Basarabia în anii 1917-1918 (XIV): Formarea Sfatului Țării


„Sfatul Țării” – ziarul „Organului ținutal suprem din Basarabia”

Continuare. Părțile precedente se găsesc aici

În ultimele zile de lucru al Congresului ostaşilor moldoveni din Rusia, la Petrograd a avut loc un eveniment, ce a deschis o pagină nouă în istoria Rusiei, care, în măsură mai mare sau mai mică, a influenţat asupra întregii lumi. Guvernul Provizoriu a fost răsturnat, iar la putere veniseră bolşevicii. Guvernul nou – Sovietul Comisarilor Norodnici era condus de V. I. Lenin. În noaptea de 25 spre 26 octombrie (7-8 noiembrie) 1917, Congresul al doilea din Rusia al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor a adoptat Decretul despre pace şi Decretul despre pămînt.

Acţiunea bolşevicilor n-a fost o surpriză totală nici chiar la Chişinău. Cu cîteva zile înainte de revoluţie, „Известия Кишиневского Совета…” publică corespondenţa: „Предполагающееся выступление большевиков”, în care se spunea că „viitorul apropiat, desigur, va arăta, cîtă dreptate au bolşevicii şi în ce măsură este stabil guvernul nostru, pe cine acesta are, în spatele său, la Petrograd” [1].

După revoluţie, acelaşi ziar scria: „Lupta bolşevicilor pentru putere, acţiunile înarmate ale bolşevicilor …au zdruncinat societatea, pînă în cele mai adînci temelii şi au dezmembrat-o în adepţii şi adversarii acţiunilor” [2]. Deşi, chiar de la început, ziarul aderă la aceştia din urmă, în primele zile ale lui noiembrie, a publicat pe paginile sale decretul despre pace şi pămînt [3].

Mulţi, inclusiv în Basarabia, considerau că bolşevicii nu se vor menţine la putere. „Nu există nici o îndoială că această “antrepriză” va fi lichidată repede”, afirma cu convingere, a doua zi după revoluţie, „Бессарабская жизнь” în editorialul „Выступление большевиков”. „Bolşevicii, continua ziarul, vor să intensifice artificial ritmul vieţii de stat şi să înfăptuiască ceea ce, în condiţiile real existente, este irealizabil. Acest lucru trebuie înţeles, fiindcă încercările de înfăptuire a aspiraţiilor romantice în ce priveşte realizările politice, pretutindeni şi totdeauna au fost pedepsite crunt de viaţa dură, care cunoaşte doar legile sale, nu capriciile unor oameni aparte, cu temperament politic ridicat” [4]. În aceeaşi zi, „Свободная Бессарабия”, în editorialul închinat revoluţiei din capitală, sublinia că aceasta „putea fi prevăzută” şi „fusese prevestită de mulţi”, reproşîndu-i Guvernului Provizoriu „toleranţa” de care a dat dovadă; totodată scria cu speranţă: „Noi sîntem ferm convinşi că înaintarea actuală a bolşevicilor este cîntecul lor de lebădă… şi toţi oamenii rezonabili… vor încheia între ei o alianţă sinceră şi vor da o lecţie bolşevicilor, după care nu vor mai putea înainta”. Ziarul milita pentru crearea unui guvern „capabil să acţioneze, nu să vorbească” [5].

„Известия Кишиневского Совета…”, în editorialul despre evenimentele din Petrograd, opina că puterea nouă este „încă un Guvern Provizoriu, în frunte cu V. Lenin”, numirea lui L. Troţkii în calitate de comisar norodnic pentru afacerile externe, era considerată ca începutul “celei mai perseverente activităţi pentru a pune urgent capăt războiului” [6].

Dornici de pace, soldaţii unităţilor militare, dislocate în Basarabia, salutau guvernul lui Lenin, deciziile Congresului al doilea al Sovietelor din întreaga Rusie. La 28 octombrie, comitetele regimentului 260 de infanterie în rezervă, la adunarea comună, au decis să considere răscoala de la Petrograd ca un act revoluţionar şi să adere la mişcarea revoluţionară, „deja începută, la semnalul bolşevicilor” [7].

La 4 noiembrie, comitetul regimentului 260 de infanterie în rezervă a ascultat raportul preşedintelui, ştabs-căpitanului, comunist anarhist E. Venedictov, despre evenimentele din Petrograd. Cei adunaţi au transmis „luptătorilor pentru libertate, soldaţilor şi muncitorilor din Petrograd… mulţumiri pentru noile mari realizări ale revoluţiei: guvern socialist omogen, decretul de pace, decretul despre pămînt”. Adunarea i-a cerut noului guvern să traducă în viaţă „rezonabil şi ferm” decretul despre pămînt, „să atribuie decretului importanţă şi caracter incontestabil de lege de fier a statului”, exprimîndu-şi dezacordul în legătură cu declaraţiile că „decretele sînt nişte simple hîrtii, care nu dau nimic poporului”, considerînd afirmaţiile drept „încercări necinstite de a discredita guvernul nou şi revoluţia din 14-25 octombrie, împreună cu conducătorii ei”.

Deoarece efectivul personal al regimentului era alcătuit, în majoritate, din ţărani, în rezoluţie, accentul se punea anume pe soluţionarea problemei agrare. „Inerţia şi nedorinţa de a traduce în viaţă decretul despre pămînt, se spune în aceasta, sînt echivalente cu un boicot adresat ţărănimii… se consideră trădare a principiilor democratice” [8].

La 26 octombrie au avut loc şedinţele unite ale comitetelor de companie şi regiment ale diviziilor 32 şi 165 de infanterie, a comitetului detaşamentului 16 de aeronautică (toate dislocate la nordul Basarabiei), la care participanţii şi-au exprimat susţinerea şi încrederea în puterea nouă, hotărîrea lor de a o apăra [9].

La 29 octombrie 1917, soldaţii garnizoanei staţiei Larga au trimis o telegramă de salut Comitetului militar-revoluţionar de la Petrograd, promiţînd „să se ridice toţi, pînă la unul”, în apărarea acestuia [10]. La mitingul soldaţilor garnizoanei în cauză, care a avut loc la 11 noiembrie 1917, a fost condamnată politica Guvernului Provizoriu şi susţinute hotărîrile despre putere, pace, pămînt, controlul muncitorilor etc., adoptate la congresul II din Rusia al Sovietelor [11].

La 30 octombrie, soldaţii regimentului de draguni din Novorossiisk, dislocat în satele Cubolta, Pelenia, judeţul Bălţi, discutînd evenimentele din Petrograd, au adoptat rezoluţia, propusă de fracţiunea bolşevicilor – „Pentru Puterea Sovietică” [12].

Au susţinut Guvernul Sovietic şi soldaţii regimentului 47 de infanterie în rezervă, care se afla în tîrgul Otaci şi la staţia Ocniţa. La Bălţi, la mitingul din 6 noiembrie 1917, la care au participat soldaţii garnizoanei şi orăşenii, a fost luată decizia de a susţine proletariatul din Petrograd, care a răsturnat Guvernul Provizoriu, pămîntul să fie transmis neîntîrziat, fără răscumpărare, comitetelor funciare, să fie încheiat un armistiţiu pe toate fronturile şi convocată Adunarea Constituantă în termenul stabilit [13].

Comandamentul Frontului român n-a reuşit să trimită „unităţi de nădejde” în ajutor guvernului Kerenskii, răsturnat. Împotriva unor încercări similare s-au pronunţat şi delegaţii Congresului II al soldaţilor ţărani de pe Frontul român, care a avut loc în Chişinău la 26-30 octombrie, deşi, în decizia adoptată, a recomandat tuturor soldaţilor ţărani de pe Frontul român şi ţărănimii basarabene să voteze, la alegerile în Adunarea Constituantă, pentru lista Partidului Socialiştilor-Revoluţionari [14]. Împotriva trimiterii oştirilor pentru înăbuşirea acţiunilor bolşevicilor s-a pronunţat comitetul de divizie al brigăzii 34 de infanterie în rezervă, care se afla la Chişinău [15].

N-au putut fi evitate nici zvonurile despre o ofensivă a bolşevicilor, ce se pregătea la Chişinău, stabilită, chipurile, la 7 noiembrie. Liniştind opinia publică, „Известия Кишиневского Совета…” scria: „Din informaţia pe care o deţinem, acest zvon este lipsit de orice temei şi e o născocire răutăcioasă”. Preşedintele comitetului regimentului 260 de infanterie în rezervă E. Venedictov a publicat în presă o dezminţire. El declara că „nici o organizaţie democratică nu pregăteşte asemenea manifestare, o pregătesc însă provocatorii, care îi cheamă pe toţi la acţiune, la arestarea activiştilor obşteşti şi ai membrilor comitetelor. De manifestare au nevoie numai sutele negre, pogromiştii şi provocatorii, care, pentru realizarea scopurilor lor murdare şi mîrşave, se numesc bolşevici”. E. Venedictov, în numele comitetului regimentului, a rugat comitetele de companie să-i aresteze şi să-i trimită în comitetul regimentului „pe toţi care fac apel la acţiuni, la manifestaţii, la arestarea membrilor comitetelor şi, în general, la acţiuni samovolnice”, să nu admită „nici un fel de adunări, întruniri, în cadrul detaşamentului”, iar soldaţii „să nu participe nici la mitingurile de stradă, nici la manifestaţiile”, care pot duce la vărsări de sînge. Venedictov îşi încheia cuvîntarea cu avertismentul: „Temeţi-vă de provocaţii. Slugile ţariste de la Chişinău nu dorm şi se pregătesc să atace libertatea” [16].

În cercurile publice, domina opinia că realizările revoluţiei din februarie, în Basarabia, nu sînt ameninţate de bolşevici care, din cauza numărului lor mic şi lipsa cadrelor proletare locale, nu au şanse să-şi instaureze puterea în ţinut, ci de forţele de dreapta, care vor încerca să folosească momentul critic existent, pentru a reinstaura regimul ţarist. La şedinţa din 26 octombrie a Dumei de la Chişinău, liderul Bund-ului local, membrul Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor V. Grinfeld declara: „Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor a ajuns la concluzia că nu va exista pericol din partea stîngă. În Soviet nu există elemente care aderă la Lenin şi adepţii lui Lenin nu vor avea succes în Basarabia. Pericolul ne ameninţă din partea forţelor de dreapta şi comitetul va lua toate măsurile împotriva huliganilor şi jefuitorilor” [17]. Aceeaşi opinie avea şi membrul Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor T. Cotoros, care declara, la 12 noiembrie, la adunarea funcţionarilor din instituţiile guvernamentale, obşteşti şi particulare că „Chişinăul nu trebuie sa se teamă de încercările bolşevicilor, împotriva cărora sînt luate măsuri corespunzătoare…” [18]. În acelaşi spirit, este scris şi editorialul inserat în „Известия Кишиневского Совета…”, în care se spune: “Contrarevoluţia demult aştepta şi căuta o ocazie, după insuccesul „kornilovist” şi al pogromurilor turmentate, să mai încerce, încă şi încă o dată, să se năpustească asupra revoluţiei, s-o înăbuşe, să întoarcă ţara soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor la vechea situaţie de robie, lipsită de drepturi, romanovistă… şi, desigur, contrarevoluţionarii Basarabiei vor întreprinde măsuri ştiute în această direcţie. Să fie intensificată vigilenţa, nici un fel de manifestări, cetăţeni”. Ziarul facea apel la “linişte şi stăpînire de sine” [19].

Judecind după informaţia primită din oraşele şi tîrgurile Basarabiei de către comisarul militar al guberniei N. Palcicovschi, numit în această funcţie la 20 octombrie 1917 (menşevic defensist, pînă atunci – preşedinte al Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău), situaţia, în primele zile după revoluţie, era „destul de favorabilă”, mai critică în judeţele, în care „ţăranii, împreună cu soldaţii care trec, jefuiesc conacele boiereşti, fură animalele şi uneori creează impresia tulburărilor agrare în masă” [20].

În atmosfera comparativ „favorabilă” a oraşelor, dumele locale şi consiliile, la adunările convocate urgent, îşi exprimau atitudinea, în general, negativă, duşmănoasă faţă de evenimentele de la Petrograd.

La 26 octombrie, Duma de la Chişinău a condamnat acţiunile bolşevicilor din Petrograd, care, după cum se spune în rezoluţie, „vin în contradicţie cu interesele patriei şi cu libertatea popoarelor ei”. Duma a decis unanim „să nu se supună noului guvern” şi a declarat că „numai Adunarea Constituantă poate scoate ţara din situaţia grea”. Duma facea apel la populaţie „să fie liniştită şi să dea dovadă de stăpînire de sine, pentru a evita războiul civil”.

A fost luată decizia să se înfiinţeze o comisie din 6 persoane alese, care, alături de reprezentanţii Comisariatului Guvernului Provizoriu, ai Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, şeful garnizoanei şi alte organizaţii „vor lua toate măsurile pentru apărarea oraşului şi asigurarea liniştii şi securităţii locuitorilor”. La această şedinţă, fuseseră deocamdată numiţi numai doi membri ai comisiei: liderul PNM P. Halippa şi menşevica N. Grinfeld [21].

Duma ţinea şedinţe aproape în fiecare zi. La 27 octombrie, primarul oraşului, A. Şmidt, raportînd despre situaţia din ţară, a găsit de cuviinţă să sublinieze că bolşevicii de la Odesa nu recunosc „acţiunile bolşevicilor petrogrădeni”, iar Duma de la Chişinău „nu se supune guvernului, care a fost format contrar voinţei organizaţiilor revoluţionare”. A. Şmidt s-a pronunţat împotriva creării Gărzii roşii. „Ar fi periculos, declara el, să înarmezi mulţimea, care, în orice moment, chipurile, pentru apărarea revoluţiei, se poate alătura adepţilor anarhiei, cu armele în mînă”. El a comunicat că, la apelul consiliului, se face înscrierea voluntarilor în rîndurile miliţiei, în a cărui componenţă sînt selectaţi „numai oamenii maturi, din elementele de încredere”, iar pentru întreţinerea acesteia sînt strînse donaţii de la cetăţeni. Crupenschi şi Semigradov, moşieri cunoscuţi în Basarabia, menţiona oratorul, sînt în fruntea listei persoanelor care au dat bani. Tot el a propus să fie format un comitet, din redactorii ziarelor, ca să controleze informaţiile pregătite pentru tipar, „să nu fie admise, în presă, zvonuri, ce pot dăuna revoluţiei”.

Membru al Dumei, cadetul V. Ianovschi, considera nejustificată introducerea cenzurii oficiale, fiindcă populaţia „va fi în drept să creadă că i se ascund anumite lucruri şi zvonurile vor creşte. Redactorii, declara el, ştiu singuri ce poate şi ce nu poate fi pus în circulaţie”.

Consilierul P. Sinadino a declarat că „fracţiunea creştinilor va susţine guvernul, care va da dovadă de putere fermă şi va apăra personalitatea, dreptul şi bunurile cetăţenilor”. Alt membru al Dumei, F. Stanevici, insista să fie create în oraş detaşamente de autoapărare, care să includă pînă la 10 000 de persoane.

A fost luată decizia de a forma un comitet gubernial, din 35 persoane, care ar acţiona sub lozinca: „Reţinere de la orice acţiuni, apărarea revoluţiei şi Adunării Constituante” [22].

La 29 octombrie, la şedinţa ordinară a Dumei, A. Şmidt menţiona că, în oraş, „totul este în ordine”, exprimîndu-şi convingerea că nu vor fi „nici un fel de excese”. P. Halippa a explicat, că la Chişinău trebuie să sosească un regiment moldovenesc, alcătuit din „persoane locale”, care va acorda ajutor oraşului, trimiţînd patrule” [23].

