Continuitatea statelor: succesiunea de drept, continuitatea istorică și perspectivele de dezvoltare a statalității moldovenești

Problema continuităţii statului, atât din punctul de vedere a succesiunii de drept, cât şi a continuităţii istorice – este una dintre problemele-cheie ale dreptului internaţional şi relaţiilor internaţionale pe tot parcursul existenţei umane în cadrul relaţiilor interstatale.

Concomitent, aceasta este una dintre cele mai dificile probleme în relaţiile internaţionale, deoarece afectează în mod direct astfel de instituţii fundamentale ale dreptului internaţional ca statul, care este subiectul de bază a dreptului internaţional, instituţia suveranităţii şi recunoaşterei în dreptul internaţional, să nu mai vorbim despre astfel de concepte ca identitatea, moralitatea, etica, politica, ideologia, cu care se împletesc în mod constant, creând uneori conglomerate inimaginabile.

Nu mai vorbim despre faptul, că astfel de concepte ca „ţara” şi „stat”, care nu sunt identice, însă care sunt confundate în mod constant, în special în cazul în care apar probleme de interpretare a anumitor aspecte ce ţin de identitate, suveranitate naţională şi de recunoaştere internaţională.

În acest context, apare o întrebare firească despre continuitatea istorică şi succesiunea de drept. Sunt identice aceste noţiuni şi concepte, sau totuşi sunt diferite? Sunt influienţate unul de altul, sau fiecare există separat, având aparatul său ştiinţific şi metodele sale de cercetare?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, ar fi cazul să încercăm să descifrăm aceste noţiuni, pentru a percepe mai bine legătura dintre ele, sau lipsa acesteia.

În doctrina de drept internaţional nu există o opinie unică referitor la raportul dintre noţiunile de „succesiune”, „continuitate” şi „identitate”. Autorii sovietici au manifestat interesul faţă de succesiunea de drept în primul rând şi în principal, din punct de vedere al dreptului tratatelor internaţionale şi nu au făcut diferenţe între conceptele de „continuitate” şi „identitate”.

Doctrina rusă de drept internaţional recunoaşte că Rusia este una dintre succesorii URSS, dar în acest caz se referă la o continuitate a Rusiei faţă de URSS, iar nu faţă de Imperiul Ţarist.

Aceasta se referă la punctul de vedere juridic. În ceea ce priveşte continuitatea istorică, atunci continuitatea Rusiei moderne cu imperiul Rus, şi chiar cu Rusia Chieveană, este incontestabilă, din punctul de vedere al istoricilor ruşi.

Mulţi savanţi străini, oamenii de ştiinţă şi cercetători, percep, de asemenea, identitatea şi continuitatea ca sinonime. În opinia lui Vladislav Chaplinsky (Polonia), identitatea statului nu poate fi pusă la îndoială, dacă este recunoscut faptul continuităţii statului, şi, dimpotrivă, o întrerupere a continuităţii, adică încetarea existenţei statului, exclude identitatea [1]. În opinia lui, se vede diferenţa între identitate şi continuitate prin faptul că la soluţionarea chestiunii privind identitatea se compară două entităţi statale la diferite momente de timp, în timp ce continuitatea presupune că statul continuă să existe permanent.

În opinia savanţilor M. Bot şi K. Schmidt (Germania), continuitatea juridică a statului, exprimată prin succesiunea de drept, corespunde capacităţii de identitate [2]. Knut Ipsen (Germania) defineşte continuitatea juridică internaţională ca o continuare a existenţei subiectului de drept internaţional în ciuda schimbărilor semnificative externe sau interne [3].

Alţi autori consideră că lanţul continuitate-succesiune – lipsa continuităţii/succesiunii exprimă grade diferite de o relaţii faţă de succesiunea de drept, şi cred că continuitatea este ceva diferit de succesiune şi chiar aceste noţiuni se exlud una pe alta. X. F. Resek (Brazilia) consideră că la baza continuităţii statului într-o măsură mai mare decât teritoriul şi puterea suverană, este factorul populaţiei: este imposibil de imaginat chiar dispariţia temporară a populaţiei, în timp ce teritoriul statului se află în afara controlului puterii de stat, ba chiar însăşi puterea de stat ar putea să lipsească într-o situaţie de anarhie [4].

