Basarabia în anii 1917-1918 (XII): Etapa postkornilovistă (septembrie 1917)


Unitate militară formată din originari din Basarabia mărșăluiește pe străzile Chișinăului. 1917.

Continuare.Părțile precedente se găsesc aici

După înfrîngerea forţelor de dreapta, în frunte cu Kornilov, în Rusia, inclusiv în Basarabia, au avut loc schimbări esenţiale, s-a intensificat procesul de evoluare spre stînga a maselor, a crescut simţitor autoritatea Sovietelor, s-a intensificat activitatea lor. În articolul „Победа Советов” ziarul „Известия Кишиневского Совета рабочих и солдатских депутатов” scria: „Au existat zile, cînd majoritatea Sovietelor a renunţat la controlul asupra puterii şi autoritatea Sovietelor fusese zdruncinată simţitor. Lupta Sovietelor cu clica politică reacţionară a fost zadarnică, deoarece, cedînd o parte din poziţiile lor, au cedat locul forţelor contrarevoluţionare ale burghezimii organizate. Guvernul Provizoriu, care a luat naştere după zilele de groază din 3-5 iulie, a aprofundat contradicţiile în cauză. La şedinţa din Moscova, acesta a pregătit răzvrătirea lui Kornilov şi a pus faţă-n faţă două forţe principiale – Rusia cenzutară, reacţionară, după acţiunile sale, şi Rusia democratică, proletară şi ţărănească” [1].

Sovietele Basarabiei, în rezoluţiile lor care vizau acţiunile korniloviste, exprimau susţinere Guvernului Provizoriu, însă nu atît de categoric, precum anterior şi susţinerea era condiţionată de colaborarea guvernului cu Sovietele, care au avut rolul decisiv în lupta cu complotiştii. În rezoluţia adoptată la 4 septembrie de Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din Chişinău, se sublinia că „rebeliunea organizată de forţele contrarevoluţionare ostile, în frunte cu Kornilov, a fost înăbuşită exclusiv (menţionat de noi – I. L.) cu eforturile democraţiei, mobilizată repede datorită Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor şi comitetelor militare, care încă o dată au demonstrat că revoluţia are apărători puternici”. Adunarea insista ca Rusia să fie declarată republică, bazată pe principiile „democraţiei şi federaţiei”. Sovietul din Chişinău i-a cerut ferm Guvernului Provizoriu să dizolve Duma de Stat, Sovietul de Stat şi Uniunea ofiţerilor, să fie stabilit controlul asupra industriei, repartizării alimentelor şi mărfurilor industriale, să fie luate toate măsurile, pentru ca „războiul sîngeros să se termine cu pacea între popoare, în interesele democraţiei”. A fost luată decizia de a susţine, prin toate mijloacele, programul ţăranilor basarabeni, adoptat la congresul II din Chişinău [2].

Pentru stabilirea unui control strict asupra tuturor sferelor vieţii s-a pronunţat şi Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din garnizoana Odesa, la adunarea din 5 septembrie 1917. În rezoluţia adoptată se preciza că, în situaţia alarmantă creată în ţară, „care se putea solda cu pieirea ei”, adunarea consideră necesar ca în Basarabia să fie format „un comitet revoluţionar permanent”, împuternicit cu dreptul de control „în chestiuni politice, militare, administrative, sociale şi economice, care să activeze „în contact cu Comitetul revoluţionar regional de sud şi cu Comitetul Executiv Central din Rusia” [3].

După eşuarea încercării de a instaura dictatura militară, s-a creat impresia că revoluţia în Rusia va păşi pe calea dezvoltării paşnice. “Известия Кишиневского Совета…” menţiona că înfrîngerea lui Kornilov este importantă, printre altele, şi pentru că „oferă un pod de înţelegere, între elementele aflate în opoziţie chiar în mediul democraţiei revoluţionare. Întrucît cauza principală a divergenţelor dintre bolşevism, pe de o parte, şi majoritatea Sovietelor pe de altă parte, era anume problema puterii” [4].

Însă, după cum se ştie, „puterea înţelegerii” n-a fost construită, contradicţiile şi lupta din interiorul lagărului democraţiei revoluţionare, dintre diferite partide, ba chiar şi în cadrul fiecărui partid, continua să crească.

Acest lucru a ieşit la iveală şi la congresul gubernial al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Basarabia, care a avut loc la 20 septembrie 1917, mai ales în timpul discutării problemei principale – „Despre momentul curent”. Cu un raport la temă, a luat cuvîntul bolşevicul A. Volcov, la dezbateri au participat 16 persoane. După discuţii aprinse, congresul a adoptat (cu unele schimbări) rezoluţia propusă de bolşevicul A. Hristev, în care se afirma că soluţionarea crizei financiare şi economice, a problemei păcii şi pămîntului „nu poate fi efectuată de burghezime”, pentru că ea nu este interesată s-o facă, că „acestea pot fi soluţionate numai de democraţia revoluţionară”, că după cum a demonstrat experienţa de şase luni a revoluţiei, „colaborarea democraţiei cu burghezimea” nu poate soluţiona problemele în cauză şi “coaliţia ulterioară va duce numai la anarhie”, „la pieirea patriei şi a revoluţiei”. Pornind de la această constatare, congresul a decis: „Puterea, bazată pe principiile coaliţiei democraţiei cu burghezimea, nu trebuie susţinută de democraţie; puterea în stat trebuie să treacă în mîinile democraţiei revoluţionare…”; în localităţi, deplinătatea puterii, de asemenea, în exclusivitate trebuie să treacă în mîinile democraţiei, reprezentată de Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, completate de reprezentanţii altor organizaţii revoluţionar-democratice şi naţional-democratice” [5].

Precum în alte regiuni ale Rusiei, şi în Basarabia, lozinca ’’Toată puterea – Sovietelor”, cu fiece zi, se afirma tot mai mult. Creştea influenţa bolşevicilor în cadrul acestora. La congresul gubernial al Sovietelor, în componenţa Comitetului Executiv, alcătuit din 21 de membri, au intrat şase bolşevici, opt adepţi ai transmiterii puterii Sovietelor, membri ai diferitor partide şi numai trei defensişti (poziţia altor patru membri nu a fost determinată la congres). În prezidiul Sovietului de la Chişinău, reales la sfîrşitul lui august, erau opt bolşevici [6].