Atitudinea altor dume şi zemstve ale Basarabiei, exprimată în rezoluţiile adoptate de către acestea, nu se deosebea de poziţia Dumei de la Chişinău. Astfel, Duma orăşenească de la Orhei, la 29 octombrie, hotărăşte: „a exprima Guvernului Provizoriu încredere şi, prin toate mijloacele, a-l susţine împotriva diferitelor atentate atît din partea forţelor de dreapta, cît şi de stînga, considerînd că numai Adunării Constituante, care exprimă voinţa poporului, trebuie să-i fie transmisă deplinătatea puterii.

Duma orăşenească consideră, se afirma în continuare în rezoluţie, că încercarea bolşevicilor de a realiza lovitura de stat este uzurparea drepturilor stăpînei unice a pămîntului rus – Adunarea Constituantă a întregului popor, iar răscoala provocată numai va intensifica anarhia şi decăderea… Cu toate acestea, Duma orăşenească socoate necesară formarea unui guvern provizoriu nou, democratic, omogen, fără participarea elementelor de cenz” [24].

Sovietele Basarabiei au reacţionat diferit la trecerea puterii de la Petrograd în mîinile bolşevicilor. În legătură cu aceasta, în cadrul sovietelor, aveau loc discuţii aprinse. Prima reacţie n-a fost în folosul partidului lui Lenin. La 26 octombrie, Sovietul de la Chişinău de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor a declarat că acţiunile bolşevicilor de la Petrograd ameninţă efectuarea planificată a alegerilor în Adunarea Constituantă, de fapt, le zădărniceşte” şi acestea „convin de minune contrarevoluţiei”. Sovietul era împotriva transmiterii puterii „oricui n-ar fi, în afară de Adunarea Constituantă”, îi chema pe toţi, „indiferent de partide şi convingeri, să apere liniştea” şi, la apelul Comitetului Executiv, „să iasă în apărarea revoluţiei şi Adunării Constituante, luptînd activ cu orice manifestări” [25].

La 29 octombrie a avut loc şedinţa secţiei muncitorilor din cadrul Sovietului de la Chişinău, pentru a pune în discuţie evenimentele din Petrograd, în cadrul acesteia au fost expuse puncte de vedere divergente. Menşevicii şi eserii demonstrau „dauna distrugătoare pentru revoluţie a acţiunilor bolşevicilor” şi toată vina pentru aceasta era pusă pe seama conducătorilor bolşevici. Bolşevicii şi menşevicii internaţionalişti, dimpotrivă, afirmau că, „la înfăptuirea revoluţiei au contribuit adepţii coaliţiei, în frunte cu guvernul lui Kerenskii”, ei propuneau să fie condamnat Guvernul Provizoriu şi susţinute acţiunile bolşevicilor. Au fost prezentate pentru examinare patru rezoluţii, însă, cu majoritate de voturi, a fost adoptată propunerea bundistului V. Grinfeld, în care „răscoala bolşevicilor” era considerată o „încercare de a cuceri puterea din partea unor grupuri iresponsabile”, se atrăgea atenţia asupra necesităţii creării „unei puteri democratice”, care să ducă ţara la Adunarea Constituantă, în termenul stabilit” – organ ce ar exprima voinţa întregului popor”, chemat să „soluţioneze toate problemele grele ale vieţii ruseşti: pacea, decăderea industriei alimentare şi transportului”.

Sarcina nemijlocită pe teren a organizaţiilor revoluţionar-democratice, se sublinia în rezoluţie, este de a depune toate eforturile pentru organizarea „luptei cu încercările contrarevoluţionare care pot izbucni, a folosi răscoala bolşevicilor pentru scopurile proprii” [26].

Sovietul gubemial de deputaţi ai ţăranilor nu a adoptat o decizie specială în legătură cu evenimentele de la Petrograd, dar, conform informaţiei din presă, „dezbaterile au arătat că faţă de acţiunile bolşevicilor comitetul basarabean are o atitudine negativă”. La şedinţă, s-a dat citire telegramei Sovietului Central din Rusia de deputaţi ai ţăranilor, în care acţiunea partidului bolşevic era condamnată şi se făcea apelul de a susţine Guvernul Provizoriu. Comitetul Executiv al Sovietului a optat pentru „un minister socialist mai omogen, pentru o politică mai fermă în ce priveşte clarificarea scopurilor războiului”, pentru transmiterea „întregului pămînt comitetelor funciare” [27].

La 28 octombrie, Comitetul Executiv unit al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor din or. Bender a adus la cunoştinţa populaţiei că, avînd în vedere zvonurile alarmante şi nedeterminate din Petrograd, „a luat în mîinile sale toată puterea din oraş şi judeţ”. Şedinţa plenară a Sovietului de la Bender, cu participarea reprezentanţilor sindicatelor, administraţiei zemstvei şi celei orăşeneşti, „a aprobat unanim această putere”. S-a dat citire telegramelor despre schimbarea puterii de la Petrograd. în rezoluţia adoptată, participanţii la şedinţă au salutat Comitetul Militar-Revoluţionar şi garnizoana, ca avangardă a revoluţiei ruseşti”, ei protestau „împotriva trimiterii la Petrograd a unităţilor de pe front, pentru înăbuşirea revoluţiei” [28].

Altă poziţie avea Sovietul din Bălţi. Seara tîrziu, pe 26 octombrie, secţia militară a Comitetului Executiv a convocat o şedinţă, la care a fost adoptată unanim rezoluţia de susţinere a Guvernului Provizoriu, declarînd „contrarevoluţionare acţiunile bolşevicilor”, exprimîndu-le neîncredere şi recunoscînd Adunarea Constituantă, ca organ unic, chemat să decidă destinul ţării. S-a luat decizia să fie format „Comitetul de luptă cu anarhia şi contrarevoluţia” şi „un detaşament militar voluntar din 450 persoane”. A doua zi, secţiile Sovietului muncitorilor şi ţăranilor „s-au alăturat unanim respectivei rezoluţii” [29].

Şedinţa Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor din Bălţi, cu participarea comitetelor de regimente şi de companii ale unităţilor garnizoanei locale, a condamnat manifestarea bolşevicilor, pronunţîndu-se pentru „formarea neîntîrziată a unui guvern democratic omogen, fără reprezentanţi din partea capitaliştilor, apropiat necesităţilor sociale ale ţării, care să garanteze convocarea Adunării Constituante în termenul stabilit” [30].

În luptă intransigentă dintre adepţii şi adversarii revoluţiei din octombrie s-a desfăşurat şedinţa Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor de la Chişinău, cu participarea comitetelor de divizie, regiment şi companie ale garnizoanei locale, care a avut loc la 31 octombrie şi a fost deschisă cu citirea Decretului de pace de către bolşevicul Ia. Meleşin. Preşedintele şedinţei, eserul M. Slonim, a citit rezoluţia Comitetului Central de la Petrograd al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor despre evenimentele din capitală. A fost dată citirii şi rezoluţia menţionată, adoptată în şedinţa Sovietului din 26 octombrie.

E. Venedictov formulase în felul următor scopul adunării: „a condamna sau justifica manifestarea bolşevicilor”. El personal aproba acţiunile bolşevicilor şi învinuia Guvernul Provizoriu că „aduce opt milioane de soldaţi ruşi în jertfa capitaliştilor”. Astfel, declara el, pot proceda numai „trădătorii socialismului”. „Există o singură ieşire, conchidea Venedictov, încheierea păcii cu popoarele şi a declara război capitaliştilor”. Bolşevicii A. Volcov şi Ia. Meleşin salutau revoluţia din octombrie, ei făceau apel să nu fie condamnaţi „tovarăşii răsculaţi”, să nu se admită trimiterea trupelor de pe front în ajutor guvernului A. Kerenskii. Adversarii răscoalei, Niselison, Malinovici, C. Suhovîh-Narodin, M. Slonim, N. Grinfeld învinuiau bolşevicii „de violenţă”, de uzurparea prerogativelor Adunării Constituante, iar N. Grinfeld şi-a încheiat discursul cu cuvintele: „Jos aventurierii politici, jos şarlatanii politici”.

În urma discuţiilor, au fost propuse două rezoluţii: prima din partea social-democraţilor internaţionalişti uniţi şi a eserilor maximalişti, a cărei text fusese adoptat în ajun de către comitetul regimentului 5 Amur, dislocat la Chişinău, a doua – de către eserii defensişti.

În prima rezoluţie, care avea caracter de compromis, se afirma că evenimentele de la Petrograd sînt un rezultat al „crizei îndelungate, acutizate din cauza iresponsabilităţii guvernului şi de neglijarea de către acesta a tuturor revendicărilor democraţiei revoluţionare”, ceea ce a dus la „ciocnirea deschisă a maselor revoluţionare, soldaţilor şi muncitorilor din Petrograd cu Guvernul Provizoriu, în rezultatul căreia puterea a căzut”. Sarcina principală a momentului, se afirma în rezoluţie, este menţinerea ordinii revoluţionare şi crearea unei puteri revoluţionare omogene”, care să garanteze „lupta pentru pace, convocarea neîntîrziată a Adunării Constituante şi lichidarea contrarevoluţiei burgheze”.

În a doua rezoluţie, se sublinia că unica ieşire din situaţia creată „este formarea unei puteri democratice omogene…, care poate duce ţara la Adunarea Constituantă în termenul stabilit, sarcina principală, pe teren, consta în „menţinerea liniştii depline” şi în a rezista „tuturor încercărilor contrarevoluţionarilor de a folosi tragicul moment actual în scopuri proprii”. În rezoluţie era condamnată cu hotărîre acţiunea bolşevicilor şi se sublinia că „numai Adunarea Constituantă va putea încheia pacea”.

Pentru prima rezoluţie au votat 196 din persoanele prezente, pentru a doua – 319, s-au abţinut 3 persoane, au refuzat să participe la vot 50 persoane [31].

În rezoluţia adoptată la adunarea unită din 30 octombrie 1917 a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, împreună cu reprezentanţii comitetelor de companie şi de comandă ale garnizoanei locale, s-a făcut încercarea de a analiza cauza căderii Guvernului Provizoriu şi au fost înaintate propuneri de compromis, pentru lichidarea crizei din ţară. Evenimentele de la Petrograd erau privite ca o consecinţă „a necoinciderii activităţii ministerului de coaliţie cu interesele vitale ale revoluţiei atît în politica externă cît şi în soluţionarea problemelor de ordin intern, mai ales agrare”.

Adunarea considera că Guvernul Provizoriu de coaliţie nu trebuie apărat, fiindcă el poate duce numai la dezbinări interne”, la ciocniri între unele detaşamente ale democraţiei revoluţionare, la aprofundarea scindării în mediul acesteia, ceea ce se va solda „cu triumful reacţiunii”, revenirea la formele vechi ale vieţii de stat”. Pentru a nu admite aceasta, adunarea considera că „la etapa iniţială de existenţă a Adunării Constituante”, a cărei convocare, în termenul stabilit, trebuie asigurată, va fi foarte necesar un regim puternic, pentru a lua măsuri de pregătire urgentă a reformelor”. Pentru restabilirea unităţii de acţiuni a forţelor revoluţionar-democratice, se afirma în rezoluţie, „trebuie să fie revăzute, din temelii, relaţiile curentelor revoluţionare, în scopurile colaborării, cu cedări reciproce în ce priveşte problemele tactice discutabile”. În acest scop a fost înaintată propunerea să fie convocat neîntîrziat congresul reprezentanţilor tuturor organizaţiilor revoluţionar-democratice, inclusiv „administraţiile înnoite ale zemstvelor şi oraşelor, pentru reexaminarea problemei puterii şi crearea unui guvern democratic omogen, responsabil în faţa organelor democraţiei revoluţionare”. Congresul solicita „luarea, pe teren, a tuturor măsurilor, pentru a
nu admite manifestările contrarevoluţionare” [32].

Conform deciziei Dumei de la Chişinău din 26 octombrie, în oraş, a început să activeze Comitetul Militar-Revoluţionar, creat în legătură cu evenimentele de la Petrograd. La şedinţa prezidată de praporşcicul T. Cotoros au fost examinate măsurile „de asigurare a ordinii şi liniştii” în oraş. S-a luat decizia: CMR de la Chişinău să fie considerat „gubernial, iar împuternicirile acestuia – extinse în toată Basarabia”. În componenţa comitetului au intrat: din partea Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor – 6 persoane, din partea Comitetului Executiv gubernial unit al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor şi a Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor – 6, din partea Dumei de la Chişinău şi zemstvei guberniale – 5, din partea partidelor socialiste – cîte o persoană şi din partea Congresului militarilor moldoveni – 6 persoane. În comunicatul inserat în ziar se spunea: „Comitetul este înfiinţat pentru asigurarea liniştii în gubernie, pentru alegerile în Adunarea Constituantă şi trebuie să funcţioneze pînă îşi începe activitatea Adunarea Constituantă”. În componenţa CMR gubernial urmau să-şi trimită reprezentanţii comitetele militar-revoluţionare ale oraşelor basarabene, în total din componenţa acestuia trebuiau să facă parte 35 persoane [33].

Din partea partidelor socialiste, în componenţa CMR au intrat: reprezentanţii Comitetului gubernial al socialiştilor-revoluţionari, ai comitetului unit al PSDMR menşevist şi Bund-ului, ai comitetului unit al organizaţiei de la Chişinău a Partidului Social-Democrat din Rusia al bolşevicilor şi menşevicilor internaţionalişti.

În numele comitetului basarabean pentru apărarea revoluţiei şi a partidelor socialiste enumerate mai sus, la Chişinău au fost difuzate populaţiei foi volante, în care erau dezminţite „zvonurile obscure, răspîndite de persoane cu intenţii duşmănoase” despre „acţiunile armate”, care erau pregătite în oraş şi se sublinia că „orice manifestări similare se vor confrunta cu rezistenţa solidară din partea întregii democraţii revoluţionare” [34].

La 3 noiembrie, au avut loc alegerile prezidiului Comitetului Revoluţionar. Preşedinte devine praporşcicul eser Mehanoşin, membri – A. Zelveanschi, I.Garcavîi, Gulbinschi, A. Grinştein, С. (I.) Galiţchi, I. Păscăluţă, Cernosotenţev. La prima şedinţă a prezidiului este luată hotărîrea „ să fie organizate pe teren celule ale Comitetului revoluţionar, pentru o legătură mai strînsă cu toată gubernia…”, acestea urmau să trimită cîte un reprezentant în comitetul revoluţionar gubernial, cu excepţia reprezentanţilor de la Bălţi şi Bender, care sosiseră deja [35].

A fost publicat un comunicat („К сведению населения Бессарабии”), în care aducea la cunoştinţă că la 4 noiembrie a început să activeze în or. Chişinău Comitetul basarabean pentru apărarea revoluţiei şi Adunării Constituante”, care „şi-a asumat controlul suprem în gubernie în chestiunile politice, administrative şi economice…”

„În scopul unei activităţi mai productive”, în componenţa comitetului au fost create trei secţii: politică, economică şi administrativ-obştească [36].

