, după unele surse, şase evrei pentru a localiza bombele, probabil datorită urii pe care le-o purtau acestora. Cei cinci au fost duşi în curtea unui regiment pentru a marca bombele neexplodate cu var, dar, la ordinul comandantului regimentului, au fost arestaţi sub acuzaţia că semnalizau bombardierelor sovietice folosindu-se de var. În seara zilei următoare, 27 iunie, cei cinci au fost încredinţaţi sub escortă aceluiaşi sergent Manoliu, pentru a fi duşi la sediul Diviziei a 14-a, dar acesta s-a oprit din nou în poligonul garnizoanei şi i-a împuşcat pe toţi. Crima a fost săvârşită „în absenţa oricărui ordin venit de sus”, conform declaraţiei Prefectului judeţului Iaşi, colonelul Dumitru Captaru, care a cerut comandantului Diviziei a-14-a, la 29 iunie, să ia măsuri împotriva lui Manoliu [9]. Manoliu a fost arestat, dar eliberat la scurt timp după aceea de către consilierul juridic (pretor) al Diviziei a 14-a. Ofiţerul în cauză a fost condamnat de către superiorul său, generalul Ion Topor, la zece zile de închisoare [10].

În seara zilei de 28 iunie, la poliţie au sosit sesizări referitoare la focuri de armă care au putut fi auzite în oraş, relatând că „probabil proveneau de la comunişti şi jidani”. Au urmat şi alte relatări despre acest lucru [11]. Se pare, însă, că focurile au început la semnalul provenit de la un avion german. Deşi o coloană de militari români s-a aflat în bătaia focului, nu s-au înregistrat victime, iar în urma percheziţiilor în clădirile de unde se presupunea câ s-a tras, nu au fost găsiţi nici trăgători, nici arme. Conducerea germană a declarat, totuşi, că au fost „în jur de 20 de morţi şi răniţi”, refuzând să permită ofiţerilor români să verifice acest lucru. În schimb, patrulelor germane li s-a ordonat să adune mii de evrei, care au fost conduşi, în coloane, la sediul poliţiei, câţiva fiind ucişi pe drum. Evreii, printre care femei şi copii, au fost batjocoriţi de trupele române şi germane, de membrii organizaţiei Todt, de jandarmi şi civili români, care i-au bătut, i-au înjurat şi au aruncat cu pietre în ei. Până la orele 13.00, „în jur de 3.500 de suspecţi, în mare parte evrei, se aflau în curtea sediului poliţiei” [12].

Poliţia a făcut o verificare a evreilor, în urma căreia a eliberat o parte din ei – datele variază între 200 şi 2.000 -, dar în timp ce aceştia plecau, alte grupuri soseau. Nu există dubii referitor la ceea ce s-a întâmplat după aceea, ci doar asupra identităţii criminalilor. În jurul orelor 14:00, a fost deschis focul împotriva evreilor adunaţi în curtea sediului poliţiei, ceea ce a dus la uciderea câtorva sute [13].

Masacrul a continuat pe parcursul întregii dupâ-amiezi până la orele 18:00, fiind întrerupt doar de intervenţia generalului Stavrescu, comandantul Diviziei a 14-a române, care a încercat la un moment dat să-i convingă pe germani să înceteze [14]. Câţiva cercetători, citând rapoartele autorităţilor române, susţin că germanii au fost cei care au tras asupra evreilor, în timp ce alţii sunt de părere că soldaţii români au fost deopotrivă implicaţi. Intervenţia fără succes a lui Stavrescu sugerează, totuşi, că participarea trupelor române nu s-a desfăşurat în urma unor ordine [15].

Aproape 2.500 de evrei au supravieţuit acestui masacru. Generalul Stavrescu, urmând ordinele lui Antonescu de a-i îndepărta pe evrei din Iaşi, s-a ocupat de evacuarea lor cu trenul. Încolonaţi, sub escorta poliţiei şi a jandarmilor, aceştia au mărşăluit spre gară [16]. Câţiva dintre ei, îngroziţi de ceea ce se petrecuse cu ei şi înspăimântaţi de ceea ce li s-ar putea întâmpla, au încercat să fugă şi au fost împuşcaţi de trupele germane, care insistaseră să ia parte la mutarea lor. La gară, evreii au fost împinşi în vagoane de marfa, înghesuiţi până la refuz, vagoanele fiind apoi închise, pentru a-i împiedica să fugă. Câţiva au fost loviţi cu paturile puştilor de soldaţii germani şi poliţiştii români, în timp ce erau împinşi în vagoane [17]. Alte coloane de evrei le-au urmat, mulţi preferând soarta nesigură a evacuării, în locul unei morţi sigure în cazul în care ar fi rămas în Iaşi.

Două trenuri au părăsit oraşul [18]. Primul a plecat între 03:30 şi 04:15 dimineaţa, având ca destinaţie un lagăr din Călăraşi. Înainte de a porni, aerisirile au fost bătute în cuie, pentru a nu putea evada nimeni. Trenul număra aproape 40 de vagoane sigilate, în care se aflau între 2430 şi 2530 de evrei. Străbătând un traseu confuz datorită ordinelor contradictorii venite de la comandantul armatei şi de la Ministerul de Interne, circulând cu viteza melcului, trenul a străbătut numai 40 de kilometri în şapte ore. Pe măsură ce timpul trecea, temperatura înăuntrul vagoanelor, ale căror aerisiri fuseseră blocate, devenea de nesuportat, fiind mijlocul verii, iar aglomeraţia din vagoane îi împiedica pe cei închişi să se mişte. Gărzile aflate sub comanda unui detaşament de poliţie, condus de sergentul Ion Leucea, nu s-au interesat deloc de soarta victimelor, nici măcar să le ofere apă. După mărturiile unui supravieţuitor, câţiva şi-au băut propria urină, mulţi au leşinat, iar alţii au înnebunit. La gara Săbăoani câţiva dintre evacuaţi au reuşit să desfacă scândurile şi să scape. Ei au fost împuşcaţi de gardieni [19].

La Târgu Frumos trenul s-a oprit şi patru vagoane au fost deschise. În jur de 200 de evrei, ameţiţi şi deshidrataţi, au fost lăsaţi să coboare şi şeful poliţiei locale, Ion Botez, le-a ordonat să meargă la sinagogă. Unul dintre supravieţuitori îşi aminteşte că, pedrum, au fost bătuţi de Botez. La 1 iulie, în zorii zilei, în gara din Iaşi a sosit un camion plin cu jandarmi conduşi de sublocotenentul Aurel Triandaf, care a preluat comanda trenului şi a ordonat ca restul vagoanelor să nu fie deschise. Într-o declaraţie făcută în
august 1945 în faţa unui tribunal pentru crime de război, fostul primar al oraşului a descris scena: în vagoane se aflau 140-145 de persoane, dintre care 80-90 erau decedate [20].

În dimineaţa următoare, trenul a ajuns la Mirceşti, la 40 de kilometri de Târgu Frumos, unde au fost descărcate mai mult de 300 de cadavre. La 3 iulie a ajuns la Săbăoani, 10 kilometri mai sus, de unde a plecat spre Roman. Din cauza mirosului pestilenţial nu i s-a permis să staţioneze în gară şi a fost trimis înapoi la Săbăoani, unde au fost descărcate alte 300 de cadavre, înainte ca trenul să se reîntoarcă la Roman. Acolo, câţiva dintre evacuaţi au fost spălaţi şi despăduchiaţi. Ei au fost îngrijiţi cu deosebită atenţie de Crucea Roşie română, condusă de Victoria Agarici. Supravieţuitorii au fost mutaţi într-un alt tren, care a pornit spre destinaţia iniţială – Călăraşi – şi a trecut prin Mărăşeşti, unde cadavrele a încă 10 victime au fost date jos, Inoteşti, unde au fost îndepărtate corpurile altor 40 de victime, şi Ploieşti, unde evreilor li s-a dat apă şi pâine. În după-amiaza zilei de 6 iulie, trenul a ajuns în cele din urmă la Călăraşi.

Cei 1011 supravieţuitori au fost transportaţi pe o distanţă de 500 de kilometri în şase zile şi jumătate, pe o căldură istovitoare, fară a primi nici un strop de apă în prima parte a călătoriei. Primul tren al morţii a numărat mai mult de 1.400 de victime. Cei care au supravieţuit au fost duşi la garnizoana regimentului, unde li s-a dat mâncare şi apă. Comunitatea evreilor din Bucureşti a trimis şi ea un reprezentant pentru asistenţă. La sfârşitul lunii august, au fost eliberaţi şi li s-a permis să revină acasă. Evreii din cel de-al doilea tren al morţii au avut aceeaşi soartă, dar chinul lor a durat mai puţin. Pe 30 iunie, la 6 dimineaţa, 1.902 evrei au fost înghesuiţi într-un tren format din 18 vagoane, în staţia Iaşi. Acesta a parcurs în opt ore distanţa de 20 de kilometri până la satul Podul Iloaiei. Şi în acest caz supraaglomerarea, căldura şi lipsa apei au făcut victime, ucigând 1.194 de evrei care au fost îngropaţi în cimitirul din sat.

Este dificil să stabilim cu certitudine numărul total al victimelor Pogromului de la Iaşi, inclusiv al celor din trenurile morţii [21]. Dacă numărul victimelor din trenurile morţii este estimat, cu oarecare precizie, la 2.700-2.800, iar al celor ucişi în curtea poliţiei la aproximativ 1000, în schimb nu este deloc sigur câţi evrei au fost ucişi în tot oraşul între 26-30 iunie. Diplomaţii germani de la Bucureşti au stabilit că numărul total al celor morţi la Iaşi se ridică la cel puţin 4.000. Aceasta pare a fi cea mai bună cifră pe care o putem oferi, cu toate că au fost avansate şi cifre de 8.000, 10.000 şi chiar 14.000 de morţi [22].

Deportarea

Ion Antonescu a fost cel care a ordonat începerea celei de-a doua etape a persecuţiei împotriva evreilor: „migrarea forţată” a celor din Basarabia şi Bucovina.Deportările – sau evacuarea, termenul preferat în documentele oficiale române, – au fost efectuate de armata şi jandarmeria română ca răzbunare pentru ostilitatea pe care ar fi manifestat-o evreii faţă de armata română în timpul retragerii din aceste teritorii, în iunie 1940, precum şi pentru comportamentul ulterior al evreilor faţă de populaţia românească rămasă, în timpul guvernării sovietice din iunie 1940 – iulie 1941. Antonescu invoca, de asemenea, motive de securitate, susţinând că nu doreşte evrei în spatele liniilor frontului român, aceştia nefiind de încredere [23].

Ne lipsesc relatări demne de încredere privind comportamentul populaţiei minoritare faţă de românii care se retrăgeau. Deşi se pare că există unele dovezi fotografice ale unui astfel de comportament şi incidente de acest fel sunt menţionate în câteva rapoarte ale trupelor române în retragere [24], rapoartele ulterioare sugerează că nu doar evreii au fost cei care au salutat sosirea trupelor sovietice şi i-au ridiculizat pe români. Ruşii şi ucrainienii din Basarabia nu au ezitat să-şi arate încântarea pentru retragerea administraţiei româneşti. Nu e surprinzător faptul că evreii şi-ar fi exprimat făţiş uşurarea în faţa perspectivei de a fi eliberaţi de crudele politici antisemite. În schimb, cei mai înstăriţi, temându-se că averile lor să nu cadă în mâna regimului comunist, erau îngrijoraţi de perspectiva unei conduceri sovietice şi şi-au manifestat această îngrijorare retrăgându-se odată cu forţele române. În tot cazul, dacă unul dintre motivele invocate de Antonescu pentru deportarea evreilor a fost comportamentul acestora în timpul retragerii forţelor româneşti din Basarabia şi Bucovina de nord, în iunie 1940, nu există nici o justificare pentru aplicarea aceluiaşi tratament evreilor din sudul Bucovinei şi ţinutul Dorohoi din nordul Moldovei, regiuni care nu fuseseră anexate de Uniunea Sovietică în iunie 1940 şi aparţineau în continuare României [25].

La 8 iulie 1941, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Miniştri pe care, în absenţa lui Ion Antonescu, o prezida [26], Mihai Antonescu şi-a exprimat acordul pentru expulzarea evreilor. Refuzul Germaniei de a accepta acest aflux de evrei pe teritoriul aflat sub controlul său, l-a determinat însă pe Antonescu să întârzie deportarea evreilor, abandonându-i în lagăre temporare pe malul drept al Nistrului. Totuşi, câteva mii de evrei au fost expulzaţi în Transnistria, în urma atacului româno-german asupra Uniunii Sovietice [27]. Încă din primele zile ale atacului, uciderea în masă a evreilor a constituit o caracteristică a acţiunilor întreprinse de ţările Axei în nordul Bucovinei şi Basarabia [28].

La 5 iulie 1941, evrei din toate satele judeţului Storojineţ din Bucovina au fost ucişi, unele crime fiind comise de localnici [29]. Aceştia au fost responsabili de uciderea a 50 de evrei în satul Bănila, pe râul Şiret. Conform unei surse [30], la Cernăuţi (Chernivtsi) peste 2000 de evrei au fost ucişi în primele 24 de ore după intrarea trupelor române, la 6 iulie.

La 7 iulie, alţi 400, printre care şef rabinul Dr. Mark, au fost omorâţi de trupele germane SS [31]. În timpul recuceririi nordului Bucovinei, se crede că cel puţin 4000 de evrei au fost ucişi de trupele române şi germane, precum şi de săteni români şi ucrainieni [32].

Se estimează că în Basarabia mai mult de 12.000 de evrei au fost împuşcaţi de forţele germane şi române până la sfârşitul verii; aproape jumătate dintre victime sunt atribuite, de către anumiţi cercetători, patrulelor mobile germane de ucidere Einsatzgruppe D ale colonelului SS Otto Ohlendorf, care operau cu ajutorul armatelor germane şi române în Basarabia şi nordul Bucovinei [33].

La Noua Suliţă, rapoartele arată că, între 8 şi 10 iulie, Batalionul 9 de vânători de munte, sub comanda colonelului Cârlan, a ucis 800 de evrei pe străzile oraşului şi în casele lor, iar cel puţin 100 de evrei au fost omorâţi la ordinele sublocotenentului Savin Popescu, de la Batalionul 37 infanterie. Compania a 7-a de poliţie „a executat cel puţin 227 de evrei la Noua Suliţă”, în timpul aceleaşi perioade [34]. Pe 11 iulie, 10 evrei au fost omorâţi în grădina centrului comunităţii evreilor din Bălţi, de către soldaţi germani, la ordinele colonelului Koller şi ale căpitanului Prast [35].

Mândrindu-se cu eficienţa de care Einsatzgnippe D dădea dovadă în aplicarea pedepselor cu moartea, membrii acestora au început să-şi manifeste nemulţumirea referitor la stilul arbitrar în care acţionau trupele române în această problemă. O astfel de plângere a fost transmisă superiorilor săi de către maiorul SS Gmeiner, pe 16 iulie: „Ofiţerul I c (de informaţii din cadrul Statului Major al Armatei a 1 l-a germane, n.a.) a mai solicitat de a se analiza posibilitatea, dacă din partea comandourilor speciale nu s-ar putea interveni într-o formă potrivită împotriva execuţiilor sadice şi ireale înfăptuite de români şi dacă aceste execuţii nu ar putea fi stopate. El ar fi mulţumit dacă măcar bunurile şi averile personale ar putea fi protejate împotriva jafului”.