La 28 septembrie „Известия Кишиневского Совета рабочих и солдатских депутатов” a publicat documentul „Положение об организации бессарабского губернского исполнительного комитета Совета солдатских, рабочих и крестьянских депутатов”, prima frază a căruia glăsuieşte: „Congresul gubernial este organul suprem de conducere în gubernie”. Trebuie să atragem atenţia şi asupra altor puncte ale „Regulamentului”: Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor se unifică cu Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, „într-o organizaţie gubernială comună, care uneşte toată democraţia revoluţionară şi Comitetul Executiv Central Moldovenesc, sub denumirea „Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor”, în componenţa Comitetului Executiv gubernial unit „trebuie incluşi ca membri cu drepturi depline” cîte un reprezentant al tuturor organizaţiilor socialiste locale; Sovietului din Chişinău, „avînd în vedere că, pină acum, avea rolul de conducător în gubernie, i se acordă dreptul de a delega în componenţa Comitetului Executiv gubernial, cel puţin cinci reprezentanţi” etc.

În „Regulament” erau trasate ţelurile şi sarcinile Comitetului Executiv: coordonarea şi conducerea activităţii Sovietelor locale, „în scopul creării unei eventuale unităţi în realizarea politicii, atît general-revoluţionară cît şi locală, în problemele alimentare, funciare, de muncă etc., elaborarea şi luarea măsurilor concrete pentru consolidarea organizaţiilor existente, „să activeze spre formarea relaţiilor trainice între toate organizaţiile revoluţionare locale şi unirea lor în cadrul centrelor” etc.

Pe lista sarcinilor imediate ale Comitetului Executiv gubernial era şi „mobilizarea tuturor forţelor revoluţionare ale guberniei, pentru lupta crîncenă cu contrarevoluţia, gata să izbucnească, pe calea creării, în acest scop, a unor organizaţii speciale”; pregătirea democraţiei revoluţionare pentru alegerile, care urmau să aibă loc în Adunarea Constituantă; familiarizarea muncitorilor cu „mişcarea profesională organizată” etc [7].

Astfel, Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor au început să existe ca organ, care pretindea să deţină puterea şi să conducă ţinutul. Pe lîngă Comitetul Executiv au fost create secţii, care vizau toate laturile activităţii guberniei: alimentaţie, transport, culturalizare, domeniul juridic, militar, muncitoresc, probleme legate de pămînt, control etc. Activul de bază al Comitetului Executiv gubernial a devenit Comitetul Executiv din Chişinău [8]. La congresul menţionat al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, preşedintele Comitetului Executiv din Chişinău, menşevicul defensist N. Palcicovschi, în raportul său menţiona că Sovietul „şi-a asumat problema alimentării”, a delegat „în toate instituţiile reprezentanţi în calitate de membri ai consiliului şi comitetelor”, a luat măsuri pentru aprovizionarea populaţiei cu combustibil, pentru transportarea cerealelor etc. Se sublinia că „Sovietul se baza pe forţa militară şi garnizoana mergea cot la cot cu Sovietul” [9]. Sovietele şi-au asumat misiunea de menţinere a ordinii, tot mai des li se adresa populaţia, în cazul conflictelor şi situaţiilor complicate.

Componenţa pestriţă a Sovietelor (continuau să predomine menşevicii, eserii, bundiştii) nu totdeauna le permitea să dea dovadă de concordanţă. Deţinînd o anumită putere politică Sovietele, în acelaşi timp, nu dispuneau de mijloace financiare, acestea erau în continuare în mîinile organelor de stat, deseori ale celor de administrare locală – consiliile, dumele, zemstvele, care decideau repartizarea surselor financiare.

Sub presiunea maselor, mai ales după eşecul aventurii korniloviste, personalul activ al respectivelor organe s-a schimbat puţin. Demisionează din postul de comisar gubernial al Guvernului Provizoriu C. A. Mimi, care îşi păstrează însă funcţiile de preşedinte al Consiliului gubernial de zemstvă şi de preşedinte al Comitetului gubernial pentru alimentare. A fost înlăturat din funcţie comisarul judeţului Bender, Carra. În locul moşierului M. S. Glavce, la propunerea CC al organizaţiilor militare moldoveneşti şi a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău, V. Cristi îl numeşte comisar al judeţului Chişinău pe porucicul T. Cotoros, membru al Comitetului Executiv al Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor [10].

Problema înlocuirii comisarului gubernial a fost soluţionată de către Comitetul Executiv, care a înfiinţat un comisariat gubernial format din trei persoane: V. Cristi (moldovean, socialist-norodnic, moşier), E. Chenigşaţ (evreu, membru al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău, consilier al Dumei de la Chişinău, avocat), I. Inculeţ (moldovean, revoluţionar-socialist, membru al Sovietului de la Petrograd de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, privat-docent), candidatura sa fusese susţinută de congresul deputaţilor ţăranilor [11].

Au avut loc schimbări şi în componenţa dumelor, zemstvelor. După cum am menţionat deja, blocul creat de partidele socialiste şi Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, în timpul alegerilor din august din Chişinău, şi-a asigurat 60 din 105 locuri. În Bender, blocul socialist a obţinut 48 din 71 de mandate, cadeţii – 5, partidul progresist al evreilor – 8, celelalte partide şi organizaţii – cîte un mandat [12]. Partidul Naţional Moldovenesc a suferit eşec la alegerile în duma de la Chişinău. „Cuvînt Moldovenesc” scria cu necaz: „Moldovenii, care puteau să treacă, după puterile lor din oraş, peste 30 de candidaţi, au trecut abia 6 candidaţi. Mai mare ruşine decît asta nici nu poate să mai fie: moldovenii, avînd în Chişinău a treia parte din numărul de locuitori, vor fi înfăţişaţi în duma oraşului numai de 6 oameni [13].

În a doua jumătate a lunii septembrie îşi începe activitatea Duma de la Chişinău, în componenţă nouă, aleasă în august. La prima şedinţă reprezentanţii fracţiunilor îşi prezentau platformele, abordînd, desigur, şi problema naţională, inclusiv autonomia. P. Halippa declara că Partidul Naţional Moldovenesc „va lucra împreună cu duma, în problema consolidării realizărilor revoluţiei, va căuta să obţină autonomia ţinutului şi, împreună cu duma, va conduce cetăţenii spre Adunarea Constituantă”. Referindu-se la relaţiile dintre centru şi periferii, P. Halippa a spus: „tot ce are centrul, trebuie acordat şi periferiilor. Odată ce periferiile dau centrului lapte, produse, acesta este obligat să asigure periferiilor apă, canalizare, învăţămînt, lumina, drumuri asfaltate şi alte bunuri culturale, pentru a nu se face divizarea cetăţenilor în feciori şi feciori vitregi” [14].