Aflarea bolşevicilor locali în componenţa organului, a cărui majoritate de membri erau adversarii înverşunaţi ai răscoalei din octombrie şi ai guvernului lui V. Lenin, poate fi explicată prin activizarea, în legătură cu evenimentele de la Petrograd, a forţelor de dreapta (monarhiştii, sutele negre etc.), care prezentau un pericol pentru toţi membrii comitetului de apărare a revoluţiei şi Adunării Constituante. Despre existenţa pericolului scriau multe ziare. Astfel, în editorialul inserat în „Известия Кишиневского Совета…” din 9 noiembrie citim: „Huliganismul creşte, devine obraznic, feroce… în forme diferite, sub drapele diferite. Huliganismul stradal este aceeaşi forţă contrarevoluţionară obscură, susţinută şi dirijată de căpeteniile pogromurilor contrarevoluţionare, de haitele sutelor negre, de banda agenţilor „demascaţi”, a jandarmilor şi gardienilor. Această forţă ameninţă revoluţia şi orînduirea revoluţionară, liniştea publică, cursul firesc al vieţii social-politice şi, prin urmare, în zilele noastre – desfăşurarea normală a campaniei preelectorale, iar în zilele apropiate – alegerile în Adunarea Constituanta” [37].

Pe fundalul înrăutăţirii situaţiei maselor, creşterii criminalităţii, a campaniei de instigare, susţinută de presa de dreapta, care pentru toate nenorocirile şi greutăţile poporului dădea vina pe democraţi, nu era exclusă eventualitatea restaurării regimului vechi.

Aceste temeri, rezultate din evaluarea situaţiei din ţară, au fost expuse şi în telegrama preşedintelui Rumcerod-ului eser, menşevistul Naumov, expediată la Chişinău, în care se spunea: „în momentul actual atît de periculos, cînd in ţară creşte mişcarea contrarevoluţionară, care se străduie să folosească nemulţumirea maselor, cauzată de dezastrul din sectorul alimentar, cînd destinele revoluţiei sînt în pericol de moarte şi toate eforturile democraţiei trebuie orientate spre convocarea oportună a Adunării Constituante, care trebuie să soluţioneze problemele războiului şi păcii şi pe cele ale viitoarei orînduiri a Republicii Ruse, orice manifestări nu pot şi nu trebuie admise, deoarece vor fi folosite de forţele duşmănoase în scopuri contrarevoluţionare…”

Harito, comisarul districtului militar Odesa, a considerat necesar să informeze Chişinăul că la Odesa a fost organizat un comitet revoluţionar, cu participarea bolşevicilor şi, „avîndu-se în vedere… eventualitatea existenţei pogromurilor şi acţiunilor contrarevoluţionare, bolşevicii se abţin de la manifestări, toţi sînt convinşi de necesitatea menţinerii ordinii” [38].

Nu este exclus că tovarăşii de partid din Chişinău au decis să urmeze exemplul bolşevicilor din Odesa.

Însă, probabil, atitudinea bolşevicilor de la Chişinău faţă de evenimentele din ţară şi din Basarabia, aflarea lor în componenţa CMR gubernial, a cărui membri, în majoritate, împărtăşeau convingeri antibolşevice, nu poate fi explicată numai prin pericolul de dreapta şi urmarea exemplului Odesei. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că ei făceau parte din organizaţia unită a menşevicilor internaţionalişti, care, cu anumite rezerve, aprobau revoluţia şi criticau unele acţiuni ale bolşevicilor de la Petrograd.

Astfel, revenind din Petrograd, deputatul congresului II al-Sovietelor din Rusia din partea Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, social-democratul internaţionalist I. Godunov, în cuvîntările sale la mitingurile şi adunările din Chişinău, Hînceşti, precum şi din presă, condamna politica Guvernului Provizoriu răsturnat şi recunoştea caracterul legitim al deciziilor Congresului II al Sovietelor, cu toate acestea considera că „vina incontestabilă şi grea a bolşevicilor este că revoluţia a fost înfăptuită în spatele congresului, astfel încît congresul a fost pus în faţa faptului împlinit”. Dar tot el menţiona că situaţia, „la momentul revoluţiei, era atît de tensionată, încît dacă nu ar fi fost acţiunile bolşevicilor, ar fi urmat, de la o zi la alta, manifestarea contrarevoluţiei” [39].

Nici în rîndul bolşevicilor, după cum se ştie, nu exista unitate de opinii asupra acţiunilor tovarăşilor lor de partid de la Petrograd. Mulţi dintre ei împărtăşeau punctul de vedere dominant că numai Adunarea Constituantă era în drept să decidă destinele ţării, să determine viitoarea cale de dezvoltare, în rezoluţia Congresului Extraordinar al fracţiunii bolşevicilor de pe Frontul român, organizat la începutul lui noiembrie, în legătură cu evenimentele din Petrograd, a fost condamnată şi considerată „inadmisibilă” acapararea puterii cu forţa armată de către bolşevici în ajunul alegerilor în Adunarea Constituantă. Congresul s-a pronunţat pentru formarea unei puteri democratice omogene, care să aibă ca scop convocarea Adunării Constituante „în termenul stabilit”. Înfiinţarea acestei puteri noi, se spune în rezoluţie, „trebuie încredinţată Comitetului de salvare a patriei, completat cu reprezentanţii bolşevicilor”. Pînă la convocarea Adunării Constituante, puterea „trebuie să ia cele mai hotărîte măsuri pentru realizarea păcii democratice, pentru democratizarea întregii activităţi diplomatice, publicarea tratatelor secrete şi declararea lor ca fiind nule, publicarea decretului de transmitere a pămîntului în mîinile poporului, prin intermediul comitetelor funciare, introducerea controlului muncitorilor asupra transportului, industriei alimentare şi consumului, anularea tribunalului militar de campanie, încetarea prigonirii presei socialiste de stînga şi persecuţiilor pentru convingerile politice şi agitaţie, democratizarea armatei în baza principiilor proclamate la primul congres al Sovietelor, luptă decisivă cu pogromurile şi, în general, cu contrarevoluţia” [40].

Atitudinea faţă de Răscoala din octombrie şi faţă de Sovietul Comisarilor Norodnici (Sovnarkom) a cauzat dezbinarea organizaţiei locale a socialiştilor-revoluţionari, cel mai influent partid din Basarabia. Liderii şi majoritatea membrilor organizaţiei aveau o atitudine foarte negativă faţă de bolşevici şi Sovnarkom. La mitingul organizat la 2 noiembrie de către Comitetul gubernial basarabean al Partidului Socialişilor-Revoluţionari în sala arhiplină a circului chişinăuean „Expres”, Mehanoşin, Suhovîh, Slonim ş. a. vorbeau despre „nesăbuinţa răscoalei bolşevice”, despre utopia ideii „revoluţiei sociale în Europa”, acuzau bolşevicii, care recurgeau la „instinctele oarbe ale maselor neştiutoare de carte”, de „dezlănţuirea războiului intern”, declarînd decretele acestora „lozinci pe hîrtie”, iar pe bolşevici – înăbuşitori ai „libertăţii gîndului” etc. M. Slonim şi-a încheiat astfel cuvîntarea: „Primul capitol al răscoalei bolşevice este ultimul capitol al revoluţiei”.

La 14 noiembrie 1917 a avut loc adunarea generală a organizaţiei esere din Chişinău, la care M. Slonim, în raportul despre momentul curent, a vorbit despre dezbinarea din rîndurile unor organizaţii din Rusia, despre poziţia antibolşevistă a Comitetului Central al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari, despre colaborarea aripei stîngi a partidului cu bolşevicii. Cu 52 de voturi „pentru” şi 3 „împotrivă”, adunarea a adoptat o rezoluţie, în care Sovnarkom-ul este numit „guvernul unui grup de persoane iresponsabile, care au pus mîna pe putere, pe calea violenţei”, care nu trebuie susţinut şi împotriva politicii sale, „dăunătoare pentru patrie şi revoluţie”, trebuie să lupte, nu să le acorde susţinere. Adunarea şi-a exprimat protestul împotriva „sistemului revoltător al terorii politice şi a celui de urmărire, folosit de bolşevici”. Organizaţia eseră de la Chişinău considera că unica ieşire din impasul creat este „înlocuirea imediată a puterii bolşevicilor cu un guvern socialist omogen”, din care bolşevicii, ca „instigatori ai războiului civil din ţară”, pot face parte „numai personal”, nu ca partid [41].

Congresul III gubernial al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari, care şi-a deschis lucrările la 18 noiembrie, a susţinut şi, de fapt, a repetat decizia organizaţiei de la Chişinău [42].

Un grup de eseri de stînga, membri ai Comitetului Executiv de la Chişinău al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, care erau la evidenţă în organizaţia orăşenească locală a socialiştilor-revoluţionari (Gusarev, Denisov, Constantinov, Burulin, Sahovaler, Cernobrovţev, Evstigneev) au anunţat că nu susţin rezoluţia din 14 noiembrie şi ies din rîndurile partidului. Ei militau pentru „crearea puterii socialiste omogene, de la bolşevici pînă la socialiştii norodnici, cu condiţia să propună neîntîrziat pace democratică ţărilor beligerante, punerea pămîntului, fără tergiversare, la dispoziţia comitetelor funciare, stabilirea controlului asupra industriei şi convocarea Adunării Constituante în termenul stabilit” [43].

În condiţiile confruntării şi divergenţelor interne, fiecare partid, fracţiune, organizaţie se străduia să promoveze politica sa, care să corespundă viziunilor, intereselor proprii etc. În întreaga ţară, ca şi în Basarabia, “situaţia politică continua să fie instabilă, complicată”, aceasta era concluzia făcută de „Известия Кишиневского Совета…” în articolul redacţional din 5 noiembrie 1917.

În situaţia creată, activiştii mişcării naţionale au decis să accelereze traducerea în viaţă a deciziilor Congresului ostaşilor moldoveni referitoare la autonomia Basarabiei, mai ales că situaţia favoriza acest lucru: în capitală se desfăşura lupta pentru putere între partide şi clase, în Basarabia, mulţi adversari de ieri ai autonomiei teritorial-politice, îngroziţi de venirea la putere, în Peterburg, a bolşevicilor, au început a se gîndi cum să se detaşeze de Centrul bolşevic.

A fost creat biroul de organizare a Sfatului Ţării (preşedinte V. Ţanţu, locţiitorii preşedintelui – G. Pîntea, V. Zubac, secretar Şt. Holban), care îşi desfăşura activitatea în clădirea gimnaziului 3 de băieţi, în apartamentul directorului (pe strada Sadovaia) [44]. Biroul a decis să mărească numărul membrilor organului respectiv pînă la 150 persoane (plus alte 10 locuri, rezervate moldovenilor transnistreni), din care 105 de locuri să revină delegaţilor de naţionalitate moldovenească, adică 70% din componenţa viitorului Sfat al Ţării. Pentru a stabili, în procente, raportul populaţiei moldoveneşti şi nemoldoveneşti, organizatorii Sfatului Ţării au folosit datele din harta etnografică, alcătuită de A. Nour şi editată în România în 1916. Anticipînd, vom spune că reprezentanţii minorităţilor naţionale erau categoric împotriva respectivei repartizări a locurilor. Ei considerau că, deoarece la sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX, nu au avut loc colonizări în masă a Basarabiei, la baza calculării numărului populaţiei din ţinut, în întregime, şi a populaţiei de diferite naţionalităţi trebuie folosite datele Recensămîntului populaţiei din Rusia din 1897, la care să fie adăugate cifrele sporului natural al populaţiei, care, conform datelor Comitetului gubernial de statistică, alcătuia 1,6 % sau 16 oameni la 1000 de locuitori. în baza acestei metodici de calcul erau prezentate următoarele date: moldovenii constituiau – 1.270.400 sau 47,58%; ucrainenii – 527.300 sau 19,75%; evreii – 314.800 sau 11,79%; ruşii – 214.900 sau 8,05%; bulgarii – 142.300 sau 5,33%; nemţii – 83.000 sau 3,11%; găgăuzii – 78.000 sau 2,95%; polonezii – 16.000 sau 0,60%; ţiganii – 12.000 sau 0,45%; grecii – 3.800 sau 0, 14%; armenii -2.900 sau 0,11%; alte naţionalităţi – 3.800 sau 0,14% [45].

La 2 noiembrie biroul de organizare a repartizat minorităţilor naţionale 36 de locuri în Sfatul Ţării şi 12 locuri necompletate de Congresul ostaşilor moldoveni. Acestea din urmă au fost împărţite astfel: Organizaţiei din Odesa – 4, Frontului român -3, Sovietului Moldovenesc Central de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor – 3, Comitetelor de la Sevastopol şi Novogheorghievsk – cîte unul [46].

La 4 noiembrie, biroul de organizare a format o comisie, din care făceau parte I. Inculeţ, P. Erhan, Th. Ioncu, I. Buzdugan şi P. Halippa, care avea sarcina să pregătească, fără să încalce raportul procentual, stabilit pentru naţionalităţi, „proiectul de repartizare a locurilor în Sfatul Ţării, între organizaţiile, care susţin platforma federativ-democratică” [47]. Comisia urma să stabilească nu numai numărul delegaţilor pentru fiecare organizaţie şi partid, dar şi naţionalitatea acestora.

În rezultatul activităţii respectivei comisii, la 6 noiembrie biroul de organizare a aprobat definitiv următoarea „listă-schemă” de repartizare a locurilor în Sfatul Ţării, între naţionalităţi, partide şi instituţii [48]:

TABEL

În procesul-verbal al şedinţei biroului de organizare, întrunită pentru aprobarea listei-schemă, alcătuită de comisie, a fost făcută o precizare: „a considera de competenţa Sfatului Ţării, în ultima instanţă, să confirme lista – s-o accepte sau s-o schimbe parţial, dacă vor apărea date statistice mai exacte” [49].

Precizarea a fost făcută evident pentru persoanele nemulţumite de repartizarea făcută de biroul de organizare. Nu este greu de observat că în tabelul-schemă ruşii, spre deosebire de alte naţionalităţi care locuiesc în Basarabia, erau admişi în Sfatul Ţării doar ca reprezentanţi ai unor partide şi organizaţii, nu ca grup etnic. Comisia nu a distribuit cele 36 locuri în Sfatul Ţării, conform principiului reprezentării proporţionale a minorităţilor naţionale, în dependenţă de numărul uneia sau altei naţionalităţi în gubernie. Astfel, de exemplu, găgăuzii, grecii, armenii, polonezii au primit cîte un loc, deşi numărul găgăuzilor, în Basarabia, depăşea numărul armenilor de 26 de ori, a grecilor – de 20 de ori, a polonezilor – de 5 ori. Nemţilor şi bulgarilor li s-au repartizat cîte 2 locuri, deşi bulgarii îi depăşeau după număr de 1,7 ori pe nemţi. Din 13 delegaţi ai oraşelor din Basarabia 8 (sau 61 %) urmau să reprezinte naţionalitatea moldovenească, deşi, după cum se ştie, populaţia moldovenească, în oraşe, alcătuia un procent neînsemnat. Partidului cel mai influent în Basarabia – eserii, pentru care în Adunarea Constituantă au votat 31,2 % din participanţii la alegeri, i s-a acordat un singur loc în Sfatul Ţării, în timp ce PNM, care acumulase la scrutin numai 2,2 % voturi, a primit 4 locuri. Cîte un loc, ca şi eserii, au obţinut societăţile puţin cunoscute sau totalmente necunoscute ale intelectualilor, liga femeilor, iar colegiul juriştilor, angajaţii din comunicaţii – chiar cîte 2 locuri.

După cum era de aşteptat, respectiva repartizare a mandatelor a provocat nemulţumiri. Deja am vorbit despre critica expusă, în această privinţă, în articolele lui A. Boldur, care răsuna la adunări, în presă, iar, mai tîrziu, şi de la tribuna Sfatului Ţării.