O interesantă poziţie exprimă colegii noştri din ţările Baltice, Estonia, Letonia şi Lituania [5]. Recunoscând, în linii generale, că problema recunoaşterei continuităţii ţărilor Baltice cu precedentele entităţi statale, existente în anii 1918-1940, este o chestiune destul de controversată, ei, cu toate acestea, formulează teza că continuitatea, totuşi, există, dar ea a fost întreruptă de ocupaţia sovietică.

Fără a pune sub semnul întrebării metodele folosite de Stalin în cazul „aderării” la URSS a republicilor Baltice în 1940, nu pot fi însă de acord cu faptul că întreruperea ilegală a continuităţii statale conduce la faptul că însuşi continuitatea este incontestabilă.

Este cunoscută doar maxima dreptului roman ex injuria ius non oritur – acţiunea ilegală (isprava ilegală) nu creează un drept, şi doar faptele legale creează dreptul (ex factis oritur ius).

În plus, referindu-se la o lungă perioadă de inexistenţă reală a ţărilor Baltice, o serie de savanţi din domeniul dreptului internaţional în mod sceptic au apreciat ideea de confirmare a continuităţii/ identitatăţii şi a dreptului de succesiune a acestor state ca „problematică” sau „dogmatic controversată” [6].

Alţi savanţi din domeniul dreptului internaţional insistă, că recunoaşterea continuităţii ţărilor Baltice a fost simbolică, sau luată ca o decizie politică, nu neapărat reieşind din aplicarea conştientă a normelor dreptului internaţional [7].

Oliver Dörr, chiar şi a concluzionat că „această ficţiune, motivată politic, nu poate fi explicată în cadrul normelor pozitive de drept internaţional” [8].

Lauri Malksoo (Estonia), consideră că statutul juridic al ţărilor Baltice nu poate fi evaluat în mod adecvat doar în cadrul abordărilor din punct de vedere al dreptului internaţional. Fiind conştienţi de faptul ce „prevede norma”, este nu mai puţin important, a şti „contextul aplicării (sau neaplicării) a normelor de drept”. Mai mult, pur şi simplu pentru a cunoaşte conţinutul normelor de drept, juriştii ar fi cazul (în opinia lui) să însuşească „maniera de comportament a statelor”, cât de confuză şi lipsită de integritate nu ar fi această manieră, în unele cazuri [9].

Cu toate acestea, în opinia noastră, ar fi incorect de a exclude dreptul internaţional, în general, din analiza unor sau altor evenimente, bazându-se doar pe aşa-numitul „contextul aplicării (sau neaplicării) normelor de drept”, care uneori include doar aşa-numitul „dreptul istoric”, „voia lui dumnezeu” şi alte pseudo-argumente menite să „justifice” unele sau altele modificări ale frontierelor de stat.

În cartea sa „Anexarea sovietică şi continuitatea statului: statutul juridic internaţional al Estoniei, Letoniei şi Lituaniei în anii 1940-1991 şi după 1991. Studiu a conflictului dintre cadrul normativ şi forţa dreptului internaţional.” – Tartu, Editura universitatea Tartu (Tartu Ulikooli Kirjastus), 2005, Lauri Malksoo destul de rezonabil cercetează problema continuităţii şi succesiunii de drept a ţarii sale, şi înaintează sobru idei cu privire la interpretarea acestor concepte, pentru că şi critică, conaţionalii săi, deoarece decade din postulatul ideologic comun care se bazează pe „teoria ocupaţiei”.

În lucrarea sa, autorul porneşte de la ipostaza în conformitate cu care dreptul internaţional şi politica externă rămân de sine stătătoare, deşi cu siguranţă interdependente, ca fenomene şi domenii de cercetare. Prin urmare, interpretările juridice a cazului ţărilor Baltice sunt nu numai posibile, dar şi inevitabile şi necesare. Diferenţele de interpretări a acestui caz de către specialişti doar arată (adesea în mod ascuns) importanţa valorilor şi a politicilor.