În declaraţia blocului socialist, cea mai reprezentativă fracţiune din dumă, existau asemenea cuvinte: „În Rusia republicană, Chişinăul va deveni centrul Basarabiei autonome multinaţionale. Administraţia oraşului va fi solicitată, fără îndoială, sa participe activ la pregătirea autonomiei regionale, care garantează drepturile tuturor naţionalităţilor, care locuiesc în Basarabia” [15]. Eserul N. Moghileanschi, care a dat citire acestei declaraţii, concretiza că „duma urmează să întreprindă paşi siguri în problema democratizării şcolii, care va rezulta cu introducerea învăţămîntului obligatoriu pentru toţi”, accentuînd că „şcolile trebuie adaptate la necesităţile tuturor naţionalităţilor, care locuiesc în Chişinău şi predarea trebuie făcută în limba maternă, înţeleasă de copil”. Şcolile, considera el, trebuie să se afle „sub autoritatea organizaţiilor democratice naţionale autonome”.

Partidul cadeţilor, în declaraţia sa, a hotărît să sublinieze că, în condiţiile înfrîngerilor suferite pe front, „în urma destrămării interne şi externe a armatei, distrugerii complete a economiei naţionale, anarhiei, căderii normelor sociale de drept şi productivităţii muncii… toate interesele naţionale şi de clasă trebuie să înceteze în faţa interesului de salvare a patriei”. Pe lista sarcinilor de primă importanţă ale dumei, formulate de cădeţi, chestiunea autonomiei nu figura.

Problema autonomiei a fost trecută cu vederea în declaraţia „Uniunii parohiilor, comunităţilor şi organizaţiilor creştine”, prezentată de cunoscutul moşier basarabean P. Sinadino. Cele spuse de el erau opuse acţiunilor practice ale partidului de extremă dreaptă. P. Sinadino declara că, întrucît „toate necazurile au loc acum din cauza ignoranţei şi analfabetismului poporului” partidul său luptă pentru învăţămîntul primar general şi asistenţă medicală gratuite, el a ţinut să amintească că „proprietatea fiecăruia trebuie să fie sfîntă şi acapararea proprietăţilor străine şi violenţa faţă de personalitate sînt inadmisibile”, a condamnat „orice duşmănie de clasă”, „duşmănia naţională şi religioasă, precum şi învrăjbirile şi mizantropia, pentru că toate acestea seamănă dezastru în viaţa societăţii şi pun în pericol bunăstarea şi integritatea statală” [16].

Grupul sionist al consilierilor din dumă, una din unităţile organizate ale populaţiei evreieşti, în declaraţia sa, recunoscînd meritele Revoluţiei din februarie în ce priveşte lichidarea jugului naţional, totodată sublinia că lozinca „dreptul fiecărei naţiuni la autodeterminare” „nu se poate reduce numai la proclamarea unui principiu abstract, fară a depune eforturi pentru realizarea practică a acestuia…, fără să fie create condiţii, ce ar permite aplicarea în practică a respectivului drept”. Grupul sionist vedea garanţia realizării dreptului în cauză „în consolidarea regimului nou democratic şi republican şi în menţinerea puterii în mîinile Guvernului Provizoriu, reprezentantul Rusiei revoluţionare”. Ca revendicare naţională, sioniştii au înaintat cerinţa să li se acorde evreilor, la dorinţă, dreptul de a înlocui odihna de duminică cu cea de sîmbătă [17].

Rezoluţia adoptată de dumă cerea organului său executiv „să ia măsuri, pentru a elibera minorităţile naţionale, călcate în picioare de ţarism, în baza principiilor dreptului şi echităţii. Duma este obligată să acorde ajutorul necesar, pentru organizarea comunităţii evreieşti din Chişinău, pe principii democratice” [18].

Dacă în dumele orăşeneşti şi în consiliile Basarabiei numărul consilierilor de naţionalitate moldovenească era mic, în zemstvele judeţene şi de voloste numărul lor creştea simţitor, iar în judeţele Soroca, Bălţi, Chişinău şi Orhei ele constituiau majoritatea. O luptă crîncenă pentru dreptul votului decisiv s-a desfăşurat la adunarea extraordinară gubernială de zemstvă, întrunită la Chişinău la 19 septembrie 1917. În calitate de consilieri, „fără prea multe dezbateri”, au fost aprobaţi, din partea Sovietului gubernial de deputaţi ai ţăranilor, V. Rudiev, Ia. Nagorneac şi I. Panţîri, din partea socialiştilor-norodnici – V. Copîtov, reprezentantul PNM Grossu a fost înlocuit cu P. Halippa.

Discuţii îndelungate a provocat problema admiterii la adunare, cu drepturi de consilieri, a 17 reprezentanţi ai Comitetului Central al organizaţiilor militare moldoveneşti. A. Şmidt s-a pronunţat împotriva cooptării acestora, motivîndu-şi refuzul prin faptul că CC Moldovenesc nu reprezintă, în aceeaşi măsură, toate judeţele guberniei. P. Sinadino, menţionînd că „Comitetul Central al organizaţiilor militare moldoveneşti joacă un rol enorm în viaţa guberniei”, a propus să fie admişi la adunare 9 reprezentanţi. Consilierii zemstvei guberniale Cojuhari şi P. Erhan, susţinînd demersul CC Moldovenesc, au remarcat că această organizaţie este „exclusiv ţărănească”, lucrează „cot la cot” cu Sovietul de deputaţi ai ţăranilor şi este „foarte folositoare”. Consilierul A. Rujina, subliniind că toată ţărănimea aptă de muncă a Basarabiei „este sub drapel”, considera că ea trebuie să aibă în zemstvă „o reprezentanţă puternică”, deoarece, în condiţiile conflictului „ţărănimii basarabene cu moşierii, din motive agrare”, participarea la adunarea gubernială de zemstvă a reprezentanţilor ţăranilor mobilizaţi corespunde „intereselor burghezimii”. El a avertizat că „ţăranul, care astăzi poartă baionetă şi armă, nu se va opri în faţa nimănui, pentru a-şi atinge scopurile”. A. Rujina a propus să fie mărit pînă la 18 numărul consilierilor din partea CC Moldovenesc.

Reprezentantul populaţiei găgăuze, consilierul Ursu, a declarat: „dacă admitem reprezentanţa moldovenilor la adunare, trebuie admisă şi reprezentanţa altor popoare – a găgăuzilor, grecilor, bulgarilor etc”. Alt membru al zemstvei guberniale, F. Stanevici îi cerea adunării să dea dovadă de consecvenţă: dacă n-a fost acceptată cererea uniunii învăţătorilor să i se acorde un loc, nu trebuie făcute excepţii nici pentru Comitetul Central Moldovenesc, fiindcă, în curînd, Rumcerod-ul va cere să fie acceptate „încă vreo 10 persoane oarecare” (ghilimelele aparţin redacţiei – I. L.).