La 6 noiembrie, după aprobarea de către comitetul de organizare a listei-schemă, în scopul „pregătirii proiectului organizării administrative a Sfatului Ţării”, comisia formată din cinci membri a fost extinsă, în componenţa ei fiind incluşi şi Cojocari, Curdinovschi, Codreanu, Suruceanu [50].

La 8 noiembrie începe expedierea invitaţiilor pentru organizaţiile şi partidele indicate în lista-schemă, cu rugămintea de a trimite, „în cel mai scurt termen”, „deputaţii aleşi”. În invitaţie se sublinia că Sfatul Ţării este format, în corespundere cu deciziile „Congresului Basarabean al Sovietelor, gubernial şi judeţene, de deputaţi ai ţăranilor din 1-2 octombrie 1917, a congresului Uniunii asociaţiilor basarabene de creditare, de împrumut şi economie din 27 septembrie 1917; a Primului congres al ostaşilor moldoveni din 20-27 octombrie 1917, pentru pregătirea şi traducerea în viaţă a autonomiei Basarabiei.” În continuare în document se sublinia că, în conformitate cu rezoluţiile congreselor indicate, Sfatul Ţării este organizat după următoarele principii:

“1. Sfatul Ţării este Organul Suprem Ţinutal al Basarabiei Autonome pînă la convocarea Adunării Constituante, în baza alegerilor proporţionale, universale, egale, directe şi secrete.

2. Sfatul Ţării, recunoscînd de bază principiul orînduirii federative a Republicii Democratice Ruse, este constituit din reprezentanţii democraţiei, pe principiul reprezentării proporţionale” [51].

A doua zi, prin intermediul presei, biroul de organizare a propus „tuturor organizaţiilor obşteşti, naţionale şi politice, precum şi administraţiilor orăşeneşti şi de zemstvă să aibă grijă să fie aleşi cît mai curînd reprezentanţii în Sfatul Ţării” [52].

La 10 noiembrie, biroul de organizare a decis să stabilească prima şedinţă a Sfatului Ţării la 21 noiembrie 1917, cu condiţia că se vor aduna la Chişinău 100, adică 2/3 din delegaţi, în caz contrar, aceasta va fi amînată pe 26 noiembrie. Fusese pregătit scenariul deschiderii Sfatului Ţării (componenţa prezidiului, parada trupelor, procesiunea festivă, după paradă, în sala Adunării Eparhiale etc.) [53].

La 11 noiembrie, comitetul de organizare a repetat, prin intermediul presei, apelul adresat tuturor partidelor, organizaţiilor, societăţilor obşteşti „de a urgenta alegerile reprezentanţilor în Sfatul Ţării al Basarabiei, conform circularei trimise” şi a comunicat suplimentar că, „pînă la deschiderea Sfatului Ţării, deputaţii aleşi intră în componenţa biroului de organizare şi participă la activitatea acestuia” [54]. Dar la acea dată, nici organizaţiile moldoveneşti nu îşi aleseseră toţi reprezentanţii, în special ţăranii moldoveni, cărora li se repartizaseră 30 de locuri.

Deocamdată, în cercurile publice se duceau discuţii aprinse în jurul deciziilor Congresului ostaşilor moldoveni despre autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării. La 2 noiembrie, la şedinţa Dumei de la Chişinău, primarul oraşului, vorbind despre conţinutul deciziilor congresului, declara: „Deoarece administraţia orăşenească va fi nevoită curînd să vină în contact cu acest organ nou de conducere, chestiunea trebuie examinată urgent, în dumă”. El a propus fracţiunilor să-şi expună ideile [55].

Cu alarmă evidentă au primit vestea autonomiei Basarabiei funcţionarii ruşi din instituţiile Ministerului Afacerilor Externe. La 6 noiembrie are loc adunarea delegaţilor uniunii funcţionarilor instituţiei, în legătură cu evenimentele de la Petrograd, la care a fost prezent locţiitorul comisarului gubernial al Guvernului Provizoriu în Basarabia, I. Inculeţ (tot el şi membru al comitetului de organizare a Sfatului Ţării). Conform informaţiei din presă, „laitmotivul discursurilor tuturor persoanelor prezente a fost atitudinea categoric negativă faţa de aventura bolşevică”, în rezoluţia adoptată se spunea că „funcţionarii instituţiilor Ministerului/Afacerilor Interne, pînă la alegerea noului guvern central, nu recunosc nici un fel de putere, în afară de puterea stabilită de Guvernul Provizoriu”.

La adunare una din funcţionare (doamna Nichiforov) a întrebat ce măsuri va lua uniunea, dacă autonomia Basarabiei va fi tradusă definitiv în viaţă „şi, în rezultat, naţionalitatea moldovenească dominantă în ţinut îi va înlătura din instituţii pe toţi funcţionarii ruşi”? La această întrebare a răspuns I. Inculeţ, care s-a grăbit să-i liniştească pe cei prezenţi. El, după cum se sublinia în reportajul de la această adunare, inserat în ziar, „că a confirmat tendinţa spre autonomia Basarabiei există într-adevăr, dar ea nu este în detrimentul altor naţionalităţi, care populează Basarabia. Autonomia Basarabiei nu înseamnă separarea absolută de Rusia, ea reprezintă alt regim. Conform acestuia, organele de conducere a ţinutului sînt formate în urma alegerii lor de către popor, pe teren, în locul funcţionarilor, trimişi pînă acum din Petrograd. Autonomia Basarabiei, preciza Inculeţ, nu poate şi nu va fi înfăptuită în mod samovolnic, ea trebuie sancţionată de Adunarea Constituantă. De aceea autonomia Basarabiei va fi realizată, probabil, nu mai curînd decît peste un an, dar şi după aceasta funcţionarii din instituţiile guvernamentale, probabil, nu vor fi înlăturaţi, lor li se va oferi posibilitatea de a-şi aplica cunoştinţele şi a munci, cu atît mai mult că vom avea nevoie de lucrători inteligenţi. Cît priveşte Sfatul Ţării, acesta se va ocupa de pregătirea materialelor pentru Adunarea Constituantă şi pentru autonomia Basarabiei. Declaraţia domnului Inculeţ, concluziona corespondentul, a mulţumit pe deplin adunarea” [56].

În perioada de activitate a biroului de organizare a Sfatului Ţării a avut loc un eveniment, care a influenţat situaţia din Basarabia. La 7 noiembrie, la Kiev, a fost dată citirii “Universal”-ul 3 al Radei Centrale, în care se proclama formarea Republicii Democratice Ucrainene, în componenţa Republicii Federative Ruse. În acest document erau precizate guberniile, care intrau în componenţa Ucrainei: Kiev, Podolia, Holmsk, Cernigov, Poltava, Harkov, Ecaterinoslav, Herson şi Tavria, cu excepţia părţilor neucrainene şi cu alipirea teritoriilor ucrainene din alte gubernii” [57].

Basarabia nu era menţionată în “Universal”, dar clauza referitoare la “teritoriile ucrainene din alte gubernii” nu excludea posibilitatea de a pretinde unele teritorii ale guberniilor învecinate.

Îndată după proclamarea Republicii Ucrainene au fost expediate telegrame tuturor unităţilor ucrainene de pe front şi din spatele frontului, în care li se aducea la cunoştinţă formarea guvernului Republicii Ucrainene, condusă de Secretariatul general şi se sublinia că „adresările către armată ale comisarilor norodnici de la Petrograd, precum Lenin şi alţii”, care nu sînt recunoscuţi de Ucraina, nu trebuie executate. În continuare, se preciza că Secretariatul general al Republicii Ucrainene duce tratative cu alte regiuni ale Rusiei, pentru formarea unui guvern central din reprezentanţii naţionalităţilor şi ai democraţiei revoluţionare, care „poate fi singurul în drept să înceapă tratativele de pace” (era vorba despre tratativele de la Brest-Litovsk cu blocul austro-german). Între Rada Centrală şi Guvernul Sovietic au existat, chiar de la bun început, relaţii încordate, ostile [58].

Organizaţiile naţionale moldoveneşti reacţionează cu satisfacţie la vestea formării Republicii Ucrainene. La 9 noiembrie, şedinţa Comitetului Executiv al Sovietului de la Odesa l-a împuternicit pe preşedintele E. Cateli să felicite „ucrainenii cu proclamarea republicii” [59].

Din Crimeea la adresa Radei Centrale, „în numele tuturor moldovenilor Flotei Mării Negre şi ai garnizoanei Sevastopol”, a fost expediată o telegramă de salut, cu următorul conţinut: „Din tot sufletul, dorim ca Republica Populară Ucraineană să prospere şi să trăiască veşnic, ca poporul ucrainean, frate, obţinînd „Pămînt şi Libertate” să le ţină bine în mîinile sale şi să nu le scape niciodată.

Sîntem ferm convinşi că toate popoarele Rusiei, ca fraţi drepţi, vor locui împreună în prietenie.

Sîntem ferm convinşi că toate popoarele, care locuiesc în Patria noastră Rusia, ca fraţi drepţi ai unei singure mame, vor trăi în pace şi prietenie.

Sîntem ferm convinşi că Republica Populară Ucraineană, care a reuşit să consolideze realizările revoluţiei, va susţine şi va ajuta alte popoare ale mamei noastre Rusia să consolideze realizările Revoluţiei.

Trăiască Republica Populară Ucraineană!

Trăiască Republica Federativă Democratică Rusia!” [60].

La Chişinău, cu semnătura lui V. Ţanţu, a fost transmisă pentru presă următoarea declaraţie: „Biroul de organizare a Sfatului Ţării al Basarabiei, cu sentimentul unei bucurii profunde, a primit vestea despre proclamarea Republicii Ucrainene.

Naţiunea moldovenească vede în aceasta o garanţie a bunăstării popoarelor marilor state unite ale Europei de Răsărit” [61].

E greu de spus ce sens au pus autorii declaraţiei în formularea „statele unite ale Europei de Răsărit”. Ziarul „Свободная Бессарабия”, în editorialul său, a văzut în respectiva formulare o încercare de a înlocui numele Rusiei, „de a-l şterge din uzul intern”. „Tot mai des se aude groaznica, ruşinoasa şi criminala frază – „e o ruşine să fii rus!”, scria ziarul [62].

În acelaşi număr este tipărită informaţia că „la congresul ucrainean de la Kiev, a fost pusă problema formării republicii Cernomorsk”, în a cărei componenţa “trebuia să intre Ucraina, Moldova şi Crimeea”, chipurile, „în această problemă se duc tratative” şi chiar „a fost luată decizia ca Odesa să fie numită capitala viitoarei republici” [63].

N-am reuşit să găsim documente despre tratativele în cauză. Nici în presă nu s-a scris despre aceasta.

Între timp la Chişinău aveau loc în grabă pregătirile pentru deschiderea Sfatului Ţării. Pentru aceasta, au trebuit să fie depăşite multe greutăţi şi obstacole. Pentru organizarea paradei trebuiau formate urgent unităţi militare. Am menţionat deja că toate speranţele se îndreptau spre transferarea regimentului 40 moldovenizat de infanterie în rezervă şi a altor unităţi din Odesa la Chişinău. După cum le comunica combatanţilor săi, la sfîrşitul lui octombrie I. Ignatiuc, membru al Comitetului Central Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, delegat din partea organizaţiei de la Sevastopol, „regimentul 40 n-a fost de acord să fie transferat la Chişinău, dar, adăuga el, situaţia nu este critică, pentru că ne dau inventar pentru un regiment aici, pe teren” [64].

Pe lîngă biroul de organizare a fost creat Comisariatul militar principal moldovenesc, care a anunţat, în presă, că „i s-a încredinţat administrarea tuturor chestiunilor care vizau organizarea şi structura forţelor militare din Basarabia” şi a ordonat să fie transferate urgent la Chişinău „toate formaţiunile militare moldoveneşti din unităţile în rezervă, din toate genurile de arme: artilerie şi infanterie, cu tot armamentul”. Podporucicul V. Ţanţu a fost numit comisar militar moldovenesc principal, secretar general al secretariatului – ştabs-căpitanul V. Bogos [65]. Delegaţia biroului de organizare l-a vizitat la Iaşi pe generalul Şcerbaciov, care „şi-a exprimat convingerea că Sfatul Ţării va face totul, pentru a instaura ordinea în Basarabia”. Generalul a ordonat „să fie trimişi la Chişinău toţi soldaţii basarabeni din unităţile de rezervă, pentru completarea regimentului moldovenesc” [65]. Comitetul Executiv Moldovenesc de la Odesa a făcut un demers, ca să fie transferaţi la Chişinău toţi militarii moldoveni din districtul Odesa, „pentru completarea primului regiment moldovenesc” [67].

La 17 noiembrie la Chişinău a sosit prima baterie moldovenească, era aşteptat şi regimentul moldovenesc de cavalerie [68].

La 15 noiembrie adunarea unită a Comitetului Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, cu participarea reprezentanţilor comitetelor de regiment, companie, baterie, a marinarilor şi a unor subunităţi din garnizoana Odesa, a decis să-l elibereze pe A. Crihan, întrucît fusese ales în componenţa Sfatului Ţării la congresul ostaşilor moldoveni, din funcţia de inspector al cohortelor moldoveneşti şi l-a desemnat, în această funcţie, pe polcovnicul Cecheruli-Cuşa, aflat în rezerva statului-major al districtului militar Odesa, căruia i s-a înmînat, în numele adunării, mandatul în care se spunea:

„1. Avînd în vedere că organizarea actuală a cohortelor face dificilă conducerea lor şi nu îndreptăţeşte, în măsură deplină, sarcinile legate de acestea, a adresa Comisariatului Sfatului Ţării un demers… să fie numit un număr necesar de ofiţeri superiori, pentru a fi reduse (cohortele – I. L.) la două regimente teritoriale.

2. A organiza un stat-major de conducere a cohortelor, similar statelor-majore ale unor brigăzi aparte.

3. A lua cele mai ferme măsuri pentru ca, la începutul demobilizării, forţa militară formată datorită eforturilor comitetului să fie în stare să apere populaţia ţinutului de excesele jefuitorilor.

4. A elabora planul demobilizării cohortelor, avînd în vedere următoarele considerente:

a) după demobilizarea din armată, cohortele trebuie să-şi menţină integritatea, pentru asigurarea ordinii civile;

b) cohortele servesc drept cadru pentru formarea, în viitor, a armatei teritorial-naţionale a Basarabiei”.

Inspectorului nou i s-a propus, în activitatea sa, „să se conducă de directivele Comisariatului Militar de pe lîngă organul ţinutal, Sfatul Ţării, şi să lucreze în legătură strînsă cu acesta” [69].

Ziua deschiderii Sfatului Ţării se apropia, însă multe organizaţii, partide, comunităţi naţionale nu îşi determinaseră atitudinea faţă de organul respectiv, nici nu aveau lista candidaţilor pentru Sfatul Ţării.

Duma, abia la 17 noiembrie, la şedinţa deschisă la 9 seara, care a durat pînă la ora 1 de noapte, şi-a expus atitudinea faţă de Sfatul Ţării. Primul a luat cuvîntul liderul fracţiunii moldoveneşti P. Halippa, care, la început, s-a referit la istoria problemei, declarînd că iniţiativa de a organiza Sfatul Ţării aparţine Partidului Naţional Moldovenesc şi încă în iulie, la congresul ţinutal (era vorba de congresul gubernial al Sovietelor – I. L.) al Basarabiei, a fost obţinută aprobarea, în această privinţă, a ministrului de atunci al afacerilor interne, Ţereteli. El a adăugat că congresul II gubernial al ţăranilor (se avea în vedere adunarea comitetelor executive, gubernial şi cele judeţene ale sovietelor ţăranilor – I. L.), de asemenea a găsit de cuviinţă să înfiinţeze acest organ, „însă lucrul n-a putut fi dus pînă la capăt”.

