Basarabia în anii 1917-1918 (XIII): Calea spre autonomie. Congresul militarilor moldoveni din Rusia (octombrie 1917)


Casa eparhială din Chișinău, în care în octombrie 1917 a avut loc Congresul soldaților moldoveni din Rusia.

Continuare. Părțile precedente se găsesc aici

Toamna anului 1917 a fost marcată de aprofundarea crizei naţionale. Continuarea războiului, imensele pierderi materiale şi omeneşti, declinul economiei, foamea, frigul, creşterea criminalităţii, nesoluţionarea problemei agrare, naţionale şi a altor probleme sociale şi politice grave – toate acestea, luate la un loc, au acutizat extrem de mult nemulţumirea popoarelor Rusiei.

În Basarabia, aflată în imediata apropiere a frontului, greutăţile războiului se resimţeau deosebit de grav. Rechiziţionarea pîinii şi a animalelor pentru armată apăsau, ca o povară grea, pe umerii locuitorilor de la sate. Tot mai mult se simţea lipsa mărfurilor industriale şi alimentare. „Problema alimentară este foarte gravă. Nu sînt lemne, zahăr, gaz lampant, piele, nu este nimic… Filistinii sînt disperaţi…”, se comunica de la Bender [1]. Din cauza lipsei de combustibil şi a materiei prime se ruina industria, erau majorate preţurile, creştea inflaţia, prospera speculaţia. Despre aceasta vorbeau toţi oratorii la Congresul gubernial din Basarabia al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, menţionat deja.

Foarte puternic destabiliza situaţia din Basarabia, aducînd populaţiei multe suferinţe şi pierderi materiale, „mişcarea turmentată”, care, odată cu sosirea toamnei, a luat proporţii ameninţătoare. „Valul de pogromuri creşte, scria „Известия Кишиневского Совета рабочих и солдатских депутатов”. Arealul tulburărilor se extinde. Jafurile, omorurile, violenţa, distrugerile, dezmăţul, beţia nestăvilită, nechibzuită bîntuie, ca o stihie sălbatică şi tot mai tare strînge lanţul la gîtul revoluţiei şi ţării, care, şi fără de aceasta, suferă în condiţiile insuportabile create de război, de prăbuşirea politică, industrială, alimentară şi financiară… Contrarevoluţia prinde la putere” [2].

Devastările „beţive”, la care iau parte elementele criminale locale, dezertorii şi soldaţii nedisciplinaţi ai garnizoanelor locale, conform informaţei din ziar, „cu certitudine, care nu poate fi supusă îndoielii, sînt rezultatul acţiunilor provocatorilor – foşti jandarmi, îmbrăcaţi în uniforme soldăţeşti, care au organizat aceste dezordini şi pogromuri” [3]. La sfîrşitul lunilor septembrie-octombrie, pogromuri “beţive” au avut loc la Chişinău, Bălţi, Bender, Tiraspol, Dubăsari, Hînceşti şi în alte localităţi [4]. Detaşamentele de soldaţi, trimise de sovietele de la Chişinău, Bender şi de alte oraşe, nu totdeauna erau în stare să oprească bandele, care-şi făceau de cap, n-a avut influenţă asupra situaţiei nici apelul de-a pune capăt pogromurilor, adresat populaţiei şi soldaţilor de către Comitetul unit al organizaţiilor PMSDR, Bund-ului, partidelor revoluţionarilor socialişti din Chişinău [5].

Toamna aduce o nouă izbucnire a mişcării agrare. “Din toate colţurile Basarabiei, comunica „Свободная Бессарабия”, sînt primite veşti alarmante, au loc tulburări agrare, însoţite deseori de tîlhării şi incendieri. În judeţul Soroca, aproape tot pămîntul moşieresc a fost acaparat de ţărani, totodată între ei au loc lupte, un sat merge împotriva altui sat… Este de la sine înţeles că toate aceste acaparări, toate aceste nelegiuiri au loc din cauza provocărilor unor agitatori iresponsabili, necunoscuţi. Iar comitetele judeţene, de voloste deseori sînt absolut pasive şi nu rareori unii membri ai comitetelor agrare contribuie singuri la tulburări. Aceleaşi informaţii parvin din judeţele Orhei, Akkerman şi din alte judeţe” [6].

Comisarul Guvernului Provizoriu în Basarabia (toamna, în această funcţie, este numit V. Cristi), în raportul adresat ministrului afacerilor interne al Rusiei, caracterizînd starea de lucruri din ţinut, scria: „situaţia pe teren, în sectorul agrar, trebuie să recunoaştem, s-a înrăutăţit considerabil. Neînţelegerile, care aveau loc anterior, din cauza stabilirii raporturilor de drept agrar, au cedat locul acaparării pămînturilor de parină, semănăturilor, tăierii pădurilor, în detrimentul intereselor locale şi ale statului, fără să ţină seama de influenţa şi intervenţia comitetelor funciare. În goană după pămînturi moşiereşti este lăsat neînsămînţat pămîntul propriu şi au loc ciocniri între sate. Sînt semne ameninţătoare că vom obţine o roadă mică.” [7]. V. Cristi, într-un demers adresat şefului districtului militar Odesa, cere să se trimită în Basarabia unităţi de cavalerie, pentru a stopa tulburările agrare: pentru judeţul Аkkеrman – cinci sute soldaţi, Orhei – trei sute, Chişinău – trei sute, Bălţi – două sute, Soroca – trei sute, Bender – un regiment [8].

Tensiunea creştea în sate cu fiece lună. “Acum, scria ziarul, la sfîrşitul lui octombrie 1917, conflictul (dintre moşieri şi ţărani – I. L.) are un caracter acut. Din diferite localităţi ale Basarabiei parvin ştiri despre distrugerea marilor gospodării moşiereşti, despre furturile de inventar viu, acapararea pămînturilor neprelucrate, dar şi a celor semănate de moşieri”, care fug „de pe moşiile lor”. „Administraţia este neputincioasă… să oprească mişcarea stihiinică”, „acapararea pămînturilor este invers proporţională puterii şi autorităţii organelor puterii de stat”, iar „organizaţiile democratice nu au nici un fel de influenţă asupra maselor”. Menţionînd că deseori pămînturile libere, care formează fondul funciar prevăzut a fi repartizat de către comitetele funciare ale volostelor, sînt acaparate de către ţăranii asiguraţi cu pămînt, iar discuţiile dintre sate, din cauza unui oarecare sector de pămînt, se transformă în „ciocniri sîngeroase”, ziarul scria: „mişcarea ţărănească deseori are caracter naţional”. „Sub influenţa acestei agitaţii, se spunea în reportajul inserat în ziar, sînt izgoniţi ţăranii veniţi din alte gubernii, care s-au stabilit pe aceste pămînturi cumpărîndu-le prin banca ţărănească”. Fusese prezentată şi următoarea situaţie: în s. Pojoreni, „ţăranii îi spuneau moşierului că îi iau pămîntul, pentru ca ruşii să nu se poată folosi de el” [9]. Remarcăm că, atunci cînd era vorba despre împărţirea proprietăţilor moşiereşti, pe ţărani nu-i interesa naţionalitatea proprietarului. Nu cruţau, cu toată evlavia lor, nici proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor. Nu i-a intimidat nici funcţia înaltă de stat a lui V. Cristi, a cărui moşie fusese acaparată de ei [10].

La devastarea gospodăriilor moşiereşti participau activ soldaţii din companiile de marş şi din unităţile armatei ruse, dislocate în Basarabia. Deseori ei erau iniţiatorii lichidării proprietăţii moşiereşti. Conform declaraţiei făcută în dumă de locţiitorul comisarului gubernial E. Chenigşaţ, „Judeţul Hotin a fost devastat, este devastat judeţul Soroca şi o parte a judeţului Bălţi. Devastarea o face detaşamentul de soldaţi de expediţie, care distruge şi arde totul, iar ţăranii completează devastarea… Este imposibil să se stabilească cine conduce detaşamentele de pogromuri, dar se vede că acţionează o mînă experimentată. Cum numai detaşamentele se apropie de localitatea propusă, imediat se adună ţăranii cu trăsurile, fură şi cară tot ce este preţios” [11]. La şedinţa condusă de V. Cristi, privind „măsurile de luptă cu anarhia”, se menţiona că judeţul Hotin „geme din cauza acţiunilor samavolnice ale soldaţilor din corpul dislocat aici, în timpul staţionării acestuia au fost arse şi distruse 20 din cele mai mari economii” [12]. „Împreună cu averile ţăranilor, raporta şeful miliţiei judeţului Hotin, au fost devastate economiile în Chelmineţ, Negrinţă, Moşeni, Şendreni, Livinţi şi Tolbureni” [13]. Asemenea comunicări veneau şi din alte judeţe ale ţinutului.

În Basarabia, precum în toată Rusia, cu fiece zi creştea neîncrederea în Guvernul lui Kerenskii, care s-a dovedit a fi incapabil să scoată ţara din criză, să soluţioneze problemele păcii, pămîntului, autodeterminării popoarelor, precum şi alte revendicări ale poporului. Chiar şi ziarul nebolşevic „Известия Кишиневского Совета…”, care pînă atunci susţinea consecvent Guvernul Provizoriu, şi-a permis să-şi exprime atitudinea negativă faţă de acesta. Subliniind că războiul este cauza principală a distrugerii economiei naţionale, a crizei alimentare, industriale şi financiare, iar încetarea acestuia este „unica salvare de la catastrofa care se apropia de ţară”, unica modalitate de a „evita pericolul reducerii la zero” a tuturor realizărilor revoluţiei, ziarul scria în editorial: „Guvernul nostru provizoriu, în toate combinările şi componenţele sale, în politica externă a mers absolut pe alte căi şi asculta mai mult vocea burghezimii aliate şi a celei naţionale, decît a poporului revoluţionar”. În apărarea politicii sale antirevoluţionare şi antidemocratice care viza pacea şi războiul, guvernul de fiecare dată înainta formula vagă de menţinere a „intereselor vitale ale Rusiei” şi pretextul foarte clar despre inviolabilitatea tuturor acordurilor încheiate încă de autocraţia Romanovilor necunoscute pînă în prezent de poporul revoluţionar…”

Punînd la îndoială capacitatea Guvernului Provizoriu „de a soluţiona problemele păcii şi războiului”, ziarul (cu cîteva zile înaintea revoluţiei bolşevicilor) pune problema schimbării guvernului lui Kerenskii. „Dacă puterea de coaliţie, scria „Известия…”, nu va fi în stare s-o facă, este necesară crearea unei puteri revoluţionar-democratice, care ar putea fi la înălţimea situaţiei şi ar pune la temelia întregii politici revoluţionare soluţionarea problemei cardinale a revoluţiei noastre – războiul” [14].

În cercurile sociale ale Rusiei, inclusiv în Basarabia, mulţi sperau că Adunarea Constituantă va hotărî problemele vitale: politice, economice şi sociale, care stau în faţa ţării şi a unor regiuni aparte. Partidele politice, organizaţiile şi mişcările obşteşti se pregăteau activ de alegeri, îşi elaborau platforme, căutau aliaţi, creau blocuri. Erau luate în consideraţie, desigur, şi învăţămintele alegerilor în dumă şi zemstvă, care fuseseră un fel de repetiţie înaintea alegerilor în Adunarea Constituantă.

La primul congres gubernial al social-democraţilor (la care au participat bolşevicii, menşevicii, bundiştii), membrul CC al Bund-ului, G. Lurie, a prezentat raportul „Despre pregătirea alegerilor în Adunarea Constituantă”. Abordînd problema sarcinilor, pe care şi le propuneau social-democraţii în campania electorală, el afirma că „este necesar să fie elucidate scopurile finale ale social-democraţilor, ca partid internaţional al proletariatului” şi alcătuite listele independente ale social-democraţilor, acolo însă unde va fi necesar poate fi admisă alianţa cu partidele socialiste, care intrau în internaţională”. În condiţiile concrete ale Basarabiei, blocul, în opinia raportorului, „este posibil numai cu revoluţionarii socialişti”.