Preşedintele consiliului gubernial al zemstvei C. Mimi s-a pronunţat pentru extinderea reprezentanţei ţărăneşti, considerînd că acest lucru era deosebit de important pentru Basarabia, gubernie aflată în imediata apropiere de front şi „prin toate mijloacele trebuie apărată ordinea, cu atît mai mult în timpul demobilizării armatei”.

Probabil, argumentul preşedintelui consiliului i-a convins pe cei adunaţi şi a fost luată decizia de a admite 18 reprezentanţi ai Comitetului Central Moldovenesc al organizaţiilor militare să participe în calitate de consilieri la Adunarea extraordinară a zemstvei guberniale [19]. Deşi componenţa zemstvelor guberniale şi de voloste se schimbase, democratizarea acestora era totuşi neînsemnată.

Lupta cu korniloviştii a contribuit, peste tot, la activizarea mişcării naţionale. Valul grevelor muncitoreşti şi a manifestaţiilor ţărăneşti, care s-au răspîndit în Rusia, scăderea disciplinei în armată subminau puterea Centrului, oricum şubredă. În raioanele naţionale, mai ales după anunţarea autonomiei Ucrainei, s-au intensificat tendinţele centrifuge. Deşi liderii mişcărilor naţionale nu abordau deschis şi insistent problema separării de Rusia, vorbeau numai de federalizare, tendinţele în cauză se manifestau tot mai evident, mai ales în acţiunile Radei Centrale. Luînd cursul spre „independenţă”, ea căuta să creeze sub conducerea sa un front unic împotriva puterii Centrale.

Venind cu iniţiativa organizării congresului „reprezentanţilor popoarelor şi regiunilor, care militează pentru regimul autonom-federativ al Rusiei”, Rada Centrală a expediat invitaţii de participare şi organizaţiilor moldoveneşti din Chişinău, Odesa, Sevastopol. În telegramă se spunea că „fiecare popor şi regiune poate trimite zece reprezentanţi, prezenta raporturi şi poate veni cu trei zile înainte” [20]. În informaţia inserată în ziar despre „congresul popoarelor” se menţiona că, “la congres este invitat un număr egal de reprezentanţi, din partea fiecărui popor, indiferent de mărimea teritoriului, număr, dezvoltare naţională şi culturală” [21].

Iniţial, deschiderea congresului fusese planificată pentru mijlocul lui august, dar a avut loc pe 8-14 septembrie 1917,1a Kiev, fiind prezenţi 91 de delegaţi, care au reprezentat 13 naţionalităţi ale statului rus.

În comunicatul despre desfăşurarea congresului, „Бессарабская жизнь” era de acord că „necesităţile cultural-naţionale, care fuseseră înăbuşite cu cruzime de regimul vechi… trebuie să obţină o realizare normală”, însă „cu condiţia să nu fie subminată integritatea statului rus, ca organism politic”. Ziarul sublinia că „orînduirea naţional-federativă trebuie abordată cu mare atenţie”, „să nu fie depăşite limitele” [22].

Delegaţia moldovenească era formată din 6 persoane: din partea Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor, ofiţerilor şi marinarilor garnizoanei Odesa – Şt. Holban [23]; CC Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor – căpitanul V. Cijevschi şi matrozul Gr. Dascal; din partea Partidului Naţional Moldovenesc – membrii conducerii Th. Ioncu şi V. Cazacliu; Comitetul Executiv gubernial al Sovietului de deputaţi ai ţăranilor – I. Codreanu. V. Cijevschi a fost ales în componenţa biroului congresului, condus de cunoscutul istoric ucrainean Gruşevskii.

Printre deciziile importante ale congresului erau: Rusia trebuia să fie proclamată, fără întîrziere, Republică Federativă Democratică; toate popoarele Rusiei au dreptul la autonomia naţională; Adunarea Constituantă a fiecărui popor, convocată în baza alegerilor universale, egale, directe, secrete, cu vot proporţional (cu participarea egală a femeilor) va determina sfera de competenţă şi formele organizării interne a autonomiei naţionale; egalitatea tuturor limbilor, cu menţinerea limbii ruse, ca limbă de legătură între organele Centrale de stat şi organele Centrale ale formaţiunilor autonome din cadrul federaţiei; în şcoli, biserică, judecată părţile interesate să decidă în ce priveşte limba de stat a federaţiei. Limba de stat a federaţiei în aceste sfere nu are avantaje faţă de alte limbi; reorganizarea armatei ruse după principiul naţional, efectuată sub conducerea organizaţiilor naţional-democratice revoluţionare, ca modalitate unică de ridicare a capacităţii de luptă şi de obţinere a păcii onorabile; crearea unui Soviet pentru afacerile naţionale pe lîngă ministerul afacerilor interne, alcătuit din reprezentanţii naţionalităţilor implicate şi din persoane competente; includerea reprezentanţilor naţionalităţilor în componenţa delegaţiei ruse, la viitoarea conferinţă de pace etc. [24].

Împărtâşindu-şi impresiile despre forum, V. Cijevschi spunea: „Eu, ca participant al congresului, pot să menţionez atitudinea caldă, cordială şi binevoitoare faţă de mişcarea naţională a tuturor popoarelor şi a noastră, în special. Pot confirma că atitudinea ucrainenilor faţă de noi, moldovenii, a fost deosebit de prietenoasă şi cordială, fapt pe care îl explic nu numai prin vecinătatea noastră, dar şi prin aceea că moldovenii transnistreni locuiesc printre ucraineni, exact ca şi ucrainenii basarabeni alături de noi” [25].

Th. Ioncu, care a luat cuvîntul la congres, “spune că el salută adunarea nu din numele moldovenilor, deoarece neam moldovenesc pe lume nici nu fiinţează, ci de la numele românilor”, însă a considerat necesar să menţioneze imediat că învinuirile “că vrem sa ne dezlipim de la Rusia” sînt prostii şi nu au nici un temei [26].

Atunci cînd conferinţa fusese încheiată, delegaţia moldovenească i-a înmînat reprezentantului Guvernului Provizoriu, prezent la congresul de la Kiev, o petiţie cu următorul conţinut:

„Noi, reprezentanţii partidelor naţionale moldoveneşti, membrii congresului popoarelor, care a avut loc la Kiev între 8 şi 15 septembrie anul curent, ne adresăm către Dumneavoastră cu rugămintea de a susţine, în faţa Guvernului Provizoriu, următorul demers al nostru:

Unităţile nedisciplinate, care trec prin ţara noastră, precum şi mulţimea de dezertori devastează Basarabia, o jefuiesc, deseori violează şi ucid locuitorii paşnici, despre aceasta, în repetate rînduri, am informat Guvernul Provizoriu.

