NOBILII RUȘI DE ORIGINE MOLDOVENEASCĂ (I)

Se știe că nobilimea rusă era, în compoziția sa, multietnică. La aceasta contribuia, în primul rînd, faptul că, odată cu alipirea teritoriilor noi la imperiul Rus, elitele locale, de regulă, întrau a face parte din pătura privilegiată a Rusiei, sau ”contopindu-se” în ea sau păstrînd în interiorul ei starea sa de autonomie. Tocmai de aceea printre nobilii imperiului Rus noi vedem o mulțime de prinți și nobili georgieni, urmași ai cîrmuitorilor Hoardei de Aur, un grup aparte al așa numiților ”prinți tătari”, comunitatea nobilă mai mult sau mai puțin autonomă a regatului Polonez, a marelui cnezat Finlandez și ținuturilor Baltice, prinți de origine calmîcă, ostyacă, manciuriană și chiar indiană. Nu au devenit o excepție nici nobilii moldoveni, care au fost alăturați la nobilimea rusă după alipirea Basarabiei la Rusia conform condițiilor tratatului de la București din 1812.
Dar înainte să ne oprim asupra celor mai remarcabili urmași ai nobilimii basarabene în Rusia și contribuția lor în istoria și cultura rusă, trebuie să menționăm că relațiile moldo-ruse au o istorie cu mult mai îndelungată. Prima legătură dinastică al Marelui cnezat al Moscovei de pe atunci cu principatul Moldovei datează din anul 1483, pe timpul domniei lui Ivan cel Mare în Moscova și a lui Ștefan cel Mare în Moldova. Este simbolic că anume acești doi domnitori, rolul cărora în istoria țărilor lor este greu de reevaluat, s-au pomenit a fi uniți prin legături dinastice. Fiul mai mare și moștenitorul lui Ivan al III-lea, Ivan Ivanovici (”cel Tînăr, 1458-1490) s-a însurat cu fiica lui Ștefan cel Mare Elena, care în Rusia a început să fie numită Elena Voloșanca. Această căsătorie, desigur, nu a fost întîmplătoare. Ea a fost dictată nu numai de împrejurările politice, dar și de relațiile de rudenie existente: căci Elena era verișoară de-a doua cu soțul său, fiind după mama sa, Eudochia, nepoată prințesei moscovite Anastasia Vasilievna (fiică a lui Vasili I) și cneazului kievean Olelko (Alexandru) Vladimirovici, nepot al marelui cneaz al Lituaniei Olgherd. Iar nepoata lui Eudochia, soția lui Ștefan cel Mare, și, prin urmare, verișoara Elenei Voloșanca, prințesa kieveană Sofia Semionovna era soția ultimului cneaz din Tver Mihail Borisovici. Iar sora lui Mihail Borisovici Maria a fost prima soție a lui Ivan al III-lea și mama lui Ivan cel Tînăr. În așa fel legăturile genealogice ale Elenei Voloșanca cuprindeau și vița lui Ștefan cel Mare, și dinastia Ruricilor din Moscova și Tver, și dinastia lituaniană a Ghediminilor. Din căsătoria lui Ivan Ivanovici, care a murit în 1490, și a Elenei s-a născut fiul Dmitri (așa-numitul ”Dmitri Nepotul”). În februarie 1498 el a fost încoronat solemn spre domnia principatului Moscovei în Catedrala ”Adormirea Maicii Domnului” din Kremlinul moscovit cu coroana lui Monomah. Este importat să menționăm, că aceasta a fost prima ceremonie de încoronare anume în acest lăcaș sfînt și anume cu ”participarea” acestei embleme a puterii regale – de aici a pornit toată tradiția următoare a încoronărilor rusești pînă la încoronarea lui Nikolai al II-lea. Bunelul, Ivan al III-lea, intenționa să-l facă pe nepotul Dmitri moștenitor al tronului, dar acestor planuri nu le-a fost dat să se înfăptuiască. Deja în aprilie 1502 Elena și fiul său au căzut în dizgrație, iar noul moștenitor al tronului a fost numit Vasili Ivanovici, fiul mai mare al lui Ivan al III-lea din a doua căsătorie a sa cu Sofia Paleolog, viitorul Vasili al III-lea. Elena a fost acuzată de erezie, de a fi avut legături cu ereticii-”jidoviți”: însuși Ivan al III-lea, adresîndu-se lui Iosif din Voloțk, mărturisea că nora sa a fost atrasă ”în jidovie”. Elena și Dimitri au fost închiși în temniță, unde au și murit: Elena în ianuarie 1505, iar fiul ei în februarie 1509. În Kremlinul din Moscova s-au păstrat locutile lor de înmormîntare: Dmitri a fost înhumat în Caredrala Arhanghelului Mihail alături de tatăl său, iar Elena a fost înmormîntată în mănăstirea Înălțării Domnului, însă osemintele ei în 1929 au fost mutate înainte de a distruge acest lăcaș în necropola Catedralei Arhanghelului Mihail. Un monument vizibil, material al aflării fiicei lui Ștefan cel Mare în Rusia este un giulgiu cusut unic, realizat la comanda ei, – așa numitul giulgiu al Elenei Voloșanca (se păstrează în muzeul Istoric din Moscova). Pe el este înfățișat Drumul Crucii în duminica Floriilor la 8 aprilie 1498. Printre personajele care însoțesc icoana Maicii Domnului, sînt prezenți Ivan al III-lea, nepotul său Dimitri, fiul Vasili, Sofia Paleolog, precum și, după cît se pare, însăși Elena Voloșanca.