După dezbateri îndelungate, a fost adoptată o rezoluţie din cîteva puncte, propusă de menşevica N. Grinfeld. Se menţiona că organizaţiile social-democratice ale Basarabiei vor ieşi la alegerile în Adunarea Constituantă cu o „platformă independentă, prezentînd sarcini speciale, sarcinile proletariatului revoluţionar în lupta pentru eliberarea muncitorilor din lumea întreagă”. În continuare se spunea: „Caracterul extrem de pestriţ al componenţei naţionale a populaţiei, persecuţia naţională care nu a încetat niciodată din partea sutelor negre, triumfătoare anterior, iar acum trecute în ilegalitate, predominarea evidentă a populaţiei ţărăneşti, care era slab pregătită, mai ales sub aspect politic, proletariatul industrial din oraşe puţin numeros, pentru a susţine adecvat activitatea social-democratică, condiţiile ţinutului aflat în imediata apropiere a frontului şi unul din cele mai vulnerabile sectoare ale frontului armatei active – toate aceste momente îi dictează congresului, cu insistenţă, decizia de a întinde mîna altor organizaţii revoluţionare şi de a-şi uni puterile, pentru alegerile în Adunarea Constituantă, pentru a lupta şi a obţine victoria comună asupra pericolului sutelor negre”.

Congresul considera că „frontul democraţiei socialiste şi revoluţionare din oraşe şi sate trebuie să se opună presiunii forţelor întunecate şi a sutelor negre”, acesta s-a pronunţat pentru pregătirea unei liste comune, coordonate, a candidaţilor din următoarele organizaţii: „revoluţionarii socialişti, Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, Comitetul Revoluţionar moldovenesc şi grupul ţărănesc”.

La congres, „în afară de petrogrădeni” (ziarul nu menţiona nume de familie), au fost înaintaţi următorii „tovarăşi locali”: Gh. Lurie, membrul CC al Bund-ului; N. Grinfeld, delegată a Comitetului Executiv Central al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia; V. Grinfeld, membru al Comitetului gubernial al Bund-ului; Ia. Meleşin, reprezentantul Rumcerod-ului pe lîngă Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor.

În raportul său Gh. Lurie a abordat şi problema naţională, care, în, opinia sa, „are o importanţă deosebită în Basarabia, cu o populaţie de diferite naţionalităţi”. El menţiona că poziţia social-democraţilor „a fost determinată la congresul unit al PSDMR, prin formula asigurării egalităţii în drepturi pentru naţionalităţile din regiunile (care se deosebesc prin componenţa naţională, precum şi prin condiţiile economice) şi apărarea drepturilor minorităţilor naţionale, garantate de legile statului, în baza autonomiei cultural-naţionale” [15].

Însă formarea blocului partidelor socialiste şi Sovietelor, ca pe timpuri, pentru alegerile în duma din Chişinău, Bender şi altele, de data aceasta eşuează.

În primul rînd, în rîndurile social-democraţilor din Basarabia a avut loc o scindare. După un şir de şedinţe, bolşevicii şi menşevicii-internaţionalişti decid să se separe de defensişti şi să formeze o organizaţie independentă. La adunarea de constituire, care a avut loc la 11 octombrie (erau prezente 96 persoane), organizaţia politică nou formată a primit denumirea de „Organizaţie unită a social-democraţilor internaţionalişti din Chişinău”.

La aceeaşi adunare, după dezbateri îndelungate, este luată decizia de a renunţa la prezentarea listei comune cu defensiştii, pentru alegerile în Adunarea Constituantă, totodată în listă au fost incluşi activişti ruşi, nu locali: Maxim Gorkii, B. Avilov (Tigrov) .V. Bazarov (Rudnev), M. Larin (Lurie), D. Reazanov (Golidendah) [16].

În lista definitivă a social-democraţilor şi Bund-ului, în locul bolşevicului Ia. Meleşin, au fost incluşi: M. Polimorenco, membru al PSDMR din 1904, locţiitorul şefului staţiei Bender-1; A. Arzumaneanţ, medic militar, unul din întemeietorii partidului social-democrat armean din Caucaz, membru al Comitetului social-democrat gubernial din Basarabia şi preşedinte al comitetului social-democraţilor din Chişinău; I. Cantor (în presă nu erau prezentate datele biografice) [17].

Organizaţia basarabeană a social-democraţilor, de asemenea, a hotărît să prezinte independent lista candidaţilor pentru alegerile în Adunarea Constituantă. În listă erau incluşi, în primul rînd, liderii C. Suhovîh-Narodin, M. Solomin, A. Alexandrov, A. Mehanoşin şi alţii [18].

În cele din urmă, şi Sovietul gubernial de deputaţi ai ţăranilor şi-a prezentat listele sale.

În situaţia creată, la congresul gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Basarabia a fost luată următoarea decizie: „Luînd în consideraţie dezvoltarea slabă a vieţii politice din gubernia Basarabiei şi starea embrionară, strîns legată de aceasta, a organizaţiilor de partid socialiste, precum şi faptul că Sovietele de deputaţi ai ţăranilor prezintă separat lista candidaţilor pentru Adunarea Constituantă, a se prezenta o listă generală a comitetelor muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor şi a Comitetului Executiv Moldovenesc”. În problema propagării „ideii şi însemnătăţii Adunării Constituante”, congresul a propus să se activeze în comun cu Comitetul Executiv gubernial al ţăranilor şi cu Comitetul Executiv Central Moldovenesc” [19]. Însă crearea unui bloc cu Comitetul Executiv Central Moldovenesc n-a fost posibilă, acesta avea planurile sale. De aceea, la şedinţa Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor s-a decis: în rezultatul refuzului Sovietului de deputaţi ai ţăranilor să se alieze cu Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, „să nu prezentăm lista candidaţilor pentru Adunarea Constituantă”, să fie adresat un apel tuturor sovietelor din judeţe „în legătură cu aceasta… să susţină listele organizaţiilor socialiste” [20].

Comitetul Executiv gubernial al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor, condus de P. Erhan şi I. Inculeţ, refuzînd să creeze un bloc comun cu Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, la 1-2 octombrie a organizat adunarea Sovietului, cu participarea reprezentanţilor Comitetelor Executive din judeţe ale sovietelor ţărăneşti (în presă această adunare este numită uneori congres), la care a fost luată unanim hotărîrea să prezinte o „listă independentă”, dar totodată era admisă ideea creării unui bloc „cu Partidul revoluţionarilor socialişti şi Sovietul militar al garnizoanei Chişinău de deputaţi ai ţăranilor, cele mai apropiate de ţărani”.

În timpul discutării condiţiilor creării blocului, părţile n-au reuşit să ajungă la o înţelegere. Eserii pretindeau la 6 din 13 locuri (Basarabiei, după numărul populaţiei, i se cuveneau 13 locuri în Adunarea Constituantă), iar Sovietul ţărănesc al garnizoanei – la 2 locuri. Sovietul ţărănesc gubernial era de acord să-i revină partidului revoluţionarilor socialişti 3 din 13 locuri, totodată Sovietul preciza că îşi rezerva dreptul „discutării şi respingerii” candidaţilor înaintaţi de eseri. Reprezentanţii Partidului Socialiştilor-Revoluţionari au declarat că „din păcate, condiţiile blocului sînt inacceptabile pentru partid şi, contrar dorinţei sale, este constrîns să prezinte liste independente, iar blocul nu se consideră format”.

În lista candidaţilor din partea Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor, adunarea a introdus 18 persoane. Rezultatele votării au fost următoarele: I. Inculeţ – 139 de voturi „pentru”, P. Erhan – 136, T. Cotoros – 129, V. Rudiev – 126, P. Cojuhari – 123, I. Stepanov – 102, S. Arman – 97, P. Halippa – 85, I. Tihohod
– 84, G. Pîntea – 83, N. Budnicenco – 83, V. Diacovici – 78, I. Berlinschi – 77, Th. Ioncu – 76, Cecencov – 71, Doroşniuc – 59, Nichitiuc – 52, Şt. Botnariuc – 51.

Reprezentanţii Sovietului ţărănesc al garnizoanei, Cecencov şi Doroşniuc, care trebuiau să asigure, la alegeri, voturile soldaţilor garnizoanei locale, nu erau mulţumiţi de rezultatul votării. Sovietul ţărănesc al garnizoanei a cerut un loc, care să fie cel puţin al şaselea pe listă, reprezentanţilor săi le reveniseră locurile 13 şi 18 şi erau astfel lipsiţi, chiar la acea etapă, de orice şansă de a deveni delegaţi în Adunarea Constituantă. Din această cauză s-a anunţat că blocul nu a fost format.

Atragem atenţia asupra faptului că doi lideri ai Partidului Naţional Moldovenesc – P. Halippa şi Th. Ioncu şi-au înaintat candidaturile pe lista Sovietului ţăranilor nu pe lista partidului condus de ei. Experienţa alegerilor în Duma de la Chişinău a arătat cît de mici erau şansele partidului de a acumula numărul necesar de voturi, pentru mandatul în Adunarea Constituantă. Lui Th. Ioncu îi revenea locul 14, în urma scrutinului practic nu avea şanse să devină deputat în Adunarea Constituantă, el a renunţat să fie inclus în lista definitivă a Sovietului ţăranilor, din cauza „votului de încredere insuficient”. Din aceeaşi cauză îşi retrage candidatura şi Şt. Botnariuc [21].

În lista candidaţilor din partea Sovietului de deputaţi ai ţăranilor fuseseră incluşi şi conducătorii Comitetului Central al Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor G. Pîntea şi P. Cojuhari. Iniţial, Comitetul Central intenţiona să participe independent la alegeri, atrăgîndu-i, în calitate de agitatori, pe învăţătorii moldoveni, mobilizaţi în armată. La şedinţă din 7 septembrie este luată decizia să se adreseze, cu un demers Comandantului suprem să fie eliberaţi învăţătorii moldoveni din unităţile aflate în spatele frontului şi pe front, atît combatanţii cît şi necombatanţii, pentru activitatea de „culturalizare a populaţiei înapoiate şi pregătirea ei pentru Adunarea Constituantă” [22]. Demersul a fost respins.

La 30 septembrie CC al Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor a organizat alegerile. După numărul voturilor acumulate, candidaţii în Adunarea Constituantă fuseseră înscrişi pe listă în următoarea ordine: G. Pîntea (38), P. Cojuhari (33), T. Cotoros (33), P. Halippa (31), A. Crihan (30), I. Păscăluţă (25), N. Secară (25), C. Osoianu (22), Şt. Holban (22), G. Buruiană (21), E. Cateli (20), I. Pelivan (16), S. Galiţchi (13), Dascăl (11), V. Gafencu (10), I. Codrean (6) [23]. Totodată, s-a recunoscut că „era necesară unirea cu secţia ţăranilor (a Sovietelor – I. L. )” şi i s-a încredinţat lui G. Pîntea să ducă tratative în această privinţă cu Sovietul gubernial al ţăranilor.

Peste două zile G. Pîntea şi P. Cojuhari devin candidaţi pentru alegrile în Adunarea Constituantă pe lista Sovietului gubernial al ţăranilor. Comitetul Central Moldovenesc nu s-a prezentat cu listă separată la alegeri.

Candidaţilor înaintaţi pentru Adunarea Constituantă din partea Sovietului de deputaţi ai ţăranilor li s-a poruncit să susţină următoarele principii:

“1. Rusia trebuie să fie Republică Federativă Democratică; altă formă de ocîrmuire pentru Rusia ţărănimea nu primeşte.

2. Basarabia, care este o parte nedezlipită a Republicii Federative Democratice Ruse, capătă autonomia deplină politică şi teritorială, chezăşluindu-se drepturile tuturor neamurilor care locuiesc în Basarabia.

3. În ceea ce priveşte problema economică, şi, în parte, treaba pămîntului, deputaţii ţărănimii trebuie să sprijine programul Partidului Socialiştilor-Revoluţionari; înfăptuirea în viaţă a hotărîrii adunării întemeietoare de constituire cu privire la problema pămînttilui trebuie să se facă în Basarabia prin aşezămîntul local de sineocîrmuire.

4. Bătălia trebuie să se sfîrşească printr-o pace democratică obştească, fără anexe şi contribuţii, lăsîndu-se fiecărui norod dreptul să hotărască el de soarta lui. Pace deosebită să nu se facă îndeobşte vorbind; în astfel de întrebări să se ţină cont de sfatul deputaţilor ţăranilor din toată Rusia.