Populaţia, în sensul direct al cuvîntului, se îneacă în marea de incendii, jafuri, violuri şi omoruri. Au fost cazuri cînd sate întregi fugeau din locurile de trai, îşi puneau desagii în spate şi plecau în oraşe, unde trăiau din cerşit. Ordinea în ţară o pot menţine numai unităţile militare alcătuite din moldoveni, care pe Frontul român vor apăra cu îndîrjire teritoriile Basarabiei natale de presiunea adversarului, noi rugăm Guvernul Provizoriu să permită, cît mai repede posibil, formarea în Basarabia a unităţilor militare naţionale, completate cu moldoveni. După instruire din rîndul acestora vor fi înfiinţate batalioane de şoc, o parte din ele – trimise pe Frontul român, iar altă parte va asigura în prezent ordinea în ţară, mai ales în timpul demobilizării. Îndrăznim să sperăm că Guvernul Provizoriu, luînd în consideraţie seriozitatea motivelor prezentate, nu ne va refuza satisfacerea demersului” [27].

Organizaţiile moldoveneşti considerau, şi nu fără temei, avînd în vedere poziţia lor faţă de rebeliunea lui Kornilov, că sosise momentul favorabil ca să obţină, în sfîrşit, permisiunea formală a Guvernului Provizoriu şi a comandamentului militar pentru formarea unităţilor naţionale moldoveneşti. Au fost întreprinse acţiuni ordinare în această direcţie.

După crearea batalionului moldovenesc, în componenţa regimentului 40 de infanterie în rezervă, conducerea Sovietului de deputaţi moldoveni ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odesa insista în continuare asupra transformării regimentului menţionat în unitate exclusiv moldoveneasca. Atunci, în componenţa regimentului erau: patru companii moldoveneşti şi nouă companii ucrainene, două baterii şi subunităţi separate. Ele aveau comitete şi judecătorii disciplinare proprii. Companiile fuseseră create încă în iunie. Sute de soldaţi ai regimentului 45 în rezervă, dislocat la Nikolaev, şi-au exprimat dorinţa de a-şi face serviciul în regimentul 40. Circa două sute din ei s-au transferat în Odesa şi, la începutul lui iulie, au format una din bateriile menţionate [28].

La 8 septembrie Comitetul Executiv Moldovenesc al garnizoanei Odesa a hotărît: „Întrucît experienţa de separare a soldaţilor moldoveni în unităţi aparte a dat un rezultat strălucit, manifestat prin ridicarea disciplinei, încetarea dezertării şi instruirea cu succes, a se insista pe lîngâ conducerile corespunzătoare să se permită formarea unui regiment moldovenesc în rezervă, completat, în exclusivitate, cu soldaţi moldoveni”. În continuare, în hotărîre se spunea că, deoarece comandamentul districtului, „din considerente strategice, socoate imposibilă formarea unui asemenea regiment pe teritoriul Basarabiei”, urma să se insiste, pentru a obţine decizia de creare a acestuia la Odesa, în efectivul său să fie încadraţi „toţi ofiţerii moldoveni, absolvenţi ai şcolilor de praporşcic şi ai şcolilor militare”, iar locotenet-colonelul regimentului 54 din Minsk Furtună să fie desemnat în calitate de comandant al regimentului 40 moldovenesc [29].

Pe 20 septembrie, la şedinţa comună a Comitetului Executiv Moldovenesc, a comitetelor de regiment, companie şi baterie ale garnizoanei Odesa a fost adoptată decizia ca, „la dorinţa soldaţilor moldoveni”, să fie schimbată denumirea bateriei 129 aeriene în bateria 1 aeriană moldovenească, care să poarte numele lui “Ştefan cel Mare” şi să se insiste pe lingă comandamentul diviziei 5 de artilerie în rezervă, ca bateria „să fie dislocată pe una din poziţiile de pe teritoriul Basarabiei, după posibilitate, în Chişinău sau în judeţul acestuia”.

Respectiva decizie a fost adoptată unanim, însă au existat foarte multe divergenţe, cînd s-a pus la vot problema viitoarei uniforme pentru unităţile militare. Adunarea a decis: „să se facă un demers, ca să li se permită unităţilor militare naţionale moldoveneşti să poarte, ca semne distinctive, cocarde în culori naţionale şi epoleţi înguşti, similari celor francezi”. „Pentru” această rezoluţie au votat 18, „împotrivă” – 12, s-au abţinut 3 persoane [30].

Comitetul Executiv Central Moldovenesc, la rîndul său, insista să fie creat la Chişinău un regiment moldovenesc de infanterie în rezervă şi trimite, în acest scop, la Iaşi, o delegaţie, pentru a duce tratative cu comandamentul armatelor ruse de pe Frontul român. Comisarul Guvernului Provizoriu pe Frontul român, Tizengauzen, după întîlnirea cu delegaţia, a adresat la 15 septembrie locţiitorului comandantului-şef al Frontului român D. Şcerbaciov o scrisoare, în care susţinea rugămintea trimişilor Comitetului Central Moldovenesc, să fie format la Chişinău primul regiment de infanterie în rezervă, „în exclusivitate cu scopul, după cum scria el, de completare a unei părţi anumite a Frontului român”, menţionînd că asemenea regimente naţionale au deja letonii, polonezii, ucrainenii şi alţii. Tizengauzen considera „raţională şi justificată” crearea unităţilor analogice moldoveneşti şi din motiv că necunoaşterea limbii ruse de către soldaţii moldoveni complica pregătirea lor militară [31].

A doua zi, pe adresa Comandantului Suprem al armatei ruse, cu semnătura lui Şcerbaciov şi a comandantului statului-major al Frontului român, generalul Golovin, a fost expediată o scrisoare, în care se spunea că ei susţin rugămintea Comitetului Executiv Central Moldovenesc şi permit la Chişinău formarea primului regiment moldovenesc de infanterie, întrucît deja există regimente exclusiv naţionale „nu sînt temeiuri, pentru a le refuza moldovenilor formarea regimentului lor naţional în rezervă, cu atît mai mult că Comitetul Executiv Moldovenesc nu pretinde moldovenizarea unor unităţi de pe front, ci doreşte, prin crearea regimentului său în rezervă, să intensifice pe cît e posibil … asigurarea Frontului român cu companii moldoveneşti de completare”. Comandamentul Frontului român motiva raţionalitatea creării regimentului Moldovenesc prin faptul că „prezenţa la Chişinău, centrul Basarabiei, a unei asemenea unităţii unite şi disciplinate va asigura posibilitatea de a lichida rapid orice excese nedorite (omoruri, jafuri şi masacre), care sînt comise, în prezent, în număr foarte mare, precum şi de a elibera pentru front o unitate de cavalerie, care acum, de nevoie este ţinută în Basarabia pentru înăbuşirea a tot felul de tulburări”. Comandamentul Frontului român considera că regimentul creat, în rezervă, va aduce, „fără îndoială, folos” şi, la viitoarea demobilizare a armatei, în ce priveşte „preîntîmpinarea dezordinelor, care pot avea loc, la demobilizarea unităţilor, ce vor trece pe teritoriile Basarabiei” [32].