Pe 24 iulie, Guvernatorul Basarabiei, generalul Gheorghe Voiculescu, a dat ordin pentru înfiinţarea unui gheto în Chişinău [36]. Strângerea evreilor s-a făcut arbitrar, fiind adunaţi laolaltă foşti oficiali guvernamentali care erau evrei, evrei căsătoriţi cu creştini şi evrei convertiţi la creştinism, fară să existe instrucţiuni clare privind tratamentul care urma să li se aplice. Nu au fost înregistraţi toţi evreii închişi în gheto, ceea ce a făcut dificilă identificarea ulterioară a acestora. Încredinţată iniţial colonelului Dumitru
Tudose, comandantul garnizoanei Chişinău, care raporta comandantului Armatei a 4-a române, nu lui Voiculescu, administrarea ghetoului a fost schimbată succesiv de cinci unităţi de poliţie şi militare diferite. Ghetoul propriu-zis a fost plasat sub comanda militară a căpitanului Besuţiu. Aceste linii alternative de comandă, de la Ion Antonescu către guvernatorul Voiculescu, pe de o parte, şi de la Antonescu spre comandamentul militar, pe de altă parte, i-au permis lui Voiculescu mai târziu să scape de criticile lui
Antonescu referitor la modul în care era administrat ghetoul [37].

Pînă la sfârşitul lunii, mai mult de 10.000 de evrei au fost adunaţi în ghetou de gărzile militare şi de poliţie [38]. Datele oferite de Besuţiu lui Tudose, la mijlocul lui august, indicau că în ghetou se aflau 10.578 de evrei, dintre care 3.117 erau bărbaţi, 5.261 femei şi 2.200 copii (cu vârste pînă în 16 ani), jumătate băieţi şi jumătate fete. Pe 21 august, Tudose a înaintat alte date, primite de asemenea de la Besuţiu, date care se potriveau cu cele din raportul anterior, mai puţin în ceea ce priveşte numărul redus al bărbaţilor – 594. Disproporţia dintre femei şi bărbaţi a rezultat în unna recrutării de către sovietici a bărbaţilor având vârsta potrivită încorporării în armată şi a fugii bărbaţilor, în ciuda înaintării româno-germane. Scăderea numărului de bărbaţi are însă şi o explicaţie mai sinistră: omorârea lor în satul Ghidighici, aşa cum este descrisă mai jos [39]. Numărul celor din ghetou a crescut în cea de-a doua parte a lunii august, odată cu internarea în lagăre a evreilor din zonele aflate în afara Chişinăului; au fost trimişi în ghetou evreii care au fost găsiţi ascunzîndu-se în judeţul Lăpuşna, precum şi cei care au încălcat interdicţia lui Antonescu de a circula fără permis. Prin urmare, populaţia din ghetou a ajuns, pînă la sfârşitul lunii, la 11.328, aproape de cifra maximă – 11.525 – înregistrată de autorităţile române în a doua parte a lunii septembrie [40].

A fost înfiinţat un comitet al ghetoului evreiesc, format din douăzeci şi doi de „intelectuali”, iar liderul acestuia, Guttman Landau, a dus tratative cu Tudose în ceea ce priveşte administrarea ghetoului. Landau a obţinut deschiderea unei brutării, aprovizionată cu făină de la garnizoană, şi improvizarea unei clinici cu zece paturi, cu medicamente de la armată. Comitetul a fost instruit să adune evreii pentru munca forţată, sarcină pe care a îndeplinit-o cu supunere, obţinând permisiunea comandantului pentru suspendarea activităţilor cu ocazia sărbătorilor de Rosh Hashana (22-23 septembrie) şi Yom Kippur (1 octombrie). În acest timp, condiţiile în ghetou s-au deteriorat seminificativ. Aprovizionarea cu făină permitea coacerea a doar 100 de grame de pâine pentru fiecare evreu, în timp ce doar 200 de familii puteau fi hrănite zilnic de bucătăria comunală, cu o porţie de supă şi mămăligă, rapoartele indicând în curând între zece şi cinsprezece morţi pe zi [41].

Se aştepta ca evreii capabili de muncă să se îmbrace şi să se hrănească singuri din banii pe care îi primeau pentru munca lor. Un mesaj datând din 4 august, de la generalul Pălăngeanu, şeful de Stat Major al Armatei a 4-a române, către autorităţile din Basarabia, transmitea ordinul lui Antonescu ca toţi evreii să fie folosiţi pentru repararea străzilor şi alte munci, în condiţiile în care, cu doar câteva zile mai devreme, fuseseră primite instrucţiuni de la Ministerul de Interne ca evreii să fie plătiţi. În timp ce poliţia din Chişinău declara că evreii primeau „treizeci şi cinci de lei pe zi plus mâncare din partea autorităţilor germane” şi hrană plus zece lei pe zi de la „alte autorităţi”, evreii erau din ce în ce mai disperaţi pentru că „nu aveau mâncare, haine şi bani”. Drept urmare, rata morţii în rândurile lor a crescut „ la o medie de paisprezece pe zi” [42].

Decese pe o scară mult mai mare şi mult mai violentă au avut loc printre evreii din ghetou la începutul lui august [43]. La 1 august, un ofiţer german din Einsatzkommando 11 a a ordonat comitetului ghetoului să ftimizeze 250 de bărbaţi şi 200 de femei pentru muncă în afara Chişinăului, la Vistemiceni. Imediat după trierea evreilor de către germani, un raid aerian sovietic a avut loc, iar Einsatzkommando 11a i-a împuşcat pe toţi, cu excepţia a 39 dintre aceştia [44]. Conform mărturiei unuia dintre supravieţuitori, el şi alţi câţiva au fost obligaţi de către gennani să îngroape victimele în şanţurile antitanc lăsate de Armata Roşie, iar un ofiţer german le-a spus să-i avertizeze pe locuitorii ghetoului că vor împărtăşi aceeaşi soartă „dacă nu încetează să semnalizeze avioanelor ruseşti”. O săptămână mai târziu, un inspector de drumuri român a luat 500 de bărbaţi şi 25 de femei din ghetou pentru a-i folosi la repararea drumurilor din satul Ghidighici. Doar 200 dintre aceştia s-au întors, ceilalţi fiind omorâţi cu foc de mitralieră, la comanda căpitanului Radu Ionescu. În timpul procesului din octombrie 1950, Ionescu a recunoscut că evreii au fost omorâţi „la ordinele armatei” pentru „rebeliune şi atac asupra trupelor române” [45].

Continuând politica de expulzare a evreilor, jandarmii români au însoţit coloane de evrei din Bucovina şi Basarabia, spre nordul Basarabiei şi peste Nistru, pe teritoriul controlat de germani la vremea aceea. Caracterul de masă al deportărilor – copii, femei, vârstnici şi infirmi – arată foarte clar că intenţia lui Antonescu a fost aceea de a purifica etnic cele două provincii. Cei care au putut, au luat cu ei îmbrăcăminte, mâncare, bani şi bijuterii. Germanii nu i-au primit şi au trimis mare parte din ei înapoi [46]. La 31 iulie, generalul Eugen von Schobert, comandantul Armatei a 11-a germane, a informat Marele Stat Major român că „mutarea unei largi mase de evrei în spatele armatei constituie o ameninţare serioasă la adresa aprovizionării trupelor şi, prin urmare, este intolerabilă”. El a avertizat că trupele germane vor împiedica alte „deportări de evrei şi ruşi către est, peste Nistru” [47].

Avertismentul a fost ignorat, jandarmii români începând să-i trimită pe evrei peste fluviu, spre nord. În unele cazuri, inginerii armatei române ridicau poduri mobile care erau imediat dezmembrate după trecerea evreilor [48]. Jandarmii români de la Soroca, nordul Basarabiei, au raportat că, pe 5 august, germanii au trimis înapoi la Atachi 3.000 de evrei „din cei 12.000 care fuseseră trimişi peste Nistru” de către români, la Moghilev (Mohyliv PodilVkyi) [48]. În aceeaşi zi, armata română a telegrafiat generalului Ioan Topor informându-l că în jur de 20.000 de evrei din oraşele Hotin (Khotyn) şi Storojineţ (Storozhynets) se aflau în drum spre Atachi, germanii refuzând să-i accepte.Trei zile mai târziu, inspectoratul jandarmeriei din Cernăuţi a informat că 20.000 de evrei din judeţul Hotin au fost conduşi peste Nistru, dar germanii au început, pe 7 august, să-i expulzeze din Ucraina pe toţi cei proveniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, indiferent de etnie [49]. Conform unui raport SD, evreii au fost „plimbaţi înainte şi înapoi până au cedat… Femei şi bărbaţi în vârstă zăceau pe drum, la mică distanţă unii de alţii…”[50].

Neavând unde să-i trimită, jandarmeria română a construit lagăre de tranzit la Secureni, Edineţi şi Vertujeni, în care a înghesuit peste 50.000 de evrei. Salubritatea precară, lipsa de apă şi de hrană au dus imediat la izbucnirea unor epidemii. Rata mortalităţii a fost mare. Locul de deportare a acestor evrei, imediat ce situaţia militară a permis, a fost Transnistria. În octombrie 1941, a început evacuarea ocupanţilor lagărelor de tranzit în Transnistria. Deportaţii au fost înghesuiţi în vagoane, fără suficientă mâncare şi apă, pentru un drum de şase zile. Unii au murit pe drum; mulţi supravieţuitori au murit de tifos în lagărele din Transnistria. Între 13 octombrie şi 15 noiembrie, când deportările au fost suspendate din cauza vremii proaste şi, se pare, din cauza lipsei de vagoane de marfa, 28.391 de evrei au fost deportaţi în Transnistria în 14 trenuri supravegheate de jandarmi. În plus, 395 de evrei identificaţi ca fiind comunişti sau consideraţi indezirabili, au fost deportaţi [51]. Evreii care aveau profesii considerate esenţiale pentru funcţionarea Cemăuţiului au fost cruţaţi: astfel, 16.569 de evrei au primit autorizaţie să rămână în oraş. O comisie înfiinţată de Antonescu pentru a investiga desfăşurarea deportărilor din Bucovina, a dezvăluit că, la sfârşitul lui ianuarie 1942, în Cernăuţi rămăseseră 21.626 de evrei, dintre care 16.391 aveau permis, 235 erau suspectaţi a fi comunişti şi aşteptau să fie deportaţi, iar aproximativ 5.000 stăteau ilegal. La sfârşitul lui martie 1942, Antonescu a aprobat cererea guvernatorului Basarabiei ca 425 de evrei, care fuseseră lăsaţi în ghetourile din provincie sau lăsaţi liberi, „să fie trimişi în Transnistria cu trenul, conform cu ordinele de mai sus” [52]. La scurt timp după aceea, Antonescu a ordonat reînceperea deportării din Bucovina.

Un bilanţ al deportării, întocmit la cererea lui Antonescu de către guvernatorul Voiculescu, pe 21 august 1942, arăta că au fost deportaţi în Transnistria 55.867 de evrei din Basarabia şi 45.867 de evrei din Bucovina, prin Basarabia. Ca urmare a reluării deportărilor în mai 1942, 231 de evrei au fost deportaţi din Basarabia [53]. În aceeaşi zi, guvernatorul Calotescu a informat biroul lui Antonescu că, în iulie, 4.094 de evrei au fost deportaţi din Bucovina, în timp ce alţi 19.475 urmau să fie deportaţi. El a propus ca toţi aceştia să fie deportaţi, mai puţin cei folosiţi la munca silnică şi cei scutiţi prin ordine anterioare. Scăzându-i pe cei din ultimele două categorii, au rămas 6.234 de evrei din Cernăuţi şi 592 din oraşul Dorohoi, a căror deportare a fost planificată pentru luna octombrie [54].

Transnistria

Transnistria a fost întemeiată ca rezultat al operaţiunilor militare de succes din vara anului 1941 şi a fost pierdută când a devenit dificil de apărat, la începutul lui 1944. În această perioadă, oficialii români au administrat zona şi au fost responsabili pentru evreii ucrainieni şi români deportaţi acolo [55].

Pe 19 august, la Tiraspol a fost semnat un acord româno-german, prin care i se permitea lui Antonescu numirea unui guvern român de ocupaţie „în teritoriul dintre Nistru şi Bug, exceptând regiunea Odessa” [56]. Acordul a fost consolidat de o convenţie, semnată pe 30 august la Tighina, Basarabia, care ceda germanilor controlul asupra principalelor linii ferate şi accesul la facilităţile portuare din Odessa, extrem de importante pentru aprovizionarea armatelor în est, lăsînd restul românilor. Trebuie menţionat că în convenţia de la Tighina nu se făcea nici o referire la anexarea sau încorporarea Transnistriei de către România, în ciuda insistenţelor lui Hitler pe lângă Antonescu în acest sens [57]. Principalul motiv pentru care Antonescu nu dorea anexarea Transnistriei, provenea din dorinţa de a reveni la status quo-ul de dinainte de vara lui 1940, care ar fi însemnat recăpătarea de către România a tuturor teritoriilor anexate de puterile străine în anul 1940, nu numai Basarabia şi nordul Bucovinei, ci şi nordul Transilvaniei. În cadrul convorbirilor cu Hitler, de la 11 februarie 1942, Antonescu a exprimat foarte clar intenţiile sale, spunându-i liderului gennan că nu consideră definitive prevederile arbitrajului de la Viena din 1940 şi că, indiferent de poziţia Germaniei, va încerca să le schimbe [58].

În cea mai mare parte a guvernării româneşti, pentru evrei şi ţigani Transnistria a fost sinonimă cu teroarea şi moartea. Chiar dinainte ca zona să fie plasată sub administraţie românească, un număr necunoscut de evrei au fost omorâţi acolo de trupele Einsatzgruppe D. În acord cu termenii convenţiei de la Tighina, mare parte din Einsatzgruppe D s-a mutat curând dincolo de Transnistria, împreună cu unităţile Einsatzgruppe, Sonderkommando 11 a şi Einsatzkommando 12, reluându-şi activitatea criminală în Nikolaev (Nykolaiv) pe 14 septembrie. Sonderkommando 11b a rămas în urmă, aşteptînd căderea Odessei. Numărul exact al evreilor omorâţi în provincie rămâne necunoscut, dar cu siguraţă depăşeşte câteva mii [59]. Calculele bazate pe rapoartele jandarmeriei şi alte documente oficiale româneşti, arată că aproape 45.000 de evrei au supravieţuit primului val al masacrelor Einsatzgruppe D în judeţele din nordul şi centrul Transnistriei, 45.000 în districtele din sudul Transnistriei şi aproape 100.000 în Odessa [60].