5. Deputaţii Basarabiei, aleşi în adunarea întemeietoare, sînt datori să fie în strînsă legătură cu alegătorii săi şi cu ţara mamă, venind în ea cît mai des pentru a lua parte la viaţa politică locală şi pentru a cunoaşte nevoile arzătoare ale locuitorilor.

6. Toţi deputaţii Basarabiei, aleşi de la sfatul ţărănesc, sînt datori să aducă la cunoştinţa alegătorilor, dacă vreun tovarăş al lor nu se ţine de poruncile acestea. Sfatul ţărănesc într-o astfel de întîmplare poate să hotărască, dacă acel deputat se lasă de bună voie de mandatul său şi el trebuie să ţină seama de asta; în locul său în adunarea întemeietoare se duce candidatul ce-i urmează în izvod” [24].

În „Apelul” adresat alegătorilor, Sovietul gubernial de deputaţi ai ţăranilor menţiona că toţi candidaţii sînt „oameni încercaţi şi de nădejde” „originari din Basarabia, care cunosc problemele poporului şi sînt în stare să-i apere interesele”, iar pe candidaţii de pe alte liste „nu-i cunoaşte şi nu poate răspunde pentru ei”, mai mult decît atît, „printre ei sînt mulţi burjui şi boieri, mulţi străini, cărora le este indiferentă soarta Basarabiei” [25].

La şedinţa Comitetului Executiv al Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor, la propunerea lui V. Rudiev, pentru „activitate mai corectă în campania preelectorală”, au fost trimişi în judeţul Bălţi – V. Rudiev, Orhei – P. Cojuhari, Chişinău -T. Cotoros, Izmail – P. Ciumacenco, Soroca – Litvinov. T. Cotoros a propus să transforme „Известия Кишиневского Совета рабочих и солдатских депутатов” în organul Sovietului ţăranilor. Mai mult decît atît, Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău a decis „să respingă rugămintea Comitetului Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor din Basarabia să fie publicată în „Известия…” lista nr. 1. a candidaţilor pentru Adunarea Constituantă, pe motiv că această listă nu este pur „socialistă”. „Известия Кишиневского Совета…” făcea apel către alegători să voteze pentru „listele socialiste”: nr. 2 (eserii), nr. 4 (social-democraţii şi Bund-ul), nr. 8 (social-democraţii internaţionalişti uniţi) şi nr. 11 (socialiştii ucraineni) [26].

Platforma preelectorală a Sovietului de ţărani, cum rezultă din instrucţiunea şi apelul prezentate, în problemele de bază se deosebea foarte puţin de programul eserilor. Toate candidaturile de pe lista Sovietului de deputaţi ai ţăranilor, la rubrica „apartenenţa de partid”, se numeau „revoluţionari socialişti” [27].

În Basarabia, lupta principală pentru locurile din Adunarea Constituantă s-a desfăşurat între Sovietul ţăranilor (lista nr. 1) şi socialiştii-revoluţionari (lista nr. 2). La congresul al doilea gubernial al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari, care a avut loc pe 18-20 noiembrie, s-a subliniat că „printre populaţia ţărănească sînt răspîndite numai listele nr. 1 şi nr. 2… Bolşevicii nu se bucură de nici un succes. În oraşe şi tîrguri se face insistent agitaţie pentru lista nr. 9 (blocul Partidului Sionist şi al Partidului Popular Evreiesc – I. L.). La Bender, se observă o influenţă puternică a bolşevicilor, mai ales printre feroviari, în unităţile militare, şi, în general, bolşevismul poate conta pe unităţile militare, însă se mai confruntă cu rezistenţa puternică din partea socialiştilor revoluţionari”.

Luptînd pentru victorie la alegeri, organizaţia locală a eserilor a pregătit 200 de agitatori, a organizat multe mitinguri, lecţii care au generat „discuţii însufleţite”, a tipărit 235 000 de fişe electorale şi 3000 de instrucţiuni [28].

Odată cu apropierea alegerilor în Adunarea Constituantă, se intensifică disensiunile dintre eseri şi Sovietul de deputaţi ai ţăranilor. Conducerea organizaţiei esere a avut o reacţie negativă faţă de decizia membrilor de partid I. Inculeţ şi S. Arman, de a candida pe lista Sovietului ţăranilor. Comitetul Executiv al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari din Basarabia i-a exclus din rîndurile sale pe I. Inculeţ şi S. Arman, pentru că „şi-au prezentat candidaturile pentru Adunarea Constituantă pe lista concurenţilor partidului”. Congresul al doilea al partidului eserilor a susţinut decizia Comitetului Executiv [29].

Sovietul gubernial de deputaţi ai ţăranilor a luat apărarea lui S. Arman şi I. Inculeţ, asigurînd alegătorii că acesta din urmă este „un adevărat socialist-revoluţionar cu vechime” şi ambii şi-au asumat „obligaţia de a apăra, întru totul în Adunarea Constituantă, Programul Partidului Socialiştilor-Revoluţionari” [30].

În presă Sovietul gubernial al partidului eserilor a explicat că S. Arman şi I. Inculeţ, „în pofida avertismentului, şi-au prezentat candidaturile pe altă listă decît a partidului” şi sînt excluşi din rîndurile partidului „pentru încălcarea disciplinei de partid”. Se sublinia că, în decizia adoptată cu această ocazie, „nu există nici un singur cuvînt, care ar arunca vreo umbră asupra personalităţii lui S. Arman şi I. Inculeţ, în afară de constatarea faptului că au încălcat disciplina” [31].

În conflictul, apărut între eseri şi Sovietul de deputaţi ai ţăranilor, nu toate organizaţiile ţărăneşti din judeţe susţineau Sovietul. Astfel, congresul plugarilor bulgari din judeţul Аkkerman a decis să voteze, la alegerile în Adunarea Constituantă, platforma eserilor şi a făcut un apel, adresat bulgarilor Basarabiei „să voteze pentru lista Partidului Socialiştilor-Revoluţionari” (nr. 2), condamnînd acţiunile Sovietului gubernial şi al celui judeţean de deputaţi ai ţăranilor din Akkerman, care s-au desprins de Partidul Socialiştilor-Revoluţionari”, la înaintarea candidaturilor în Adunarea Constituantă şi a exprimat „Sovietelor în cauză neîncredere totală pentru asemenea politică dublă, fiindcă majoritatea candidaţilor listei nr. 1 a Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor aparţin Partidului Moldovenesc, îngust naţional”. Congresul plugarilor bulgari cerea să fie aleasă „o nouă componenţă a Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor din persoane loiale în ce priveşte problemele naţionale”, i-a revocat din componenţa Sovietului de ţărani pe reprezentanţii săi M. Ischimdji şi G. Serbinov şi a exprimat „votul de dezaprobare şi neîncredere faţă de Illarion Stepanov, ales candidat în Adunarea Constituantă, ca reprezentant al Partidului Socialiştilor-Revoluţionari…” [32].

Partidul Naţional Moldovenesc pentru alegerile în Adunarea Constituantă a creat un bloc cu Uniunea societăţilor de creditare din Basarabia. Reamintim că în duma de la Chişinău pe lista debitorilor societăţilor de creditare, sub numerele unu şi doi, fuseseră înscrişi fostul locţiitor al preşedintelui PNM moşierul V. Herţa şi marele cămătar S. Şur. Primul pe lista blocului, pentru alegerile în Adunarea Constituantă, era preşedintele Uniunii societăţilor de creditare V. Chiorescu. În total pe listă erau 12 candidaţi, în majoritate, membrii de conducere şi activişti ai PNM (Th. Ioncu, I. Pelivan, D. Ciugureanu, A. Gropa, Gh. Buruiană, A. Crihan ş.a.). În manifestul preelectoral Partidul Naţional Moldovenesc a promis că „în primul rînd partidul cere împărţirea întregului pămînt al ţării la norodul muncitor şi aceasta fară plată… îndeobşte vorbind, grija noastră se îndreaptă către norodul moldovenesc din Basarabia, căruia dorim să-i dăm pămînt, lumină şi glas obştesc. Avînd aceste trei lucruri, el va putea ajunge iar stăpîn în ţara părinţilor săi” [33]. În manifest nu se spunea nimic despre autonomie, despre alte revendicări exclusiv naţionale.

Menţionăm că, la fel ca în august, la alegerile în duma de la Chişinău, Şt. Ciobanu, unul din activiştii de vază ai mişcării naţionale moldoveneşti, şi-a prezentat candidatura pentru alegerile în Adunarea Constituantă pe lista Partidului Socialist-Popular al muncitorilor din Basarabia, deşi primele persoane de pe listă, A. Zarudnîi, A. Şmidt, V. Tverdohlebov, M. Rusev ş. a. în problema naţională, împărtăşeau alte convingeri. Pe listele partidului figura şi comisarul Guvernului Provizoriu din Basarabia, V. Cristi [34].

Comitetul Executiv Moldovenesc de la Iaşi al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor a decis să participe la alegerile în Adunarea Constituantă pe circumscripţia electorală a Frontului român (lista nr. 8). În reportajul unui autor anonim „Basarabia sub stăpînirea rusească” citim, în legătură cu aceasta: „Cînd a devenit cunoscut că, la 14 noiembrie 1917, vor avea loc alegerile în Adunarea Constituantă, la care şi moldovenii trebuie să-şi spună cuvîntul, militarii moldoveni de pe Frontul român au început a se pregăti cu sîrguinţă pentru alegerile, de la care aşteptau să obţină şi autonomia Basarabiei. În grabă a fost întemeiat, pentru înlesnirea propagandei [35], Partidul Moldovenesc al Socialiştilor-Revoluţonari, care era o haină de acoperire pentru Partidul Naţional Moldovenesc”. În lista candidaţilor, din partea acestui partid, erau incluşi: A. Scobioală, V. Ţanţu, V. Cazacliu, A. Buşilă, P. Chicerman, A. Buga, S. Sacară, A. Ursu, A. Carauş, G. Curciuc. În apelul adresat militarilor moldoveni erau îndemnaţi să voteze pentru lista nr. 8, subliniind: „candidaţii listei cunosc necesităţile şi durerile plugarului moldovean, deoarece sînt moldoveni şi feciori de ţărani” şi luptă ca „tot pămîntul, fără răscumpărare, să treacă în mîinile ţărănimii truditoare”, pentru ca „moldoveanul să devină stăpîn şi să nu fie subjugat de nimeni în ţara strămoşilor săi”, pentru ca „Basarabia să devină autonomă” [36].

În total, în Basarabia au fost înregistrate, pentru participare la alegeri, 17 partide şi organizaţii, inclusiv: Uniunea plugarilor, Partidul Constituţional-Democratic, organizaţia socialiştilor ucraineni, Poalei Ţion, Uniunea cetăţenilor de naţionalitate germană, Comitetul electoral naţional evreiesc ş.a. [37].

În pofida eforturilor depuse de partide şi organizaţii, pentru a atrage alegătorii, majoritatea populaţiei a dat dovadă de apatie şi indiferenţă faţa de îndeplinirea obligaţiilor civice.

În opinia ziarului „Свободная Бессарабия”, acesta fusese „rezultatul oboselii, deziluziei şi deprimării, provocate de desfăşurarea revoluţiei, care începe să degenereze în pogromuri şi anarhie, în masacre fratricide şi neputinţă jalnică în faţa duşmanului extern, care duc ţara spre ruşine şi robie”, precum şi de faptul că masele nu înţelegeau „tragismul momentului trăit, cînd sînt necesare eforturi eroice pentru convocarea cit mai curînd a organului cu autoritate şi putere [38]. Secţia muncitorilor Comitetului Executiv al Sovietului de la Chişinău vedea cauza pasivităţii şi în faptul că activitatea ei în rîndul muncitorilor „era îndreptată spre îmbunătăţirea situaţiei economice şi nu s-a atras absolut nici o atenţie educaţiei spiritual-politice a maselor muncitoare” [39]. Dacă la aceasta vom mai adăuga că comisiile electorale din judeţe şi de circumscripţii activau nesatisfăcător, iar populaţia era prost informată despre alegeri, era clar că „un procent mare de alegători va manifesta absenteism” [40]. O situaţie deosebit de complicată se crease în localităţile săteşti. „Campania preelectorală la sate, scria „Свободная Бессарабия”, se desfăşoară extrem de nesatisfacător…, ignoranţa totală a intereselor civile, iar la alegerea listei pentru scrutin, ţăranii, în primul rînd, întreabă dacă sînt în listă moşieri şi preoţi, cît de curînd şi cît pămînt li se promite? „E suficient să spui că, în cutare listă, este cutare candidat – preot sau moşier şi gata: lista nu va primi nici un vot al ţărănimii analfabete, chiar dacă candidatul ar fi, în realitate, cel mai sincer prieten al ţărănimii”. Corespondentul se tînguia că „escrocii subminează cu neruşinare încrederea ţăranilor în intelectualitate” care „este izolată, neorganizată şi subjugată economic” [41].