Luînd în consideraţie că România era aliata Rusiei în războiul cu blocul austro-german, preşedintele Comitetului Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Herson, podporucicul Ţurcan, la 20 septembrie 1917 s-a adresat cu o scrisoare primului-ministrul al României I. Brătianu, „ca şef al scumpei noastre aliate şi compatrioate România”, cu „rugămintea respectuoasă de a ne acorda atenţia binevoitoare şi influenţa” în problema formării unităţilor moldoveneşti şi pentru a li se acorda „organizaţiilor moldoveneşti mai multă oficialitate” [33].

Noi n-am reuşit să stabilim dacă scrisoarea a ajuns la I. Brătianu, iar dacă a ajuns, care a fost reacţia la aceasta. În cele din urmă, totul depindea de comandamentul rus. Fără să conteze prea mult pe tratativele cu conducerea Frontului român, Odesa şi Chişinăul decid să trimită la Moghiliov, la Marele cartier general, o delegaţie, pentru a obţine permisiunea oficială, necesară formării unităţilor moldoveneşti.

Avînd pentru aceasta acordul comandamentului Frontului român, conducătorii organizaţiilor militare au reuşit să cîştige şi susţinerea comandamentului districtului Odesa. În scrisoarea din 25 septembrie 1917, adresată lui Harito, general de serviciu al Comandamentului suprem, şef principal al districtului Odesa şi comisar militar, invocînd rugămintea delegaţiei Comitetului Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odesa despre completarea regimentului 40 de infanterie în rezervă „în exclusivitate cu moldoveni şi cu reprezentanţii altor naţionalităţi ale Basarabiei” şi solicitînd permisiunea „să se numească regimentul 1 Moldovenesc de infanterie în rezervă”, scriau: „din partea noastră, confirmăm că batalionul 1 al regimentului 40 de infanterie în rezervă, alcătuit din moldoveni, totdeauna s-a evidenţiat prin atitudinea liniştită şi reţinută faţă de evenimente. În zilele alarmante de la începutul lunii septembrie, batalionul moldovenesc, ca una din cele mai de nădejde unităţi, facea de gardă în oraşul Odesa şi este bine văzut de organizaţie şi de statul major al districtului. Completarea regimentului 40 de infanterie în rezervă de către basarabeni ar asigura existenţa unui regiment în rezervă disciplinat şi unit” [34].

La Moghiliov a mers o delegaţie alcătuită din preşedintele Comitetului Executiv Central Moldovenesc, Pîntea, colonelul Furtună şi praporşcicul Terziman. În cartea sa, Pîntea scria că în Crimeea ei au făcut cunoştinţă întîmplător cu fratele prim-ministrului României, Dinu Brătianu, la întrebarea acestuia „dacă sîntem români?”, ei au răspuns: „suntem moldoveni din Basarabia”. D. Brătianu şi ministrul militar român, generalul Iancovescu, la fel, se îndreptau la Moghiliov, pentru a soluţiona problema aprovizionării trupelor Frontului român cu alimente. Ei i-au invitat pe trimişii moldoveni în vagonul lor, au discutat îndelung cu aceştia (Pîntea nu scrie despre ce) şi numai aproape de Moghiliov, „pentru a evita anumite suspiciuni”, au trecut în alt vagon.

Dacă e să judecăm după cartea lui Pîntea, la Cartierul general, delegaţia moldovenească a fost primită cu duşmănie. Comisarul responsabil de politică, Vîrubov, care aflase cumva despre contactul cu Dinu Brătianu şi Iancovescu, i-a numit „agenţi ai statului românesc” pe Pîntea, Furtună şi Terziman şi s-a pronunţat împotriva creării unităţilor moldoveneşti. Şeful Statului-major al armatei ruse, generalul Duhonin, avea aceeaşi poziţie, chipurile, provocate de faptul că, după cum le-a povestit soldatul basarabean Dabija, care lucra la Statul-major, cu două zile înainte de sosirea delegaţiei moldoveneşti la Moghiliov, Cartierul general a primit o telegramă de la Chişinău din partea Sovietului „rusesc”, în care se afirma că scopul creării unităţilor militare moldoveneşti este de a le supune României şi folosi împotriva Rusiei. Numai A. Kerenskii, în prezenţa lui Duhonin, a promis „că va permite organizarea treptată a unităţilor moldoveneşti, iar pentru moment, să ordone comandamentului de la Odesa transferarea regimentului 40, compus în majoritatea lui din moldoveni, la Chişinău, pentru a fi naţionalizat” [33].

Pe 27 septembrie, la şedinţa Comitetului Central Moldovenesc, G. Pîntea a prezentat un raport despre rezultatele călătoriei la Moghiliov. Desfăşurarea tratativelor diferă, în darea de seamă făcută de Pîntea, de cele relatate în cartea sa. „Statul-major al comandantului-şef, citim într-un reportaj din ziar despre şedinţa Comitetului Executiv Central, a avut o atitudine binevoitoare faţă de formarea unităţilor moldoveneşti, recunoscînd că soldaţii moldoveni dau dovadă de conştiinciozitate şi disciplină, de înţelegere şi încredere unul faţă de altul, bazate pe respectul reciproc”. Cităm în continuare: „Cartierul general, în formă decisivă, a subliniat că toate cerinţele Comitetului Executiv Central Moldovenesc vor fi totdeauna satisfăcute”, că deja este dată dispoziţia despre transferarea la Chişinău a regimentului în rezervă, care „trebuie completat, în exclusivitate, cu moldoveni”, iar după formarea unităţilor de infanterie „se va trece imediat” la organizarea unităţilor de artilerie şi cavalerie”. Cartierul a fost de acord şi cu schimbarea denumirii regimentului 40, în care, pe parcursul existenţei sale, chipurile, „slujiseră mai mult de 150 000 (în alte surse – circa 100 000 – I. L.) de soldaţi moldoveni şi basarabeni, care au luptat pe front”, este „legat istoric de Chişinău şi Basarabia” şi se va numi regimentul 1 Moldovenesc de infanterie. „Raportul, se sublinia în reportajul din ziar, tot timpul era întrerupt de întrebările membrilor, iar, în încheiere, au răsunat aplauze de aprobare” [36].