Transnistria sub administraţia lui Antonescu a devenit cimitirul a circa 220.000 -260.000 de evrei şi aproape 20.000 de ţigani. Cele mai multe dintre victime au fost nu atât rezultatul uciderilor în masă, cât al tratamentului inuman şi plin de cruzime. Marşurile forţate, incluzând tineri, bătrâni şi bolnavi, către extremitatea estică a Transnistriei, cu intenţia de a-i trece peste Bug, uciderea de către gărzile române a celor care nu ţineau pasul cu coloanele, masacrarea de către germani a celor care au trecut râul, refuzul ulterior al germanilor, în vara lui 1941, de a accepta alţi deportaţi, determinat de frica răspândirii tifosului dincolo de Bug, înghesuirea evreilor în lagăre improvizate, fară hrană şi îngrijire corespunzătoare, toate acestea au determinat valul de morţi din toamna şi iama lui 1941. Cifrele au crescut dramatic în urma împuşcării a mii de evrei, în decembrie 1941 şi ianuarie 1942, la ordinele autorităţilor române din Transnistria. Mai târziu, alte câteva mii de evrei au fost omorâţi, în 1942 şi 1943, în mare parte de unităţile SS din sud-estul provinciei, ajutate de minoritatea germană de acolo.

Masacrele de la Odessa, octombrie 1941

La 18 octombrie 1941, la două zile după căderea Odessei, generalul Constantin Trestioreanu, comandantul adjunct al oraşului, a emis ordinul de organizare a unui ghetou provizoriu pentru evreii din oraş, pentru pregătirea deportării lor spre est [61]. Locul central al ghetoului era închisoarea din Odessa. În zece zile, 16.258 de evrei de toate vârstele au fost adunaţi în zona din jurul închisorii [62].

Graba lui Antonescu de a duce la îndeplinire aceste operaţiuni a fost determinată de distrugerea cartierului general român din oraş. În seara zilei de 22 octombrie 1941, fostul cartier general NKVD în Odessa, de pe strada Engels, unde era sediul generalului Ioan Glogojanu, comandantul militar român al oraşului, a fost aruncat în aer de agenţii sovietici. Documentele româneşti arată că s-au înregistrat 61 de victime, printre care şi generalul Glogojanu: 16 ofiţeri, 35 de soldaţi şi 9 civili. Patru ofiţeri ai marinei germane şi doi interpreţi s-au aflat, de asemenea, printre morţi.

Fără să aibă loc un proces, Antonescu a ordonat represalii imediate şi fără discriminare: a) Pentru fiecare ofiţer român şi german ucis în explozie, să fie spânzuraţi 200 de comunişti; pentru fiecare soldat, 100 de comunişti; execuţiile vor avea loc astăzi; b) Toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ostatici; la fel, câte un membru al fiecărei familii de evrei. Ei vor fi informaţi referitor la represaliile ordonate ca rezultat al actului terorist şi vor fi avertizaţi, atât ei, cât şi familiile lor, că în cazul producerii unui act similiar vor fi executaţi [63]. Ordinul a fost transmis autorităţilor militare din Odessa în dimineaţa zilei de 23 octombrie şi, în următoarele 48 de ore, câteva sute de evrei şi comunişti – după unele surse, 417 [64] – au fost spânzuraţi sau împuşcaţi [65]. Câteva mii de evrei au fost conduşi în marş forţat la Dalnic, la câţiva kilometri în afara oraşului. La intervenţia primarului din Odessa, Gherman Pântea, şi a comandantului militar interimar, generalul Nicolae Macici, coloana a fost trimisă înapoi la Odessa, dar nu înainte ca evreii aflaţi în capătul ei să fie îngrămădiţi în patru grajduri şi mitraliaţi, grajdurile fiind apoi incendiate. Nu se ştie cu precizie câţi evrei au fost omorâţi astfel, dar la procesul lui Macici, în mai 1945, a fost menţionată cifra de 20.000, apropiată de cea din raportul unui ofiţer german, care consemna: „în dimineaţa zilei de 23 octombrie, circa 19.000 de evrei au fost împuşcaţi în port, într-un loc împrejmuit cu gard de scânduri. Cadavrele au fost stropite cu benzină şi arse”.

Cei aflaţi la conducerea Odessei în timpul represaliilor au fost judecaţi, sub acuzaţia de criminali de război, la Bucureşti, în mai 1945. Fiecare a încercat să dea vina pe celălalt [66]. În ciuda dovezilor prezentate, care atestau că Macici fusese trimis la Odessa de către superiorul său, generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române, de îndată ce acesta primise ordinul lui Antonescu referitor la represalii, Macici a negat implicarea sa în înfăptuirea masacrului, aruncând vina asupra generalului Constantin Trestioreanu, comandant adjunct, care îi raportase lui Antonescu că ordinul a fost îndeplinit. La acuzaţia că nu a făcut nimic să împiedice masacrele, Macici a replicat că, deşi ştia ce se întâmplă în oraş, generalul Iacobici nu a dat ordin să oprească represaliile. La 22 mai 1945, Macici şi Trestioreanu se aflau într-un grup de 29 de ofiţeri condamnaţi la moarte pentru crime de război; alţi 8 au fost trimişi la închisoare, pentru diferite perioade de timp [67].

Masacrele din Bogdanovka, judeţul Golta

Zonele iniţiale avute în vedere pentru concentrarea evreilor pe Bug, în vederea pregătirii expulzării lor în teritoriile controlate de germani din Ucraina, au fost Mitkin, Pechora şi Rogozna în nordul Transnistriei, oraşul Obodovka şi satul Balanovka din judeţul Bălţi, Bobrick, Krivoye Ozero şi Bogdanovka, o fermă de stat din judeţul Golta [68]. Numărul mare al celor deportaţi a creat însă probleme logistice imense pentru autorităţile române, care nu luaseră în calcul hrănirea sau îngrijirea evreilor, pe drum sau odată ajunşi la destinaţie. O epidemie de tifos izbucnită printre evrei a determinat autorităţile din Transnistria să devieze toate convoaiele spre sudul Transnistriei, în judeţul Golta. Prefectul Modest Isopescu, locotenent-colonel în jandarmerie, a primit ordin să adune toate convoiele la Bogdanovka şi până în luna noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei au fost aduşi aici [69].

Isopescu avea impresia, la fel ca şi guvernatorul Alexianu, că îi va putea trimite pe evrei peste Bug, predându-i germanilor. Până la sfârşitul lunii noiembrie, situaţia în Bogdanovka şi în celelalte lagăre improvizate din Domanovka şi Akmecetka, a atins punctul critic din cauza supraaglomerării şi a răspândirii tifosului la proporţii endemice printre cei aflaţi acolo. La Bogdanovka erau aproape 48.000 de evrei, cei mai mulţi dintre ei din Odessa şi aproximativ 7.000 din sudul Basarabiei. La Domanovka se găseau 18.000 de evrei, aduşi din trei judeţe din sudul Transnistriei, în timp ce în lagărul de la Akmecetka, aflat într-o fermă de porci abandonată, la jumatatea drumului dintre celelalte două lagăre, se aflau circa 4.000 de bolnavi, bătrâni şi femei consideraţi de jandarmi ca nefiind potriviţi pentru muncă [70]. Convoaie de evrei continuau să sosească, în ciuda rugăminţilor lui Isopescu adresate guvernatorului Alexianu, care avertizau că însăşi populaţia oraşului Golta era în pericol de infectare. Contactele dintre evrei şi populaţia ucraineană locală, care mergea în Bogdanovka să vândă mâncare, miliţia ucraineană şi jandarmii români care păzeau lagărul, au facilitat răspândirea bolii, în timp ce la Domanovka evreii capabili de muncă erau trimişi să muncească pământul.

Până la mijlocul lunii decembrie coşmarul lui Isopescu a devenit realitate. După estimările lui, la Bogdanovka se adunaseră 52.000 de evrei; unii erau îngrămădiţi în 40 de grajduri pentru vite, iar ceilalţi sub cerul liber, împrăştiaţi pe o rază de 3 kilometri pe malul vestic al Bugului, la 35 de kilometri sud de oraşul Golta. Supraaglomerarea, tifosul şi temperaturile de -30°C au contribuit la creşterea subită a ratei mortalităţii; în grajduri, cei vii zăceau alături de cei morţi. Conform celor relatate de comandantul jandarmeriei, sergentul-major Nicolae Melinescu, numărul victimelor a crescut de la 50-100 la 500 de morţi pe zi [71].

Descrierea dezastrului de la Bogdanovka şi insistenţele lui Isopescu să nu mai fie trimise alte grupuri în lagăr, l-au determinat pe Alexianu să ia măsuri drastice. Nu a putut fi reconstituit nici un document complet, care să facă referire la masacrul evreilor din Bogdanovka – ceea ce nu trebuie să ne surprindă, dat fiind faptul că astfel de ordine macabre nu au fost niciodată date în scris, nici de către Antonescu, nici de către Alexianu. Relatările referitoare la evenimentele de la Bogdanovka arată că un trimis special a comunicat verbal lui Isopescu ordinul lui Alexianu ca evreii din lagăr să fie împuşcaţi. Isopescu a dat ordinul lui Pădure, care negăsind nimic criminal în el, l-a notat pe hârtie şi i l-a transmis lui Vasile Mănescu, pretorul din Domanovka [72]. Acesta din urmă a trimis, la rândul său, ordinul lui Nicolae Melinescu, ofiţer superior al jandarmeriei din Bogdanovka, care, potrivit rechizitoriului celor implicaţi în masacru, a refuzat să-l pună în aplicare [73].

În faţa acestui refuz, fie Isopescu fie Pădure, sau poate amândoi, au decis să apeleze la poliţia ucraineană locală pentru săvârşirea asasinatului în masă. Şaptezeci de poliţişti au fost adunaţi la Golta sub comanda lui Afanasie Andrushin, poliţist ucrainean în vârstă de 51 de ani, născut la Chişinău. Cunoştinţele lui de limba română erau reduse – nu putea nici să citească, nici să scrie în româneşte. Înainte de a părăsi Bogdanovka el a primit, conform relatării lui Melinescu, un ordin scris de la Pădure, datat la 13 decembrie, să-i împuşte pe toţi evreii din Golta, cu excepţia unui număr de „specialişti”, adică doctorii. Aceasta a fost soluţia lui Pădure în ceea ce priveşte tifosul. Nu au fost supravieţuitori ai acestei operaţiuni; singurele informaţii care există provin din declaraţiile făcute în timpul procesului din 1945 [74] .

După omorârea evreilor din Golta, Andrushin a primit un ordin scris, semnat de Pădure, să-i împuşte pe toţi evreii din lagărul Bogdanovka. El a prezentat acest ordin lui Mănescu, ofiţerul (pretor) care răspundea de lagăr, Mănescu a reţinut acest ordin, dându-i în schimb lui Andrushin o hârtie semnată, pe care copiase originalul. Andrushin a ajuns la Bogdanovka în dimineaţa zilei de 20 decembrie şi i-a spus sergentului-major Melinescu că are ordin scris să-i împuşte pe evrei. Melinescu a cerut să vadă ordinul, dar Andrushin, care nu citea în română, nu a putut să-l identifice printre hârtiile lui şi le-a lăsat pe toate pe biroul lui Melinescu. Melinescu a găsit ordinul, i-a chemat pe doi dintre oamenii săi, le-a arătat-o şi, contrar instrucţiunilor, a păstrat hârtia până în 1943, când a arătat-o curţii marţiale care investiga abuzurile comise de civilii din Golta şi de reprezentanţii jandarmeriei.

Masacrul a început în dimineaţa următoare. Conform declaraţiei procurorului, din timpul procesului desfăşurat după război, victimele au fost împărţite în două grupuri, primul fiind format din cei bolnavi, bătrâni şi infirmi, care au fost înghesuiţi în grajduri. Pe acoperişurile grajdurilor a fost împrăştiat fân, apoi stropit cu petrol şi incendiat. Între 4.000 şi 5.000 de suflete au pierit în acel infern. Restul de 43.000 de evrei au fost conduşi într-o pădure din apropiere, dezbrăcaţi, îngenunchiaţi pe marginea râpei şi împuşcaţi în ceafa. Asasinatele au avut loc de-a lungul mai multor zile. La ordinele lui Isopescu, cadavrele au fost incinerate. Atât de mare era numărul celor morţi, încât rugurile au ars timp de două luni, ianuarie şi februarie 1942 [75].

La procesul din 1945, Mănescu a fost găsit vinovat şi pentru ordonarea uciderii celor 18.000 de deţinuţi de la Domanovka. Cei mai muţi dintre evrei suferind de tifos, se pare că tot frica pentru răspîndirea bolii a determinat masacrul. Din nou, călăii au fost poliţişti ucrainieni, sub comanda lui Mihail Cazachievici, ucrainean de origine română. Execuţiile au început pe 10 ianuarie 1942 şi au continuat până pe 18 martie[76].

După unele estimări, câteva mii de evrei au pierit din cauza bolilor şi a foametei în lagărul de la Akmecetka, cifrele variind între 4.000 şi 14.000. începând cu luna mai 1942, Isopescu i-a trimis pe cei bolnavi şi slăbiţi din lagărele districtului Domanovka să moară în Akmecetka. Lagărul era o fostă fermă de porci, „Akmecetka Ponds”, la 12 kilometri de satul Akmecetka. Evreii trăiau acolo în barăci ruinate, fără uşi saubgeamuri, înconjuraţi de şanţuri adânci şi gărzi. Lagărul a servit ca un centru uriaş pentru bolnavi, în care erau concentraţi evreii infirmi şi bolnavi. Isopescu îi lăsa să moară de foame, dându-le provizii infime de hrană. Acestea constau în principal din mălai, pe care evreii nu ştiau să-l prepare, astfel că îl consumau ca atare. Conform mărturiilor de la proces, Isopescu a apărut de multe ori beat în lagăr şi a făcut fotografii [77].

Bestialitatea autorităţilor române de la Bogdanovka, Domanovka şi Akmecetka a determinat cele mai înfiorătoare acte de măcel din timpul războiului. Acestea au fost comise numai de români, germanii fiind, în mare parte, spectatori. Se poate ca ei să-l fi presat pe Alexianu să dea ordinele iniţiale lui Isopescu, de teamă ca epidemia de tifos să nu se răspândească peste Bug, în zonele ocupate de ei în Ucraina, dar dovezile arată clar că nu au participat direct la aceste crime. Prin decizia iniţială de a deporta evreii din Basarabia şi Bucovina şi cea ulterioară referitoare la evreii din Odessa, Ion Antonescu poartă responsabilitatea pentru toţi cei morţi din cauza tifosului, foametei şi execuţiilor în masă.

Rromii (Ţiganii)

Evreii nu au fost singurele victime ale deportării. Condus de prejudecăţi sociale şi rasiale, Antonescu a adoptat o politică similară faţă de 208.700 de ţigani [78]. Mai mult de 25.000 de rromi, ceea ce înseamnă aproximativ 12%, au fost deportaţi [79]. Când Antonescu a luat decizia de a-i deporta pe rromi, în mai 1942, nu au fost vizaţi toţi. Pe 22 mai 1942, la Ministerul Afacerilor Interne au fost comunicate ordinele Mareşalului de a-i deporta pe rromii consideraţi a fi „o problemă”. Trei zile mai târziu, poliţia şi
jandarmeria au organizat un recensământ pentru a determina care dintre rromi trebuie incluşi în această categorie [80]; au fost selecţionaţi rromii nomazi şi familiile lor, iar dintre rromii sedentari, cei care săvârşiseră infracţiuni şi cei care nu munceau. Au fost astfel înregistraţi 40.909 rromi, dintre care 9.471 nomazi şi 31.438 sedentari [81]. Cu câteva excepţii, cei aproximativ 25.000 de rromi care au fost deportaţi în Transnistria figurau pe aceste liste.