Deseori populaţia de la sate îşi exprima deschis atitudinea negativă faţă de agitatori. Din judeţul Orhei, se comunica: „ţăranii îi întîlnesc cu duşmănie evidentă pe delegaţii împuterniciţi de comitetele funciare din judeţe să facă agitaţie preelectorală şi să alcătuiască listele. Sînt zadarnice aproape toate încercările intelectualităţii de la sate de a le explica ţăranilor însemnătatea Adunării Constituante”. În judeţul Izmail erau răspîndite zvonuri că recensămîntul nu se efectuează „pentru scrutinul în Adunarea Constituantă, ci în scopul diferitelor rechiziţii” [42].

După cum menţiona, la sfîrşitul lui octombrie, „Свободная Бессарабия”, „în sate centrul existenţei, în prezent, s-a concentrat asupra acaparării şi împărţirii pămîntului” [43]. Peste tot răsunau lozinci de transmitere a pâmîntului ţărănimii truditoare, de încheiere imediată a păcii, propagate de către numeroşi agitatori, printre care erau şi bolşevici, însă predominau eserii, „lozincile simplificate, în opinia social-democraţilor, sînt asimilate mai repede de către masele largi ale micii burghezii, şi mai ales, de ţărănime” [44].

Faţă de lozinca autonomiei Basarabiei, majoritatea ţăranilor continua să manifeste neîncredere. Abordînd această problemă, G. Madan, unul din activiştii de vază ai Mişcării naţionale moldoveneşti şi organizator al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din oraşul Roman, îi scria, la 18 februarie 1917, lui P. Halippa: „Eu, de aici, am impresia că întîmpinaţi greutăţi în legătură cu faptul că partea cea mai mare a moldovenilor este pasivă… ori din cauza scepticismului, ori din cauza duşmăniei ascunse faţă de unele articole ale programului naţional. În rezultat, poate fară ca să dorească, ei ţin isonul persoanelor cărora nu le place că şi noi, moldovenii, am devenit stăpîni în Basarabia. Dacă toţi moldovenii basarabeni ar fi uniţi cu trup şi suflet, luînd în consideraţie timpurile de acum, cît de uşor ar fi proclamată şi realizată autonomia” [45].

Cei mai consecvenţi promotori ai ideii autonomiei Basarabiei continuau să fie comitetele şi sovietele militare moldoveneşti.

Experienţa Ucrainei a arătat că rolul cel mai mare în obţinerea autonomiei au avut-o congresele militare ucrainene, la care soseau delegaţii militarilor ucraineni de pe toate fronturile, din unităţile aflate în spatele frontului şi din marile unităţi ale armatei ruseşti, fapt ce nu putea fi ignorat, în activitatea lor, de către liderii mişcării naţionale moldoveneşti.

Încă la începutul verii anului 1917, după întoarcerea din călătoria menţionată, efectuată la Chişinău, praporşcicul N. Cernei, la 12 iunie, a prezentat în comisia de organizare şi agitaţie a Sovietului moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odesa un raport, al cărui prim compartiment era întitulat: „Despre congresul militar al deputaţilor moldoveni din unităţile de pe front şi din spatele frontului”, în care se spune:

“ 1. Este necesară o voce cu autoritate, pentru a traduce în viaţă drepturile naţionale ale poporului moldovenesc. O asemenea voce poate fi Congresul militarilor moldoveni, la care se vor aduna toţi reprezentanţii soldaţilor moldoveni. Congresul, bine organizat, trebuie să formeze Comitetul militar general moldovenesc – instituţie supremă, a cărei opinie să fie ascultată de către toţi moldovenii şi de alte naţiuni, dacă delegaţii acestora vor fi prezenţi la congres. Caracterul legitim al respectivei instituţii trebuie recunoscut de către Guvernul Provizoriu.

2. În comun cu Comitetul Central al Partidului Moldovenesc şi cu Sovietul de deputaţi ai ţăranilor, Comitetul militar general moldovenesc formează Organul Suprem de conducere a Basarabiei. Intervenţiile din afară sînt inadmisibile şi trebuie pedepsite strict şi pe teritoriul Basarabiei”.

Pentru realizarea acestui plan, autorul raportului propunea: în zece zile să fie înfiinţată la Odesa „o şcoală de organizare şi agitaţie” pentru 100 de persoane, care să pregătească „organizatori moldoveni pentru front şi în spatele frontului”; să adune informaţii despre locurile de amplasare a unităţilor, în care îşi fac serviciul moldovenii; să fie selectaţi profesori pentru şcoala menţionată; să fie ales un comitet de organizare a congresului şi să se depună eforturi, pentru a obţine de la zemstva gubernială mijloacele necesare pentru întreţinerea delegaţilor etc. Congresul să fie organizat „maximum într-o lună” [46].

La 15 iunie raportul lui Cernei a fost ascultat la şedinţa Sovietului moldovenesc al garnizoanei Odesa şi a fost luată decizia, ca „în cel mai scurt timp să fie convocat congresul militarilor moldoveni, care va determina principiile de bază ale autonomiei Basarabiei” [47]. Însă, pentru convocare, trebuia obţinută permisiunea autorităţilor militare.

La 8 iulie, Şedinţa unită a comitetelor regimentelor şi companiilor moldoveneşti ale regimentelor 40, 46, şi 49 în rezervă, sub preşedinţia lui C. Osoianu, a decis: „prin telegraf, a-l ruga pe ministrul de război să permită desfăşurarea Congresului reprezentanţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, convocaţi din toată Rusia în or. Chişinău şi, concomitent, pînă la 15 iulie a trimite o delegaţie la Guvernul Provizoriu şi Cartierul general, pentru obţinerea permisiunii „de naţionalizare a diviziei a 14-a, de transferare a regimentului 40 de infanterie în rezervă din Odesa la Chişinău, precum şi pentru a prezenta situaţia din Basarabia” [48].

După cum am spus deja, o delegaţie, din care făceau parte Pîntea, Furtună şi Terziman vizitase Cartierul general pe la 20 septembrie, iar la 27 septembrie Comitetul Executiv Moldovenesc al Sovietului garnizoanei Odesa a decis să mai trimită o delegaţie la Cartierul general al Comandantului Suprem, formată din 2 persoane: Şt. Holban şi I. Păscăluţă. Lor li s-a încredinţat misiunea să obţină „permisiune şi susţinere pentru a convoca, la Chişinău, congresul militarilor moldoveni”. Concomitent, delegaţia trebuia să facă demersuri pentru completarea regimentului 40 de infanterie exclusiv cu moldoveni originari din Basarabia”; iar regimentul 40 să se numească „regimentul 1 Moldovenesc în rezervă”, “aerobateria 129, completată exclusiv cu moldoveni” în or. Chişinău „bateria 1 Moldovenească, cu numele Ştefan cel Mare”, precum şi aerobateria 145 în or. Chişinău „aerobateria 2 Moldovenească, cu numele Basarab” [49].

Înainte de a pleca la Moghiliov, Şt. Holban şi I. Păscăluţă au trecut pe la Chişinău şi s-au prezentat la Comitetul Executiv Central Moldovenesc, tocmai cînd avea loc şedinţa Comitetului Executiv, sub preşedinţia căpitanului P. Cojocaru. I. Păscăluţă a vorbit despre viitorul congres al militarilor moldoveni. El considera că la congres se pot aduna „pînă la 2000 persoane” şi trebuiau depuse eforturi, pentru a asigura delegaţii cu hrană, a-i caza etc. Şt. Holban se tînguia că „lipsesc organizaţiile la sate şi e un haos total în opiniile asupra evenimentelor, care au loc”, ceea ce era, după părerea sa, rezultatul lipsei „celor mai buni muncitori moldoveni”, mobilizaţi în armată şi „împrăştiaţi prin toată Rusia”. După raportul delegaţilor din Odesa, a fost adoptată unanim o rezoluţie (propusă de Furtună, Popa, Pîntea, Artemii) cu următorul conţinut: „Supunîndu-ne îndemnului soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, care se află în tranşee, precum şi în spatele frontului, de a convoca la Chişinău congresul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, pentru a aduce la cunoştinţă situaţia curentă, pentru un schimb de opinii referitor la Adunarea Constituantă şi înfiinţarea organelor de luptă cu dezertarea, care se răsfrînge atît de nefast asupra situaţiei în ansamblu şi asupra militarilor care stau în tranşee, asupra familiilor lăsate de ei acasă fără apărare, le cerem părinţilor şi fraţilor să ne susţină pe noi, militarii, cu pîine şi să îndeplinească, în general, toate cerinţele Guvernului Provizoriu:

Rugăm Comandantul Suprem să permită şi să contribuie la convocarea congresului soldaţilor, marinarilor şi ofiţerilor moldoveni: cîte un ofiţer şi doi soldaţi din partea a 250 persoane şi cîte un ofiţer şi un soldat din partea unităţilor mai mici de 100 persoane, din partea statelor majore şi ale altor instituţii. Congresul, avîndu-se în vedere stringenţa momentului, este convocat pentru 20 octombrie, anul curent, în or. Chişinău. Pentru a susţine acest demers, sînt delegaţi praporşcicul Păscăluţă, militarul cu termen redus Holban şi porucicul Popa, care trebuie să meargă la Cartierul general la 1 octombrie, să obţină permisiunea legală de organizare a congresului, pentru a evita desfăşurarea acestuia fără autorizaţie prealabilă” [50].

Comisiei, din care făceau parte Săcară, Bîrcă, Rujina, Crihan şi Dascăl i s-a încredinţat să alcătuiască „Instrucţiunile” pentru delegaţie, înmînate a doua zi, la 30 septembrie. Delegaţia urma să facă un demers adresat Comandantului Suprem pentru:

“1. A permite convocarea Congresului militarilor moldoveni la 20 octombrie 1917, în or. Chişinău, gubernia Basarabia.

2. A da ordinul de schimbare a denumirii regimentului 40 de infanterie în rezervă în regimentul 1 Moldovenesc în rezervă şi de transferare a acestuia la Chişinău.

3. A-i pune pe toţi ofiţerii moldoveni de categoria III (serviciul auxiliar în or. Chişinău – I. L.) la dispoziţia Comitetului, ca să fie numiţi în diferite funcţii, inclusiv administrative.

4. A egala toate organizaţiile militare moldoveneşti cu cele de arme întrunite.

5. Stabilirea devizului pentru Comitetul Central Moldovenesc.

Dacă Cartierul general nu va aproba revendicările în cauză, delegaţiei i se propunea „să facă demersuri în aceasta privinţă, adresate Guvernului Provizoriu şi organelor democratice” [51].

După cum ne-am convins, în „Instrucţiunile” Comitetului Executiv Central Moldovenesc apar unele cerinţe, care lipseau în documentul Comitetului Executiv Moldovenesc de la Odesa. Astfel, de exemplu, punctul trei al „Instrucţiunilor” de la Chişinău este introdus în legătură cu discutarea problemei respective la şedinţa CC din aceeaşi zi, 29 septembrie. În urma raportului lui Popa, care declarase că ofiţerii moldoveni de categoria III, „împrăştiaţi prin toată Republica Rusă”, în majoritate, nu ocupă nici o funcţie, a fost adoptată următoarea rezoluţie: „luînd în consideraţie lipsa acută a intelectualităţii pentru înlocuirea funcţiilor administrative din Basarabia, care n-au fost substituite pînă acum numai din cauza lipsei forţelor intelectuale şi faptul că mulţi ofiţeri de categoria III, care nu urmează să fie trimişi pe front, deseori nu ocupă nici un fel de funcţii şi se consideră în rezervă, pe lîngă statele-majore ale districtelor, iar aici, în Basarabia, pentru că adepţii regimului vechi nu au fost încă înlocuiţi, izbucnesc pogromuri prin localităţi ca Bender, Bălţi ş. a., şi pentru că forţele contrarevoluţionare îşi manifestă asiduu activitatea, hotărîm: a încredinţa delegaţilor Popa, Păscăluţă şi Holban, în cel mai strict mod, să facă un demers adresat Comandantului Suprem, pentru ca aceşti ofiţeri să fie puşi la dispoziţia comitetului”.