Ivan al III-lea, primul Țar al Rusiei.

”Giulgiul Elenei Voloșanca”.

Astfel, dacă nu era acest concurs de împrejurări, tronul Moscovei îl ocupau urmașii lui Ștefan cel Mare, și cine știe, nu putea parcurge oare istoria Rusiei o altă cale?
Căsătoria Elenei s-a resimțit în genealogia rusă cu încă o legătură interesantă: către fratele ei Ivan legenda genealogică stabilește proveniența viței nobile Rahmaninov, care a dat Rusiei și lumii marele compozitor. Așa că memoria istorică despre legăturile de rudenie a cnejilor moscoviți și domnitorilor moldoveni s-au păstrat în conștiința creatorilor de legende genealogice.

Sergei Rahmaninov, renumitul compozitor, urmaș al lui Ștefan?

În secolul al XVII-lea cea mai strălucită figură a relațiilor ruso-moldovenești a fost, fără îndoială, Nicolae Milescu Spătaru (1636-1706), care provenea dintr-o familie de boieri. El și-a făcut studiile la Constantinopol (Istanbul) și la Padova, în anii 1653-1671 s-a aflat în serviciul domnitorilor moldoveni și valahi, înfăptuind misiuni diplomatice la Constantinopol, Stokholm, Paris, iar în 1671 a fost trimis de către patriarhul Ierusalimului Dosoftei la Moscova și a rămas în Rusia. În Moscova Spătaru a slujit în calitate de traducător în departamentul soliilor. În anii 1675-1678 talentatul diplomat s-a aflat în fruntea soliei rusești la Pekin. Mai tîrziu a participat la Prima campanie de la Azov a lui Petru I. Nicolae Spătaru a lăsat un șir de lucrări cu caracter istoric și religios, iar în materialele jurnalului său de călătorie a descris rîurile și alte obiecte naturale ale Siberiei. Cărțile ”Jurnal de drum” (editată în 1882) și ”Listă de articole a soliei lui N. Spătaru în China” (editată în 1906) sînt primele descrieri rusești a Chinei.
În afară de cărți, un monument ”material” al activității lui Spătaru este și un minunat spinel roșu – un dar al împăratului chinez Kangxi țarului rus. Această piatră scumpă a încununat coroana împărătesei Ecaterina a II-a, renumita Marea Coroană Împărătească, iar acum face parte din cele șapte nestemate istorice al Fondului de Diamante al Rusiei. Așa că piatra preșioasă cea mai importantă a Imperiului Rus a nimerit în Rusia datorită unui originar din Moldova.