Deportarea rromilor a fost făcută în două etape. Prima, care a început la 1 iunie 1942, a urmărit adunarea rromilor nomazi de către jandarmerie în oraşele din judeţe, de unde aveau să fie deportaţi în Transnistria. Rromii au mers cu căruţele lor, de la un post de jandarmerie la altul, timp de câteva săptămâni. Operaţiunea a luat sfârşit pe 15 august. Cei care atunci când a început deportarea erau pe front, sau cei care fuseseră mobilizaţi şi staţionau în România, au fost scoşi din armată şi trimişi ia familiile lor în Transnistria. Din această categorie au fost deportaţi în total 11.441 de rromi (2.352 bărbaţi, 2.375 femei şi 6.714 copii) [82].

Jandarmeriei i s-a ordonat să îi examineze pe rromii sedentari, identificaţi în mai 1942. Primul grup avut în vedere pentru deportare a fost cel al rromilor consideraţi „periculoşi şi indezirabili” împreună cu familiile lor, în total 12.497 de persoane; restul de 18.941 urmau să fie mutaţi mai târziu. Famliile rromilor care fuseseră deja înrolaţi sau care erau eligibili de a fi înrolaţi în armată, au fost lăsate pe loc, chiar dacă făceau parte din grupul considerat periculos. În timp ce se desfăşura deportarea rromilor nomazi, Ministerul Afacerilor Interne nu avea un plan pentru îndepărtarea rromilor sedentari. Să fie trimişi în Transnistria sau internaţi în România? In cele din urmă, ministerul a ales prima variantă.

Planul iniţial, care urmărea transportarea rromilor, în luna iulie, cu vaporul pe Dunăre şi apoi pe Marea Neagră, a fost pregătit până la cel mai mic detaliu, dar a fost abandonat în favoarea transportării cu trenul, modalitate considerată a fi mult mai uşoară. Deşi Antonescu fixase ca dată de începere a operaţiunii 1 august, din cauza schimbării de plan aceasta nu a fost declanşată până pe 12 septembrie. De-a lungul unei perioade de 8 zile, nouă trenuri speciale din diferite oraşe ale ţării au pornit spre Transnistria încărcate cu rromi sedentari [83].

Documentele jandarmeriei arată că 13.176 de rromi sedentari, consideraţi a fi un pericol, au fost deportaţi în septembrie 1942. Rromii care scăpaseră de cele două mari operaţiuni de deportare, fiind eliberaţi din închisoare sau trecuţi ulterior pe lista „indezirabililor” (care număra în total câteva sute de rromi), au fost trimişi în transnistria după luna octombrie 1942. Ultima deportare a rromilor a avut loc în decembrie 1942, când un transport de 56 de rromi din oraşul Piteşti şi judeţul Argeş a traversat Nistrul; dintre aceştia, 20 au fost descrişi ca „redeportaţi”. Acest transport a mărit la peste 25.000 numărul rromilor deportaţi în Transnistria între iunie şi decembrie 1942. La începutul lui octombrie 1942, când cele două mari valuri de deportări au luat sfârşit, în Transnistria se aflau 24.686 de rromi, dintre care 11.441 erau nomazi şi 13.176 sedentari; alţi 69 au fost deportaţi după ce au fost eliberaţi din închisoare [84].

Odată ajunşi în Transnistria, rromii au fost aşezaţi în sate, în partea de sud-est a teritoriului, pe malurile Bugului, în judeţele Balta, Berezovka, Golta şi Ochakov. Majoritatea rromilor nomazi au fost plasaţi în Golta, iar cei sedentari în Ochakov. Unii locuiau în colibe săpate în pământ, acoperite cu tulpine de stuf sau porumb (bordeie); alţii mai norocoşi au primit case. Pentru a le face loc, populaţia ucraineană locală s-a mutat în casele vecinilor. Câteva sate de pe Bug au fost compet evacuate, populaţia ucraineană fiind mutată în interiorul ţării. Aceste sate, numite „colonii” de autorităţile transnistrene, numărau câteva sute de persoane. Nu erau nici lagăre, nici ghetouri – ca în cazul evreilor – chiar dacă documentele române folosesc aceiaşi termeni, ci teritorii rezervate rromilor în centrul sau la periferia satului. Deportaţii erau păziţi de jandarmi, dar puteau să se mişte în interiorul satului sau al comunei pentru a-şi câştiga existenţa [85].

Mulţi deportaţi rromi au murit în Transnistria de foamete sau boli. Spre deosebire de situaţia evreilor, nu au avut loc execuţii ale rromilor de către autorităţile române, dar au existat cazuri de rromi împuşcaţi de jandarmi: de exemplu, la Trihati în judeţul Ochakov, un raport din mai 1943 indică faptul că jandarmii au omorât un număr de rromi, care sosiseră căutându-şi de lucru [86]. Nu se cunoaşte numărul total al rromilor morţi în Transnistria. O evaluare a jandarmeriei, datând din mai 1944, a numărului celor care s-au întors în România după abandonarea teritoriului, menţionează 6.000 de persoane, dar acest recensământ a fost desfăşurat de-a lungul unei perioade dificile: porţiuni din estul României erau deja ocupate de trupele sovietice, iar rromii erau în continuare îndepărtaţi şi nu puteau fi incluşi în recensământ. Se poate ca unii dintre cei care locuiau în condiţii acceptabile să fi rămas în Transnistria. Este puţin probabil să fi murit 19.000 din cei 25.000 de rromi deportaţi în Transnitria, dar cu siguranţă că au
pierit mai mult de jumătate.

Alte deportări ale evreilor

La 22 mai 1942, Ministerul Afacerilor Interne a trimis o circulară poliţiei şi jandarmeriei, conţinând un ordin sosit de la biroul Mareşalului Antonescu, conform căruia toţi comuniştii activi, precum şi cei care acţionau în ilegalitate în capitală, urmau să fie deportaţi în Transnistria. Poliţia a stabilit numărul celor activi la 764; alţii erau fie în lagăr la Târgu-Jiu, fie în închisoare, ispăşind pedepse date de tribunale [87]. Ministrul a propus Marelui Stat Major ca activiştii să fie concentraţi în lagărul de la Vapniarka, situat în judeţul Jugastru, Transnistria, „cu scopul de a-i ţine izolaţi şi de a împiedica orice încercare de a tulbura ordinea din spatele frontului” [88]. El recomanda, de asemenea, ca evreii comunişti din Târgu-Jiu şi cei închişi pentru activitatea lor, să fie trimişi în acelaşi lagăr [89].

Alte delicte au fost adăugate listei celor care au provocat deportarea. Pe 17 iulie 1942, Antonescu a ordonat ca toţi evreii care au încălcat legile privind plafonul preţurilor sau restricţiile privitoare la vânzarea unor anumite produse – cum a fost cazul evreilor din Galaţi, cu vânzarea de ţesături, sau a celor din Bucureşti, cu vânzarea de încălţăminte – să fie trimişi în Transnistria. Acest ordin i-a afectat pe evreii din Vechiul Regat, Banat şi sudul Transilvaniei. Poziţia oficială română, exprimată într-un raport întocmit pentru Antonescu de către biroul său, arăta că „această măsură, ca altele luate de Mareşal, vizând deportarea evreilor în Transnistria – a evreilor comunişti, a celor care au adoptat o altă religie şi a celor care s-au sustras muncii obligatorii, – a avut drept scop combaterea încălcării legilor şi eliberarea oraşelor de elementele iudaice parazite, care ignoră legile economice şi cele privind securitatea internă” [90]. La 31 iulie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a informat jandarmeria că, în conformitate cu ordinul Mareşalului, „comuniştii evrei care se aflau în libertate în România, evreii care ceruseră repatrierea în Uniunea Sovietică după invazia Basarabiei şi Bucovinei, în iunie 1940, şi evreii ţinuţi în lagărul de la Târgu-Jiu, suspectaţi de a fi comunişti” trebuie să fie deportaţi în Transnistria [91].

La 8 septembrie 1942, a început deportarea la Vapniarka a aproape tuturor evreilor – 407 – concentraţi în Târgu-Jiu [92]. Aceştia au ajuns acolo pe 16 septembrie, alăturându-li-se aproape 80 de evrei de la închisoarea Jilava, de lângă Bucureşti, şi 600 de comunişti evrei, sosiţi din toate colţurile României. În lagăr mai erau concentraţi 140 de ucrainieni, ruşi şi români, cei mai mulţi infractori locali. Indiferenţa faţă de starea celor arestaţi, trăsătură definitorie a comportamentului majorităţii comandanţilor de lagăr din Transnistria, s-a făcut repede simţită şi la Vapniarka. Cu o lună înainte de sosirea evreilor, unul dintre deţinuţi a dat semne de paralizie a membrelor inferioare. În următoarele săptămâni, mai mulţi deţinuţi au prezentat aceleaşi simptome. Medicii evrei aflaţi printre deţinuţi i-au examinat pe cei suferinzi şi au stabilit că hrănirea defectuoasă este cauza. Ei au descoperit că locotenent-colonelul Ion Murgescu înlocuise hrana prizonierilor cu un soi de mazăre folosită pentru hrănirea vitelor, care a provocat paralizie oamenilor. Ei au solicitat oprirea imediată a folosirii ei [93]. Conform unui raport al Ministerului de Interne, 23 de deţinuţi au murit în lagăr, între 17 septembrie 1942 şi 15 decembrie 1943 [94]. Medicii din Vapniarka au trimis ei înşişi rezultatele autorităţilor româneşti, în două memorii, primul datat la 20 ianuarie 1943, iar cel de-al doilea la 8 martie. Până la primul raport, 66 de prizonieri sufereau de paralizie la membrele inferioare şi mai mult de 400 prezentau „simptome de paralizie avansată” [95]. După primirea primului memoriu, medicul responsabil pentru Vapniarka, locotenent-colonelul Gheorghe Tătăranu, a dat ordin ca mazărea să fie scoasă din alimentaţia deţinuţilor, fară a mai putea fi însă oprit sau încetinit procesul de paralizie la cei deja infectaţi. Până la 1 martie, medicii din lagăr au constatat 139 de cazuri de paralizie [96].

Moartea prin paralizie nu era singura nenorocire care îi aştepta pe evreii comunişti din Vapniarka [97]. Pe măsură ce Armata Roşie înainta către vest, aproape 70 de comunişti, consideraţi cei mai periculoşi, au fost transferaţi într-o închisoare din Râbniţa, în octombrie 1943. Ceilalţi au fost trimişi în lagărul Grosulovo, lângă Tiraspol [98]. Mulţi dintre prizonierii din Râbniţa au fost asasinaţi odată cu retragerea forţelor germane, din 18 martie 1944.

Suspendarea deportărilor

în vara anului 1942, Antonescu şi-a schimbat fundamental politica faţă de evrei, prin încetarea deportărilor în Transnistria. Nu numai că nu a dat curs cerinţelor Germaniei de a trimite populaţia evreiască rămasă în România – Banat, sudul Transilvaniei, Valahia şi Moldova – în lagărele morţii din Polonia, dar a suspendat, de asemenea, deportările în Transnistria.

Detaliile complete privind lichidarea sistematică a evreilor, ca obiectiv al politicii de stat – Soluţia Finală a lui Hitler – au fost elaborate în cadrul Conferinţei de la Wannsee, din 20 ianuarie 1942. SS Hauptsturmfuhrer Gustav Richter, consilierul pentru probleme evreieşti al legaţiei Germaniei de la Bucureşti, a exercitat presiuni asupra României ca să aplice politica împotriva propriilor evrei. La 22 iulie 1942, el a raportat la Berlin că Mihai Antonescu a transmis acordul guvernului privind deportarea evreilor români în lagărele morţii din Polonia [99]. Pe 26 iulie, Heinrich Himmler, şeful SS, a fost informat că pregătirile pentru deportări sunt în curs de desfăşurare şi că primele trenuri vor pleca „în jur de 10 septembrie”, cu destinaţia Lublin, „acolo unde, cei apţi de muncă vor fi puşi la muncă, în timp ce restul vor fi supuşi unui tratament special [lichidarea]” [100]. Pe 23 septembrie, directorul general al Căilor Ferate Române, generalul T. C. Orezeanu, i-a scris lui Radu Lecca, reprezentantul plenipotenţiar pentru probleme evreieşti în România, că şeful Căilor Ferate Germane „Ost-Berlin” a convocat o conferinţă pentru 26-28 septembrie, pentru a stabili orarul trenurilor speciale care transportau evrei din România spre Guvernământul General (Polonia ocupată de germani), şi a cerut detalii pentru ca delegaţii români la conferinţă să ia o decizie în acestă chestiune [101].

Răspunsul lui Lecca, transmis a doua zi, a confirmat că Mareşalul Antonescu a „dat ordine ca evacuarea [102] evreilor din România să fie pregătită în cele mai mici detalii de Ministerul de Interne, pe baza instrucţiunilor date de Mihai Antonescu” [103]. În acelaşi timp, Franz Rademacher, reprezentantul Ministerului de Externe german responsabil pentru problema evreiască, transmitea la Berlin o informaţie, provenind din „două surse din România, Dr. Emil Hoffman (ataşatul de presă al legaţiei germane din Bucureşti) şi un membru al Gărzii de Fier, consilier al guvernului României”, conform căreia „[Mareşalul] Antonescu nu intenţionează de fapt să deporteze evreii români” [104].

Intenţiile reale ale lui Antonescu în legătură cu acest subiect sunt foarte neclare. Cu siguranţă, răspunsul adresat de Lecca directorului general al Căilor Ferate Române confirmă raportul lui Richter referitor la acordul lui Mihai Antonescu privind deportarea. Dacă ar fi să dăm crezare lui Lecca – şi, din moment ce îi scria unui oficial român şi nu german, ar trebui să-l credem – Mihai îi spunea lui Richter adevărul când afirma că guvernul său a aprobat deportările. Dar Mareşalul s-a răzgândit ulterior [105]. Oricare ar fi explicaţia, nu s-au luat măsuri pentru realizarea deportării evreilor români în Polonia. Reprezentaţii Căilor Ferate Române nu au participat la întâlnirea organizată la Berlin de Adolf Eichmann, pe 26 septembrie, la care erau aşteptaţi pentru a discuta transportul evreilor din România „cu «trenuri speciale», o dată la două zile, fiecare transportând 2000 de evrei la Belzec. Un expert german a fost trimis la Bucureşti pentru a organiza transportul, dar nici o deportare nu a avut loc” [106]. Este posibil ca Antonescu să fi privit capitularea în faţa presiunii gennane ca pe un afront adus suveranităţii României, din moment ce planul german nu numai că viza evreii din Regat, Banat şi sudul Transilvaniei, dar propunea şi deportarea lor pe un teritoriu străin [107].