P. Halippa a motivat, în felul următor, necesitatea creării Sfatului Ţării, la momentul respectiv: „Basarabia a pierdut legătura cu puterea centrală din Rusia, puterea atîrnă în aer, viitorul este plin de nelinişte. Nimeni nu ştie ce îl aşteaptă în viitor şi, sub influenţa evenimentelor, a fost luată decizia de a accelera înfiinţarea, în Basarabia, a organului de conducere a ţării…, pentru a izbăvi Basarabia natală de anarhie şi pentru formarea unei puteri demne de încredere. Problema nu poate fi amînată, deoarece ţara se ruinează…” „În prezent, continua el, din cauza evenimentelor periculoase, care au loc în ţară, iniţiativa în această problemă a trecut în mîinile organizaţiilor militare, de aceea primul congres al ostaşilor moldoveni… a format un birou de organizare…, care s-a ocupat de repartizarea locurilor în Sfatul Ţării pentru fiecare naţionalitate, ce locuieşte în Basarabia. Biroul de organizare a recunoscut că Sfatul Ţării trebuie să fie organ democratic-revoluţionar, în care naţionalităţile să fie reprezentate proporţional numărului acestora”.

P. Halippa se lamenta în legătură cu dificultatea stabilirii acestei proporţionalităţi, pentru că statistica populaţiei Basarabiei, bazată pe materialele existente, este depăşită, iar noul recensămînt al populaţiei, realizat de zemstva gubernială, nu este terminat încă”. Fără să precizeze ce „date statistice existente” a folosit biroul de organizare, ca să stabilească numărul de locuri în Sfatul Ţării pentru fiecare naţionalitate aparte, el a comunicat că „moldovenii alcătuiesc 70 %, ucrainenii – 15%, evreii – 13%, ruşii – 7%, bulgarii – 3%, nemţii – 3%, găgăuzii – 2%, celelalte naţionalităţi (grecii, armenii, polonezii ş.a.) – 1%… şi, în această bază, numărul membrilor Sfatului Ţării a fost determinat de biroul de organizare în felul următor: moldoveni – 105 persoane, ucraineni – 15, evrei -13, ruşi – 7 ş.a.” P. Halippa a propus dumei să delegheze în Sfatul Ţării trei reprezentanţi: un moldovean, un rus şi un evreu. „Este adevărat, menţiona oratorul, pot exista obiecţii în ce priveşte respectiva reprezentare naţională, dar această măsură este temporară”.

În încheiere, P. Halippa a subliniat încă o dată: „Formarea Sfatului Ţării a devenit iminentă. În Basarabia domneşte anarhia. Jumătate din judeţul Hotin a fost şters de pe faţa pămîntului. Se demobilizează armata, care va intensifica şi mai mult anarhia. Indiferent cine va stăpîni în Basarabia, ea trebuie protejată. Această sarcină îi revine Sfatului Ţării”.

După ce a vorbit P. Halippa, asupra declaraţiei de constituire a Sfatului Ţării s-a pronunţat, în numele Partidului Constituţional-Democrat (cadeţii), V. Ianovschi. El a declarat că nu se va referi la rezoluţia Congresului ostaşilor moldoveni din Rusia, „fară să aibă informaţii clare despre scopurile, sarcinile şi competenţele Sfatului Ţării”, el a reamintit poziţia partidului său faţă de problema naţională. „În interesele statului rus unitar, a spus V. Ianovschi, naţionalităţile, care trăiesc în hotarele acestuia, trebuie să se poată autodetermina liber, în baza culturii lor materne. Pentru această autodeterminare culturală liberă sînt necesare un şir de drepturi politico-economice, fără să fie subminate ideile unităţii Statului Rus, care totodată oferă spaţiul necesar spiritului de iniţiativa al fiecărei naţiuni, dictat de particularităţile istorice, teritoriale şi de trai ale ţinutului dat”. Dar, preciza el, aceste drepturi trebuiau stabilite de „statutul autonomiei, elaborat de Adunarea Constituantă”.

Abordînd problema formării Sfatului Ţării, V. Ianovschi declara că ieşirea din situaţia complicată creată, internă şi externă a Basarabiei (aflată în apropiere de teatrul acţiunilor militare, izolată de organele centrale ale puterii, în rezultatul acţiunilor Radei Centrale etc.) „în interesele ţinutului, poate fi găsită calea recunoaşterii necesităţii formării neîntîrziate a Sfatului Ţării provizoriu”. Atunci cînd cadeţii vorbeau despre puterea centrală, desigur nu aveau în vedere Sovietul Comisarilor Norodnici, ci guvernul de coaliţie al lui Kerenskii, în speranţa că va reveni la conducerea ţării.

Cadeţii au formulat în felul următor sarcinile Sfatului Ţării provizoriu:

„1. A-şi asuma conducerea ţinutului în scopul unirii şi coordonării acţiunilor tuturor instituţiilor obşteşti şi de stat, în baza legislaţiei existente, deviind de la aceasta, în caz de necesităţi stringente şi, în fiecare caz similar, prin intermediul deciziilor temporare obligatorii, care să fie prezentate puterii centrale.

2. Apărarea realizărilor revoluţiei, în sensul restabilirii libertăţilor civile, obţinute cu eforturile întregului popor şi lupta cu contrarevoluţia, pentru aceasta Sfatul Ţării trebuie să contribuie la formarea unei puteri de stat noi, care să fie susţinută de toate păturile populaţiei, iar după ce această putere va fi constituită să contribuie la consolidarea ei.

3. Stabilirea ordinii de drept în ţinut, necesară pentru protecţia multilaterală a vieţii populaţiei şi ocrotirea bogăţiilor culturale şi naturale ale meleagului.

4. Înfiinţarea forţei militare locale în susţinerea ordinii de drept stabilite. Această protecţie locală trebuie organizată astfel, încît să i se încredinţeze şi apărarea ţinutului de devastări în urma demobilizării armatei.

5. A-şi asuma obligaţia, în cazul înaintării trupelor inamicului pe teritoriul ţinutului, să ducă tratative cu corpul de comandă, pentru a uşura situaţia locuitorilor guberniei”.

Cadeţii din Basarabia considerau că Sfatul Ţării trebuie format pe calea alegerilor, în baza formulei celor patru componente şi sistemului proporţional, întru “apărarea drepturilor minorităţilor”. Pentru a accelera crearea organului, ei propuneau să fie folosit aparatul pentru alegerile în Adunarea Constituantă şi „să se adreseze Consiliului Dumei guberniale cu rugămintea să fie format neîntîrziat un grup organizaţional de iniţiativă… pentru elaborarea principiilor de bază ale Sfatului Ţării provizoriu”. În încheierea cuvîntării sale, V. Ianovschi a declarat că, dacă Duma orăşenească va decide să-şi aleagă deputaţii în Sfatul Ţării, „conform principiilor propuse de congresul militarilor moldoveni, Partidul Constituţional Democratic, nedorind să submineze ideea Sfatului Ţării provizoriu şi a viitoarei autonomii a Basarabiei, nu va lua parte la alegeri” [71].

N. Moghileanschi a adus la cunoştinţa auditoriului punctul de vedere al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari. El a citit rezoluţia în problema autonomiei Basarabiei, pregătită pentru deschiderea, la 18 noiembrie, la Chişinău, a Congresului II gubernial al partidului, al cărui text îl prezentăm integral:

„Partidul Socialiştilor-Revoluţionari, pornind de la principiile autodeterminării şi ale drepturilor depline ale naţionalităţilor, considerîndu-le condiţii indispensabile dezvoltării fireşti a popoarelor şi a conştiinţei lor socialiste, susţine orice mişcare naţională, îndreptată spre dezrobirea forţelor vii ale poporului truditor în lupta lor pentru echitatea socială.

Partidul consideră că cea mai bună formă de convieţuire a popoarelor Rusiei este Republica Federativă Democratică cu autonomie teritorial-naţională, în limitele etnografice ale naţionalităţilor, iar legile de bază ale ţării să garanteze atît drepturile minorităţilor naţionale, în regiunile cu populaţie mixtă, cît şi, în general, drepturile publice pentru toate limbile, în care vorbesc popoarele Rusiei.

Luînd în consideraţie componenţa multinaţională a Basarabiei, Congresul II gubernial din Basarabia al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari va lupta, pentru a li se acorda minorităţilor naţionale, precum şi celor fară teritoriu, dreptul la formarea unităţilor cu autonomie personală şi cu independenţă cultural-naţională deplină.

Bazîndu-se pe aceste principii, Congresul II gubernial din Basarabia al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari consideră Sovietul ţinutal, în organizarea sa actuală, o instituţie provizorie, chemată să pregătească crearea Sovietului ţinutal permanent, ales prin vot universal, direct şi secret, în baza reprezentării proporţionale.

Pînă la formarea organului în cauză, care să exprime voinţa tuturor naţionalităţilor Basarabiei, Congresul II gubernial din Basarabia al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari consideră inadmisibile orice încercări de naţionalizare a ţinutului în interesul oarecărei naţionalităţi, care locuieşte în Basarabia, precum şi irosirea unilaterală în aceste scopuri a mijloacelor ţinutului. Concomitent, Congresul II gubernial din Basarabia consideră că principiile de bază ale viitoarei federaţii, legătura între ele, atitudinea faţă de cîrmuirea centrală, drepturile acestei conduceri centrale atît în domeniul politicii interne, cît şi în politica externă, trebuie să fie determinate de Adunarea Constituantă din Rusia, care exprimă voinţa popoarelor ce locuiesc în Rusia.

Congresul II gubernial din Basarabia subliniază că dreptul naţionalităţilor la viaţă liberă a fost una din principalele realizări ale revoluţiei ruse, că succesul de mai departe al autodeterminării naţionale constă în unirea democraţiei revoluţionare din Basarabia cu democraţiile revoluţionare ale tuturor naţionalităţilor Rusiei, căci numai astfel este posibilă realizarea idealurilor naţionale.

Partidul Socialiştilor-Revoluţionari a fost primul partid din Rusia, care a lansat principiul orînduirii federative a Rusiei, a susţinut permanent mişcările naţionale din ţară şi de aceea Congresul II gubernial al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari din Basarabia salută renaşterea naţiunilor din Basarabia şi crearea Sfatului Ţării al Basarabiei” [72].

La congres, în timpul discutării atitudinii faţă de Sfatul Ţării (20 noiembrie), a mai fost introdus în rezoluţie, unanim, un alineat: „Congresul consideră necesar să sublinieze atitudinea sa negativă faţă de unele tendinţe de separatism, care speră să rupă Basarabia de la Rusia Democratică şi (s-o alipească – I. L.) la România autocratică” [73].

În cuvîntarea sa N. Moghileanschi, subliniind că „personalitatea umană se poate dezvolta normal doar într-o atmosferă liberă”, a supus criticii Congresul ostaşilor moldoveni, care, în deciziile sale, nu a luat în consideraţie acest lucru şi instituie supravegherea administraţiei locale, n-a asigurat minorităţilor naţionale garanţii suficiente ale drepturilor lor.

Moghileanschi a abordat şi problema repartizării locurilor în Sfatul Ţării. Fiind conducător al direcţiei guberniale de statistică, el susţinea exactitatea datelor statistice ale lui M. Narucev, specialist cunoscut în acest domeniu, conform cărora moldovenii constituiau 47 de procente din populaţia Basarabiei. Nu se poate, a spus Moghileanschi, statisticienii „nu pot fi suspectaţi de tendenţiozitate, chiar dacă lucrau pe timpul guvernului ţarist”.

În numele fracţiunii sioniste a vorbit conducătorul organizaţiei sioniştilor din Basarabia, medicul Ia. M. Bernştein-Cogan. El a spus că sioniştii optează pentru autonomia unor regiuni aparte. Această linie este susţinută şi de Comitetul Central al partidului, ea a primit aprobare la congresul VII al sioniştilor. Dar congresul, sublinia oratorul, „militează pentru autonomie în unire deplină cu Rusia”, „s-a pronunţat ferm împotriva transformării Rusiei în Statele unite ale Europei de Răsărit, adică împotriva regimului federativ al republicii Ruse”.

În ce priveşte autonomia Basarabiei, Ia. Bernştein-Cogan considera că este mai bine ca această decizie să fie luată de Adunarea Constituantă („astfel, ar fi evitate multe greşeli”), iar de menţinerea ordinii în ţinut trebuia să se ocupe Comitetul pentru apărarea revoluţiei şi a Adunării Constituante, care „se descurcă foarte bine cu această sarcină”.

Oratorul a adresat cîteva întrebări. În ce măsură vor fi garantate drepturile minorităţilor naţionale, ceea ce este deosebit de „important în Basarabia, unde există anumite spirite? Cum va fi soluţionată problema dreptului evreilor de a se ocupa cu agricultura? Care sînt elementele străine şi cele locale în Basarabia?” În încheiere, el a spus că, salutînd Sfatul Ţării, sioniştii “vor apăra interesele naţiunii şi nu vor renunţa la nici un drept al lor”.

Liderul fracţiunii Bund-ului, V. Grinfeld, declara că partidul său va apăra interesele minorităţilor, că nu este clar cum vor fi garantate acestea de către Sfatul Ţării. Menţionînd că în timpul autocraţiei mulţi evrei, după pogromurile evreieşti, au părăsit Basarabia şi au plecat în America, oratorul a adresat o întrebare: vor fi oare surghiuniţii cei care vor dori să se întoarcă în Patrie, vor fi consideraţi venetici sau băştinaşi? El a exprimat un protest în legătură cu decizia Congresului ostaşilor moldoveni „de a-şi supune zemstvele şi administraţiile orăşeneşti, alese de popor”.

Reprezentantul fracţiunii social-democraţilor Ia. Spivac şi-a început cuvîntarea cu declaraţia că partidul său este de partea popoarelor, care, precum cele caucaziene, „în interesele consolidării revoluţiei” s-au reţinut să-şi realizeze drepturile la autodeterminare, pînă la convocarea Adunării Constituante. Reieşind din aceasta, el a exprimat dorinţa ca Sfatul Ţării să fie doar organ de pregătire şi a supus criticii un şir de decizii ale Congresului ostaşilor moldoveni, considerînd decizia despre pămînt „greşeala congresului, fiindcă nu duce la ordine şi linişte”. În continuare, oratorul menţiona că rezoluţia despre supravegherea activităţii administraţiilor locale merită condamnare, „deoarece acestea sînt administraţii autonome, alese de poporul liber…, ca să nu se supună nimănui”. El a menţionat că autoorganizarea poporului moldovenesc nu este bazată pe forţa proprie, ci pe slăbiciunile Rusiei”.

Poziţia fracţiunilor de dreapta a fost adusă la cunoştinţă de moşierul P. V. Sinadino, care a calificat decizia Congresului ostaşilor moldoveni „dăunătoare nu numai pentru Basarabia, ci şi pentru întreaga Rusie”, exprimîndu-şi nemulţumirea în legătură cu teza din rezoluţie despre caracterul indezirabil al coaliţiei cu burghezimea şi, mai ales în ce priveşte hotărîrea „de a transmite pămîntul ţăranilor, ceea ce va cauza o anarhie totală în ţinut”. P. Sinadino şi-a exprimat îndoiala că moldovenii alcătuiesc 70% din populaţia Basarabiei. Totuşi el considera că formarea Sfatului Ţării „este un lucru extrem de necesar”, care mărturiseşte „despre prezenţa, în rîndul moldovenilor, a patriotismului local, prin urmare, şi a patriotismului faţă de stat”.