Avînd la mînă „Instrucţiunile” şi documentele necesare, delegaţia, împuternicită să ducă tratative, pleacă la Moghiliov. Despre felul cum şi-a îndeplinit misiunea, a povestit, mulţi ani mai tîrziu, Şt. Holban. La Moghiliov, solii moldoveni l-au găsit pe preşedintele guvernului şi comandantul-şef al armatei ruse A. Kerenskii, la gară, în momentul plecării pe front, pentru a-i convinge pe soldaţi să continue războiul. Ei n-au reuşit să vorbească cu premierul, însă au obţinut audienţă la şeful statului-major al Cartierului, generalul Duhonin, care “avea bună dispoziţie, primindu-ne cu bunăvoinţă”. Generalul a spus că nu are dreptul să permită organizarea congresului, „dar ne-a dat de înţeles indirect că e revoluţie şi că noi îl putem convoca şi fară vreo aprobare oficială. Atîta ne-a trebuit”, scria Şt. Holban.

La poşta de pe lîngă Cartierul general, ei au trimis o telegramă „Tuturor, tuturor, tuturor… Comandanţilor şi preşedinţilor Comitetelor revoluţionare ale fronturilor, armatelor, corpurilor de armată, diviziilor, regimentelor şi unităţilor speciale spre conformare şi strictă executare comandanţii de corp, divizii şi regimente”, în care li se propunea să trimită pînă la data de 20 octombrie la Chişinău, la Congresul militarilor moldoveni din Rusia cîte 2 soldaţi şi un ofiţer de la fiecare 250 de militari moldoveni, asigurîndu-le delegaţilor mijloace de transport şi hrană pentru 10 zile. Se sublinia că fusese obţinut acordul lui A. Kerenskii şi, pentru neîndeplinirea acestei indicaţii, responsabilitatea le revenea comandanţilor unităţilor şi preşedinţilor comitetelor revoluţionare.

De la Moghiliov, delegaţia moldovenească a plecat la Petrograd, unde, mai întîi, a vizitat Ministerul naţionalităţilor, cu scopul de a obţine recunoaşterea moldovenilor ca „naţionalitate independentă” (din oarecare cauze, ea nu figura pe listele ministerului), precum şi a-i garanta aceleaşi drepturi, ca şi celorlalte naţionalităţi ale Rusiei, inclusiv dreptul la autonomie, dezvoltare culturală etc. „Aici, menţiona Holban, nu am mai întîmpinat nici o piedică. Tot ce am cerut s-a considerat justificat”. „La Ministerul de război, continuă Holban, fără nici o greutate am obţinut dreptul de a ne alcătui armata noastră naţională, care să fie compusă din toate armele” [52].

Întrucît pînă la deschiderea congresului râmînea puţin timp, delegaţia a reuşit, prin agenţia de telegraf a Rusiei, să publice înştiinţarea despre congres.

Între timp, la Chişinău, Odesa, Sevastopol, pe Frontul român şi în alte localităţi aveau loc pregătirile pentru Congresul militarilor moldoveni din Rusia. Comitetul Executiv Central Moldovenesc trimitea invitaţii, în care preciza că la congres trebuie să se prezinte cîte 2 soldaţi şi un ofiţer nu de la 250 de militari moldoveni, după cum telegrafiase Holban, Păscăluţă şi Popa, ci de la 100 de ostaşi, în aviz se menţiona: „Problemele vor fi discutate foarte serios, avînd poate importanţă decisivă în viaţa noastră, atît militară cît şi personală din Basarabia” [53].

Vestea despre convocarea Congresului militarilor moldoveni a ajuns repede în unităţile în care îşi făceau serviciul moldovenii. Deşi sosirea delegaţilor fusese planificată pentru 18 octombrie, unii, după cum se afirma la şedinţa Comitetului Executiv Central Moldovenesc, erau prezenţi deja la 13 octombrie, fără să primească de la acei care i-au trimis „nici un fel de porunci şi nici chiar mandate” [54].

Se pregătea pentru Congresul de la Chişinău şi Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai moldovenilor basarabeni de la Iaşi. La începutul lui octombrie, în ziarele „Воин-гражданин”, „Известия” ale comitetelor militare ale armatelor 4, 6, 8, 9 de pe Frontul român, a fost publicat anunţul că, la 10 octombrie, la Iaşi, cu permisiunea comisarului frontului şi a autorităţilor militare este convocat congresul reprezentanţilor soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din unităţile Frontului român, cu următoarea ordine de zi:

“1. Rapoarte de pe teren.

2. Scopul existenţei şi preocupările organizaţiilor militare moldoveneşti.

3. Probleme de organizare.

4. Atitudinea faţă de proiectul regulamentului nou despre organizaţiile militare naţionale.

5. Alegerile în Adunarea Constituantă.

Se menţiona că „este aşteptată la congres prezenţa delegaţilor din partea organizaţiilor moldoveneşti existente cît şi din partea soldaţilor moldoveni neorganizaţi” [55].

Congresul a durat de la 10 pînă la 13 octombrie 1917. Au fost prezenţi 75 de delegaţi. A fost luată hotărîrea ca organizaţia de la Iaşi să preia conducerea tuturor comitetelor moldoveneşti de pe Frontul român. La 12 octombrie a fost ales un nou Comitet Executiv al Sovietului de deputaţi moldoveni, soldaţi şi ofiţeri pe Frontul român, în care au intrat 10 persoane, altele 5 urmau să fie alese de către organizaţiile moldoveneşti de pe teren [56]. La congres, a fost discutată problema autonomiei Basarabiei şi adoptată o rezoluţie (proiectul fusese propus de V. Ţanţu) cu următorul conţinut:

„Luînd în consideraţie situaţia cultural-istorică, geografică şi etnografică a Basarabiei şi, bazîndu-ne pe principiul autodeterminării popoarelor, recunoscut de toată democraţia revoluţionară rusă şi de către ţările aliate, precum şi pe voinţa fermă exprimată de poporul moldav, reprezentat de organizaţiile sale revoluţionare, congresul, discutînd problema autonomiei Basarabiei, a decis unanim: să declare drept unica formă acceptabilă de conducere a Basarabiei – autonomia naţional-teritorială, politică, iar pentru traducerea imediată a acesteia în viaţă, să fie creat Sovietul Suprem din reprezentanţii moldovenilor şi ai minorităţilor naţionale ale Basarabiei, care vor lua parte la orînduirea existenţei patriei noastre, în acest moment istoric important, care ne solicită unire şi aplicarea forţelor intelectuale, pentru crearea principiilor conlocuirii paşnice, pe baza libertăţii, egalităţii şi fraternităţii” [57].

Odată cu pregătirea organizatorică, avea loc şi cea ideologică a Congresului militarilor moldoveni din Rusia. Pe paginile ziarului „Бессарабская жизнь” a fost publicat articolul „К национальному вопросу”, scris de căpitanul V. Cijevschi, care a făcut parte, după cum afirma, din componenţa delegaţiei moldoveneşti de la congresul popoarelor, organizat de Rada Centrală la Kiev. El calificase congresul „ca un eveniment de o enormă importanţă naţional-politică”, care, fără îndoială, i-a influenţat formarea concepţiilor.

V. Cijevschi considera că „elementul democratic rus” nu poate să nu-şi asume „misiunea grea de salvare a Rusiei”, „în fruntea noii societăţi trebuie puse forţe creative, acestea pot fi …mai ales, forţele naţionale”. Cele dintîi elemente, în opinia autorului, „izolează, dezbină forţele morale ale Rusiei şi aşa nu foarte elastice, pe cînd forţele naţionale sînt centrul, care cel mai bine consolidează şi uneşte oamenii, chiar politic orientaţi duşmănos unul faţă de celălalt”. Însă Cijevschi concretiza îndată: “Desigur, în cazul dat, avem în vedere nu naţionalismul îngust, şovinismul, ci simţul naţional sănătos, care trebuie să împrospăteze atmosfera nesănătoasă a politicianismului ignorant, care a cuprins Rusia”.

Aplicarea, în Rusia, a formelor orînduirii noi de stat în domeniul naţional, afirma autorul, trebuie să se înfăptuiască „în baza autonomiei largi şi federaţiei”, „autonomiile naţional-politice sînt nişte pietre separate, din care se construieşte clădirea durabilă a statului”, urmînd această cale, Rusia poate fi salvată de situaţia în care a nimerit.

În încheiere, V. Cijevschi făcea apel la basarabeni „să scuture lenea” şi prin muncă creativă să-şi ferească meleagul de distrugere, iar organizaţiile naţionale „urmau să se apuce de lucru şi să se străduie să organizeze viaţa distrusă a Basarabiei” [58].

Înserînd articolul pe paginile sale, redacţia ziarului „Бессарабская жизнь” concretiza că „este publicat pentru discuţii”. Discuţii în presă nu au avut loc, însă poziţia lui Cijevschi, ales preşedinte al Congresului militarilor moldoveni din Rusia şi raportor în problema orînduirii de stat a Rusiei şi a autonomiei Basarabiei, îşi găseşte reflectare în rezoluţia finală a congresului, care a avut loc la Chişinău de la 20 pînă la 27 octombrie.

În ziua deschiderii congresului, „Cuvînt Moldovenesc” a publicat, pe paginile sale, un apel adresat soldaţilor moldoveni:

„Se hotărăşte soarta noroadelor pe mai multă vreme şi voi, se spunea în apelul adresat militarilor moldoveni, floarea neamului moldovenesc, sînteţi chemaţi să hotărîţi drepturile şi interesele lui”. Recunoscînd existenţa neînţelegerilor şi a dezbinării în rîndurile poporului, ca urmare a robiei străine, a ignoranţei maselor şi uneltirilor duşmanilor naţiunii, ziarul chema moldovenii, „stăpînii ţării acesteia”, să se “pună singuri pe orînduirea trebilor obşteşti în ţara noastră”. „Aceasta în limba politică se numeşte autonomie şi la înfăptuirea ei trebuie să vă gîndiţi îndată. Destul şovăiala de pînă acum…!” [59].

„Бессарабская жизнь” menţiona că congresul a fost deschis ca „o mare sărbătoare a naţiunii moldoveneşti”. „Pentru prima dată, în tot timpul existenţei sale, scria ziarul, moldovenii s-au strîns la congres cu scopul de a-şi crea formele vieţii lor naţionale. Congresul a fost deschis cu mare solemnitate. Mulţimea de delegaţi, în rînduri drepte, cu muzică şi steaguri naţionale, a trecut din Palatul Libertăţii în sala Eparhială, unde are loc deschiderea congresului” [60].

În prima zi la congres au fost prezenţi 500 de delegaţi, în următoarele zile numărul lor a ajuns la 600. Aceştia erau ofiţeri, mai mult de ranguri inferioare, soldaţi, inclusiv răniţi de două şi de trei ori, marinari. Predominau, desigur, delegaţii din partea unităţilor Frontului român şi ale districtului Odesa. Congresul a fost deschis de G. Pîntea. A fost interpretată „Marseillaise”. În prezidiul congresului, în afară de V. Cijevschi, au fost aleşi G. Pîntea, I. Păscăluţă şi soldatul Braga. Din secretariatul congresului făceau parte: militarul cu termen redus Holban, marinarul Plătică şi praporşcicul Rujina, care asigurau documentaţia în limba rusă, praporşcicul Cotoros, soldaţii Lungu şi Buga – în limba moldovenească.