Juriştii nu ar trebui să fie înşelaţi cu privire la faptul că dreptul internaţional se bazează pe valori şi că determinarea acestor valori, cât şi alegerea între ele în procesul de creare şi de aplicare a normelor de drept internaţional nu este niciodată un proces pur „juridic”, dar, de asemenea, este un subiect de etică, moralitate [10] şi, prin urmare, în mod inevitabil, şi „politică” .

La moment, cercetatorii au două teorii opuse: „teoria de ocupaţie” şi „teoria anexărei”, în încercarea sa de a justifica continuitatea unui sau altui stat, atunci când acest lucru este problematic din punct de vedere al dreptului internaţional.

Printre aşa-numitele moduri primare de a dobândi teritorii se referă ocupaţia.

Ocupaţia – este ocuparea de către forţele armate ale statului a teritoriului, ce nu-i aparţine, însă nu se manifesta prin declararea suveranităţii asupra ei, şi, de obicei, este temporară. Ocupaţia trebuie să se distingă de la anexare, de la actul de aderare la un stat a teritoriului străin sau o parte din teritoriul străin în mod unilateral.

Dreptul internaţional contemporan distinge trei tipuri de ocupaţie: Ocupaţia în stare de război, Ocupaţia postbelică şi Ocupaţia în timp de pace.

Ocupaţia în stare de război. Modul şi normele de drept privind ocupaţia militară sunt identificate în acorduri speciale internaţionale, adoptate la a IV-a a Conferinţă de la Haaga 1907, precum şi de Convenţiile de la Geneva din 1949, cât şi protocoalele la acestea din 1977. Conform unor documente internaţionale ocupaţia militară este o ocupaţie temporară efectuată de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat prin luarea în sine a celor mai importante funcţii de conducere.

Un astfel de teritoriu este considerat ocupat, dacă puterea reală pe acest teritoriu a trecut în mâinile armatei inamice. Statul ocupant este obligat să respecte drepturile omului, să excludă deportările masive şi măsurile de executare masivă a populaţiei. Rezistenţă armată cu toate acestea, nu este factorul determinant a statutului de ocupaţie. Convenţiile de la Geneva din 1949 (articolul 2) stipulează: „Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului înaltei Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu va întâlni nici un fel de rezistenţă”. Un exemplu de o ocupaţie în stare de război (care în mare măsură a determinat, de asemenea, necesitatea de a îmbunătăţi convenţiile internaţionale în materia dată) pot fi considerate ocupaţiile germano-fasciste a teritoriul URSS şi a restului Europei în anii 1939-1945.

Ocupaţia postbelică. Modul şi normele de drept de ocupaţie post-război se stabilesc, de regulă, prin tratate internaţionale speciale a statelor interesate în mod special pentru această ţară/teritoriu, în scopul îndeplinirii condiţiilor tratatului de pace — de exemplu, în cazul aplicării contribuţiilor. Un exemplu de astfel de ocupaţie poate servi sistemul de ocupaţie adoptat la Conferinţele marilor puteri de la Ialta şi Potsdam privitor la sistemul de zone de ocupaţie postbelică în Germania şi Austria în anii 1945-1949.

Ocupaţia în timp de pace. Modul şi normele de drept a ocupaţiei în timp de pace (engl. non-belligerent), ca şi în cazul ocupaţiei postbelice, se stabilesc acorduri interstatale speciale. Cu toate acestea, interpretarea acestui termen este complexă, deoarece există părerea că astfel de acorduri pot fi impuse prin forţă.

Frapant caz de manifestare a unei astfel de dualitate este atitudinea faţă de introducerea trupelor sovietice în ţările Baltice, în anii 1939-1940 — dacă s-a întîmplat oare o ocupaţie? Pe de o parte introducerea trupelor sovietice în ţările Baltice s-a produs cu sancţiunea şi pe baza deciziilor legitime a organelor legislative superioare ale ţărilor Baltice, care au avut un sprijin pronunţat din partea majorităţii cetăţenilor. Pe de altă parte — o serie de observatori indică la probabilitatea unui consimţămînt nu destul de benevol (de bunăvoie) a republicilor Baltice, astfel cum negocierile au fost efectuate de pe poziţii de putere din partea sovietică, şi plus, au fost pre-acorduri privind împărţirea Europei de Est. Ca urmare, comunitatea internaţională nu a elaborat o atitudine clară faţă de acest act.