N. Milescu Spătaru

Spinelul roșu, adus de Milescu Spătaru din China, în coroana țarilor ruși.

Alt moldovan renumit care a jucat un rol important în cultura slavilor de est din secolul al XVII-lea a fost, bineînțeles, remarcabilul cleric, mitropolit al Kevului Petru Movilă (fiu al domnitorului Moldovei), însă ”muncile și zilele” lui s-au petrecut pe teritoriul Recipospolitei.
La începutul secolului al XVIII-lea și-a legat soarta sa cu Rusia familia domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir, și de atunci a început completarea periodică a nobilimii rusești cu originari din Moldova. Trebuie să menționez imediat că nobilimea basarabeană la fel, ca și cea rusă, era internațională după rădăcinile sale: în componența ei întrau neamuri de origine moldovenească, dar și grecească, tătărască, poloneză ș.a.m.d. De pildă, atît de cunoscuții nobili basarabeni Krupenski, erau de proveniență poloneză, iar cnejii Cantacuzino își trăgeau originea lor de la împărații bizantini. Printre nobilimea moldovenească aflată în slujbă rusă în primul rînd trebuiesc numite cîteva familii principești, strămoșii cărora în diferite perioade au fost domnitori ai Moldovei și Valahiei, și titlul principesc al cărora era recunoscut oficial în imperiul Rus. Iar primii după data ”plecării” în Rusia trebuie considerați prinții Cantemir.
Conform legendei, familia Cantemirilor provenea de la un renumit tătar, care s-a convertit la creștinism și s-a mutat cu traiul în Moldova în 1540. La rădăcinile tătărești indică însuși numele de familie al Cantemirilor, care ar proveni de la antroponimul ”Han Temir”. Constantin Cantemir (d. 1693) a fost un remarcabil om de stat al Moldovei, domnitor, care manevra cu dibăcie între Polonia și imperiul Otoman. Domnitori ai Moldovei au fost și ambii săi feciori: Antioh (d. 1726) și Dimitrie (1673-1723). Anume Dimitrie, domnitor talentat și erudit, a încheiat, în aprilie 1711, un tratat cu Petru I, iar după eșecul Campaniei de la Prut s-a mutat, împreună cu cîteva mii de moldoveni, în Rusia, unde în luna iunie al aceluiași an i-a fost confirmat rangul principesc cu titlul de Luminăție. Dimitrie se bucura de stima deosebită a lui Petru, el a devenit senator, sfetnic de taină, iar în timpul Campaniei din Persia a condus cancelaria de cîmp a țarului. Cantemir a lăsat un șir întreg de opere cu conținut istoric, geografic și filozofic, pentru meritele sale științifice a fost ales membru al Academiei de științe din Berlin. Prima soție a lui Dimitrie a fost Casandra Cantacuzino (d. 1713), fiică a domnitorului Valahiei, iar deja în Rusia în 1717 s-a căsătorit cu prințesa Anastasia Ivanovna Trubețkaia (d. 1755, în a doua căsătorie soție a landgrafului Ludwig von Hessen-Homburg, general-feldzeugmeister al armatei ruse). Anastasia Ivanovna avea însemnate legături de rudenie: ea era soră consangvină cu renumitul Ivan Ivanovici Bețkii, care s-a proslăvit pe timpul domniei Ecaterinei cea Mare, și care, după unele presupuneri, ar putea fi fiica lui. Din copiii lui Dimitrie Cantemir (4 fii și 2 fiice de la prima căsătorie și 2 fii și o fiică de la a doua) cel mai renumit este, bineînțeles, Antioh Dmitrievici Cantemir (1708-1744), șambelan și sfetnic de taină, care s-a proslăvit pe două tărîmuri: ca diplomat (ambasador în Anglia și Franța) și ca poet (reformator al versificației silabice). Antioh a fost unul dintre primii studenți ai iniversității academice din Petersburg, o perioadă a slujit în gardă, în renumitul regiment Preobrajenski. Printre operele sale literare sînt satire, ode, fabule, traduceri, printre care traducerea ”Conversației asupra pluralității lumilor” de Fontenelle, primul dicționar ruso-francez. La începutul anilor 1740 Antioh era cît pe ce să fie numit președinte al Academiei de științe din Petersburg.
Fiica lui Dimitrie din a doua căsătorie, Smaragda-Ecaterina (1719-1761) a fost soția cneazului Dmitri Mihailovici Golițîn (1721-1793), sfetnic titular de taină, ambasador la Viena, fondatorul spitalului Golițîn din Moscova. Portretul ei din 1759, pictat de Louis-Michel van Loo, care se păstrează la Muzeul de arte plastice ”Pușkin” din Moscova, este considerat unul din capodoperele recunoscute ale colecției.
Familia Cantemirilor a luat sfîrșit cu urmașii lui Antioh (fratele lui Dimitie) – fiul său Constantin (d. 1776), care ”ieșindu-și din minți cu ideea că el este stăpînul Moldovei și Valahiei”, a petrecut 17 ani închis în cetatea din Riga, iar fiul lui, Dmitrii Constantinovici (1749-1820) de asemenea a înnebunit. Toată averea sa el a lăsat-o în moștenire nepoatei sale de-a treilea, contesei Bulgari, însă din cauza acestei eredități s-a dezlănțuit un proces îndelungat.
Una din proprietățile Cantemirilor este foarte cunoscută în Moscova contemporană. Este vorba de Ciornaia Greazi, cumpărată de către Ecaterina a II-a și care și-a schimbat denumirea în Țarițîno.