În decurs de o lună, Antonescu a pus capăt deportărilor din România. La întrunirea Consiliului de Miniştri din 13 octombrie 1942, la care Mareşalul nu a participat, Mihai Antonescu a anunţat că „expulzarea evreilor peste Nistru se suspendă pentru moment” [108].
Mareşalul nu şi-a explicat niciodată decizia, care a fost, probabil, influenţată de un context de factori şi mai puţin de un motiv anume. Acesta era conştient că deportările au dăunat imaginii, şi aşa negativă, a României la Washington, lucru demonstrat de apelul adresat guvernului României de către Secretarul de Stat al SUA, Cordell Hull, în septembrie 1942, prin care se solicita încetarea deportărilor în Transnistria, sub ameninţarea că vor fi luate măsuri împotriva românilor care locuiesc în Statele Unite. Mai mult, la adresa planului de deportare au protestat virulent Regina Elena, ministrul plenipotenţiar René de Weck, Nunţiul Apostolic, Andrea Cassulo, şi mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan, care susţineau că deportările, înfiinţarea ghetourilor şi forţarea evreilor să poarte semnul Stelei lui David constituiau măsuri luate doar în ţările satelit sau ocupate, precum Croaţia şi Polonia, nu în state suverane membre ale Axei, precum Italia şi Ungaria [109]. Ca soluţie la „problema evreiască”, Antonescu a înlocuit deportarea cu emigrarea în Palestina.

Emigrarea

La 9 octombrie 1942, Wilhelm Filderman, şeful Federaţiei Comunităţilor Evreieşti, a fost invitat sări cunoască pe Alfred Tester, reprezentantul la Bucureşti al armatorului grec Yanos Pandelis, şi pe Constantin Bursan, care erau, în opinia lui Radu Lecca, agenţi dubli ai serviciilor secrete germane şi britanice [110]. Ei i-au propus finanţarea unei operaţiuni de transportare pe mare a evreilor din România, pe care să-l organizeze cu ajutorul relaţiilor pe care le aveau în domeniul transportului maritim. Prioritatea lui Filderman era salvarea evreilor supravieţuitori din Transnistria; primul pas în acest sens îl constituia, în opinia lui Filderman, reîntoarcerea lor în România. El a insistat, de asemenea, ca emigranţilor să li se asigure un transport sigur, ceea ce implica acordul Germaniei. Tester şi Bursan i-au promis lui Filderman că vor transmite autorităţilor solicitările lui şi vor reveni [111].

Pandelis nu era străin de emigrarea evreilor din România [112]. El era responsabil pentru călătoria nefericită a vasului Struma, care plecase din Constanţa pe 12 decembrie 1941, spre Palestina, având 769 de pasageri la bord [113]. În curând, a devenit evidentă legătura unor personalităţi din guvern cu propunerile de emigrare. Radu Lecca a ridicat problema în cadrul Biroului Central Evreiesc, înaintând următoarele cifre: 70.000 de evrei care fuseseră deportaţi în Transnistria urma să fie lăsaţi să emigreze, în
schimbul plăţii unei sume de 200.000 de lei (aproximativ 350 USD) de persoană. Deşi Lecca sugerase că Germania şi-a dat acordul pentru acest plan, primul raport trimis de legaţia din Bucureşti la Berlin datează din 12 decembrie 1942, adică două luni după ce i se făcuse propunerea Iui Filderman. Într-o scrisoare adresată autorităţilor de la Berlin, baronul Manfred von Killinger, ministrul german la Bucureşti, îl indica drept sursă pe Lecca atunci când afirma că Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu susţineau ideea
emigrării. Conform declaraţiilor lui Killinger, destinaţiile vizate erau Palestina şi Siria: Lecca, scria el, a primit instrucţiuni de la Mareşal să organizeze „emigrarea a 75.000 până la 80.000 de evrei în Palestina şi Siria”. Singura condiţie era plata unei taxe de emigrare în valoare de 200.000 de lei, de către fiecare emigrant [114]. Explicaţia lui Killinger era aceea că, nerăbdător să rezolve „problema evreiscă”, Mareşalul a preferat emigrarea în locul deportării.

Ministerul de Externe german i-a răspuns lui Killinger pe 9 ianuarie 1943, afirmând că planul lui Lecca „constituie – în cadrul principiilor urmărite de Guvernul german cu privire la soluţionarea pe plan european a chestiunii evreieşti – o soluţie parţială inacceptabilă”. O astfel de emigrare, se spunea în continuare, ar fi creat tensiuni în relaţiile Germaniei cu aliaţii ei din Orientul Mijlociu, punând la dispoziţia inamicilor 80.000 de evrei, care nu vor mai avea nici o oprelişte de a acţiona împotriva Axei [115]. Killinger a fost instruit să ia toate măsurile pentru a împiedica implementarea planului; în opinia Germaniei, acesta nu reprezenta atât o tentativă de salvare a evreilor deportaţi în Transnistria, cât un semnal pentru Aliaţi că România nu era lacheul servil al Germaniei.

La 15 ianuarie 1943, înaltul Comandament german a informat Ministerul de Externe că 5 vase porniseră deja şi fusese acordată permisiunea pentru alte 10 [116]. Obiecţiile Germaniei nu erau de nici un folos. Ele au fost exprimate într-un raport trimis lui Adolf Eichmann, la începutul lunii martie 1943, care confirma că vase româneşti, având sute de evrei la bord, au plecat spre Palestina, din porturile Constanţa, Brăila şi Galaţi. Câteva dintre aceste vase au navigat sub steag românesc spre Turcia, unde i-au debarcat pe pasageri, lăsându-i să-şi continue călătoria spre Palestina. Legaţia germană la Bucureşti a fost instruită să transmită guvernului român că vasele implicate sunt „absolut necesare” acţiunilor Axei pe front şi că transportul trebuie oprit. Mai mult, această emigrare a evreilor „nu era de dorit, nu numai datorită politicii germane faţă de evrei, pe care se pare că o dezavantaja această practică, dar şi datorită influenţei pe care o avea asupra relaţiilor cu Turcia şi ţările arabe” [117].

Opoziţia Germaniei faţă de aceste acţiuni nu l-a influenţat pe Mareşalul Antonescu. La mijlocul lui decembrie 1943, acesta şi-a dat acordul ca două vase sub pavilion bulgar, Maritsa şi Milka, închiriate de o agenţie evreiască pentru transportul refugiaţilor în Turcia, să acosteze în apele române. în acelaşi timp, a aprobat cererea Crucii Roşii Române de a transporta 150 de copii evrei din Transnistria pe un vas bulgăresc numit Bellacitta, închiriat la Varna [118]. Faţă de refugiaţii adulţi, Antonescu se arăta mai puţin înţelegător; pe 7 martie 1944, el a respins propunerea autorităţilor din Bucovina de a aduce 2.000 de evrei din Cernăuţi în portul Constanţa pentru emigrare [119].

La 3 august 1944, trei vase turceşti, Mefkure, Morina şi Bulbul, care fuseseseră închiriate în luna mai de ORAT, având la bord mai mult de 1.000 de emigranţi, au părăsit, în sfârşit, Constanţa cu destinaţia Istanbul, cu aprobarea Mossadului. Deşi Turcia întrerupsese relaţiile diplomatice cu Germania, cu două zile înainte, şi exista o oarecare nesiguranţă privind transportul în aceste noi circumstanţe – Mihai Antonescu a propus chiar interzicerea plecării – vasele au arborat semnul Crucii Roşii şi nu a existat nici un indiciu care să sugereze că marina militară germană le-ar ataca. Într-adevăr, au fost escortate de vase germane în jurul unui câmp minat, în afara portului Constanţa. În dimineaţa zilei de 5 august, Mefkure, utimul dintre cele trei vase, a fost atacat de un submarin în Marea Neagră şi s-a scufundat, pierzându-şi viaţa 277 de persoane [120]. Mărturiile contradictorii ale supravieţuitorilor nu au permis stabilirea identităţii submarinului; investigaţiile au stabilit că a fost fie un atac accidental al unui submarin sovietic, fie unul deliberat al unui submarin german [121]. Celelalte două vase au scăpat şi au ajuns în Turcia, de unde pasagerii au fost transportaţi în Palestina.

Emigrarea nu a fost o opţiune pentru evreii supravieţuitori din Transnistria. Acestora li se interzisese întoarcerea în România, exceptând unele cazuri în care s-ar fi considerat că deportarea a fost o decizie greşită. Printr-un Decret-Lege din 22 septembrie 1942 se instituise pedeapsa cu moartea pentru evreii de ambele sexe, cu vârste peste 15 ani, care au fost deportaţi în Transnistria şi se întorceau „fraudulos în România”. Cei care facilitau această „crimă”, prin instigare, complicitate sau tăinuire, erau pasibili de condamnare la muncă silnică între 5 şi 25 de ani [122] . Prin urmare, evreii s-au resemnat cu viaţa din ghetouri şi lagăre. Nu li s-a permis să se reîntoarcă în România nici măcar acelora care fuseseră deportaţi sub acuzaţia de a fi comunişti şi dovediseră că nu erau [123].

Până în vara anului 1943, politica românească faţă de evreii deportaţi a început să fie influenţată de presiunea dinspre două fronturi. Primul era frontul de est, unde avansarea trupelor sovietice le amintea dictatorului român şi apropiaţilor lui precaritatea poziţiei pe care o aveau şi posibilitatea apariţiei unor divergenţe cu Aliaţii. Cel de-al doilea era reprezentat de Wilhelm Filderman, preşedintele dizolvatei Federaţii a Comunităţilor Evreieşti din România, care trimitea încontinuu memorii către Antonescu şi Generalul Constantin Vasiliu, şeful jandarmeriei, prin care cerea repatrierea tuturor (sublinierea autorului) evreilor din Transnistria [124]. S-a înregistrat un oarecare progres în acest sens la 30 septembrie, când Consiliul de Ordine român, un nou organ de stat pentru repatriere, a ordonat jandarmeriei din Transnistria să repatrieze toţi evreii condamnaţi la muncă forţată, care îşi ispăşiseră pedeaspsa. La sosirea în locurile de origine, trebuiau evreii să raporteze poliţiei locale [125].

La 12 octombrie 1943, Filderman a înaintat guvernului român un memoriu în care propunea ca evreii deportaţi să fie aduşi înapoi la domiciliul lor din România [126]. După consultări între Mihai Antonescu, Vasiliu şi Mareşal, la 8 decembrie s-a emis ordinul de repatriere a evreilor din Dorohoi, care fuseseră deportaţi în Transnistria, a celor concentraţi la Vapniarka şi a celor 16 supravieţuitori din grupul de 568, deportaţi pentru că ceruseră repartrierea în Uniunea Sovietică, după pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei [127]. Primul grup de evrei din Dorohoi, în număr de circa 1500, s-a reîntors în România pe 20 decembrie. În acelaşi timp au fost repatriaţi alţi 70 de deportaţi, între care cei 16 supravieţuitori menţionaţi mai sus. între 20 şi 25 decembrie, 6107 de evrei, majoritatea din Dorohoi, au fost mutaţi din Transnistria în Moldova.

La 10 februarie 1944, generalul Vasiliu, şeful jandarmeriei, a informat Centrala Evreiască cu privire la acordul Consiliului de Ordine, formulat cu o săptămână înainte la recomandarea lui Antonescu, pentru transferul tuturor evreilor din Transnistria în portul Odessa sau în judeţele Odessa şi Oceacov, în vederea emigrării. Vasiliu a cerut Centralei Evreieşti să facă aranjamentele necesare, fiind responsabilă pentru transportul, întreţinerea şi cazarea evreilor. Centrala a afirmat că era imposibil „să mute mai mult de 40.000 de persoane” şi, în orice caz, emigrarea unui asemenea număr „ieşea din discuţie”. În context, Centrala a solicitat ca evreii deportaţi în judeţele Ananiev, Berezovka, Oceacov, Balta, Golta şi Tulcin – în total aproximativ 10.000 de persoane – să fie mutaţi în alte judeţe, în principal Moghilev, Dubăsari, Tiraspol şi Râbniţa. Aceasta a motivat că distanţele erau mai mici şi se crease spaţiu în urma repatrierii a circa 7000 de evrei în Dorohoi, Regat şi Transilvania, precum şi a evreilor orfani [128]. Pe 6 martie 1944, au fost repatriaţi 1864 de orfani cu vârste sub 15 ani, iar până la sfârşitul lunii 2518 de deportaţi s-au reîntors, cu sprijinul comitetelor de întrajutorare din Bucureşti. Celor mai mulţi dintre aceştia li s-a permis să se întoarcă la casele lor, cu excepţia a 563 de comunişti de la Vapniarka, care au fost trimişi sub escortă la Târgu-Jiu [129].

Timpul a fost esenţa supravieţuirii evreilor din Transnistria. După ce forţele sovietice i-au respins pe germani, Antonescu a început să pregătească retragerea din zonă şi, pe 15 februarie, s-a anunţat abolirea „Guvernământului Transnistriei” şi înlocuirea lui cu „Administraţia Militară a Teritoriului dintre Nistru şi Bug”. Mai era doar un pas până la cedarea întregii zone germanilor aflaţi în retragere. În decurs de o lună autorităţile române au predat controlul; pe 13 martie, Antonescu a hotărât ca administraţia română să fie retrasă din Transnistria şi toţi evreii să fie aduşi în Basarabia şi Bucovina, pentru propria lor siguranţă [130]. În timpul retragerii din Odessa, oficialii români au prădat cimitirul evreiesc şi, furând pietrele mortuare, le-au trimis cu trenul la Bucureşti, pentru a fi vîndute ca materiale de construcţie. Fiind informat despre această profanare, Antonescu a condamnat-o ca pe un „act odios şi nechibzuit, care poate avea consecinţe pentru întreaga naţiune”. El a ordonat retumarea pietrelor, pe cheltuiala celor răspunzători de durerea celor deportaţi, precum şi plata unor despăgubiri pentru confiscarea averilor acestora [131]. Nu este sigur dacă aceste măsuri au fost luate împotriva jefuitorilor, dar cu siguranţă restituirea averilor a devenit imposibilă în condiţiile înaintării Armatei Roşii.

Abia la 13 martie 1944, când forţele sovietice erau deja în Transnistria, iar trupele germane în retragere îşi descărcau ura împotriva evreilor care le ieşeau în cale, Antonescu a permis reîntoarcerea tuturor evreilor din Transnistria [132]. Pe 16 martie, generalul Constantin Vasiliu l-a informat pe şeful Marelui Stat Major că Antonescu a dat ordin de repatriere a tuturor evreilor deportaţi în Transnistria. S-a hotărât ca cei din Basarabia să fie aşezaţi în judeţele Bălţi şi Hotin, cei din Bucovina în oraşul Cernăuţi şi în judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, cei din Regat să se întoarcă la casele lor, iar cei concentraţi în lagărul Grosulovo şi cei întemniţaţi la Râbniţa să fie transferaţi în lagărul de la Târgu-Jiu [133].

Concluzii

Tratamentul aplicat evreilor de către Antonescu este diferit de cel al lui Hitler. Dacă în vara anului 1941 forţele armate germane şi române au colaborat la uciderea în masă a evreilor din Basarabia şi Bucovina, după această dată autorităţile române au acţionat independent. Ca şi în cazul Germaniei, discriminarea a fost urmată de deportări, doar că, în cazul României, acest lucru nu s-a sfârşit în camerele de gazare. Zeci de mii de evrei din Basarabia, Bucovina şi Transnistria au fost împuşcaţi în judeţul Golta, în perioada
dintre iarna lui 1941 şi primăvara lui 1942, la ordinele autorităţilor române. Persecuţia evreilor nu s-a sfârşit însă aici, situaţia lor degradându-se tot mai mult, datorită unei neglijenţe criminale. Este adevărat că evreii rezidenţi în Ucraina, dincolo de Transnistria, au suferit o moarte rapidă fiind împuşcaţi de germani, dar evreii din Transnistria au avut parte de o moarte lentă, din cauza tifosului sau a foametei. Contrastul dintre acţiunile germane şi române este ilustrat şi de faptul că în Transnistria au fost cei mai mulţi supravieţuitori dintre evreii din Uniunea Sovietică, în timpul hegemoniei Axei în cel de-al doilea război mondial. Ceea ce nu reprezintă nici o consolare pentru cei ce şi-au pierdut viaţa, dar este de o mare importanţă pentru cei care au reuşit să se târască înapoi la casele lor, în Odessa sau în România, în primăvara şi vara anului 1944.