Ca ocupaţii în timp de pace (ocupaţii neostile), de obicei, sunt considerate şi numeroasele misiuni pacificatoare a trupelor ONU, NATO, ODKB şi a altor organizaţii, dacă la o astfel de misiune există mandat ONU, legat de deciziile oficiale a Adunării Generale şi/sau Consiliului de Securitate.

Anexarea – este anexarea sau alipirea cu forţa de către un stat a teritoriului altui stat (totală sau parţială) în mod unilateral. Dreptul internaţional contemporan consideră anexarea ca unul dintre tipurile de agresiune şi în prezent, atrage după sine, pe plan internaţional, răspunderea juridică.

Anexarea ar trebui să fie diferenţiată de ocupaţie, care, în sine, nu atrage după sine modificarea juridică a apartenenţei teritoriului. Astfel, de exemplu, Bosnia şi Herţegovina, aflată încă sub ocupaţia Austro-Ungariei, din 1878, a fost anexată de ea numai în 1908, iar înainte de a fi anexată, formal a fost considerată teritoriul imperiului Otoman. Republica Turcă a Ciprului de Nord proclamată în 1983, după intrarea trupelor turceşti în 1974, a fost recunoscută doar de Turcia, însă, cu toate acestea, nu este inclusă în componenţa ei.

Anexarea Crimeei este motivată de faptul că Crimeea până în anul 1954 „istoric” a aparţinut Rusiei. Totodată, Crimeea a intrat în componenţa Rusiei, în 1783, iar înainte de asta, aproape 3 secole, a aparţinut imperiului Otoman. În acest context, unii cercetători întreabă, de ce dar, nu ar anexa Crimeea Turcia, din moment ce ea a deţinut-o «istoric» mai mult?

Alţi cercetători se interesează, de ce Rusia nu ar renunţa la Crimeea în favoarea tătarilor din Crimeea – popor, pentru care Crimeea este patria istorică, şi care, de asemenea, au deţinut Crimeea mai mult decât Rusia?

Însă, în acest context apar întrebările, de ce să nu fie dată Crimeea Greciei sau Italiei, dat fiind faptul că această peninsulă a aparţinut cândva Greciei Antice şi, mai târziu, Imperiului Roman? Cu atât mai mult, că aceasta s-a întâmplat cu mult timp mai înainte de apariţia tătarilor în Crimeea, şi „dreptul istoric” anume le-ar fi dat un astfel de „drept”. La urma urmei, nu a venit doar Profetul Muhammad la tătarii din Crimeea, zicându-le: „Luaţi, fraţilor, Crimeea! Крым – Ваш! Este neutră, nimănui nu aparţine acest pământ”.

Evident, că toate acestea sunt un adevarat nonsens.

Concomitent, există „precedentul Kosovo”, şi este necesar de menţionat, că „precedentul Kosovo” – este un exemplu extraordinar de politică de standarde duble, şi a jucat un rol negativ în apariţia precedentelor Abhazia, Osetia de Sud şi Crimeea.

Aici, fară îndoială, trebuie să evidenţiem încă un moment, care influenţează procesul continuităţii.

Aceasta este „Teoria modificării frontierelor administrative” în cadrul imperiilor sau a unor formaţiuni statale, care duce la transferul de teritorii la alte noi state, în cazul în care aceste imperii sau a alte formaţiuni statale dispar. Acest proces duce la o rupere a continuităţii istorice.

Va spun de la bun început, că „teoria modificării frontierelor administrative” este, ca şi în cazul cu „teoria ocupaţiei” şi „teoria anexării” – o ficţiune juridică (ficţiune legală) [11]. Cu toate acestea, ca şi în cele două cazuri anterioare, o asemenea „teorie” oferă posibilitatea de a lua în considerare problema continuităţii în afara statutului juridic de evaluare, bazîndu-se pe „contextul aplicării (sau neaplicării) normelor de drept”.