Antioh Cantemir, fiul lui D. Cantemir, clasic al literaturii ruse.

Ecaterina, fiica lui Dimitrie Cantemir din a doua căsătorie. Renumitul tablou din muzeul ”Pușkin” din Moscova.

Alt portret al Ecaterinei Cantemir-Golițîna, pictat de J.-M. Nattier.

Maria, altă fiică a lui D. Cantemir. Se presupune cum că ea ar fi fost amanta lui Petru cel Mare.

Țarițîno, fosta reședință moscovită a Cantemirilor.

A doua familie principească naturalizată în Rusia au fost cnejii Cantacuzino. În imperiul Rus li s-a recunoscut rangul princiar în 1865 și 1892. Prinții Cantacuzino își trăgeau obîrșia de la împărații Bizanțului (acestei familii a aparținut împăratul Ioan al VI-lea, care a domnit în 1347-1354 și care mai apoi s-a călugărit, luîndu-și numele Ioasafat. Cantacuzinii bizantini aveau legături de rubedenie cu slăvitele dinastii ale Anghelosilor, Comnenilor și Paleologilor, de aceea pe blazonul Cantacuzinilor ruși erau înfățișate și blazoanele tuturor acestor familii, precum și stemele Moldovei și Valahiei. Prinții Cantacuzino propriu-ziși au provenit de la Andronic Cantacuzino, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Fiul acestuia, Toma, a fost de două ori în fruntea soliei turcești la curtea țarului Mihail Fiodorovici. Patru urmași ai lui Andronic au fost în diferite perioade domnitori ai Moldovei și Valahiei [printre care, la sfîrșitul secolului al XVII-lea unul dintre cei mai ”nefericiți” domnitori moldoveni Dumitrașco Cantacuzino]. Mutarea în Rusia a diferitor familii din neamul Cantacuzinilor s-a petrecut pe întreg parcursul secolului al XVIII-lea, începînd cu anul 1711, cînd contele Sfîntului Imperiu Roman Toma a devenit general-maior al armatei ruse [mai tîrziu a fost comandant al cetății Sf. Ana (Rostov-pe-Don)], și pînă la 1791, după încheierea Tratatului de pace de la Iași cu Turcia. Cantacuzinii susțineau Rusia în războaiele ei cu imperiul Otoman. În 1770 prințul Rodion Matveevici s-a aflat în fruntea detașamentului de voluntari în bătălia de la Cahul, iar mai tîrziu a format polcul Moldovenesc, a cărui comandant și polcovnic a devenit. Alți reprezentanți ai familiei s-au distins mai ales în domeniul militar: Nikolai Rodionovici a participat la asaltul Ismailului, în 1808-1818 a fost atamanul cazacilor de pe Bug, a avansat pînă în gradul de general-maior; Grigorii Matveevici, colonel al regimentului Preobrajenskii, a fost rănit în timpul bătăliei de la Austerlitz și a murit la Borodino; fratele lui, Gheorgii Matveevici, a participat la războialele anilor 1806-1807 și 1812-1813 contra lui Napoleon, mai tîrziu a fost comandant al Primului regiment de ulani de la Bug; Rodion Nicolaievici (1812-1880), general-maior, participant al războiului cu Turcia din anii 1828-1829, a înăbușirii răscoalei poloneze din 1830-1831 și războiului din Crimeea. Fiica lui Gheorghii Matveevici, prințesa Olga Gheorghievna Cantacuzina (1830-1903) a fost soția cunoscutului diplomat, ministrului de externe (1882-1895) Nikolai Karlovici Ghirs (1820-1895).