Programul congresului includea 14 întrebări: raportul despre activitatea Comitetului Executiv Central Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor; autonomia Basarabiei; naţionalizarea armatei; Basarabia şi cîrmuirea sa (Sovietul Suprem al Basarabiei); problema agrară şi colonizarea; atitudinea faţă de momentul curent şi Adunarea Constituantă; munca de culturalizare (organizarea şcolilor moldoveneşti pentru soldaţi, cursuri de seară, biblioteci şi aprovizionarea cu literatură); naţionalizarea şcolilor şi instituţiilor Basarabiei; despre moldovenii transnistreni ş. a. [61].

În ziua de deschidere a congresului au fost ascultate cuvîntările de salut. Primul a luat cuvîntul locţiitorul comisarului Guvernului Provizoriu în Basarabia, I. Inculeţ, care şi-a terminat astfel cuvîntarea: „Trăiască autonomia Basarabiei!”. Congresul a fost salutat din partea redacţiei „Cuvînt Moldovenesc” de către P. Halippa, care a adresat moldovenilor un apel de unire, din partea Bund-ului – Lurie, din partea Partidului Social-Democrat rus -A. Arzumaneanţ, precum şi de Sovietul gubernial de deputaţi ai ţăranilor – P. Erhan, societatea femeilor moldovence – E. Alistar, marinarii garnizoanei Sevastopol – V. Prahniţchi, care şi-a exprimat dorinţa să fie scrise pe drapelul moldovenesc cuvintele „Pămînt şi libertate”, Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor – T. Cotoros, Partidul Naţional Moldovenesc – Th. Ioncu, cohortele moldoveneşti – A. Crihan, Sovietul militar moldovenesc Odesa – I. Păscăluţă, C. Osoianu, Sovietul militar moldovenesc al Frontului român – V. Ţanţu şi G. Cazacliu, moldovenii transnistreni – T. Jalbă ş. a.

A doua zi, G. Pîntea a povestit despre activitatea Comitetului Executiv Moldovenesc Central al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, menţionînd că a trimis 65 de emisari prin sate, că în zemstve a introdus „oamenii noştri” şi, prin toate mijloacele, încearcă să înlăture din instituţiile de stat toţi străinii şi să-i înlocuiască cu moldoveni [62].

V. Cijevschi a prezentat „un amplu referat ştiinţific valoros, despre autonomie şi federaţie în legătură cu congresul popoarelor din Kiev”. El vorbea în limba rusă, iar A. Crihan traducea în limba moldovenească. Coreferate, la această temă, au prezentat Th. Ioncu şi soldatul Buzdîga, care „într-un ton strict de afaceri şi cu argumente teoretice corecte, au vorbit despre necesitatea autonomiei pentru Basarabia, ca unică formă legală a vieţii naţionale”. I. Buzdugan, Şt. Holban ş. a., care au luat cuvîntul în dezbateri, au susţinut ideea republicii federative şi dreptul popoarelor, inclusiv al celui moldovenesc, la autonomie, ei s-au pronunţat pentru crearea Sovietului Suprem al ţinutului – Sfatul Ţării.

La sfîrşitul discuţiilor, a fost adoptată următoarea rezoluţie:

I. Despre Republica Federativă Rusească

Fiindcă Rusia e foarte mare şi e locuită de o mulţime de popoare, fiecare cu cultura lui deosebită şi cu conştiinţa lui naţională, ocîrmuirea Centrală din Petrograd numai împiedică propăşirea culturală a naţiilor şi îmbunătăţirea stării lui economice. În vederea acestei împrejurări, întîiul congres al ostaşilor moldoveni a hotărît: să se recunoască că forma cea mai potrivită a ocîrmuirii Rusiei este Republica Federativă Democratică.

II. Despre autonomia Basarabiei

Avînd în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul său şi pornind de la principiul revoluţiei, că fiecare norod are dreptul singur să-şi hotărască soarta sa, congresul în dorinţa de a uni neamul moldovenesc şi a-şi chezăşlui drepturile naţionale şi propăşirea lui economică şi culturală a hotărît: să declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei. Pentru apărarea drepturilor şi intereselor autonomiei Basarabiei, pe lîngă stăpînirea vremelnică să fie un împuternicit al neamului moldovenesc” [63].

La 22 octombrie, în a treia zi de congres, s-a discutat problema creării forţelor militare moldoveneşti. Colonelul Furtună, căruia, după cum deja am menţionat, prin ordinul generalului Şcerbaciov i-a fost încredinţată organizarea Primului regiment moldovenesc în rezervă, afirma că numai armata naţională moldovenească, cu corp de comandă moldovenesc, de sus pînă jos, „poate salva ţara de anarhie şi ruină”. A. Crihan a propus să fie urgentată dislocarea cavaleriei moldoveneşti în Basarabia, V. Prahniţchi opta pentru crearea a două regimente în rezervă, iar A. Popa – pentru formarea corpului militar moldovenesc. Şt. Holban a vorbit despre experienţa Comitetului de la Odesa la crearea batalionului moldovenesc, în cadrul regimentului 40 de infanterie în rezervă. Ideea creării unităţilor naţionale moldoveneşti era susţinută şi de alţi oratori, în rezoluţia generală a congresului (compartimentul „Despre naţionalizarea oştirilor moldoveneşti”) se spune: „Găsind că rînduiala veche de a întocmi oştirile, amestecînd la un loc felurite neamuri, era aşezată pe temeiuri antidemocratice, şi avea drept scop slăbirea noroadelor şi totodată recunoscînd că, numai sub steagurile moldoveneşti şi condus de ofiţeri moldoveni, poporul moldovenesc va putea apăra patria (ţara) şi slobozeniile cîştigate prin revoluţie, congresul a hotărît: să se înceapă cît mai degrabă alcătuirea oştirilor moldoveneşti de tot felul de arme. Pentru formarea şi ocîrmuirea lor să se alcătuiască în cel mai scurt timp Comitetul general ostăşesc moldovenesc în frunte cu un comisar al afacerilor militare moldoveneşti şi cu un împuternicit în Cartierul general. Comitetul general va alcătui proiectul naţionalizării oştirilor moldoveneşti şi va începe a introduce naţionalizarea în viaţă” [64].

Un punct special al rezoluţiei se referea la detaşamentele moldoveneşti mobile de miliţie (cohortele). “Pentru potolirea anarhiei şi susţinerea rînduelii în Basarabia pe vremea demobilizării, congresul a hotărît: să se sporească numărul cohortelor de la 16 pînă la 100, avînd fiecare cohortă cîte 100 de soldaţi. Afară de aceasta, soldaţii moldoveni din cavalerie să fie deosebiţi şi trimişi în Basarabia, în schimbul părţilor de cavalerie, care stau de pază acuma în ţara noastră”.

La 23 octombrie, congresul a discutat problema cîrmuirii Basarabiei. I. Buzdugan a prezentat un raport, în care recomanda să fie format Sfatul Ţării, cu o componenţă de 100 persoane. 70 de membri ai acestui organ trebuiau să fie moldoveni, 30 – reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. El a propus să fie aleşi 30 din 70 de delegaţi chiar la congresul militar, 30 – mai tîrziu, din partea ţăranilor şi 10 din partea organizaţiilor politice moldoveneşti. V. Ţanţu considera că numărul membrilor Sfatului Ţării trebuie majorat pînă la 120. După discuţii, congresul hotărăşte:

„…Pentru ocîrmuirea Basarabiei în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Ţării. În el vor intra 120 de deputaţi în felul următor: moldovenii vor avea 84 de locuri (70%) şi celelalte neamuri din Basarabia 36 de locuri (30%), 44 deputaţi moldoveni se vor alege din congresul de faţă; 30 deputaţi de la ţărani şi 10 de la organizaţiile şi partidele moldoveneşti. Să li se dea în Sfatul Ţârii 10 locuri moldovenilor de peste Nistru, dacă dînşii vor voi să le ocupe. Unirea cu capitaliştii nu-i dorită. Sfatul Ţării va fi vremelnic şi va fiinţa numai pînă la alcătuirea adunării întemeietoare basarabene. Toate aşezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Ţării. Îndată ce se va înfiinţa Sfatul Ţării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional şi n-au dreptul de a se amesteca în trebile politice”. Una din sarcinile principale ale viitorului Sfat al Ţârii era crearea fondului naţional.

La 24 octombrie, congresul a examinat următoarele probleme: pămîntul şi colonizarea, şcoala şi activitatea de culturalizare, Adunarea Constituantă ş.a. Au fost adoptate decizii, care vizau chestiunile respective. Congresul a decis să declare, în Basarabia, tot pămîntul – mănăstiresc, bisericesc, de stat, de apanaj, privat ş.a. – bun al poporului, care „fară plată trece în mina celor, care-l vor lucra cu braţele lor. Stăpînirea de pămînt se desfiinţează pentru totdeauna”. Congresul i-a rezervat Adunării Constituante dreptul de repartizare a pămîntului. Au fost declarate bun al poporului „tot pămîntul Basarabiei cu bogăţiile dintr-însul”. Interzicînd colonizarea Basarabiei de către elementele venite din altă parte, congresul admitea întoarcerea în patrie şi împroprietărirea cu pămînt, alături de basarabeni, a ţăranilor, care, din cauza lipsei de pămînt, se stabiliseră cu traiul pe alte meleaguri.

O atenţie deosebită a fost acordată naţionalizării şcolilor, instituţiilor şi aşezămintelor din Basarabia, organizării învăţămîntului extraşcolar. Congresul a decis „să se naţionalizeze în cel mai scurt timp şcolile, aşezămintele şi dregătoriile din Basarabia autonomă”. Învăţămîntul fusese anunţat „îndatoritor şi fară nici o plată” în limba maternă a poporului, „şcoalele se vor întreţine din banii ţării”. Decizia congresului prevedea transmiterea, în administrarea zemstvei guberniale, a tuturor instituţiilor de învăţămînt mediu de stat ale Ministerului învăţămîntului public, ale institutelor pentru învăţători, seminarelor pentru învăţători, instituţiile de învăţămînt: agricol, tehnic şi de vinificare, care „trebuie să fie naţionalizate”. În decizie se sublinia că „şcoala naţională e treaba întregului norod şi nu numai a unor organizaţii profesionale sau aşezămînturi obşteşti, cum a fost pînă acuma”. Ca un avertisment serios au răsunat următoarele cuvintele: „Zemstva Akkermanului şi altele, care împiedică naţionalizarea şcolilor moldoveneşti este îndatorită să ieie toate măsurile pentru înfiinţarea şcolilor moldoveneşti în satele locuite de moldoveni”.

Organizarea învăţămîntului extraşcolar, „pe temeiuri naţionale, în opinia participanţilor la congres, de asemenea, ţinea de competenţa zemstvelor guberniale şi judeţene ale Basarabiei”, totodată se sublinia că „congresul recunoaşte, că trebuie cît mai curînd înfiinţat învăţămîntul în afară de şcoală; organizarea cade în sarcina zemstvelor de ţinut şi gubernie din Basarabia”.

La propunerea praporşcicului Şt. Bulat, originar de pe malul stîng al Nistrului, în rezoluţia congresului a fost inclus compartimentul „despre moldovenii de peste Nistru”, în care se spune: „să le propuie moldovenilor de peste Nistru 10 locuri în Sfatul Ţării şi să dea tot sprijinul organizaţiilor lor. Să se îndrepte către stăpînirea vremelnică şi Rada Ucraineană cu cererea ca moldovenilor de peste Nistru să li se încuviinţeze aceleaşi drepturi pe care le au alte neamuri în Basarabia autonomă ”. În alineatul final al deciziei adoptate de congres se menţiona că „în viaţa democratică a Basarabiei vor fi chezăşluite drepturile naţionale ale tuturor noroadelor mici din Basarabia”.

În legătură cu alegerile în Adunarea Constituantă, care urmau să aibă loc, congresul atrăgea atenţia asupra necesităţii de a activa pe teren, întru susţinerea „candidaţilor moldoveni”.

La 25 octombrie, textul final al deciziei congresului a fost semnat de către preşedintele V. Cijevschi şi secretarul Şt. Holban.