La 8 octombrie, colonelul Furtună a prezentat un raport despre deplasarea efectuată la Cartierul general, la şedinţa unită, de la Odesa, a Comitetului Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, a comitetelor unităţilor moldoveneşti: de regiment, companie şi baterie. El a comunicat că a primit permisiunea „de naţionalizare” a regimentului 40 de infanterie în rezervă. Este luată decizia „să fie informaţi despre aceasta tovarăşii soldaţi şi ofiţeri ai regimentului 40 de infanterie în rezervă”, să-l roage pe comisarul Harito „să acorde sprijin în ce priveşte traducerea în viaţă” a deciziei Cartierului general, precum şi să solicite Şefului statului-major al districtului militar Odesa să dea urgent o dispoziţie „de transferare a tuturor soldaţilor moldoveni” din alte unităţi în regimentul 40 de infanterie în rezervă, iar soldaţilor şi ofiţerilor acestuia să li se adreseze cu un apel, ca să-şi demonstreze „solidaritatea tovărăşească, care se cere fiilor adevăraţi ai Rusiei Revoluţionare” [37].

N. Duhonin i-a comunicat comandamentului Frontului român, în telegrama din 2 octombrie 1917, a cărei copie a fost expediată Comitetului Executiv Central Moldovenesc de la Chişinău, „în principiu, obiecţii” împotriva creării regimentului moldovenesc nu există, însă nu trebuie format un regiment nou, fiindcă este foarte greu, ci trebuie „moldovenizat un regiment existent, în rezervă” şi anume regimentul 40, „înfiinţat, pe timpuri, pe lîngă regimentul 53 de infanterie Volîni, la Chişinău, care a avut parte de numeroase completări moldoveneşti”. Se propunea să fie transferat, de la Odesa, regimentul 40, „în unul din oraşele Basarabiei”, lăsînd în componenţa sa ofiţerii şi soldaţii moldoveni, iar „nemoldovenii să fie înlocuiţi treptat cu moldoveni din alte regimente de rezervă ale Frontului român şi „să fie repartizaţi aici ofiţerii moldoveni absolvenţi ai şcolilor militare din districtul Odesa” [38].

A durat însă o lună întreagă pînâ să apară ordinul, cu semnătura lui D. Şcerbaciov, a cărui primă frază glăsuia: „din 27 octombrie, în or. Chişinău să înceapă formarea regimentului 1 Moldovenesc de infanterie în rezervă”. Această misiune i-a fost încredinţată colonelului Furtună, însărcinat să „execute provizoriu (obligaţiile – I. L.) de comandant al regimentului indicat”. Partea materială şi toate bunurile regimentului moldovenesc, conform ordinului, urmau să fie asigurate de regimentul 260 în rezervă, iar hrana, pe perioada formării, de şeful principal al Frontului român, responsabil de alimentare [39].

Cît timp au durat tratativele pentru crearea regimentului 1 Moldovenesc în rezervă la Odesa, Sevastopol, Herson, Nikolaev erau selectate persoane pentru completarea detaşamentelor mobile de miliţie (cohortele). După cum le comunica Turcuman colegilor săi din Sevastopol în scrisoarea din 4 septembrie, „din unităţile moldoveneşti, încartiruite la Odesa, deja au fost trimise în Basarabia 1000 persoane şi, în zilele apropiate – încă o sută, pentru formarea detaşamentelor basarabene mobile de miliţie” [40]. Turcuman plecase la Herson şi Nikolaev, pentru selectarea soldaţilor. După cum raporta, la şedinţa din 24 septembrie a Comitetului Executiv Moldovenesc de la Odesa, N. Cernei, care vizitase Basarabia, detaşamentele de miliţie duceau „lipsă acută de îmbrăcăminte” şi „toate încercările de a primi îmbrăcăminte din unităţile din care fuseseră detaşaţi soldaţii, n-au dus la nimic” [41]. Cohortele erau şi slab înarmate, aproape că nu aveau transport pentru deplasări şi, desigur, nu puteau face faţă sarcinilor în măsura cuvenită.

La 11 septembrie 1917, ascultînd raportul sublocotenentului Cernăuţan, Comitetul Executiv Central Moldovenesc a adoptat decizia să-şi supună „direct”, ca organizaţie „responsabilă, în Basarabia, de ordine” toate detaşamentele de miliţie. Decizia fusese motivată prin faptul că absenţa unei asemenea subordonări lipseşte Comitetul Executiv Central de posibilitatea de a îndeplini rugăminţile din sate „de acordare a ajutorului armat în lupta cu diferite feluri de dezordini violente, jafuri, omoruri etc”. În rezoluţie se sublinia că „toate detaşamentele mobile de miliţie, în frunte cu inspectorii lor, intră în componenţa CC, ca secţie aparte, a cărei cancelarie se va afla în incinta CC”. Copiile rezoluţiei au fost trimise comandamentului Frontului român şi districtului militar Odesa (acestora, la ordinul autorităţilor, li se supuneau cohortele) şi pentru informaţie – organizaţiilor moldoveneşti din Odesa şi de pe Frontul român [42].

Toamna, tot mai multe funcţii de coordonare a activităţii organizaţiilor militare moldoveneşti erau transmise Comitetului Central de la Chişinău. Cele mai mari organizaţii devin secţii ale Comitetului Executiv Central şi figurează sub numerele: secţia I – Frontul român, a II-a – Odesa, a III-a – Herson, a IV-a -Nikolaev, a V-a – Novogheorghievsk, a VI-a – Ecaterinoslav, a VII-a – Sevastopol [43].

La 5 octombrie, la iniţiativa Comitetului de la Odesa, care l-a delegat la Sevastopol pe N. Osoianu, „pentru a face cunoştinţă cu organizaţiile moldoveneşti existente în Flota Mării Negre şi cu trupele terestre de pe peninsula Crimeea”, Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai marinarilor, soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Sevastopol a fost transformat în Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai marinarilor, soldaţilor şi ofiţerilor peninsulei Crimeea. Peste trei zile a fost reales Comitetul Executiv al Sovietului, format din 11 persoane [44]. În octombrie, comandamentul Flotei Mării Negre a recunoscut oficial noul comitet şi a permis formarea unei companii moldoveneşti, sub comanda praporşcicului Grodeţchi [45].