Chestiunea Crimeei – de asemenea, se referă la modificarea voluntară a hotarelor administrative în anii sovietici de guvernare, ceea ce a condus la conflictul actual între Ucraina şi Rusia.

Daca să luăm în consideraţie faptul, că Ucraina este stat fondator al ONU din 1945, împreună cu URSS, (deci, a fost subiect de drept internaţional şi în componenţa URSS), atunci apare întrebarea, de ce, în 1954, Crimeea a fost anexată Ucrainei doar prin modificare administrativă a frontierelor, şi nu prin acord internaţional, cum prevedea Statutul ONU şi normele de drept internaţional la acea perioadă (transferul de teritoriu poate fi legal efectuat doar prin intermediul unui acord internaţional, sau prin intermediul unui referendum).

Acest lucru, de altfel, este valabil şi pentru alte noi state apărute după destrămarea URSS, inclusiv Georgia, Armenia, Azerbaidjan, dar şi a altor noi state, frontierele administrative ale cărora au fost voluntaristic modificate în anii de guvernare sovietică, şi care a dus, în cele din urmă, la apariţia conflictelor din Carabahul de Munte, Osetia de Sud şi Abhazia.

De altfel, Ucraina, după destrămarea URSS, a obţinut, ca rezultat a modificărilor administrative voluntariste a frontierelor, un imens teritoriu, multe părţi ale căruia nu au nici o legătură istorică cu Ucraina, de exemplu, Sudul Basarabiei şi Bucovina sau Donbas.

Dacă să ne întoarcem la chestiunea continuităţii Ţărilor Baltice, această continuitate ar putea fi, în opinia noastră, recunoscută, dacă nu s-ar fi abuzat cu „teoria ocupaţiei” şi s-ar fi recunoscut existenţa statelor lor, în cadrul URSS, în calitate de „cvasi-state”.

Desigur, suveranitatea acestor state a fost eviscerată, dar, oare ea nu este eviscerată şi acum, când aceste state sunt membre ale UE şi NATO? Oare pe teritoriul lor nu sunt trupe străine? Oare ei nu folosesc moneda unică europeană „euro”, dar nu moneda sa? Veţi spune, că armatele statelor membre ale NATO nu sunt ocupante? Da, dar, din punct de vedere legal, trupele sovietice, de asemenea, nu au fost trupe de ocupaţie. Şi rubla a fost moneda republicilor Baltice, de asemenea, „la cererea oamenilor muncii”, ca şi acum.

Eu amintesc despre aceasta nu din considerentele, că ţările Baltice “ar trebui” să se întoarcă în cadrul URSS. Doamne fereste! Eu mă refer la faptul că, din punct de vedere legal, este foarte dificil de a da o evaluare obiectivă tuturor acestor procese, fără a recurge la o varietate de diverse interpretări ce se contrazic, şi fără aplicarea diverselor „teorii”.

Aproximativ aceleaşi probleme apar şi în analiza întregului complex de probleme legate de statalitatea moldovenească.

Aceeaşi interpretare diferită a aceloraşi evenimente istorice.

Şi aici principalul nostru oponent şi adversar pledează România, cu care, desigur, avem şi o istorie comună, la diverse perioade, şi nu poţi nega acest lucru, dar cu care avem şi perioade absolut diferite a istoriei, şi acest lucru, de asemenea, nu poate fi negat.

Însă – se neagă. Se neagă Statul Moldovenesc, se neagă poporul moldovean, se neagă limba moldovenească. Şi se aduc „dovezi” şi „argumente”, că-ţi pui mâinile în cap!

Se declară, în mod serios, la nivel de preşedinte de ţară, că moldovenii şi limba moldovenească sunt inventate de Stalin.

Nici mai mult, nici mai puţin. Adică, nu au fost niciodată moldovenii pe lume, şi nu a fost niciodată limba moldovenească. Am apărut graţie dorinţei mustăciosului de la Cremlin.

Şi cum să fie, atunci, cu muntele „Moldovanul” din Carpaţi? De asemenea, Stalin l-a inventat?

Iar mahalaua „Moldoveanca” de la Odesa? Oare, de asemenea, tot Stalin este de vină?