NOTE:

[1] Radu Ioanid, The Holocaust in Romania. The Destruction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime, 1940-1944, Chicago, 2000, p. 108. În Evreii sub regimul Antonescu (Bucureşti, 1998, pp. 124-147 ), Ioanid estimează la 23.513 numărul evreilor ucişi de armata română şi unităţile germane (Einsatzgruppe D), în primele săptămâni ale războiului. Dintre aceştia, 6348 au fost victimele Einsatzgruppe D. Într-o analiză având la bază datele lui Ioanid, Dinu Giurescu susţine că, din cele 16.805 victime care sunt atribuite armatei române, 5841 au fost ucise de soldaţi ai armatei române, ale căror fapte pot fi regăsite în arhive sau în literatura memorialistică, în timp ce 10.964 de persoane „au fost ucise fără să existe o evidenţă documentară” (Dinu Giurescu, România
in al doilea război mondial, Bucureşti, 1999, p. 156.).

[2] Aceste date se bazează pe rapoartele trimise lui Antonescu de guvernatorii Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Ele reprezintă numărul evreilor deportaţi în Transnistria la 15 noiembrie 1943, care au supravieţuit; a se vedea documentele provenind din arhiva Ministerului Afacerilor Externe român, care se găsesc în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite (în text, USHMM), RG 25006m, rola 10, filele 21, 133-135; rola 11, filele 21, 589. Radu Ioanid stabileşte acelaşi număr de morţi în The Holocaust in Romania. The Destruction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime, 1940-J944, p. 174; Dorel Bancoş avansează o cifră apropiată – 149.000 de evrei deportaţi în Transnistria la ordinul lui Antonescu -, stabilind numărul total al victimelor din rândul Comunităţii Evreilor din România la 119.000, în studiul său Social şi naţional in politica guvernului Ion Antonescu, Bucureşti, 2000, p. 173. Dacă adaugăm la acestea cifrele estimative de 130.000 pâna la 170.000 de evrei ucraienicni morţi în Transnistria, sub administraţie română, numărul total al victimelor se ridică până la 250.000 – 290.000 de evrei.

[3] Cruzimea autorităţilor române la adresa evreilor ucrainieni este relevată de superficialitatea cu care erau înregistrate numele şi cifrele victimelor, ceea ce face dificilă calcularea exactă a numărului evreilor ucrainieni decedaţi. Mai mult, nu există date de încredere în ceea ce priveşte numărul evreilor ucrainieni care au părăsit Transnistria odată cu forţele sovietice, în vara şi toamna anului 1941. Prin urmare, cercetătorul trebuie să se limiteze la o estimare empirică a datelor. Din cei 300.000 de evrei înregistraţi la recensămâtul sovietic din 1939, se pare că, la retragerea forţelor sovietice, au rămas în regiune între 100.000 şi 150.000 (Radu Ioanid, op.cit., p. 177). Estimările victimelor din rândul evreilor ucrainieni, în perioada cuprinsă între septembrie 1941 şi noiembrie
1943, variază între 130.000 (a se vedea Radu Ioanid, The Holocaust in Romania. The Destruction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime, 940-1944, p. 289) şi „cel puţin 170.000” (a se vedea Jean Ancel, Transnistria, voi. III, Bucureşti, 1998, pp. 300-301: „Intre septembrie 1941 şi noiembrie 1943, cel puţin 170.000 de evrei ucrainieni au fost omorâţi, majoritatea de către români, sau predaţi autorităţilor germane locale, care i-au masacrat (în special în judeţul Berezovka)”. În ceea ce priveşte provinciile Basarabia şi Bucovina, Radu Ioanid afirmă că, în total, 124.000 de evrei – 81.000 din Basarabia şi 43.000 din Bucovina – s-au retras cu forţele sovietice în iulie 1941, rămânând aproximativ 190.000 în calea ofensivei românilor şi germanilor (Radu Ioanid, The
Holocaust in Romania. The Destruction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime, 1940-1944, p. 172).

[4] Numărul victimelor Holocaustului din Ungaria a fost de 564.000, dintre care 63.000 au fost ucise înainte de ocupaţia germană, iar 501.000 după aceea, inclusiv 132.000 în partea de nord a Transilvaniei, anexată Ungariei; a se vedea Randolph L. Braham, “Northern Transylvania”, Encyclopedia of the Holocaust, vol. 4, New York, London, 1990, pp. 1476 – 1478 şi Martiriul Evreilor din România, 1940 – 1944. Documente şi Mărturii, prefaţă de Moses Rosen, Bucureşti, 1991, documentul nr. 143, p. 264. Un raport (nedatat) al Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România, citat aici, indică numărul evreilor din nordul Transilvaniei, înainte de deportarea din mai 1944, ca fiind 165.061, numărul celor deportaţi – 151.180, numărul celor din lagărele de muncă (1942 – 1944) — 14.881, numărul supravieţuitorilor întorşi în Transilvania, în septembrie 1945, – 15.769 ( 9.4%), numărul supravieţuitorilor din alte ţări – 10.000 (6.1%) şi numărul celor ucişi în lagărele de exterminare – 130.000. Într-un alt raport, elaborat în cadrul secţiunii române a Congresului Evreiesc Mondial şi publicat la Bucureşti, în 1945, se regăsesc următoarele date referitoare la soarta evreilor din nordul Transilvaniei, aflat sub ocupaţie maghiară: la recensământul maghiar din 31 ianuarie 1941, populaţia evreiască totaliza 151.125 de persoane; numărul supravieţuitorilor, la 1 septembrie 1945, era de 29.405; în lunile mai şi iunie 1944, 137.486 de evrei din regiune au fost deportaţi de către autorităţile maghiare şi germane în lagărele de muncă şi exterminare din Polonia şi Germania; dintre aceştia, 15.769 au fost repatriaţi în nordul Transilvaniei pâna la 1 septembrie 1945; 13,636 de evrei din nordul Transilvaniei au scăpat de deportare, fie datorită faptului că prestau servicii auxiliare pentru armata maghiară, fie că s-au ascuns (La populâtion juivre de la Transylvanie du Nord, Section de Roumanie du Congres Juif Mondial, Bucureşti, 1945, passim).

[5] Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea IonAntonescu, voi. III (aprilie-iunie 1941), editat de Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Aurelian Teodorescu, Bucureşti, 1999, documentul nr. 21, p. 570.

[6] Ibidem, documentul nr. 24, p. 618.

[7] În timp ce numărul victimelor din cele două trenuri se poate stabili cu destulă acurateţe, numărul celor care au fost omorâţi în oraş poate fi doar aproximat. Radu Ioanid citează două surse care stabilesc numărul celor din urmă la 1000. Alte surse oferă estimări cuprinse între 8000 şi 12.000 de victime, atât în oraş, cât şi în trenurile morţii (Radu loanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, editată de Randolph L. Braham, New York , 1994, pp. 136, 144). Jean Ancel, în Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, 2005, stabileşte cifra evreilor omorâţi la “aproximativ o treime din evreii din oraş, mai mult de 14.000” (p. 11).

[8] Radu Ioanid, “The Antonescu Era’’ în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 131.

[9] Martiriul Evreilor din România, 1940-1944. Documente şi Mărturii, documentul nr. 27, p. 89.

[10] Matatias Саrp, Cartea Neagră, Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. II-A, Pogromul de la Iaşi, Bucureşti, 1948, p. 20; documentul nr. 45, p. 114.

[11] Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa. Bucureşti, 1998, p. 245; a se vedea, de asemenea, Radu Ioanid “The Antonescu Era” în TheTragedy of Romanian Jewry, p. 133.

[12] Radu loanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewty, p. 134.

[13] Conform declaraţiei din 2 iulie 1941 a lui Gheorghe Leahu, ofiţer superior al poliţiei din Iaşi, “se aflau în jur de 3500 de evrei în curte, când germanii au început să-i masacreze. . . 2500 au fost încolonaţi şi au pornit spre gară” (Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. II-A, Pogromul de la Iaşi, documentul nr. 44, p. 112). Cifra de 1000 de victime pare credibilă, spre deosebire de cea propusă de Alex Mihai Stoenescu, de 300 (.op.citp. 252). Aceste date nu îi includ pe evreii ucişi pe drumul spre sediul poliţiei, al căror număr a fost estimat la 250 (Alex Mihai Stonescu, op. cit., p. 252) sau la 400 (Radu loanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 136).

[14] Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol.II-A, Pogromul de la Iaşi, documentul nr. 44, p. 112.
[15] Toate rapoartele întocmite de poliţia română şi ofiţerii din armată îi fac pe germani responsabili pentru masacru (a se vedea Matatias Саrp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. II-A, Pogromul de la Iaşi, passim); Radu loanid (“The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 135) împarte vina, deopotrivă, soldaţilor români şi germani.

[16] A se vedea declaraţia lui Leahu, citată mai sus, Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. II-A, Pogromul de la Iaşi, documentul nr. 44, p. 112: “Lt-col. Chirilovici, care a fost chemat la Divizie [a 14-a], mi-a spus la telefon că s-a luat decizia de a-i evacua pe evrei din curtea secţiei de poliţie. În acest scop, au fost aduse 50 de vagoane şi au fost luate măsuri ca aceştia să fie trimişi la gară, pentru a nu-i prinde noaptea la sediul poliţiei, de frica unui nou masacru german “.

[17] Unul dintre poliţişti a fost identificat ca fiind Leon Cristiniuc (Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 138).

[18] Următoarele date au la bază lucrarea lui Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, pp. 138-143.

[19] Potrivit mărturiei depuse de un ofiţer german, după război, la biroul Procurorului de Stat din München, după ce trenurile au fost “golite”, supravieţuitorii au fost împuşcaţi pe câmp de trupele române. Andrej Angrick, “The Escalation of Germa – Rumanian Anti-Jewish Policy after the Attack on the Soviet Union”, în Yad Vashem Studies, vol. 26 (1998), p. 209; Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943. Hamburg, 2003, p. 145.

[20] Declaraţia lui Aurel Totoiescu în faţa procurorului public A. Schreiber, 16 august 1945, Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele Evreilor din România, 1940-1944, Voi. II-A, Pogromul de la Iaşi, documentul nr. 49, p. 125.

[21] Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The tragedy of Romanian Jewry, p. 143.

[22] Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 144; Alex MIhai Stoenescu, într-o formulare nefericită, afirmă că “cifrele 12.000, 13.000 sau 15.000, folosite de unii istorici evrei, sunt exagerate” (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 253).

[23] Într-un memorandum împotriva deportării evreilor români în Polonia, înaintat la 22 august 1942, Wilhelm Filderman scria că Mareşalul Antonescu a justificat deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina ca măsură punitivă pentru actele de ostilitate pe care aceştia le-ar fi comis împotriva armatei şi prin necesitatea de a îndepărta unele elemente nesigure din zona frontului. V. Jean Ancel (ed.) Documents Concernig the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, voi. III, The Regat and Southern Transylvania, 1941-1942, New York, 1986, documentul nr. 167, pp. 259-262 (în text, Ancel, DCFRJH, voi. III); Jean Ancel (ed.) Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, vol. IV, The Regat and Southern Transylvania, 1942-1944, New York, 1986, document nr. 69, p. 126 (în text, Ancel, DCFRJH, vol. IV).

[24] A se vedea USHMM, RG 25003, rola 116, fila 941.

[25] Dorohoi a fost încorporat Bucovinei, din raţiuni administrative, conform articolului 15 al Decretului – lege 2506, publicat la 15 octombrie 1941 în Monitorul Oficial, partea 1, nr. 209 din 4 septembrie 1941. Decretul-lege nr. 2506, din 3 septembrie 1941, privind organizarea Basarabiei şi Bucovinei, stipula că Bucovina cuprinde judeţele Câmpulung, Cernăuţi, Hotin, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava şi Dorohoi.

[26] Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, voi IV (iulie-septembrie 1941), ed. de Marcel-Dumitru Ciucă şi Maria Ignat, Bucureşti, 2000, document nr. 3, p. 57.

[27] Pentru cei mai mulţi dintre români, intrarea în Basarabia şi nordul Bucovinei nu a constituit o “invazie’ a Uniunii Sovietice, în condiţiile în care aceasta contîscase României ambele teritorii, sub ameninţarea războiului, în iunie 1940.

[28] Se estimează că 100.000 din cei circa 285.000 de evrei au părăsit cele două provincii, fie pentru căau fost trimişi în exil de către sovietici, după anexarea provinciilor în iunie 1940, fie că s-au retras odată cu Armata Roşie, după reanexarea provinciilor la România, în iulie 1941. În decembrie 1940, mii de familii de diferite naţionalităţi au fost deportate din Akkerman, de către autorităţile sovietice,în vestul Siberiei şi în Kazahstan, cifra exactă urmând a fi stabilită pe baza documentelor sovietice. Regimul sovietic a vizat şi eliminarea duşmanilor de clasă din cele două provincii – burghezia, capitaliştii şi moşierii, precum şi a oponenţilor politici – naţionaliştii, sioniştii, preoţii şi pastorii.

[29] Radu Ioanid, “ The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 135.

[30] Matatias Саrp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. III, Transnistria, Bucureşti, 1947, p.37.

[31] Matatias Саrp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, Bucureşti, 1947, p.37.

[32] Detalii la Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of the Romanian Jewry, pp. 134-139, şi Matatias Саrp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Vol. III, Transnistria, p. 25-32.

[33] Andrej Angrick, “Die Einsatzgruppe D” în Die Einsatzgruppen in der besetzten Sowjetunion 1941/42. Die Tätigkeits-und Lageberichte des Chefs der Sicherheitspolizei und des SD, ed. de Peter Klein, Berlin, 1997, pp. 88-110; Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, pp. 131-190.

[34] Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 140.