În numele fracţiunii socialiştilor norodnici a luat cuvîntul primarul oraşului A. Şmidt. El a dat citire declaraţiei socialiştilor norodnici, în care se spunea: “Fracţiunea socialist-norodnică consideră că formarea Sfatului Ţării este necesară. În legătură cu aceasta, partidul se bazează nu numai pe convingerea că binele Rusiei unitare şi a unor părţi ale ei necesită organizare federativă, ci şi pe specificul momentului politic creat şi a situaţiei politice.

Fracţiunea consideră firească şi întemeiată legal tendinţa poporului moldovenesc spre autodeterminare şi insistenţa de a o obţine.

Pe de altă parte, fracţiunea consideră că Sfatul Ţării trebuie să-şi asume:

1. Cîrmuirea ţinutului în scopul unirii şi coordonării acţiunilor tuturor instituţiilor obşteşti şi de stat şi pentru apărarea drepturilor Adunării Constituante din Rusia.

2. Restabilirea libertăţilor civile, obţinute cu eforturile întregului popor şi lupta cu contrarevoluţia.

3. Participarea activă la crearea puterii de stat, care se sprijină pe toate păturile populaţiei.

4. Organizarea forţei armate locale, conform principiului teritorial.

Însă partidul era convins că succesul activităţii Sfatului Ţării depinde de autoritatea acestuia, prin urmare, Sfatul trebuie să fie ales corect, conform sistemului proporţional, în baza votului universal, egal, direct şi secret.

Grupul de organizare trebuie să se bucure de autoritate în societate şi să aibă pregătire politică suficientă. Între timp, materialul trimis consilierilor (rezoluţia şi schema reprezentării) scoate în evidenţă faptul că, de la bun început, la baza acdvităţii sînt puse principii arbitrare, uneori chiar inadmisibile din punct de vedere democratic.

Totodată, fracţiunea considera că interesele Chişinăului şi ale altor oraşe din Basarabia sînt încălcate prin reducerea ilegală a reprezentanţilor lor şi prin limitarea libertăţii de a alege. De aceea fracţiunea propune ca deputaţii să nu fie aleşi în dependenţă de naţionalitate…”

A. Şmidt a descris situaţia economică grea a ţării şi a Basarabiei, a spus că poporul este ameninţat de foame şi de alte lipsuri”. „Pentru a lupta cu acest dezastru, aici, în Basarabia, afirma conducătorul Dumei, este necesar Sfatul Ţării”. Totodată, el a subliniat că: „Acei care afirmă că în Basarabia nu va exista luptă naţională mint conştient sau greşesc. Lupta va fi aprigă”. A. Şmidt considera că „numai un organ central legislativ naţional poate apăra, în măsură suficientă, drepturile minorităţilor naţionale”. Oratorul s-a pronunţat categoric împotriva dictaturii militare.

După şedinţele fracţiunilor, a fost anunţată decizia de a alege în Sfatul Ţării trei reprezentanţi, însă nu conform criteriului naţional, după cum stabilise biroul de organizare. Au fost aleşi unanim primarul oraşului A. Şmidt, social-democratul Ia. Spivac şi eserul N. Moghileanschi. S-a precizat că aceşti reprezentanţi intră în Sfatul Ţării „cu scop informaţional şi pentru tratative în ce priveşte reorganizarea” Sfatului Ţării, Duma păstrîndu-şi dreptul de a-i rechema, „în orice moment” [74].

În aceeaşi zi, la 17 noiembrie, la adunarea generală a organizaţiei Bund-ului din Chişinău, s-a discutat îndelung despre atitudinea faţă de Sfatul Ţării, după care a fost luată decizia de a-i delega în biroul de organizare a acestui organ pe membrii din conducerea organizaţiei, G. Grinberg, I. Tumarchin şi M. Duhovnîi, dar biroul de organizare aproape că îşi terminase misiunea [75].

A avut loc şi şedinţa comună a reprezentanţilor partidelor evreieşti, pentru a discuta despre delegarea în Sfatul Ţării a reprezentanţilor din partea evreilor, la care s-a hotărît că, în dependenţă de numărul de locuri oferite, fiecare partid urma să trimită cîte 4 persoane, din numărul acestora, la adunarea generală, vor fi aleşi deputaţii pentru Sfatul Ţării. Deocamdată a fost luată decizia să fie trimisă în Sfatul Ţării o comisie „exclusiv în scop informaţional” [76].

Ucrainenii feroviari pentru desemnarea delegatului propriu au hotărît să convoace la 19 noiembrie un congres. În aceeaşi zi adunarea bulgarilor, care locuiau la Chişinău, şi-a ales reprezentanţii pentru Sfatul Ţării: M. Stoianov şi C. Misircov [77].

În felul acesta, chiar şi adversarii de ieri ai autonomiei teritorial-politice a Basarabiei au început, deşi cu anumite precizări, după cum s-a întîmplat la şedinţa Dumei de la Chişinău, să accepte crearea Sfatului Ţării. Ei îl considerau organ provizoriu, care trebuia, în viitor, să fie ales de tot poporul, iar apoi validat de Adunarea Constituantă, alţii îi reduceau funcţiile şi prerogativele, a treia categorie, reprezentanţii minorităţilor naţionale, revendicau garanţii pentru respectarea drepturilor lor. Însă cu toţii cereau să se facă „ordine” şi să se lupte cu „anarhia”.

Manifestarea „bunăvoinţei” faţă de Sfatul Ţării, chiar din partea adversarilor de ieri, nu era întîmplătoare şi rezulta din situaţia din ţinut, care se schimbase. Dacă la sfîrşitul lui octombrie-începutul lui noiembrie domina convingerea că bolşevismul nu ameninţă Basarabia şi adepţii lui Lenin nu au şanse să vină la putere în ţinut, la mijlocul lui noiembrie începe să apară teamă că va creşte influenţa bolşevicilor şi a eserilor de stînga, care acţionau în alianţă, în primul rînd, printre trupele ruseşti dislocate în ţinut. În legătură cu semnarea, la 26 octombrie (9 noiembrie), în Focşani, a armistiţiului de pace pe Frontul român, precum şi în urma demobilizării parţiale şi dezertării în masă, Basarabia a fost invadată de mii de soldaţi bolşevizaţi.

La mitingul, organizat de eserii de dreapta, la 2 noiembrie 1917 în circul „Expres” din Chişinău unul din liderii partidului, A. Mehanoşin, a recunoscut succesul bolşevicilor, văzînd cauzele acestuia nu numai în „dispersarea partidelor socialiste”, dar şi în faptul că bolşevicii „folosesc coarda sensibilă” a poporului, referindu-se la nedorinţa guvernului precedent de a îndeplini „visul sacru al ţăranului”: pămîntul şi pacea. Dezvoltînd această idee, alt conducător al eserilor locali, M. Slonim, a spus: „Terenul obiectiv propice al bolşevismului este mulţimea istovită şi dezastrul din economie; cel subiectiv este realizarea apropiată a dorinţelor sacre. Bolşevismul poate avea succes anume acum, cînd poporul este dezamăgit şi e uşor să recurgi la instinctele acestuia” [78]. Încă un lider al eserilor locali, A. Alexandrov, care a făcut o călătorie de agitaţie prin Basarabia, în însemnările sale, comunicînd despre starea de spirit a efectivului personal al unităţilor militare din Izmail, scria: „La alegerile în Adunarea Constituantă (în armată ele au avut loc pe 12-14 noiembrie 1917 – I. L.) majoritatea unităţilor militare… susţineau: „în problema agrară, sîntem socialişti-revoluţionari, iar în privinţa războiului – bolşevici” [79].

În articolul „Мир и преодоление войны” V. Cijevschi, referindu-se la cauza, care a determinat căderea Guvernului Provizoriu, sublinia că „armata i-a întors acestuia spatele în momentul, cînd s-a convins că nu va înfăptui pacea aşteptată. Lozincile de pace au devenit raiul făgăduit, din care armata va merge cu cine vrea şi încotro vrea” [80].

La 11 noiembrie, secţia militară a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău, exprimînd dorinţa de a avea „în fruntea miliţiei locale o persoană, care lucrează în strînsă legătură cu Comitetul Executiv”, a decis să-l recomande în această funcţie pe bolşevicul F. Levenzon [81].

Unele unităţi militare, dislocate în Basarabia, au început, deşi cu anumite rezerve, să adopte rezoluţii, în care recunoşteau şi susţineau Guvernul Sovietic. Comitetul batalionului feroviarilor a declarat că „răscoala împotriva lui Kerenskii şi a părtaşilor săi este necesară, pentru a-i răsturna pe înşelătorii poporului truditor, aflaţi la putere”, el s-a pronunţat pentru a transmite Sovietelor toată puterea în centru şi la periferii, revendicînd să se pună capăt „masacrului sîngeros”, să fie încheiat „armistiţiul pe toate fronturile” etc [82].

La 17 noiembrie la adunările comitetelor de companie şi de regiment ale unuia din regimentele de infanterie în rezervă, dislocate la Chişinău, cu participarea membrilor Sovietului de la Chişinău şi ai Comitetului Executiv al acestuia a fost adoptată (cu 95 de voturi „pentru” şi 3 abţineri) rezoluţia despre recunoaşterea guvernului lui Lenin, în care se justifica acţiunea „aripii bolşevice de stînga a social-democraţiei, îndreptată spre răsturnarea guvernului neputincios, inactiv al lui Kerenskii-Tereşcenko”, care continua, cu încuviinţarea conducătorilor aripii defensiste a social-democraţilor, „războiul sîngeros de cotropire, pus la cale de ţarism, contrar dorinţei şi intereselor vitale ale poporului truditor, de dragul intereselor capitalului rus şi modial”. Adunarea a decis:

„1. A se recunoaşte împuternicirile Congresului II al Sovietelor de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor din Rusia, care exprimă voinţa democraţiei revoluţionare, iar toate deciziile acestui congres să fie obligatorii pentru toate Sovietele de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor.

2. A recunoaşte trecerea puterii guvernamentale în mîinile Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor atît în centru, cît şi la periferii şi a lupta pentru realizarea ei deplină în toate ramurile vieţii de stat, administrative şi economice.

3. A recunoaşte Comitetul Executiv Central, ales de Congresul II, ca organ Central de conducere a democraţiei revoluţionare.

4. A recunoaşte Guvernul Comisarilor Norodnici, format în zilele răscoalei bolşevicilor, aprobat de congresul II al Sovietelor şi responsabil pentru acţiunile sale în faţa Comitetului Executiv Central”.

În rezoluţie se sublinia că adunarea este „împotriva încercărilor de creare a unei alte puteri, oriunde s-ar face acestea…” Totodată găsea de cuviinţă că, „pentru a opune rezistenţă contrarevoluţiei şi pentru activitate creatoare de stat” precum şi „pentru a atribui puterii Sovietelor autoritatea şi susţinerea cuvenită… trebuie formată neîntîrziat puterea guvernamentală în baza acordului tuturor partidelor socialiste, de la socialiştii norodnici pînă la bolşevici…” [83].

În situaţia creată, bazîndu-se pe unităţile bolşevizate, comuniştii din Soviete, în primul rînd din Chişinău, în pofida numărului lor mic, puteau să-şi instaureze puterea în oraşe şi gubernie. De aceasta se temeau toate partidele şi organizaţiile, atît burghezo-moşiereşti cît şi burghezimea mică, care se pronunţau împotriva revoluţiei bolşevicilor şi nu recunoşteau Guvernul Sovietic. De aici şi schimbarea atitudinii lor faţă de Sfatul Ţării în speranţă că, sub protecţia autonomiei teritorial-naţionale, vor fi apăraţi, aidoma Ucrainei, de centrul bolşevic. Vorbind despre condiţiile formării Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat la una din adunările care aveau loc în acele zile: „Dacă n-ar fi fost bolşevicii nu ne-am fi grăbit” [84].

A dat dovadă de nelinişte şi Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din Odesa. La şedinţa unită a Comitetului Executiv al acestuia, cu participarea comitetelor de companie şi de regiment, care a avut loc la 15 noiembrie, în urma raportului praporşcicului Muntean despre momentul curent, a fost luată următoarea decizie: „A informa biroul de organizare a Sfatului Ţării despre necesitatea imperioasă de a deschide urgent Organul ţinutal, indiferent de numărul delegaţilor aleşi, de a proclama Republica Basarabia şi a forma guvernul, precum şi luarea măsurilor decisive pentru traducerea în viaţă a autonomiei şi convocarea, în termen scurt, a Adunării Constituante din Basarabia”. Decizia a fost adoptată unanim (fuseseră prezente 39 persoane) [85].

La 17 noiembrie, biroul de organizare a decis să deschidă Sfatul Ţării la 21 noiembrie, indiferent de numărul celor prezenţi, şi să informeze despre aceasta presa [86]. Biroul de organizare, care, pînă atunci, informa foarte puţin despre activitatea sa, a anunţat în presă, că „au avut loc alegeri într-un şir de organizaţii naţionale, obşteşti, politice, că în Sfatul Ţării „sînt invitate exclusiv organizaţiile democratice din ţinut, de toate naţionalităţile”, că Sfatul Ţării planifică înfiinţarea Directoratului General, în a cărui componenţă vor intra directoratele justiţiei, afacerilor interne, învăţământului public etc. S-a anunţat despre deschiderea, „în zilele apropiate”, a universităţii naţionale moldoveneşti, despre proiectul reorganizării judecătoriei şi de întemeiere la Chişinău a curţii de justiţie (Basarabia se supunea Curţii de justiţie din Odesa – I. L.), despre înfiinţarea, pe lîngă Sfatul Ţării, „a ziarului guvernamental în limba rusă”, despre faptul că Sfatul Ţării a decis să ia în mîinile sale problema aprovizionării Basarabiei cu alimente” [87].

La 20 noiembrie a avut loc ultima şedinţă a biroului de organizare, la care a fost ascultată darea de seamă a comisiei administrativ-judiciare despre modalitatea de deschidere a Sfatului Ţării şi programul de lucru în primele zile de la formare. A fost luată decizia ca şedinţa să fie deschisă de N. Alexandri, activist cunoscut al mişcării naţionale moldoveneşti şi cel mai în vîrstă membru al Sfatului Ţării, iar Preşedinte al acestui organ urma să fie recomandat I. Pelivan, alegerea prezidiului să se facă prin vot secret. P. Halippa a declarat că congresul reprezentanţilor administraţiilor din oraşele Basarabiei, a cărui deschidere fusese planificată pentru 20 noiembrie, dar care a avut loc după două zile, s-a adresat biroului de organizare cu rugămintea de a trimite un raportor, care să vorbească despre Sfatul Ţării. Îndeplinirea acestei cerinţe i-a fost încredinţată lui I. Inculeţ [88].

La 21 noiembrie, după cum fusese planificat, a avut loc deschiderea Sfatului Ţării, în prezenţa a 98 de membri ai acestuia. Mai întîi, preasfinţitul Gavriil oficiază la Catedrală o liturghie în limba moldovenească, iar la ora 13, în sala festivă a Gimnaziului 3 de băieţi de pe str. Sadovaia, au început a se aduna membrii Sfatului Ţării şi reprezentanţii diferitelor partide şi organizaţii, invitaţi la acea oră. A fost adusă de la Hîrbovăţ icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi sosise preoţimea, în frunte cu preasfinţitul Gavriil, care a oficiat un tedeum în limba moldoveneasca, după care a ieşit la balcon şi a stropit cu aghiazmă drapelul naţional. Arhimandritul Gurie Grosu, care a ţinut un discurs în limba moldovenească, a vorbit despre robia turcă de cinci secole, despre jugul autocraţiei ţariste şi a spus că ziua deschiderii Sfatului Ţării, „care întruchipează toate năzuinţele poporului moldovenesc”, este „o mare sărbătoare pentru moldoveni”.