Din punct de vedere al dreptului internaţional contemporan – Republica Moldova este un nou stat suveran, apărut în urma destrămării URSS, şi nu este legată în mod juridic, în special în ceea ce priveşte succesiunea de drept, cu vechea Moldovă.

Însă, din punct de vedere al continuităţii istorice, Republica Moldova este indisolubil legată de Moldova medievală, în special de Ţara Moldovei, şi această relaţie se observă în toate: teritoriu, etnie, limbă, tradiţii, mentalitate şi aşa mai departe şi aşa mai departe

Cu regret, în mod constant ni se interzice de a folosi aceste noţiuni şi chiar de a gândi despre această continuitate istorică, explicându-ne, că nu a fost un astfel de stat, Ţara Moldovei, că nu au existat astfel de oameni – moldovenii, că nu a fost o astfel de limbă – moldovenească, deoarece toate acestea, au fost inventate de Stalin.

În principiu, problemele iredentismului există nu doar în România. Aceeaşi problemă există şi la alte popoare: albanezii din Kosovo şi Macedonia, faţă de albanezii din Albania, armenii din Georgia, armenii din Carabahul de Munte, ungurii din Slovacia, România (Transilvania de Nord), Serbia şi Ucraina (Transcarpatia), irlandezi din Irlanda de Nord, italienii în Dalmaţia, kazahi în Rusia, Uzbekistan şi China, khmerii în Vietnamul de Sud şi vietnamezi în Cambodgia, osetinii în Osetia de Nord şi Osetia de Sud, polonezii în Belarus şi Ucraina de Vest, ruşii în Ucraina, Moldova, Kazahstan şi ţările Baltice faţă de limba rusă în Federaţia rusă, sârbii din Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Kosovo, turcii în Bulgaria, uzbecii în Kazahstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Afganistan şi Kîrgîzstan, ucraineni în Rusia, Polonia, Moldova şi România, hutu în Republica Democrată Congo ş.a.

Cu toate acestea, indiferent de ţară şi popor, problemele iredentismului indisolubil sunt legate de problema continuităţii statelor.

În cazul României, discursul privitor la continuitatea ei cu Republica Moldova este lipsit de sens, deoarece din punct de vedere legal nu există nici un motiv.

Din punct de vedere juridic, statalitatea României începe în 1878, când a fost recunoaşterea ei internaţională ca stat, la congresul de la Berlin, şi ea poate pretinde doar la propria sa identitate, obţinută la 1878, şi la continuitatea sa doar cu Principatele Valahia şi Moldova, dintre Carpaţi şi Prut, dar nu poate pretinde la o astfel de continuitate cu Moldova de Nord (Bucovina) şi Moldova de Est (Basarabia), deoarece, la momentul său de recunoaştere în calitate de stat suveran, aceste teritorii făceau parte din imperiul Austriac şi imperiul Rus (în baza acordurilor internaţionale Austriaco-Turc din 1775, şi Ruso-Turc din 1812), şi aceste părţi ale Moldovei nu au participat la procesul de constituire a statului Român.

Relativ continuităţii istorice, desigur, România poate beneficia de identitatea sa cu Principatele Valahia şi Moldova, însă referitor la identitatea cu Moldova, această identitate este incompletă, deoarece Moldova de Nord (Bucovina) şi Moldova de Est (Basarabia) pe parcursul a mai mult de 2 secole au fost parte componentă nu a României, ci a altor state (Imperiul Austriac, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus, URSS, Ucraina, Republica Moldova).

Republica Moldova, se identifică ca stat independent din 1992, când a fost recunoscută ca stat independent de către ONU, şi din punct de vedere juridic este succesoare de drept a URSS; în ceia ce priveşte drepturile şi obligaţiile RSS Moldoveneşti, şi nu poate pretinde la continuitatea sa juridică cu Ţara Moldovei.