[35] Radu Ioanid, “ The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, p. 141. Există dovezi că un eşalon operativ al serviciilor secrete române, o unitate de 100-160 de bărbaţi, a participat alături de Einsatzgruppe D la uciderea evreilor, în timpul înaintării româno-germane în capitala Basarabiei, Chişinău; a se vedea Paul A. Shapiro, “The Jews of Chişinău (Kishinev): Romanian Reoccupation, Ghettoization, Deportation” în The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews During the Antonescu Era, ed. de Randolph L. Braham, New York, 1997, p. 140. Documentele indică implicarea serviciilor secrete române, alături de unităţi armate române şi germane, în pogromul de la Iaşi, din iunie 1941. În declaraţia făcută procurorului public, la 12 noiembrie 1945, Traian
Borcescu, fostul şef al biroului administrativ SSI, afirma: „în ce priveşte pregătirea şi regizarea masacrelor de la Iaşi, bănuiesc că a fost opera Eşalonului I Operativ [al SSI], întrucât Eugen Cristescu când s-a întors de la Bucureşti mi-a spus: „faptele mari care le-am făcut în Moldova, le-am făcut în colaborare cu Marele Cartier General Secţia a Il-a şi anume cu colonelul Dinulescu Radu şi It.-colonelul Petrescu Gheorghe». De asemenea, de la [agentul SSI] Grigore Petrovici ştiu că în pregătirea pogromului, a avut un mare rol Junius Lecca, şeful rezidenţei (centru de contrainformaţii de Ia Iaşi) care a furnizat toate informaţiile asupra focarelor şi centrelor evreieşti din Iaşi, dând aceste informaţii lui Eugen Cristescu, care împreună cu Marele Cartier General Secţia a Il-a şi cu comandamentul german, a elaborat planurile desăvârşirii masacrului de la Iaşi.” (Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944. Voi. II-A, Pogromul de la Iaşi, document nr. 4, p. 52). Din mărturia lui Borcescu s-ar putea înţelege că SSI a luat parte doar la pregătirea pogromului, dar acesta a declarat în continuare: “în ce priveşte execuţia masacrului, deşi Eşalonul nu avea misiuni de execuţie, totuşi au luat parte la măcel următoarele echipe formate din membrii ai Eşalonului: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi căpitanul Gheorghe Balotescu, altă echipă condusă de maiorul Tulbure, alta condusă de Gheorghe Cristescu-Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Eu de atâtea ştiu, însă poate să fi fost şi altele. Aceste echipe au lucrat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.” (Ibidem).

[36] Paul Shapiro, op.cit., p. 143.

[37] Ibidem, p. 145.

[38] Nu erau totuşi prizonieri, câţiva fiind lăsaţi să meargă, însoţiţi de gărzi, să-şi ia unele lucruri din case.

[39] Paul Shapiro, op. cit., p.149.

[40] Ibidem, p. 150.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Un cercetător consideră că ghetoul din Chişinău a fost înfiinţat de Einsatzgruppe D “la sfârşitul lui iulie, după consultări cu comandamentul local român” (Andrej Angrick, , “The Escalation of German-Rumanian Anti -Jewish Policy after the Attack on the Soviet Union”, p. 210). Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, pp 179-180.

[44] Andrej Angrick, “The Escalation of German-Rumanian Anti – Jewish Policy after the Attack on the Soviet Union”, p. 210; Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, p. 180.

[45] Paul Shapiro, op. cit., p. 151-152. Ordinul de împuşcare a fost dat de locotcnent-colonelul Nicolae Deleanu, comandantul batalionului, dar natura “rebeliunii” nu a fost niciodată stabilită la proces. Un martor a spus că masacrul a fost determinat de o încăierare, iscată în momentul în care un soldat român a pretins că l-a recunoscut pe unul dintre evrei ca persoana responsabilă pentru bătaia primită în timpul retragerii românilor din Basarabia, în vara anului 1940.

[46] Pentru reacţia germanilor la expulzările evreilor de către autorităţile române, a se vedea Andrej Angrick, “The Escalation of German-Rumanian Anti – Jewish Policy after the Attack on the Soviet Union”, pp. 203-238; Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, pp. 191-206.

[47] Andrej Angrick, “The Escalation of German-Rumanian Anti – Jewish Policy after the Attack on the Soviet Union”, p. 217; Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, p. 195.

[48] Andrej Angrick, “The Escalation of German-Rumanian Anti – Jewish Policy after the Attack on the Soviet Union”, p. 218; Idem, Besatzungspolitik und Massenmord. Die Einsatzgruppe D in der südlichen Sowjetunion 1941-1943, p. 196.

[48] Matatias Саrp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, Voi. IV, Transnistria, documentul nr. 41, p.96.
2 Ibidem, documentul nr. 43, pp. 97-98.

[49] Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory under Foreign Rule, Iaşi, Oxford, Portland, 1998, pp. 198-206. Acest studiu a fost pregătit iniţial ca raport al Societăţii RAND (RM-1875): Alexander Dallin, “Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory under Foreign Rute”, Santa Monica, 1957.

[50] Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Evreii din România intre anii 1940-1944, Voll. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea a II-a, cuvânt înainte de Acad. Prof. dr. Nicolae Cajal, Bucureşti, 1997, document nr. 367, p.39.

[51] Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, p. 162.

[52] Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea a Il-a, documentul nr. 513, p. 228. Neclar,Inspectoratul Jandarmeriei a raportat, la 1 ianuarie 1942, că au mai rămas doar 401 evrei în Basarabia; a se vedea Ibidem, documentul nr. 476, p. 182.

[53] Ibidem, documentul nr. 534, p, 248.

[54] Ibidem, documentul nr. 538, p. 252.

[55] Operaţiunile militare sunt prezentate admirabil în Mark Axworthy, Cornel Scafeş, Cristian Crăciunoiu, Third Axis, Fourth Ally. Romanian Armed Forces in the European War, 1941-1945, Londra , 1995, passim, iar administraţia în Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory under Foreign Rule, passim.

[56] Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria, 194FI944 [Romanian Civil Administration in Transnistria, 1941-19447, ed. Şerban Alexianu, Bucureşti, 2000, p. 57.

[57] Argumentul că Antonescu, prin respingerea solicitării lui Hitler de a anexa Transnistria, era fidel politicii promovate de România de a nu accepta de la germani sau de a formula pretenţii asupra unui teritoriu care nu avea un procent semnificativ de populaţie românească, nu ia în considerare memoriul, trimis de Antonescu, la 23 aprilie 1941, lui Hitler şi Mussolini, în care se afirma că, deşi România nu a avut pretenţii teritoriale în detrimentul Iugoslaviei, concesiile teritoriale făcute Ungariei şi Bulgariei au creat un nou context. În consecinţă, el cerea revizuirea frontierelor în Sud-Estul Europei şi anexarea de către România a Banatului iugoslav, crearea unei zone libere în Macedonia şi autonomie pentru românii care trăiau în valea Timocului şi Vardarului. Andreas
Hillgruber, Hitler, König Carol and Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen, 1938-1944, Wiesbaden, 1965, p. 126.

[58] Rezumatul discuţiilor dintre Hitler şi Antonescu, desfăşurate la 11 februarie 1942, în Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite (1940-1944), vol. I, editat de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, coordonator ştiinţific Dr. Florin Constantiniu, Bucureşti, 1991, documentul nr. 40, p. 184.

[59] În timpul procesului de la Nürnberg, Otto Ohlendorf a recunoscut că Einsatzgruppe D a asasinat circa 90.000 de evrei, între iunie 1941 şi iunie 1942. Această cifră îi include şi pe evreii din Crimeea şi din regiunile îndepărtate de pe râul Don. A se vedea în acest sens mărturia lui Otto Ohlendorf, din 3 ianuarie 1946, Der Prozess gegen die Hauptkriegsverbrecher vor dem internationalen Militärgerichtshof Nürnberg 14. November 1945-1. Oktober 1946, Bd. IV, Nürnberg, 1947, p. 353; Jean Ancel, Transnistria, voi 1, p. 64; Conform rapoartelor înaintate de Einsatzgruppe D – aşa-numiteie “Ereignismeldungen UdSSR” – în perioada 22 iunie-20 septembrie 1941, numărul total al persoanelor asasinate de Einsatzgruppe D a fost de 17.315. Această cifră a crescut ulterior la 54.696 – până la 8 decembrie 1941 -, iar apoi la 91.678 – până la 8 aprilie 1942. A se vedea Bundesarchiv Berlin, R 58-Reichssicherheitshauptamt-/217, “Ereignismeldung UdSSR” nr. 89 din 20.09.1941, R 58/219, “Ereignismeldung UdSSR” nr. 143 din 08.12.1941 şi R 58/221, “Ereignismeldung UdSSR” nr. 190 din 08.04.1942.

[60] Jean Ancel, “The Romanian Campaigns of Mass Murder in Transnistria, 1941-1942” în The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews during the Antonescu Era, p.98.

[61] Arhivele Militare Române, Piteşti, fond 2279-Divizia 10 Infanterie, fila 830, p. 444 (în text, A.M.R.P.).

[62] Ibidem, p. 540.

[63] Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Război şi societate. România, 1941-1945 [War and Society. Roman ia, 1941-1945], vol. 1. De la Prut in Crimeea (22 iunie-8 noiembrie 1941), Bucureşti, 1999, pp. 416-420. Regele Mihai a protestat faţă de masacrul ostaticilor evrei (a se vedea Ivor Porter, Michael of Romania. The King and the Countiy, Londra, 2005, p. 75).

[64] Un raport al Regimentului 38 de Infanterie din 25 octombrie 1941 A.M.R.P., fond 2279-Divizia 10 Infanterie, fila 830, p. 487.

[65] O notă scrisă de mână, semnată cu numele de cod “Gorun” de către generalul Constantin Trestioreanu, comandant adjunct la Odessa, menţiona că “drept răzbunare, câţiva evrei şi comunişti dovediţi au fost executaţi prin spânzurare şi împuşcare” (A.M.R.P., fond 2279-Divizia 10 Infanterie, fila 830, din data de 23 octombrie 1941, pp. 449-450); colonelul C. Iordăchescu, comandantul Regimentului 33 dorobanţi din oraş, a raportat pe 23 octombrie că “72 de evrei şi comunişti au fost împuşcaţi, în baza ordinelor venite de sus, ca urmare a exploziei de la comandamentul militar” (Ibidem, p. 461). Cadavrele au fost aruncate în mare.

[66] A se vedea rezumatul declaraţiilor din timpul procesului, făcute de Iacobici, Macici şi Trestioreanu în USHMM, RG 25004M, rola 20, fila 40011, vol. 8, pp. 56-58, 174-178.

[67] Cotidianul. Arhiva, voi. 5 nr. 3 (22 martie 1996), p. 3. Lista l-a inclus pe generalul Cornel Calotescu, fostul guvernator al Bucovinei, Sentinţele la moarte au fost schimbate în condamnări la închisoare pe viaţă, la 5 iunie 1945. (Universul, 6 iunie 1945). Macici a murit în închisoarea de la Aiud, pe 15 iunie 1950, în urma unui atac de cord. (Certificatul de deces emis de biroul primarului din Aiud, nr. 102/1950. A se vedea, de asemenea, Cotidianul Arhiva, vol. 5 nr. 3, 22 martie 1996, p. 7).

[68] Câţiva dintre evreii deportaţi din Cernăuţi şi Dorohoi au fost concentraţi la Pechora şi Tulcin. Aici “ghetoul” l-a reprezentat un fost azil de boli mintale.

[69] A se vedea raportul lui Isopescu din 13 noiembrie 1941 către guvernatorul Alexianu (Jean Ancel, Transnistria, vol. 1, pp. 155-156).

[70] Jean Ancel, “Antonescu and the Jews” în Yad Vashem Studies, vol. 23, 1993, p. 258.

[71] Jean Ancel, Transnistria, vol. 1, p. 169.

[72] Mănescu, aşa cum reiese din înregistrările procesului din mai 1945, cu studii de avocat, avea 34 de ani şi provenea din satul Ghelmegioaia, judeţul Mehedinţi (USHMM. RG 25004M, rola 20, fila 40011, vol 6).

[73] Jean Ancel, Transnistria, vol. 1, pp. 181-182.

[74] USHMM, RG 25004M, rolele 19, 20, fila 40011, vol. 6.

[75] O descriere detaliată a masacrului, reconstituită din declaraţiile supravieţuitorilor prezentate la proces, poate fi regăsită la Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, pp. 183-184 şi Jean Ancel, Transnistria, vol. 1, pp. 185-190.

[76] Jean Ancel, Transnistria, vol. 1, p. 208.

[77] Radu Ioanid, “The Antonescu Era” în The Tragedy of Romanian Jewry, pp. 185-186.

[78] Îi sunt recunoscător lui Viorel Achim pentru datele referitoare la deportarea rromilor.

[79] Estimările provin de la Institutul Central de Statistică, care a fost subordonat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, adică lui Antonescu. Directorul Institutului era Sabin Manuilă.

[80] Viorel Achim, “Deportarea ţiganilor în Transnistria”, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol. I, 2002, pp. 130-131.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem, p. 133.

[83] Ibidem, p. 132.

[84] Ibidem, p. 133.

[85] Ibidem, p. 134.

[86] Ibidem, p. 139.

[87] În memorandumul său, trimis curţii în timpul procesului, la 15 mai 1946, Antonescu a declarat 1120 de evrei comunişti deportaţi (Procesul Mareşalului Antonescu, Documente, vol. 2, ed. de Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1995, documentul nr. 20, p. 176).

[88] Evreii din România intre anii 1940-1944. Vol. II, Problema evreiască in stenogramele Consiliului de Miniştri, ed. de Lya Benjamin, Bucureşti, 1996, documentul nr 147, nota 2, pp. 462-463.

[89] Comuniştii care nu erau evrei, printre care se afla şi şeful aşa numitei “facţiuni din închisoare”, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul primului regim comunist din România, erau ţinuţi la Târgu-Jiu. În cazul comuniştilor evrei deportaţi, o excepţie a fost Iosif Chişinevski, care a rămas în Caransebeş. Născut în 1905, în Basarabia, se crede că losif Chişinevski a studiat la şcoala partidului comunist de la Moscova, în timpul anilor 1920. În 1941, el a fost arestat, acuzat a fi şeful celulei comuniste din Bucureşti, şi trimis la închisoarea din Caransebeş. Nu a fost deportat în Transnistria pentru că numai comuniştii evrei cu sentinţe mai mici de 10 ani erau trimişi acolo. Cei care aveau de ispăşit pedepse mai mari, precum Chişinevski, Simion Zeiger şi Radu Mănescu, au rămas în Caransebeş până la eliberarea de la 23 august 1944 (a se vedea Pavel Câmpeanu, “Pe marginea unei recenzii. Mistere şi pseudo-mistere din istoria PCR”. 22, nr. 34 (22-30 august), 1995, P. 12).

[90] Evreii din România între anii 1940-1944. Vol. II, Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, documentul nr. 179, p. 536.

[91] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, p. 464, nota 6. Până la 4 noiembrie 1942, 777 de evrei au fost deportaţi din judeţele Iaşi şi Timişoara, dintre care 182 care au vrut să plece în Uniunea Sovietică, 132 pentru încălcarea prevederilor referitoare la munca silnică, 452 pentru activitate comunistă şi 11 pentru convertire la
creştinism (Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu, p. 164).

[92] Alţi 523 de evrei, care au cerut repatrierea în Uniunea Sovietică după pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei, în iunie 1940, şi ale căror nume au fost găsite la legaţia sovietică din Bucureşti după retragerea reprezentanţilor sovietici, în iunie 1941, au fost deportaţi în acelaşi timp. Ultimii au fost trimişi în lagărul Slivina din judeţul Oceacov; a se vedea Matatias Саrp, Cartea Neagră.
Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, documentul nr. 238, p. 433.

[93] USHMM, RG 25004M , rola 21, fila 40011, vol. 18, p. 96.

[94] Ibidem, vol. 18, p. 94,

[95] Ibidem, vol. 18, p.97.

[96] Ibidem, vol. 18, p. 105.