În acea zi, în faţa participanţilor la congres, a luat cuvîntul comisarul Guvernului Provizoriu din Basarabia V. Cristi, care a anunţat că a primit veşti că ar exista „nişte neorînduieli la Petrograd”. El îi ruga pe deputaţi să mai rămînă cîteva zile, pînă va fi clarificată situaţia. Toţi au fost de acord. La propunerea lui V. Cijevschi, congresul şi-a ales reprezentanţii în componenţa Comitetului revoluţionar, care era creat în oraş. Au fost aleşi: praporşcicii Crihan, Osoianu, Păscăluţă, soldatul Tudose şi militarul cu termen redus Buzdugan.

La 26-27 octombrie a avut loc alegerea delegaţilor în componenţa Sfatului Ţării din partea congresului militarilor moldoveni. S-a hotărît să fie aleşi cîte 4 delegaţi din fiecare 8 judeţe ale Basarabiei, iar 12 locuri să fie rezervate pentru membrii organizaţiilor militare moldoveneşti. În total, au fost delegate 32 persoane: ofiţeri şi subofiţeri – 20, soldaţi şi matrozi – 7, un militar cu termen redus (I. Buzdugan) şi persoane civile – 4, inclusiv avocatul I. Pelivan, care, deşi nu era prezent la congres, fusese ales „în semn de recunoştinţă, pentru meritele în lupta de renaştere a poporului moldovenesc” [65]. Menţionăm faptul că, în lista delegaţilor aleşi în Sfatul Ţării din partea Congresului militarilor moldoveni, lipsesc activiştii conducători ai Organizaţiei moldoveneşti de la Odesa E. Cateli, V. Matveev, C. Osoianu etc.

În zilele desfăşurării Congresului militarilor moldoveni, la Kiev, fusese organizat congresul III al militarilor ucraineni. La adresa acestuia, participanţii forumului moldovenesc au expediat o telegramă cu următorul conţinut: „Primul congres al militarilor moldoveni din Rusia, anunţînd, la 24 octombrie, autonomia Basarabiei şi naţionalizarea armatei, se adresează ucrainenilor cu un apel frăţesc de a susţine poporul moldovenesc în lupta pentru realizarea autonomiei Basarabiei, promiţînd, la rîndul nostru, Ucrainei susţinere frăţească” [66].

Primul congres al ostaşilor moldoveni din Rusia a devenit cea mai importantă etapă în calea realizării practice a ideii autonomiei Basarabiei.

Deciziile Congresului militarilor moldoveni au fost apreciate diferit de populaţia ţinutului. Participant la congres, marinarul I. Ignatiuc, ales deputat în Sfatul Ţării, le scria tovarăşilor săi din Sevastopol: „Fraţilor! Cu mare entuziasm au întîlnit toţi soldaţii noştri autonomia ţării, precum şi naţionalizarea armatei” [67].

„Republica Federativă Democratică Rusă şi autonomia Basarabiei”, cu această lozincă, un grup de medici: Valuţa, Varzari, Varfolomeev, Caşla, Cegorean, Alistar încercau să formeze „Uniunea medicilor, felcerilor şi felceriţelor”. Adresînd un apel „tuturor moldovenilor, să lucreze împreună şi să alcătuiască un tot întreg”, grupul menţiona, în scrisoarea deschisă publicată că numai prin autodeterminare şi autonomie trece calea naţiunii moldoveneşti spre culturalizare şi ieşirea „din acel groaznic întuneric, în care o ţinea ţarismul” [68].

Reacţii entuziasmate, cu ocazia deciziilor congresului militarilor moldoveni, desigur, răsunau de pe paginile „Cuvîntului Moldovenesc” şi „Soldatului moldovan”. Euforia provocată de ele era însoţită, uneori, de lozinci şi apeluri strict naţionale (de genul „Basarabia pentru moldoveni” în articolul lui Iorgu Tudor, inserat în „Soldatul moldovan” din 4 noiembrie anul 1917 nr. 8).

Dar, precum era de aşteptat, deciziile congresului şi cuvîntările unor deputaţi aparte au provocat şi o reacţie negativă, în corespondenţa „Сила и право”, publicată în „Свободная Бессарабия”, autorul anonim scria despre „caracterul şovinist” al congresului, el sesiza în discursul lui V. Prahniţchi un apel de „cucerire a puterii”, răsunau, ca şi mai înainte, învinuiri de separatism [69]. V. Cijevschi, ca preşedinte al congresului, a fost nevoit să iasă în presă cu explicaţii şi dezminţiri. Susţinînd caracterul legitim al deciziei congresului despre autonomia Basarabiei, Cijevschi scria: „Din punct de vedere legal, autonomia reală a Basarabiei a fost proclamată din primele zile ale revoluţiei, prin lozinca autodeterminării popoarelor, iar declaraţia congresului militarilor moldoveni despre autonomia Basarabiei numai a adeverit normele puse de Guvernul Provizoriu la baza orînduirii vieţii naţionalităţilor, care populează teritoriul Rusiei. Este firesc că formele acestei vieţi necesită un organ ţinutal local, care ar uni conducerea ţării, fiindcă e puţin probabil că cineva admite ideea că, de exemplu, şcolile moldoveneşti, evreieşti şi alte şcoli ar putea fi conduse de o persoană de origine rusă din Petrograd.

V. Cijevschi respingea învinuirile precum că delegaţii congresului ar fi exprimat tendinţe separatiste, care ar fi avut „caracter şovinist”. Şovinismul, declara el, „era străin activităţii congresului”. „În ce priveşte zvonurile, care circulă despre separatismul moldovenilor, continua Cijevschi, eu, preşedintele congresului, trebuie să declar ferm şi categoric că loialitate şi devotament mai mare faţă de statul rus, decît cele pe care le-am observat în rîndul soldaţilor moldoveni, este greu şi de imaginat. La congres a existat un moment, cînd o persoană suspectase pe cineva de separatism, trebuia să fi văzut ce învălmăşeală fusese stîrnită printre participanţi. Pot confirma declaraţia mea prin procesele verbale din 22 a lunii curente ale şedinţei închise…” [70].

V. Cijevschi a repetat punctul său de vedere, că „Orînduirea de stat a Rusiei trebuie să aibă loc prin consolidarea vieţii naţionale a populaţiei”.

V. Cijevschi nu a fost de acord nici cu învinuirea că congresul militarilor moldoveni „uzurpează drepturile Adunării Constituante”. Cu toate acestea, el a găsit de cuviinţă să declare că „Adunarea Constituantă, în problema naţională, nu poate fi administratorul, care stabileşte limitele de extindere a autodeterminării şi care va spune naţiunii că autodeterminarea ulterioară nu poate fi admisă”.

Rolul Adunării Constituante în problema naţională, în opinia lui Cijevschi, trebuia să se reducă „numai la aprobarea formelor, pe care naţiunile le vor considera mai vitale şi stabile, nu să susţină sau să nege lozincile revoluţiei, elaborînd în locul lor nişte surogate de fabricare casnică” [71].

În situaţia creată, scria Cijevschi, cînd Guvernul Provizoriu „nu este în stare să se isprăvească cu devastările şi anarhia…, fiecare naţiune nu numai că poate, dar este obligată să-şi organizeze viaţa”, cum va găsi de cuviinţă pentru sine, „excluzînd, desigur, separatismul”.

A. Boldur a supus unei analize minuţioase deciziile congresului militarilor moldoveni şi principiile prezentate în presă de către V. Cijevschi, în articolul „Национальное самоопределение в Бессарабии”. Vom menţiona că articolul, împărţit în patru compartimente, a apărut în „Свободная Бессарабия” abia în decembrie 1917, adică după crearea Sfatului Ţării (21 noiembrie 1917) şi proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917).

A. Boldur considera că lozinca, care a devenit populară după revoluţia din februarie despre dreptul naţiunii la autodeterminare, parcă înţeleasă de toţi, în realitate cauza „un şir de neînţelegeri”, raportată la diferite popoare. Dreptul naţiunii la autodeterminare, anunţat de bolşevici, inclusiv separarea de Rusia, scria el, este „o absurditate”, dacă îl realizăm, de exemplu, raportat la nemţii din Povolgia, la ceremişi sau alte popoare, ale căror locuri de trai sînt înconjurate, din toate părţile, de teritorii ruseşti.

A. Boldur nu era de acord cu teza lui V. Cijevschi că naţiunea este suverană, pe calea afirmării voinţei sale; este exclus numai separatismul. Dacă naţiunii i se impune o restricţie oarecare, ea nu mai este suverană, afirma Boldur. Aceasta nu însemna că el opta pentru suveranitate absolută. „În realitate, situaţia este mult mai complicată, scria A. Boldur. Libertatea aproape deplină a autodeterminării naţionale ar duce la aceea că Ucraina ar înghiţi Basarabia sau o parte a ei, în Caucaz tătarii ar dori să domine asupra armenilor, armenii – asupra tătarilor etc.”

A. Boldur considera că, dacă importanţa Adunării Constituante va fi redusă la „ştampilarea şi sancţionarea concepţiei orînduirii generale de stat a unor ţinuturi”, ea va înceta să fie „constituantă”.

El afirma: „numai voturile tuturor ungherelor Rusiei pot decide unde se termină interesele, o egală importanţă pentru întreaga ţară şi unde încep interesele fiecărei localităţi aparte. Numai Adunarea Constituantă poate şi este în drept să soluţioneze problemele, care apar în legătură cu autonomia locală” [72].

A. Boldur examinează amănunţit decizia congresului militarilor moldoveni despre crearea Sfatului Ţării. El considera că, în atmosfera samovolniciei şi anarhiei, care domneşte în ţară, intensificată odată cu venirea la putere a bolşevicilor, cînd instinctele bestiale ale oamenilor, atât de îndelungat aţîţate de războiul de trei ani, ieşeau tot mai mult la iveală, ameninţînd să distrugă cultura şi aşa demnă de milă, cînd se resimţea, ca niciodată, lipsa securităţii personale şi materiale a populaţiei, mai ales în Basarabia, aflată în imediata apropiere a frontului, care, pe lîngă toate celelalte, trebuia să îndure greutăţile, legate de trecerea pe teritoriile sale a soldaţilor demobilizaţi ai armatei ruse şi pe care tot mai mult o ameninţau „pretenţiile Ucrainei”, trebuie, păstrînd deplinătatea drepturilor Adunării Constituante, …creată o putere locală suficient de hotărîtă, cu autoritate, pentru a menţine în Basarabia ordinea şi pentru luarea unor măsuri urgente”.

În opinia lui A. Boldur, decizia Congresului ostaşilor moldoveni despre Sfatul Ţării era „un model nereuşit” de soluţionare a problemei organului local al puterii, în ce priveşte autoritatea acestuia. A. Boldur scria: „s-a făcut o încercare (în persoana Sfatul Ţării – I. L.) de a crea o instituţie pentru conducerea întregii Basarabii. De către cine? De un organ cît de cît apropiat de reprezentanţa corectă a populaţiei Basarabiei? Nici măcar nu toţi moldovenii au decretat constituţia provizorie basarabeană, numai o parte a lor şi încă nu se ştie care. Se poate oare, în asemenea condiţii, vorbi despre autoritatea noului organ, dacă chiar sursa puterii sale este construită pe un fundament insuficient de durabil?”

A. Boldur considera că Congresul militarilor moldoveni a comis o nedreptate, repartizînd în Sfatul Ţării doar 36 (din 120) de locuri naţionalităţilor nemoldoveneşti, adică 28%. Autorul atrăgea atenţia asupra lipsei, în deciziile congresului, a răspunsurilor la întrebări cum ar fi: pentru care dintre moldovenii transnistreni sînt repartizate 10 locuri în Sfatul Ţării, dacă se ia în consideraţie că, după recensămîntul din 1897, numărul lor în gubernia Herson ajungea la 147 218 persoane, în Podolia – 26 764, în Ecaterinoslav – 9175, Kubani – 5370, Tavria – 2259, Varşovia – 2299 precum şi în multe alte localităţi ale Rusiei? Cum vor fi ei aleşi şi cîţi deputaţi vor trimite moldovenii din fiecare gubernie? Cum îşi vor alege ţăranii moldoveni pe cei 30 de reprezentanţi şi care partide şi organizaţii au dreptul de a trimite 10 deputaţi? Sfatul Ţării va fi adunare legislativă sau organ administrativ sau, în sfîrşit, „o convenţie, un organ cu puteri depline, care îmbină ambele funcţii?” Cum trebuie înţeleasă afirmaţia „toate instituţiile şi aşezămintele intră în administrarea deplină a Sfatului Ţării”, acestuia i se vor subordona oare şi organele de judecată? Dacă e vorba că „coaliţia cu capitaliştii trebuie considerată nedorită”, se are în vedere coaliţia pentru crearea puterii în întreaga Rusie sau pentru crearea Sfatului Ţării, dacă a acestuia, ce restricţii au fost puse curiilor reprezentanţei, prin care ar fi putut trece capitaliştii?