Ţara Moldovei, ca identitate statală, cu statut de stat independent, a existat începînd cu secolul XIV, 2 februarie 1365, când a fost recunoscută de regele maghiar şi până la 1538, cînd a început campania sultanală în Moldova. Formal, Ţara Moldovei, în limita frontierelor sale istorice, a existat în componenţa Imperiului Otoman până la 1775, când a avut loc prima dezmembrare a ţării, Moldova de Nord (Bucovina) fiind alipită la Imperiul Austriac. A doua dezmembrare a Ţării Moldovei s-a produs la 1812, când Moldova de Est (Basarabia) a fost alipită la Imperiul Rus. A treia, şi ultima dezmembrare, s-a produs la 1859, când a s-a format Unia Moldo-Vlahia, redenumită în România în 1862, care a devenit stat independent în 1878, la Congresul de la Berlin.

Relativ continuităţii istorice, Republica Moldova poate pretinde la identitatea sa cu Principatul Ţara Moldovei, inclusiv Moldova de Vest (Moldova dintre Carpaţi şi Prut) şi Moldova de Nord (Bucovina), dar nu poate justifica astfel de pretenţii faţă de restul României – Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat, Dobrogea.

De asemenea, relativ continuităţii istorice, Republica Moldova poate pretinde la identitatea sa cu Sudul şi Nordul Basarabiei, actualmente parte componentă a Ucrainei.

Din acest punct de vedere, pentru România, statalitatea moldovenească este, fără îndoială, un pericol, deoarece până în prezent problemele de identitate nu sunt rezolvate nici în România. În mod deosebit, acest lucru se simte în Transilvania, dar ecouri vizibile sunt şi în Dobrogea, şi în Banat, şi în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. De aceea, consolidarea statului Moldovenesc în cadrul Republicii Moldova, ar putea fi pentru România un adevărat „cadou”.

Printre altele, tot cu „cadouri” şi cu consecinţe imprevizibile pentru România se poate încheia şi aşa-zisa „unire” a României şi Republicii Moldova, deoarece acest eveniment, în cazul dacă va avea loc, va mobiliza Ungaria spre acţiuni adecvate în Transilvania, care ar putea „interesa” Bulgaria şi Serbia, să iniţieze „activităţi” similare în Dobrogea şi în Banat, transformând România într-o „nouă Iugoslavie, model a anilor 90”.

Note:

1. Чаплиньский В. Органы государственной власти в Польше XVI-XVII веков // Вопр. истории. – 1977. – №12. – С.151.

2. Citat conform: Элен Аман. Взгляд европейских юристов на распад СССР. // Правоведение. -1999. – № 2. – С. 220 – 230.

3. Knut Ipsen, Christian Raap, Torsten Stein: Wehrrecht und Friedenssicherung. Luchterhand Verlag, Neuwied 1999.

4. Х.Ф. Ресек. Международно-правовое регулирование вопросов гражданства при территориальных изменениях в Европе в XX веке: Автореф. дисс. канд. юрид. наук. – Москва, 1999.

5. A se vedea, spre exemplu: Лаури Мялксоо. Советская аннексия и государственный континуитет: международно-правовой статус Эстонии, Латвии и Литвы в 1940-1991 гг. и после 1991 г. Исследование конфликта между нормативностью и силой в международном праве. Издательство Тартуского университета (Tartu Ulikooli Kirjastus), 2005 (Lauri Malksoo. Anexarea sovietică şi continuitatea statului: statutul juridic internaţional al Estoniei, Letoniei şi Lituaniei în anii 1940-1991 şi după 1991. Studiu a conflictului dintre cadrul normativ şi forţa dreptului internaţional. – Tartu, Editura universitatea Tartu (Tartu Ülikooli Kirjastus), 2005); СССР и Литва в годы Второй мировой войны: сборник документов / Институт истории Литвы, Институт всеобщей истории Российской академии наук; составители А. Каспаравичюс, Ч. Лауринавичюс, Н. С. Лебедева; редакционная коллегия: А. Каспаравичюс, Ч. Лауринавичюс, Н. С. Лебедева, А. Никжентайтис, А. О. Чубарьян, Vilnius: LII leidykla, 2006; Фелдманис И. Оккупация Латвии — исторические и международно-правовые аспекты (12-06-2005).

6. O. Dörr. Die Incorporation als Tatbestand der Staatensukzession. Berlin: Duncker & Humblot, 1995, p. 49. (citat de: Лаури Мялксоо, Op.cit., p. 18).