[97] La 5 mai 1943, numărul deţinuţilor de la Vapniarka era de 1312, dintre care 1092 erau evrei şi 198 creştini. Ceilalţi 22 erau consideraţi criminali şi erau creştini. Dintre evrei, 835 erau bărbaţi, 136 femei, iar 5 copii. În noiembrie 1943, dintr-un total de 1312 deţinuţi, 619 erau comunişti (A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, pachetul 91, fila 569, p. 445).

[98] A se vedea mărturia de la proces, din data de 10 martie 1945, a unuia dintre prizonieri, Walter Isac (USHMM, RG 25004M, rola 30, fila 40013, voi. 6, p. 379). Deţinuţii din Grosulovo, 563 la număr, au fost trimişi sub escortă la Târgu-Jiu, în martie 1944, şi au fost eliberaţi după înlăturarea lui Antonescu, la 23 august 1944 (Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, p. 412). O parte dintre aceştia, printre care Simion Bughici şi Aurel Rottenberg (Ştefan Voicu), au ocupat ulterior poziţii ministeriale în guvernul comunist.

[99] Larry Watts, Romanian Cassandra. Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941, Boulder, Colorado, 1993, p. 362; scrisoarea trimisă de Mihai Antonescu, pe 22 iulie 1942, lui SS Hauptsturmfuhrer Gustav Richter, nu a putut fi găsită în arhive, dar sunt referiri multiple în ceea ce priveşte conţinutul ei.

[100] Ancel, DCFRJH, vol. IV, documentul nr. 65, p. 120.

[101] Ancel, DCFRJH, vol. IV, documetnul nr. 117, p. 250; Martiriul Evreilor din România, 1940-1944. Documente şi Mărturii, documentul nr. 106, p. 218.

[102] “Evacuare” a fost termenul folosit oficial pentru deportare.

[103] Ancel, DCFRJH, vol. IV, documentul nr. 119, p. 252; Martiriul Evreilor din România, 1940-1944. Documente şi Mărturii, documentul nr. 107, p. 219.

[104] Larry Watts, op. cit., p. 363.

[105] Ibidem.

[106] Christopher R. Browning, The Final Solution and the German Foreign Office. A Study of Referat D III of Abteilung Deutschland 1940-1943, New York, 1978, p. 115, citat de Larry Watts, op. cit., p. 363. Absenţa reprezentanţilor Căilor Ferate Române de la întâlnirea cu Eichmann este explicată într-un raport al directorului general al Căilor Ferate Române, generalul T. C. Orezeanu, trimis lui Antonescu la 27 octombrie 1942: Directoratul Căilor Ferate Germane “Ost-Berlin” convenise organizarea unei conferinţe, la 26 septembrie 1942, pentru a stabili trenuri speciale care să transporte evreii din România în Polonia aflată sub ocupaţie germană. Orezeanu nu a ştiut dinainte despre acest lucru şi s-a adresat Ministerului de Interne şi lui Radu Lecca, reprezentantul plenipotenţiar pentru afaceri evreieşti în România. Nici unul, a scris el, nu ştiau nimic. Orezeanu a solicitat Căilor Ferate Germane să amâne conferinţa, dar cererea lui a fost ignorată şi conferinţa s-a ţinut fără participarea unui reprezentant român. Conform informaţiilor primite de Orezeanu, la conferinţă s-a hotărît ca 280.000 de evrei să fie transportaţi cu trenuri speciale, alcătuite din 50 de vagoane de marfă şi unul de pasageri (pentru gărzi), care urma să transporte fiecare câte 2.000 de evrei pe zi. Trenurile ar fi plecat din Adjud, în sudul Transilvaniei, spre Belzec, via Orăşeni şi Sniatyn, staţia de frontieră pentru Guvernământul General (Polonia). în context, Orezeanu i-a cerut lui Antonescu instrucţiuni. Antonescu i-a răspuns printr-o notă scrisă de mână: “Cu ocazia întrunirii Consiliului de Miniştri din 13 octombrie 1942 am oprit deportarea evreilor” (Larry Watts, op. cit.,p. 364). A se vedea, de asemenea, Ancel, DCFRJH vol. IV, documentul nr. 131 (“Protokoll über die in Berlin am 26 und 28 September 1942 abgehaltene Konferenz, betreffend die Evakuierung der Juden des Generalgouvernements und die Verschickung der Juden Rumäniens in das General gouvemement-Minutes of the Conference held in Berlin 26-28 September 1942 regarding the evacuation of the Jews from the General Government and the dispatch of Jews from Romania to the General Government”), p. 256.

[107] Aşa de mare era entuziasmul lui Richter la ideea deportării evreilor români în lagărele morţii din Polonia, încât a întocmit un plan detaliat referitor la aceasta; a se vedea Ancel, DCFRJH, vol. IV, documentele nr. 96 şi 97, pp. 190-202.

[108] Evreii din România intre anii 1940-1944. Vol. II, Problema evreiască in stenogramele Consiliului de Miniştri, document nr. 147, p. 458. Cuvântul “deportare” a fost evitat.

[109] Jean Ancel “Plans for the Deportation of the Rumanian Jews and their Discontinuation in Light of Documentary Evidence (July-October 1942)”, Yad Vashem Studies, XIV (1984), pp. 388-389. Filderman a pregătit, de asemenea, un memoriu pe 22 august 1942, împotriva propunerilor de deportare al evreilor români în Polonia, dar nu este clar cui îi era adresat. Acest document oferă indicii privind planurile lui Filderman de a atenua consecinţele acestor acţiuni asupra evreilor din România; Mareşalul Antonescu a justificat deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina ca o pedeapsă pentru ostilitatea pe care aceştia ar fi manifestat-o la adresa armatei, precum şi prin necesitatea de a îndepărta elementele care prezentau risc în zona frontului, în timp ce armatele germane o justificau prin repetarea atacurilor asupra armatei germane etc. Nu numai că o astfel de acuzaţie – ca cea formulată împotriva evreilor din Basarabia şi Bucovina – nu a fost formulată la adresa evreilor din Transilvania, Banat, a celor rămaşi în Bucovina, fără a-i mai menţiona pe cei din Vechiul Regat, dar este un fapt unanim recunoscut că, în timpul cedării unei părţi a Transilvaniei şi ulterior, atât evreii din teritoriile rămase, cât – şi acesta este cel mai important lucru – şi cei din teritoriile cedate s-au comportat ireproşabil. Dacă, totuşi, România va fi pusă în situaţia de a acţiona contrar deciziei anunţate de Mareşalul Antonescu, în acel caz, ţinând cont de ceea a fost şi ceea ce urmează, este politic recomandabil ca ducerea la îndeplinire a planului să fie amânată cât mai mult posibil, iar măsurile de deportare să fie aplicate numai celor care locuiesc clandestin în România, care au fost acuzaţi de crime împotriva securităţii statului ori care s-au născut în alte regiuni decât cele revendicate de România. în nici un caz nu trebuie să fie deportaţi copiii, femeile şi bătrânii – adică persoanele sub un an şi, respectiv, peste 55 de ani. Deportarea poate fi amânată prin legalizarea emigrării, aceasta urmând a fi organizată prin agenţii demne de încredere şi cu un preaviz de câteva luni. (Vezi Ancel, DCFRJH, vol. IV, documentul nr. 69, p. 126).

[110] Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Bucureşti, 1994, pp. 252-254. Se poate ca Lecca să fi fost prezent, deşi el nu recunoaşte acest lucru.

[111] Dalia Ofer, Escaping the Holocaust, New York, 1990, p. 187.

[112] Pentru detalii referitoare la această emigrare a se vedea lucrarea Daliei Ofer, citată în nota precedentă.

[113] Acesta avea motorul vechi şi defect, o singură toaletă, cabine primitive, nu avea bucătărie, iar mâncarea era inadecvată. Echipajul bulgar nu părea să aibă cunoştinţe de navigaţie. În numai câteva ore motorul a cedat şi, o zi întreagă, vasul a plutit în derivă, până când un vas românesc a răspuns semnalului de alarmă. În schimbul unei sume de trei milioane de lei, pe care pasagerii au plătit-o în bijuterii şi bani, căpitanul a reparat temporar motorul, carc a ţinut până cînd Struma a ajuns la Bosfor, pe 14 decembrie 1941, unde s-a stricat din nou. Ziua următoare, a plutit spre un câmp de mine şi a fost remorcat de o navă turcească până la Istanbul, unde a intrat în carantină, în zorii zilei de 23 februarie, după zece săptămâni de reparaţii la Istanbul, căpitanul Strumei, de naţionalitate bulgară, a primit ordin de la grănicerii turci să pornească spre Marea Neagră. Căpitanul a refuzat, iar refugiaţii i s-au alăturat, atârnînd afară cearşafuri de pat pe care scria S.O.S.. Pe laturile vasului au scris în franceză “Imigranţi evrei ” şi “Salvaţi-ne!”. Vasul turcesc de patrulă s-a retras, revenind apoi cu 150 de poliţişti înarmaţi, care s-au urcat ia bordul Strumei şi i-au închis pe pasageri sub punte. Struma a fost remorcată şi i s-a dat drumul în mare. Înainte de ivirea zorilor, la circa şapte mile de ţărm, a fost lovită de o torpilă şi s-a scufundat. Aproape 24 de ore au trecut până când vase turceşti au sosit la faţa locului, unde au mai găsit un singur supravieţuitor, David Stoliar. Lui Stoliar i s-a permis să intre în Palestina două luni mai târziu, după ce a stat într-un spital militar turcesc. Abia după 1990, accesul la arhivele sovietice a confirmat că un submarin sovietic (SC-213, comandat de locotenentul-comandant I.V.Isaev) a confundat Struma cu un vas inamic şi a tras asupra lui. A se vedea şi Jürgen Rohwer, Die Versenkung der Jüdischen Flüchtlingstransporter Struma und Mejkure im Schwarzen Meer (Februar 1942, August 1944), Frankfurt am Main, 1965, p. 84. Întrebări referitoare la soarta Strumei au fost ridicate în Camera Comunelor, pe 4 martie 1942, de către membrii parlamentului Eleanor Rathbone şi Sidney Silverman, şi pe 11 martie, de către d-l Geoffrey Le Mesurier Mander şi d-l Daniel Lipson. În replică, Harold Macmillan, subsecretarul de stat pentru colonii, a dat o declaraţie cu detaliile menţionate mai sus. În concluzie se afirma că “Guvrenul Majestăţii Sale deplânge tragica pierdere de vieţi omeneşti care a avut loc în acest dezastru” (Parliamentary Debates. 5th series, vol. 378. Third volume of session 1941-42 (24 February-26 March 1942), Londra, 1942, coloanele 638, 1048-1049).

[114] Andreas Hillgruber, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen, 1938-1944, p. 241.

[115] Evreii din România intre anii 1940-1944, vol. IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, ed. Ion Şerbănescu, Bucureşti, 1998, documentul nr. 320, p. 359.

[116] Larry Watts, op.cit., p. 368.

[117] Larry Watts, op. cit, p. 368. Acest raport a venit din partea biroului evreiesc al Abteilung Deutschland.

[118] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, documentul nr. 336, pp. 373-374, documentul nr. 338, pp. 375-376. Lipsa de coordonare cu comitetul de emigrare al Mişcării Noului Sionism şi întârzierea obţinerii protecţiei pentru vas din partea Crucii Roşii, au dus la întârzierea plecării Bellacittei până în aprilie 1944. Alte probleme au împiedicat plecarea vasului Milka până la mijlocul lunii martie şi a vasului Maritsa până în aprilie (a se vedea Delia Ofer, op. cit, pp. 250-252).

[119] Evreii din România între anii 1940-1944, voi IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, documentul nr, 344, p. 381.

[120] Ibidem, documentul nr. 379, p. 414.

[121] Delia Ofer, op. cit, pp. 195-197; Jürgen Rohwer, Die Versenkung der jüdischen Flüchtlingstransporter Struma und Mefiure im Schwarzen Meer (Februar 1942, August 1944) pp. 87-95.

[122] Monitorul Oficial, partea I, nr. 221 din 22 septembrie 1942. Decretul-lege nr. 2786; Martiriul evreilor din România, 1940-1944. Documente şi Mărturii, documentul nr. 105, p. 218.

[123] La întrunirea Consiliului de Administraţie Internă, din 16 aprilie 1943, la care au participat ministrul de interne şi şefii poliţiei, s-a decis ca aceşti evrei să fie “eliberaţi din lagărele de muncă şi aşezaţi în regiunile din Transnistria din care fuseseră evacuaţi alţi evrei. În nici un caz nu li se va permite să se reîntoarcă în România (A.N.I.C. Ministerul Afacerilor Interne, procesul lui Ion Antonescu, dosarul 40010, voi. 8, p. 112).

[124] La 12 octombrie 1943, el a adresat un memoriu guvernului român, propunând ca evreii deportaţi să fie aduşi înapoi la domiciliul lor din România. (Matatias Саrp, Cartea Neagră, Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, documentul nr. 247, pp. 446-447).

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Matatias Саrp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944, vol. III, Transnistria, p. 410. La şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 octombrie 1942, generalul Vasiliu, subsecretar la Ministerul Afacerilor Interne, a raportat că numărul comuniştilor evrei şi al evreilor care solicitaseră repatrierea în Uniunea Sovietică, în urma anexării sovietice a Basarabiei şi nordului Bucovinei, era de 2161. Dintre aceştia, 1538 au fost trimişi în Transnistria (Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, documentul nr, 147, p. 455).

[128] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, document nr. 262, p. 296.

[129] Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România 1940-1944, vol. III, Transnistria, p. 412.

[130] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, documentul nr. 346, p. 382.

[131] Ibidem, document nr. 265, p. 298.

[132] Nehotărîrea lui Antonescu în ceea ce priveşte repatrierea este prezentată de Radu Ioanid în lucrarea sa The Holocaust in Romania. The Destniction of Jews and Gypsies under Antonescu Regime, 1940-1944, pp. 249-258.

[133] Evreii din România între anii 1940-1944, voi. IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, documentul nr. 317, pp. 356-357; a se vedea, de asemenea, USHMM, RG. 25004M, rola 30, fila 40013, voi. 6, p. 431. Un raport din 14 martie 1944 al Ministerului Afacerilor Interne menţionează următoarele cifre referitoare la evreii care se aflau în Transnistria la 1 martie 1944: 31,141 deportaţi din Bucovina; 14.683 din Basarabia; 82 din Regat; 553 concentraţi în lagărul Grosulovo-Tiraspol; 60 întemniţaţi la Râbniţa. Din totalul de 46.519, fuseseră repatriaţi în România 1974 de orfani, cu vârste sub 15 ani, astfel că numărul total era, la 01 martie, 44.545. în ceea ce-i priveşte pe cei din Bucovina şi Basarabia, 1778 de evrei proveneau din Regat şi fuseseră prinşi în
deportările din cele două provincii în 1941 (Evreii din România între anii 1940-1944, vol. IV, 1943-1944: Bilanţul Tragediei-Renaşterea Speranţei, documentul nr. 315, p. 335). Numărul celor concentraţi în Grosulovo era de 656, conform raportului Ministerului de Interne, din 14 martie 1944 (Ibidem, documentul nr. 264, p. 298, nota 1).

Dennis Deletant.

Sursă: Al III -ea Reich şi Holocaustul din România. 1940-1944. Documente din arhivele germane
Selecţia, traducerea din limba germană şi note de Ottmar Traşcă
Studiu introductiv de Dennis Deletant