În piaţa din faţa clădirii fuseseră încolonate unităţi militare, „alcătuite din basarabeni, cu drapele şi cu orchestră…” A avut loc parada primului regiment moldovenesc de infanterie, care, după cum comunica ziarul, „trebuie să pună începutul armatei naţionale” [89]. În sala festivă, se spune în procesul-verbal al şedinţei, „corul protoiereului Berezovschi a interpretat imnul naţional „Deşteaptă-te, române” şi „Pe-al nostru steag e scris unire” [90].

Candidatura lui I. Pelivan, desemnată de biroul de organizare la postul de preşedinte al Sfatului Ţării, a fost schimbată în grabă. La propunerea preşedintelui Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor din Basarabia, P. Erhan, preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales unanim I. Inculeţ. E. Alistar i-a pus pe umărul lui Inculeţ o panglică tricoloră. P. Cazacu menţiona că înlocuirea candidatului la postul de preşedinte a fost făcută „din consideraţii tactice”: alegerea lui Inculeţ, locţiitor al comisarului Guvernului Provizoriu în Basarabia, adică reprezentantul puterii centrale de la Petrograd, „aduce încă un fel de recunoaştere oficială a noii instituţii” [91]. Dar e puţin probabil că acesta a fost unicul motiv al organizatorilor Sfatului Ţării, cu atît mai mult că Guvernul Provizoriu fusese răsturnat de aproape o lună. Spre deosebire de I. Pelivan, cu reputaţie de naţionalist şi rusofob, I. Inculeţ, care era trimisul Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd şi locţiitor al preşedintelui Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor din Basarabia, avea reputaţie de democrat, aproape că internaţionalist. Cu privire la alegerea lui I. Inculeţ în funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării, „Свободная Бессарабия” scria: „Alegerea lui Ivan Constantinovici, om cult, socialist-revoluţionar vechi, străin şovinismului, serveşte drept garanţie că Sfatul Ţării va merge pe calea culturii, învăţămîntului şi progresului” [92].

În cuvîntarea sa de program, I. Inculeţ, descriind situaţia din ţară, a spus: „Lipsa unei autorităţi în centru şi anarhia, care a cuprins toată ţara, ameninţă existenţa întregului stat. Singura scăpare a Republicii – este organizarea diferitelor ei părţi pentru viitoarea mare federaţie” [93]. În felul acesta, preşedintele Sfatului Ţării a dat de înţeles că Guvernul Sovietic, condus de V. Lenin, nu este recunoscut. El a spus că „Basarabia va trebui să devie republică democratică, formînd o parte indivizibilă din marea Republică Democratică Rusă”, adică a republicii, pe care planificau s-o creeze adversarii Guvernului Sovietic, în frunte cu Rada Centrală.

Subliniind că Sfatul Ţării “trebuie să devină autoritate superioară” în Basarabia, “pînă la convocarea Adunării întemeietoare basarabene şi pînă la stabilirea principiilor federaţiei de către Adunarea întemeietoare din toată Rusia”, I. Inculeţ a înaintat organului condus de el următoarele sarcini de neamînat: lupta cu anarhia; pînă la soluţionarea problemei trecerii “pămîntului la poporul muncitor”, “să se înlăture anarhia agrară, cînd fratele se ridică împotriva fratelui şi să păstreze pădurile de distrugere”; „organizarea distribuirii drepte a alimentelor şi a ţesăturilor”; deschiderea punctelor de alimentare „în calea armatelor demobilizate”; semănarea pămîntului neînsămînţat toamna; asigurarea libertăţii cuvîntului, conştiinţei, adunărilor, inviolabilităţii locuinţelor, drepturilor minorităţilor naţionale etc. Chemîndu-i pe toţi să se unească în jurul Sfatului Ţării, I. Inculeţ a spus: „În Basarabia liberă nu poate fi loc pentru naţiuni dominante”.

Au ţinut discursuri circa 40 de deputaţi – reprezentanţi ai diferitelor partide, organizaţii. P. Halippa, în numele Partidului Naţional Moldovenesc, a dat asigurări că partidul „nu urmăreşte scopuri şoviniste, el vrea să intre în contact strîns cu restul naţionalităţilor mici ale ţării, ca împreună cu ele să muncească la reclădirea ţării”. Deşi Partidul Naţional Moldovenesc „reprezintă naţiunea moldovenească”, el doreşte „să lucreze în Sfatul Ţării pentru binele tuturor naţionalităţilor din Basarabia, care au dreptul să trăiască pe pămîntul ei ospitalier…”. Oratorul şi-a încheiat discursul cu cuvintele „Trăiască Basarabia liberă în Republica Rusească Democratică Federativă” [94].

Sfatul Ţării a fost salutat de reprezentanţii comitetelor executive ale sovietelor. P. Erhan şi-a exprimat speranţa că „numai Republica Democratică Basarabeană în unire cu Republica Democratică Federativă Rusă va aduce binele tuturor”. Ca preşedinte al Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, în numele căruia a vorbit, P. Erhan încredinţa auditoriul că Sfatul Ţării va lupta ca “pămîntul să aparţină poporului muncitor”, că „va apăra interesele tuturor ţăranilor şi ale întregii Basarabii, fără “deosebire între moldoveni şi nemoldoveni” [95].

T. Cotoros a luat cuvîntul în numele Comitetului unit al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor. Considerînd Sfatul Ţării „stâpîn adevărat” al Basarabiei, el sublinia că „deschiderea lui se face la timp, mai cu seamă acuma cînd în joc e pusă nu numai viaţa Rusiei şi a Basarabiei, ci şi soarta libertăţii, cînd puterea este uzurpată de compania lui Lenin”. Oratorul a declarat că Sfatul Ţării “trebuie să devie pavăză pentru interesele maselor muncitoare, trebuie să dea pămînt şi voie”.

Preşedintele Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, medicul Niselison, chema Sfatul Ţării, în contact cu Sovietul, „să introducă în viaţă idealurile înalte ale revoluţiei” [95].

Reprezentantul Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor N. Dobrovolschi, declarînd Sfatul Ţării organ cu „autoritate ţărănească centrală”, a spus că „trebuie, prin toate măsurile, să susţină şi să traducă în viaţă acele măsuri, care corespund platformei democratice a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor”, „să apere lozincile şi principiile, proclamate de către revoluţia rusă şi numai în asemenea condiţii el poate conta pe sprijinul Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi muncitorilor”.

Unele partide în general aprobau şi salutau formarea Sfatului Ţării, însă înaintau un şir de revendicări în vederea colaborării. Reprezentantul eserilor M. Cogan a dat citire „declaraţiei Congresului II gubernial din Basarabia a Partidului Socialiştilor-Revoluţionari în ce priveşte atitudinea faţă de organizarea Sfatului (sovietului) Ţării în Basarabia”, reprodusă mai sus, în care, amintim, printre altele, se spunea că congresul „vede consiliul (Sfatul Ţării), în componenţa sa de astăzi, ca o instituţie provizorie, chemată să pregătească un consiliu permanent al Ţării, ales prin vot universal, direct, egal şi secret, pe bazele reprezentanţei proporţionale ”, că succesul viitor al autodeterminării naţionale este în legătură strînsă cu succesul revoluţiei ruse şi, de aceea, numai în unirea democraţiei revoluţionare a Basarabiei cu democraţia tuturor naţionalităţilor din Rusia este posibilă înfăptuirea idealurilor naţionale şi a speranţelor tuturor naţionalităţilor, care locuiesc în Basarabia” [96].

Reprezentanta PMSDR al menşevicilor N. Grinfeld, menţionînd că, în timpul ţarismului, „toate greutăţile economice şi sociale, la care se adaogă şi opresiunea politică, le suporta sărăcimea”, că „moldovenii, iar împreună cu ei şi evreii, n-aveau dreptul să-şi aibă şcoala lor şi să vorbească în limba lor”, în continuare, a spus că: „Deschiderea Sfatului Ţării, organ superior al Ţării, poate fi salutată numai în măsura, în care el va traduce în viaţă un program în conformitate cu cuceririle democraţiei revoluţionare” [97].

În numele partidului proletariatului evreiesc, Bund-ul, S. Covarskii, salutînd Sfatul Ţării, a spus că acesta va dobîndi autoritate „numai prin păstrarea tuturor idealurilor democratice, principiilor şi drepturilor, care au fost anunţate de către marea revoluţie rusă… pentru care scop sînt necesare: egalitatea tuturor limbilor, autonomia Basarabiei, ca ţară, care îşi are particularităţile economice, naţionale şi de viaţă şi garanţia deplină a drepturilor minorităţilor sub forma autonomiei naţionale, cultural-personale”. Dînsul a declarat că Bund-ul, „în interesele dezvoltării economice corecte şi a unităţii luptei de clasă, va depune eforturi, pentru ca în Basarabia, ca parte autonomă, indivizibilă a Rusiei libere, să nu fie introduse constrîngeri politice şi economice…”, pentru a fi păstrată legislaţia muncitorească unică în toată Rusia. Oratorul chema Sfatul Ţării să întreţină contacte strînse cu organele autoadministrării locale şi cu „alte organizaţii revoluţionare democratice, muncitoreşti şi militare, care pledează pentru apărarea revoluţiei”. El şi-a exprimat speranţa că „poporul moldovenesc, care a suferit toată greutatea jugului politic şi naţional, va merge pe calea libertăţii politice şi naţionale”, că “poporul, eliberat de către revoluţia rusă, va merge pe calea întăririi şi înfăptuirii idealurilor ei umane”. Numai astfel, concluziona reprezentantul Bund-ului, este posibilă salvarea Basarabiei şi Rusiei de anarhie şi pieire” [99].

Reprezentantul partidului socialist evreiesc unit, Eigher, a salutat „democraţia moldovenească, în tendinţa sa spre autonomia naţională şi toate naţionalităţile, care locuiesc în Basarabia, în tendinţele lor spre autonomia teritorială…” El a spus că socialiştii evrei totdeauna recunoşteau şi recunosc dreptul la autonomie teritorială pentru naţionalităţile, care populează, în masă, un teritoriu oarecare, dar, la înfiinţarea respectivei autonomii, nu trebuie jertfite interesele minorităţilor naţionale, cărora trebuie să li se acorde „autonomie personală”. Raportată la evrei, baza acestei autonomii naţionale trebuie să fie comunitatea evreiască şi seimul evreiesc, formate pe principii democratice, în a căror competenţă să fie problemele culturii evreieşti, ridicarea conştiinţei sociale, colonizarea, drepturile de a „învăţa şi a se adresa în limba maternă”, recunoaşterea „limbii evreieşti vorbite”. În ce priveşte orînduirea de stat, el milita pentru Republica Federativă Democratică Rusă, cu autonomie personală pentru minorităţile naţionale” [100].

Primarul Chişinăului, socialistul norodnic A. Şmidt, a salutat Sfatul Ţării, în numele dumelor orăşeneşti şi guberniale şi în numele or. Chişinău, exprimîndu-şi speranţa că “organul ţinutal suprem al Basarabiei… nu va uita învăţăturile măreţe ale Revoluţiei că toate naţiunile sînt suverane”.

Majoritatea oratorilor au salutat Sfatul Ţării ca „o părticică născîndă a Republicii Federative Ruse, după cum s-a exprimat reprezentantul uniunii ziariştilor basarabeni I. Gherman, ca organ, ce va participa activ la organizarea Republicii Federative Ruse [101]. Doar cîteva persoane, mai cu seamă unul din liderii Partidului Naţional Moldovenesc, I. Pelivan, au evitat să abordeze problema viitorului statut al Basarabiei autonome. Făcînd o sinteză a istoriei Moldovei şi a mişcării naţionale, cea mai mare parte a discursului său a fost axată pe critica politicii rusificatoare a ţarismului, care a rupt în 1812 Basarabia „de la trupul României”. Jugul ţarismului, declara Pelivan, a fost mai rău decît al turcilor. El considera ziua deschiderii Sfatului Ţării drept „ziua cea mai însemnată în istoria poporului moldovenesc”, care, în opinia sa, a fost „condamnat să piară”, dar „astăzi el renaşte”. Meritul principal în obţinerea autonomiei, a spus oratorul, aparţine soldaţilor moldoveni, „numele lor trebuie să fie înscris cu litere de aur în istoria poporului nostru”. Sarcina primordială a Sfatului Ţării era traducerea în viaţă a punctelor din programul partidului său în ce priveşte trecerea la limba moldovenească: predarea în şcoli, oficierea slujbelor în biserici, alcătuirea actelor în instanţele de judecată etc. [102].

Au supus unei critici aspre politica de asuprire a ţarismului aplicată moldovenilor I. Buzdugan, delegat al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari moldoveni şi arhimandritul Gurie, care a povestit despre oprimarea preoţimii. I. Buzdugan dorea ca „fraţii noştri de peste Nistru şi Carpaţi să-şi vadă înfăptuit visul lor despre autonomie”, el a pus în faţa Sfatului Ţării sarcina „să intrăm în contact strîns cu fraţii noştri de peste Nistru; noi nu trebuie să-i lăsăm să dispară, ci trebuie să-i ajutăm”. El adresa un apel de înţelegere reciprocă tuturor popoarelor, „cu care trăim împreună” [103].

Aceeaşi dorinţă a expus-o şi redactorul ziarului „Soldatul moldovan” M. Minciună. „Noi, declara el, am trecut printr-o mare de nevoi şi grozăvii. Dar scăpînd acuma de întunericul egiptean al ţarismuluui, scuturînd jugul robiei, noi nu vom pune acest jug asupra altor naţiuni ale ţării noastre, care au suferit împreună cu noi. Poporul întotdeauna blînd, supus şi ospitalier, nu va vroi să facă rău fraţilor săi…” Oratorul şi-a încheiat discursul cu cuvintele: „Trăiască poporul moldovenesc!”, „Trăiască iubirea şi frăţia între popoarele care trăiesc în Basarabia”, „Trăiască înţelegerea între toate popoarele!” [104].

Reprezentantul altui ziar moldovenesc – „Cuvînt Moldovenesc”, V. Harea a menţionat aportul acestui organ al PNM la pregătirea ideologică şi traducerea în viaţă a ideii autonomiei, la crearea Sfatului Ţării [105].

Sfatul Ţării a fost felicitat de reprezentanţii organizaţiilor militare moldoveneşti de pe Frontul român din Odesa, Sevastopol, peninsula Crimeea, Flota de Nord, Sovietul Central Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor. Reprezentantul acestuia din urmă, Pîntea, preşedinte al organului, exprimîndu-şi încrederea că Sfatul Ţării „va face trandafir din Basarabia ”, şi-a încheiat cuvîntarea cu cuvintele: „Trăiască Basarabia autonomă liberă şi toate naţiunile marei Rusii federative!” [106].

Ştabs-căpitanul V. Bogos, care reprezenta comisariatul militar moldovenesc provizoriu de pe lîngă Sfatul Ţării, considera că „de acuma înalta obligaţie de a-i aduna pe toţi moldovenii din toată Rusia în regimente naţionale moldoveneşti trece în mîinile Sfatului Ţării”, care urmează să ia măsuri urgente, pentru a-i întoarce pe moldoveni în patrie [107].