7. A se vedea: M. Koskenniemi and M. Lehto. La succession d’etats dans l’ex-URSS, en ce qui concerne particulierement les relations avec la Finlande // 38 AFDI 1992, pp. 197-1988 (citat de: Лаури Мялксоо, Op.cit., p. 18-19).

8. Dörr. Op. cit., p. 355 (citat de: Лаури Мялксоо, Op.cit., p. 19).

9. Мялксоо, Op. cit., p. 20.)

10. C. Tomuschat. Ethos, Ethics and Morality in International Relations // EPIL 9, 1986, pp. 127-134.
2 Mamcoo, Op. cit., p. 20-21.

11. Ficţiune Legală – tehnică juridică, care constă în presupunerea faptului, contrar realităţii.

Referinţe bibliografice:

1. A. Zimmermann. Staatennachfolge in völkerrechtliche Verträge. Zugleich ein Beitrag zu den Möglichkeiten und Grenzen völkerrechtlicher Kodifikation. — Berlin: Springer, 2000, p. 50.

2. Burian Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. – Ed. a 2-a, rev. şi adăug. Chişinău: CEP USM, 2008, р. 327 – 360.

3. Burian Alexandru. Moldovan Statehood: geopolitical perspective and prospects. In: Revista Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, nr. 2, 2008, p. 37 – 49. [On-line]: http://rmdiri.md/pdf/ RMDI-RI,%202008,%20Nr.%202.pdf. (Посещение сайта: 22.03.2017).

4. C. Tomuschat. Ethos, Ethics and Morality in International Relations // EPIL 9, 1986, pp. 127-134.

5. Knut Ipsen, Christian Raap, Torsten Stein: Wehrrecht und Friedenssicherung. Luchterhand Verlag, Neuwied 1999.

6. O. Dörr. Die Incorporation als Tatbestand der Staatensukzession. Berlin: Duncker & Humblot, 1995, p. 49.

7. M. Koskenniemi and M. Lehto. La succession d’etats dans l’ex-URSS, en ce qui concerne particulierement les relations avec la Finlande // 38 AFDI 1992, pp. 197-8.

8. Буриан Александр. Федерализация Евросоюза и перспективы НАТО. In: REGNUM, Москва, 12 декабря 2012 г. [On-line]: https://regnum.ru/ news/1603510.html#ixzz2U8v97sv2 (Посещение сайта: 22.03.2017).

9. Лаури Мялксоо. Советская аннексия и государственный континуитет: международно-правовой статус Эстонии, Латвии и Литвы в 1940-1991 гг. и после 1991 г. Исследование конфликта между нормативностью и силой в международном праве. Издательство Тартуского университета (Tartu Ü-likooli Kirjastus), 2005.

10. СССР и Литва в годы Второй мировой войны: сборник документов / Институт истории Литвы, Институт всеобщей истории Российской академии наук; составители А. Каспаравичюс, Ч. Лауринавичюс, Н. С. Лебедева; редакционная коллегия: А. Каспаравичюс, Ч. Лауринавичюс, Н. С. Лебедева, А. Никжентайтис, А. О. Чубарьян, Vilnius: LII leidykla, 2006.

11. Фелдманис И. Оккупация Латвии — исторические и международно -правовые аспекты (12-06-2005). (Проверено 28 марта 2011).

12. Х.Ф. Ресек. Международно-правовое регулирование вопросов гражданства при территориальных изменениях в Европе в XX веке: Автореф. дисс. канд. юрид. наук. – Москва, 1999.

13. Чаплиньский В. Органы государственной власти в Польше XVI-XVII веков // Вопр. истории. – 1977. – №12. – С.151.

14. Элен Аман. Взгляд европейских юристов на распад СССР. // Правоведение. -1999. – № 2. – С. 220 – 230.

Alexandru BURIAN,
Doctor habilitat în drept, profesor universitar, director al Institutului de Cercetări Strategice al Universităţii de Studii Europene din Moldova, consultant ştiinţific al Institutului de Cercetări Juridice şi Politice al AŞM, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s