Rodion Nikolaevici a fost căsătorit cu Maria Alexandrovna Frolova-Bagreeva, care după mamă era nepoată a renumitului om de stat, contelui Mihail Mihailovici Speranskii. Deoarece neamul Speranskii s-a întrerupt, în 1872 unicul strănepot al său, contele Mihail Rodionovici Cantacuzin (1848-1894), sfetnic titular de stat, comis, director al departamentului treburilor duhovnicești al confesiunilor străine, a căpătat dreptul să se numească cneaz Cantacuzin conte Speranskii (cu dreptul de a transmite titlul dublu și numele de familie celui mai în vîrstă din familie). Fiul lui, Mihail Mihailovici (1875-1955) după absolvirea Corpului de paji a slujit în Regimentul de cavalerie de gardă, din 1907 – adjutantul marelui cneaz Nicolai Nicolaevici, mai tîrziu a fost general-maior, a emigrat în SUA. Cartea lui, ”Saga despre Cantacuzini-Speranskii” a fost nu demult editată în limba rusă. În 1992 la Paris a văzut lumina zilei cartea cercetătorului francez Jean-Michel Cantacuzen ”Mille ans dans les Balcans” (”O mie de ani în Balcani”), în care sînt prezentate multe materiale factologice despre istoria neamului Cantacuzinilor.

Stema familiei Cantacuzino.

Al treilea neam domnesc – prinții Mavrocordat, erau de origine grecească. Această seminție făcea parte din familiile fanariote. Strămoșul cnejilor Mavrocordat a fost negustorul din Constantinopol Nicolae Mavrocordat, care a trăit în primul pătrar al secolului al XVII-lea. Fiul lui, Alexandru (1641-1709), ambasador al turcilor la Viena, a obținut în 1698 de la sultan titlul de domnitor al Moldovei. La rîndul lor, fiul său Nicolae, nepoții Ioan și Constantin și strănepotul Alexandru (fiul lui Ioan), au fost în secolul al XVIII domnitori ai Moldovei și Valahiei. Mai tîrziu Alexandru a fugit în Rusia și a fost adăpostit de Ecaterina a II-a. Dînsului îi aparține primul proiect de eliberare a Greciei de sub oblăduirea turcească, idee care era sprijinită de împărăteasă. În 1851 și 1875 în Rusia a fost recunoscut titlul de cneji moldoveni pentru familia Mavrocordaților. Din reprezentanii acestei familii îi voi menționa pe cneazul Dmitrii Gheorghievici (1849-1917), care a slujit în marină, a fost căpitan de rangul al doilea, a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878, a fost avansat în grad de general-maior al marinei în 1913; și pe fiii lui – Gheorghii Dmitrievici (1881-1934), care în 1913 a fost numit secretar al consulatului general al Rusiei la Budapesta, după revoluție a trăit în Iugoslavia; și Nikolai Dmitrievici (1889-1918), care a slujit în marină, a participat la primul război mondial, și care a fost ucis în Arhangelsk în anii revoluției.

Stema familiei Mavrocordat.