„Aşadar, conchidea Boldur, orientarea organizaţiei, clarificarea insuficientă a componenţei, incertitudinea totală a competenţei – iată trăsăturile caracteristice ale organului, care este decretat, în hotărîrea primului congres al ostaşilor moldoveni”. Autorul scria în continuare: „Poate oare, în asemenea condiţii, acest organ să fie exponent, cu autoritate, al voinţei poporului Basarabiei, să se bucure de înţelegerea şi susţinerea sa? Din păcate, îndoielile nu au capăt!”

În general, considera A. Boldur, argumentarea lui V. Cijevschi în privinţa poziţiei principiale faţă de problema naţională, pe care o avea congresul „este inacceptabilă, în mare parte” [73].

Cu toate acestea, A. Boldur recunoştea că „balonul de probă a fost slobozit cu succes la congresul ostaşilor moldoveni”. Deşi Sfatul Ţării proiectat de ei „suferă de multe neajunsuri şi e puţin probabil să poată realiza autodeterminarea Basarabiei, această formă a puterii locale nu numai că nu este dezrădăcinată chiar la apariţia sa, dar obţine deja întruchipare în Sfatul Ţării” [74].

Ultimul compartiment al articolului său, întitulat „Национализм и средняя школа”, A. Boldur îl rezervase analizei deciziilor congresului referitor la problema învăţămîntului şcolar. „În aceste decizii, scria el, multe lucruri nu sînt clare, nu toate parantezele au fost deschise… Sfîrşitul nu coincide cu începutul. Iniţial, se declara ca învăţămîntul trebuie făcut în limba maternă a elevilor”, iar la sfîrşit, se vorbeşte despre instruirea în limba maternă, ceea ce, în opinia autorului, „nici pe departe nu este unul şi acelaşi lucru”. Deoarece nu există „popor basarabean” şi „limbă basarabeană”, iar prin cuvîntul „popor” (la singular), în realitate, se are în vedere limba maternă a diferitelor poporaţii ale Basarabiei, apare întrebarea: cu ce drept congresul doreşte să naţionalizeze toate şcolile, fără să întrebe dacă vor, de exemplu, evreii, bulgarii etc. să aibă o şcoală medie nu în limba evreiască sau bulgară, ci în limba rusă. Dacă formularea misterioasă „limba poporului” ascunde ideea simplă că şcoala medie trebuie să fie în întregime moldovenizată, acest lucru este calificat de A. Boldur ca „naţionalism ofensiv”, „dăunător în general, iar în chestiunile şcolare – extrem de periculos!” Autorul era de părere că, în Basarabia, naţionalizarea şcolii medii „este posibilă numai pe calea măsurilor de tranziţie, fără să fie distrus şi forţat învăţămîntul organizat, de dragul sentimentului naţional separat”.

Solicitînd soluţionarea competentă a respectivei probleme, Boldur sublinia că măsurile concrete de naţionalizare a şcolilor „nu pot fi efectuate fără chestionarea părinţilor” şi considera că, „mai întîi”, trebuie separaţi elevii moldoveni şi format, cel puţin, un gimnaziu moldovenesc, ceea ce va fi „deja un mare progres, în comparaţie cu prezentul”, iar ca măsură, care nu numai că nu strică, dar perfecţionează sistemul existent al învăţămîntului mediu în Basarabia, să fie introdusă, în lista obiectelor obligatorii, predarea limbii moldoveneşti şi a istoriei poporului moldovenesc. „Ca naţionalitate majoritară a Basarabiei, se spune în articol, moldovenii, desigur, au dreptul deplin de a cere tuturor participanţilor la cultura politică şi socială să cunoască destinele lor istorice şi limba”. Aceasta, considera A. Boldur, va contribui la apropierea popoarelor şi la dispariţia neînţelegerilor naţionale.

În opinia lui A. Boldur, Sfatul Ţării nu trebuie să-şi „asume sarcina de mare răspundere a reorganizării şcolii, din cauza imperfecţiunii componenţei sale, care permite să-i fie contestată competenţa în problema dată precum şi din considerente politice. Un singur pas incorect poate distruge, din rădăcină, autoritatea organului nou al puterii, atît de necesară acestuia şi Basarabiei, în condiţiile locale, existente în prezent” [75]. Anume situaţia creată în acele zile în Basarabia a determinat poziţia contradictorie a lui A. Boldur faţă de deciziile congresului ostaşilor moldoveni şi faţă de Sfatul Ţării: pe de o parte, le critica dur, iar pe de alta – recunoştea necesitatea existenţei Sfatului Ţării şi era preocupat de autoritatea sa.

(Va urma)

Note:

1. Свободная Бессарабия. 1917. 3.11. № 155.

2. Известия Кишиневского совета рабочих и солдатских депутатов. 1917. 3(16).10. № 115

3. Известия Кишиневского совета… 1917. 8(21).10. № 120.

4. Известия Кишиневского совета… 1917. 4(17).10; 6(19).10. № 118; Свободная Бессарабия. 1917. 24.10. № 146; Бессарабская жизнь. 1917. 1 ( 13). 10. № 234; 18(31). 10. № 236; 24.10 (6.11); Новая жизнь. 1917. 3(16). № 143; Одесские новости. 1917. 7(20). 10. № 10 356 и др.

5. Известия Кишиневского совета… 1917. 6(19).10. № 118.

6. Свободная Бессарабия. 1917. 21.09. № 130.

7. Свободная Бессарабия. 1917. 29.09. № 132; Бессарабская жизнь. 1917. 23.09 (6.10). № 228.

8. Иткис М. Крестьянское движение в Молдавии в 1917 году и претворение в жизнь ленинского декрета о земле. Кишинев. 1970. С. 101.

9. Свободная Бессарабия. 1917. 25.10. № 147.

10. Свободная Бессарабия. 1917. 25.10. № 147.

11. Свободная Бессарабия. 1917. 6.12. № 182.

12. Свободная Бессарабия. 1917. 29.10. № 151.

13. Свободная Бессарабия. 1917. 30.09. № 177.

14. Известия Кишиневского совета… 1917. 24.10 (4.11). №132.

15. Известия Кишиневского совета… 1917. 1(14).10. № 114.

16. Известия Кишиневского совета… 1917. 14(27).10. № 126.

17. Известия Кишиневского совета… 1917. 20.10(2.11).№ 130.

18. Свободная Бессарабия. 1917. 10.11.№ 161.

19. Бессарабская жизнь. 1917. 28.09 (11.09). № 231.

20. Известия Кишиневского совета… 1917. 11 (24). 10. № 122.

21. Известия Кишиневского совета… 1917. 14(27).10. № 125.

22. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 7. Л. 132.

23. Там же. Д. 9. Л. 139.

24. Свободная Бессарабия. 1917. 24.10. № 196.

25. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 160 об.

26. Свободная Бессарабия. 1917. 19.10. № 142; Известия Кишиневского совета… 1917. 1(14).11. № 140; Бессарабская жизнь. 1917. 15(28).11. №260.

27. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 147.

28. Свободная Бессарабия. 1917. 24.11. № 172; Известия Кишиневского совета… 1917. 25.11 (8.12). № 160; Бессарабская жизнь. 1917. 24.11 (7.12). № 287.

29. Известия Кишиневского совета… 1917. 24.11 (7.12). № 159; 25.11 (8.12). № 160; Свободная Бессарабия. 1917. 25.11. № 171; Бессарабская жизнь. 1917. 2.

30. Свободная Бессарабия. 1917. 25.11.№ 173.

31. Свободная Бессарабия. 1917. 26.11. № 174.

32. Свободная Бессарабия. 1917. № 171; Известия Кишиневского совета… 1917. 24.11 (7.12). № 159.

33. Кувынт Молдовснсск. 1917. 27.10. № 94.

34. Свободная Бессарабия. 1917. 31.10. № 152.

35. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 1. Л. 76.

36. Там же. Д. 7. Л. 195, 207.

37. Подробно см.: Cojocaru Gh. Сu privire la problema Adunării Constituante în Basarabia în anul 1917. Revista de istorie a Moldovei. 1991. № 2 (6). P. 3-13; № 3 (7). P. 3-18.

38. Свободная Бессарабия. 1917. 2.12. № 179.

39. Известия Кишиневского совета… 1917. 17(30). 10. № 127.

40. Свободная Бессарабия. 1917. 24.11. № 172; Известия Кишиневского совета… 1917.25.11 (8.12). №160.

41. Свободная Бессарабия. 1917. 24.11. № 172.

42. Свободная Бессарабия. 1917. 19.10. № 142.

43. Свободная Бессарабия. 1917. 29.10. № 15.

44. Известия Кишиневского совета… 1917. 1(14).10. № 114.

45. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 101. Л. 65.

46. Там же. Д. 8. Л. 16-17 об.

47. Там же. Д. 5. Л. 6 об.

48. Там же. Л. 22 об.

49. Там же. Д. 6. Л. 170.

50. Там же. Д. 9. Л. 141, 142.

51. Там же. Д. 6. Л. 172, 172 об.

52. Holban Şt. Evenimentele premergătoare congresului ostaşilor moldoveni. 1917. Patrimoniul. 1991. № 1. P. 12-15.

53. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 6. Л. 34.

54. Там же. Д. 9. Л. 144. .

55. Там же. Д. 7. Л. 157, 157 об.

56. Там же. Д. 7. Л. 203, 203 об.; Д. 1. Л. 76. În componenţa Comitetului Executiv al Sovietului soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe Frontul român au intrat: praporşeieul diviziei 61 Gh. Nasta, pisarul comandamentului diviziei de infanterie 161 V. Buga, praporşcicul regimentului 60 de infanterie în rezervă A. Buşilă, soldatul diviziei 10 Siberia de puşcaşi D. Kicirman, soldatul regimentului 13 de puşcaşi I. Odobescu, soldatul brigăzii 4 de artilerie-infanterie F. Florea, subofiţerul inferior al regimentului 9 de husari P. Şaraban, felşerul inferior al regimentului 65 Podolsk I. Lîsovoi, soldatul regimentului Ulan Gh. Curciun, soldatul regimentului 55 Podolsk F. Mihail (Д. 7. Л. 203).

57. Там же. Д. 3. Л. 15: Д. 7. Л. 204.

58. Бессарабская жизнь. 1917. 1(13). 10. № 234.

59. Кувынт Молдовенеск. 1917. 20.10. № 91.

60. Бессарабская жизнь. 1917. 22.10 (4.11). № 240.

61. Свободная Бессарабия. 1917. 22.10. № 145.

62. Pîntea G. Op. cit. Р. 35.

63. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 3. Л. 17; Бессарабская жизнь. 1917. 24.10 (6.11). № 133; Кувынт Молдовенеск. 1917. 1.11. №96.

64. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 3. Л. 12.

65. Там же. Д. 6. Л. 185.

66. Свободная Бессарабия. 1917. 8.11. № 158.

67. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 9. Л. 149.

68. Бессарабская жизнь. 1917. 15(28). 11. №260.

69. Свободная Бессарабия. 1917. 26.10 № 148.

70. Бессарабская жизнь. 1917. 27.10 (9.11). № 244.

71. Бессарабская жизнь. 1917. 29.10 (11.11). № 246.

72. Свободная Бессарабия. 1917. 8 (21). 12. № 183.

73. Свободная Бессарабия. 1917. 10.12. № 185.

74. Свободная Бессарабия. 1917. 14.12. № 188.

75. Свободная Бессарабия. 1917. 30.12. № 200.

Sursă: I.Levit, ”Moldova dintre Prut și Nistru. 1917. Mișcarea pentru autonomia Republicii Moldovenești”, Chișinău, 2008.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s