Podporucicul V. Ţanţu, unul dintre conducătorii organizaţiei de la Iaşi, tot el preşedinte al biroului de organizare a Sfatului Ţării şi membrul Comitetului Executiv al organizaţiei de la Odesa marinarul V. Gafencu au vorbit despre contribuţia adusă de organizaţiile lor militare la dobîndirea autonomiei. V. Gafencu a amintit despre mitingul organizat la Odesa la 18 aprilie 1917, despre rolul organizaţiei din Odesa la formarea comitetelor moldoveneşti şi a sovietelor militarilor moldoveni din Sevastopol, Ecaterinoslav şi din alte oraşe, a Sovietului Central Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor etc., a promis că organizaţia din Odesa “îi va da tot sprijinul” Sfatului Ţării. Delegatul din partea soldaţilor moldoveni de pe Frontul român, podporucicul G. Mare, considera că deputaţii trebuie „să lupte mult pentru menţinerea libertăţilor cucerite”, iar reprezentantul primului regiment naţional moldovenesc, porucicul Cazac, a promis: „vom lupta pînă la ultima picătură de sînge pentru drepturile cîştigate cu atîta greutate” [108]. Reprezentantul soldaţilor moldoveni din Crimeea şi-a exprimat dorinţa să fie tradusă în viaţă lozinca despre pămînt şi libertate, iar locotenentul V. Prahniţchi, care a salutat Sfatul Ţării în numele marinarilor din Sevastopol, a spus că “Sfatul Ţării este singurul port, unde noi ne putem adăposti de furtuna care se deslănţuie în jur şi că în lucrările Sfatului Ţării grija pentru ţărani va trebui să treacă ca un fir roşu” [109]. Reprezentantul populaţiei bulgaro-găgăuze M. Stoianov a comparat Sfatul Ţării cu „un liman liniştit”, la care trebuie să ajungă, plutind, corabia basarabeană, rămasă “fără căpitan” [110].

Unii oratori înaintau drept sarcină primordială a Sfatului Ţării organizarea luptei cu „anarhia şi cu cauzele apariţiei ei”. Moşierul P. Sinadino, care reprezenta în Sfatul Ţării naţionalitatea greacă, şi-a exprimat speranţa că organul ţinutal înfiinţat “va aduce pe pămîntul nostru natal ordinea, legalitatea şi pacea, va apăra viaţa, libertatea şi avuţia tuturor acelor care vor avea înalta cinste de a trăi sub ocrotirea libertăţii din Basarabia”. Reprezentantul Comitetului din Basarabia pentru apărarea revoluţiei şi Adunării Constituante a propus să fie combinată lupta cu anarhia cu activitatea îndreptată „spre îmbunătăţirea vieţii ţărănimii basarabene înapoiate” [111]. Luzghin, reprezentantul tribunalului din Chişinău, a promis să susţină Sfatul Ţării „care este chemat să înlăture dezastrul şi anarhia din ţară”. G. Chircorov, care a luat cuvîntul în numele corpului de avocaţi, considera că înfiinţarea „unui organ al ţării se prezintă drept un act foarte urgent şi necesar pentru apărarea vieţii şi avutului populaţiei şi a tuturor bogăţiilor ei naturale şi culturale… Numai sub scutul organului ţării bazat pe dreptul electoral al populaţiei este posibilă autodeterminarea completă a tuturor naţionalităţilor care locuesc în Basarabia reprezentate proporţional în organul ţării” [112].

Inginerul Mujicicov, care a salutat Sfatul Ţării, în numele uniunii funcţionarilor zemstvei guberniale promitea că, “şi de acum înainte vom da ţării Basarabiei şi gîndul său creator, şi puterile noastre”, el şi-a exprimat convingerea că acesta “ne va scăpa de dezastru, va introduce ordine” [114]. Reprezentantul uniunii învăţătorilor şi funcţionarilor zemstvei Chişinău, praporşcicul Podlesnîi, a promis că vor contribui, „în măsura posibilităţilor, la munca culturală de creaţie”. El şi-a exprimat speranţa că organul ţinutal “va apăra avutul poporului de puterile obscure ale anarhiei şi pentru a coordona activitatea tuturor instituţiilor de stat şi obşteşti…, va asigura legalitatea alegerilor în Adunarea Constituantă, va lua parte activă la formarea Republicii Federative Ruse şi va restabili drepturile cetăţeneşti pentru toţi locuitorii ţării, fară nici o excepţie” [115].

Rada Centrală, care aduna activ forţe de luptă cu guvernul lui Lenin, văzînd în Sfatul Ţării un aliat potenţial, a salutat constituirea organului şi la deschidere au ţinut cuvîntări de salut în numele Radei şi a organizaţiilor ei de la periferii, precum şi a ucrainenilor din Basarabia, preşedintele Radei militare din Odesa Luţenko, a Radei militare din Chişinău V. Şevcenko şi membrul organizaţiei „Просвiта” din Chişinău Iu. Mitkevici. Primul a subliniat că „idealurile politice ale Basarabiei şi Ucrainei coincid”. Iu. Mitkevici şi-a exprimat încrederea că Sfatul Ţării „va traduce în viaţă fară şovăire principiile, proclamate de către democraţia revoluţionară”, iar Şevcenko sublinia că „triumful moldovenilor este triumful poporului ucrainean din Basarabia” şi a dat asigurări: “cît timp există Ucraina, cît timp ea nu este nimicită, ideea federaţiei nu va muri”. El şi-a exprimat speranţa că „moldovenii vor arăta geniul lor latin şi că nu va trece mai mult decăt un sfert de veac şi popoarele, care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, vor ajunge la o situaţie culturală înaltă” [116].

în numele refugiaţilor români, care locuiau la Chişinău, după ocupaţia de către nemţi a celei mai mari părţi din teritoriul României, a salutat Sfatul Ţării profesorul din Transilvania O. Ghibu (edita la Chişinău ziarul „Ardealul”). Întîlnit, după cum se menţionează în procesul-verbal al şedinţei, „cu aplauze prelungite”, O. Ghibu a subliniat că nu este considerat străin, că nici el nu se consideră străin „aici, în ţara locuită de fraţii mei moldoveni”.

Subliniind că Ardealul „este leagănul nu numai al întregului nostru popor (român – I. L.), ci şi leagănul d-voastră, fiindcă moldovenii au venit de acolo acum 600 de ani”, el nu-şi ascunde satisfacţia că, la şedinţa Sfatului Ţării, au răsunat cîntecele „Deşteaptă-te, române” şi „Pe-al nostru steag e scris unire” şi şi-a exprimat speranţa că, în capitala Transilvaniei, Alba Iulia, va fi arborat „drapelul tricolor al întregului nostru popor”. O. Ghibu şi-a încheiat astfel cuvîntarea: „Trăiască Basarabia!” „Trăiască Sfatul Ţării!”, „Trăiască Republica Federativă!”

După cuvîntarea profesorului transilvănean, citim în procesul-verbal: sala exclama: „Trăiască Ardealul!”, „Trăiască Transilvania liberă!”, „Trăiască transilvănenii!”, „Trăiască poporul românesc!” [117].

La şedinţa din 19 noiembrie, au venit cu salutări reprezentantul Uniunii cooperatorilor (G. Buruiană), al societăţii studenţeşti „Renaşterea” din Odesa” (I. Valuţa), al funcţionarilor feroviari, al congresului ţăranilor din judeţul Bălţi (Trofim), au fost citite telegramele de salut din partea comitetelor de voloste din judeţul Chişinău şi a Comitetului Executiv al judeţului Orhei.

În încheierea şedinţei, I. Inculeţ a propus “să se cinstească amintirea tuturor luptătorilor pentru binele poporului şi în special ale lui Murafa şi Hodorogea, care au căzut de mîna răufăcătorilor” [118].

Formarea Sfatului Ţării a deschis calea pentru proclamarea Republicii Moldova.

(Va urma)

Note:

1. Известия Кишиневского Совета рабочих и солдатских депутатов. 1917 г.. 20.10 (2.11). № 130.

2. Известия Кишиневского Совета… 1917 г., 5(18). 11. № 144.

3. Известия Кишиневского Совета… 1917 г., 1(14) и 3(16). 11. № 140, 142.

4. Бессарабская жизнь. 1917 г., 27.10 (9.11). № 244.

5. Свободная Бессарабия. 1917 г., 27.10. № 149.

6. Известия Кишиневского Совета… 1917 г., 28.10 (10.11). № 137.

7. За власть Советов. Хроника революционных событий в Молдавии (март 1917-январь 1918 г.). Кишинев. 1980. С. 152 (далее: За власть Советов…).

8. Известия Кишиневского Совета…. 1917 г. 7(20). 11. № 145.

9. За власть Советов… С. 150, 151.

10. Победа Советской власти в Молдавии. М. 1978. С. 175. и3а власть Советов… С. 152, 153.

12. Там же. С. 153, 154.

13. Победа Советской власти в Молдавии. С. 176.

14. Известия Кишиневского Совета… 1917 г., 1(14).11,№ 140.

15. Победа Советской власти в Молдавии. С. 175.

16. Известия Кишиневского Совета… 1917 г., 5(18). 11. № 144.

17. Свободная Бессарабия. 1917 г. 28.10. № 150.

18. Бессарабская жизнь. 1917 г., 14(27). 11. № 260.

19. Известия Кишиневского Совета… 1917 г., 28.10 (10.11). № 137.

20. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 2(15).11. № 141.

21. Свободная Бессарабия. 1917 г. 27.10. № 149.

22. Свободная Бессарабия. 1917 г. 29.10. № 151.

23. Свободная Бессарабия. 1917 г. 31.10. № 152.

24. Свободная Бессарабия. 1917 г. 1.11. № 153.

25. Свободная Бессарабия. 1917 г. 27.10. № 149.

26. Бессарабская жизнь. 1917 г. 31.10 (12.11). № 247.

27. Свободная Бессарабия. 1917 г. 31.10. № 152.

28. Свободная Бессарабия. 1917 г. 3.11.№ 155. За власть Советов… С. 152.

29. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 1(14).11. № 144; 3(16). № 142.

30. Свободная Бессарабия. 1917 г. 31.10. № 152.

31 Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 2(15).11.№ 141.

32. Там же.

33. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 3(16).11. № 142.

34. Свободная Бессарабия. 1917 г. 7.11. № 159.

35. Свободная Бессарабия. 1917 г. 9.12. № 160; Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 9(22).11. № 147.

36. Бессарабская жизнь. 1917 г. 7(20). 11. № 253; Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 10(23). № 148.

37. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 9(22).11. № 147.

38. Бессарабская жизнь. 1917 г. 27.10 (9.11). №244.

39. Свободная Бессарабия. 1917 г. 12.11. № 162; Бессарабская жизнь. 1917 г. 12(25).11. № 258; Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 5(18).И. № 144.

40. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 7(20). 11. № 145.

41. Известия Кишиневского Совета… 1917.Г. 16(29).11. № 153; Свободная Бессарабия. 1917 г. 16.11. № 166.

42. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 25.11 (8.12). № 160; Бессарабская жизнь. 1917 г. 24.11 (7.12). № 287; Свободная Бессарабия. 1917 г. 24.11. № 172.

43. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 17(30).11. № 154.

44. Свободная Бессарабия. 1917 г. 9.11. № 161.

45. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 100. Л. 10-11, 138-139.

46. Там же. Д. 3. Л. 19.

47. Там же. Л. 21.

48. Cazacu Р. Op. cit. Р. 223.

49. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 3. Л. 25.

50. Там же. Л. 25.

51. Там же. Л. 27.

52. Свободная Бессарабия. 1917 г. 9.11. №.160.

53. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 3. Л. 28.

54. Свободная Бессарабия. 1917 г. 111.11. № 162.

55. Свободная Бессарабия. 1917 г. 3.11. № 155.

56. Бессарабская жизнь. 1917 г. 7(20). 11. № 253.

57. Свободная Бессарабия. 1917г. 11.11. № 162.

58. Свободная Бессарабия. 1917 г. 15.11.№ 165.

59. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 5. Л. 64 об.

60. Там же. Д. 9. Л. 161.

61. Бессарабская жизнь. 1917 г. 14(27). 11. № 258; Свободная Бессарабия. 1917 г. 13.11. № 163.

62. Свободная Бессарабия. 1917 г. )9.11.№ 169.

63. Свободная Бессарабия. 1917 г. 19.11. № 169; Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 18.11 (1.12). № 185.

64. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 9. № 149.

65. Свободная Бессарабия. 1917 г. 14 и 15.11. № 164, 165; Бессарабская жизнь. 19.11 (2.12). № 264.

66. Бессарабская жизнь. 1917 г. 19.11 (2.12). № 264.

67. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 5. Л. 65.

68. Свободная Бессарабия. 1917 г. 18.11 № 168.

69. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 32.

70. Бессарабская жизнь. 1917 г. 19.11 (2.12). №264; Свободная Бессарабия. 19.11. № 169.

71. Бессарабская жизнь. 1917 г. 19 11 (2.12). № 264.

72. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 21. Л. 4 об., 5.

73. Свободная Бессарабия. 1917 г. 24.11. № 172; Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 25.11 (8.12). № 160; Бессарабская жизнь. 1917 г. 24.11 (7.12). № 287.

74. Там же.

75. Свободная Бессарабия. 1917 г. 19.11. № 169.

76. Бессарабская жизнь. 1917 г. 30.11 (13.12). №272.

77. Бессарабская жизнь. 1917 г. 15(28). 11. №260; Свободная Бессарабия. 1917 г. 21.11. № 170.

78. Свободная Бессарабия. 1917 г. 3.11. № 155.

79. Известия Кишиневского Совета… 1917 г. 3(16). 12. № 167.

80. Бессарабская жизнь. 1917 г. 9(22). 11. № 255.

81. Известия Кишиневского Совета… 1917г. 14(27). 11.№ 151.

82. Там же.

83. Cazacu Р. Op. cit. Р. 232.

84. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 6. Л. 41; Д. 5. Л. 66.

85. Там же. Д. 3. Л. 30,31.

86. Бессарабская жизнь. 1917 г. 19.11 (2.12). № 264.

87. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 3. Л. 33.

88. Свободная Бессарабия. 1917 г. 213.11. № 171.

89. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 21. Л. 1.

90. Cazacu Р. Op. cil. Р. 234.

91. Свободная Бессарабия. 1917 г. 23.11. № 171.

92. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 21. Л. 1 об.

93. Там же. Л. 3.

94. Там же. Л. 3 об.

95. Там же. Л. 4 об.

96. Там же. Л. 5.

97. Там же. Л. 6 об.

98. Там же. Л. 7.

99. Там же. Л. 9 об.

100. Там же. Л. 10, 12 об. и др.

101. Там же. Л. 8, 8 об.

102. Там же. Л. 13 об., 14.

103. Там же. Л. 12 об.

104. Там ж е. Л. 9.

105. Там же. Л. 4 об.

106. Там же. Л. 14.

107. Там же. Л. 5, 7 об.

108. Там же. Л. 11, 13.

109. Там же. Л. 6 об.

110. Там же. Л. 6.

111. Там же. Л. 4.

112. Там же. Л. 10.

113. Там же. Л. 113.

114. Там же. Л. 12.

115. Там же. Л. 4, 4 об., 9.

116. Там же. Л. 11, 12,

117. Там же. Л. 12, 12 об. 13, 13 об. 14.

118. Там же. Л. 14 об.

Sursă: I.Levit, ”Moldova dintre Prut și Nistru. 1917. Mișcarea pentru autonomia Republicii Moldovenești”, Chișinău, 2008.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s