Comitetul Executiv Central Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor se străduia, prin emisarii săi din voloste, să stabilească legături cu masele, să influenţeze evoluţia mişcării sociale din ţinut. În „Instrucţiunea emisarilor de voloste” aceştia, ca „reprezentanţi ai Comitetului Executiv Central Moldovenesc”, aveau obligaţia „să supravegheze viaţa volostei şi să ţină la curent Comitetul Central cu tot ce se întîmplă”, „să stabilească legături cu toate… organizaţiile democratice, cu reprezentanţii Sovietelor ţărăneşti, cu comitetele şi consiliile din voloste şi din sate, să nu se amestece „în dispoziţiile date de autorităţile locale şi de comitete”, dacă însă în activitatea acestora va fi observată „atitudinea nepăsătoare faţă de interesele populaţiei sau atitudinea duşmănoasă faţă de ideile proclamate de Revoluţie şi Guvernul Provizoriu al Republicii Ruse, să comunice urgent Comitetului Central”.

Emisarilor li s-a propus să ducă o viaţă rezonabilă şi ireproşabilă în toate privinţele, să cîştige astfel stima populaţiei, să organizeze întruniri şi adunări ale cetăţenilor, „pentru a discuta problemele locale”, să efectueze activităţi de explicare în rîndul locuitorilor din sate şi voloste, a materialelor primite de la Comitetul Central, să supravegheze să nu existe în voloste agitatori provocatori şi contrarevoluţionari, care condamnă revoluţia, republica, autonomia Basarabiei, federaţia, care propagă monarhismul, pogromurile şi, în general, revenirea la regimul vechi”. Din păcate, lipsa dărilor de seamă a emisarilor, dacă într-adevăr fuseseră făcute, nu ne permite să ne dăm seama cum traduceau ei în viaţă prevederile instrucţiunii în cauză [46].

Este clar un lucru: influenţa Comitetului Executiv Central a crescut şi el a început să deţină un rol însemnat în viaţa socială.

I. Ignatiuc, care, în acest organ, reprezenta Comitetul de la Sevastopol, comunica, cu satisfacţie, tovarăşilor săi, în scrisoarea din 5 octombrie că „nimic nu se face în ţară fară ştirea moldovenilor (adică în Basarabia – I. L.), orice apel trece prin Comitetul Moldovenesc Central…” [47].

Odată cu apropierea începutului de an şcolar, devine acută problema naţionalizării şcolilor. La 24 august, Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odesa, ascultînd, în şedinţă, raportul matrozului Gafencu, membru al Comitetului, despre măsurile luate de consiliul de zemstvă, care vizau învăţămîntul public din ţinut, a hotărît: „să se adreseze Comitetului Executiv gubernial din Basarabia cu rugămintea să fie luate cele mai decisive măsuri, pentru a introduce în Basarabia învăţămîntul general gratuit al copiilor de ambele sexe, în limba lor maternă, de la începutul acestui an de studii” [48].

O rugăminte analogică adresează Comitetului societatea moldovenească din Odesa. A fost adoptată o rezoluţie, care viza problema în cauză, la „adunarea numeroasă” a membrilor acesteia, cu majoritate de voturi, deşi „o parte din membri au considerat că în anul curent de studii introducerea învăţămîntului în limba moldovenească va fi puţin productivă, întrucît lipsesc învăţătorii şi manualele de studiu” [49].

Comitetul Executiv Moldovenesc al garnizoanei Odesa expediază o copie a hotărîrii sale din 24 august şi Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău, care a susţinut hotărîrea respectivă la şedinţa sa plenară din septembrie [50].

Un demers ordinar despre crearea şcolilor moldoveneşti a prezentat Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni de pe Frontul român. La 31 august el s-a adresat cu rugămintea „să fie deschise peste tot în Basarabia şcoli moldoveneşti de toate nivelurile”. „Aceasta, se spune în scrisoare, este cea mai arzătoare dorinţă a militarilor de pe Frontul român în ce priveşte instruirea şi rugăm ca ea să fie îndeplinită, spre binele şi fericirea poporului nostru, care s-a aflat pînă în timpul de faţă în obscuritate, dar merită un destin mai bun” [51].

Problema nu s-a redus numai la rugăminţi. La 7 septembrie, la şedinţa Comitetului Executiv Central Moldovenesc, după „dezbateri aprinse”, a fost adoptată o rezoluţie, în care se spunea: „Considerînd că limba maternă serveşte drept prim pas decisiv în trecerea ţinutului la autonomie, Comitetul Central Moldovenesc a hotărît să propună Consiliului gubernial de zemstvă să introducă, din această toamnă, în satele cu populaţie moldovenească, predarea obligatorie în limba maternă…, iar pentru învăţătorii, care n-au fost la cursuri de limba moldovenească, să deschidă, cît mai curînd posibil, cursuri de două luni” [52].

Decizii în această privinţă fuseseră adoptate şi de organele judeţene. La 17 septembrie 1917, Sovietul de deputaţi ai ţăranilor din judeţul Bălţi a decis: „reieşind din faptul că naţionalizarea şcolilor este unul din principiile revoluţiei ruse, fără traducerea acestuia în viaţă este imposibilă statornicirea Marii Revoluţii ruse… să fie înştiinţată populaţia şi şcolile judeţului că, de la începutul anului curent de studii, instruirea în toate şcolile din satele judeţului trebuie să înceapă în limba maternă a poporului. Dacă unele grupuri sau persoane aparte se vor opune traducerii în viaţă a respectivei reforme cardinale în învăţămînt, Sovietul de deputaţi ai ţăranilor va apăra principiile în cauză, prin toate mijloacele de care dispune”. Copia procesului-verbal a fost expediată secţiei şcolare a consiliului judeţean şi tuturor şcolilor primare, „pentru executare” [53].

Adunarea zemstvei judeţene s-a întrunit într-o şedinţă specială, pentru a discuta problemele şcolii. Deşi, cum s-a menţionat, ţăranii „din cauza nesoluţionării problemei agrare nu plătesc impozitele, totuşi oratorii (Panţîri, Grosul, Buzdîga şi alţii) au insistat ca şcolile ministeriale şi parohiale” să treacă în subordonarea şi întreţinerea zemstvei. S-a menţionat că unii învăţători, în pofida faptului că erau informaţi despre decizia adunării zemstvei guberniale, „continuă predarea în limba rusă, pe care copiii nu o înţeleg”. La propunerea lui P. Halippa a fost adoptată următoarea rezoluţie: „Toate şcolile din satele moldoveneşti ale judeţului vor fi deschise la 1 noiembrie anul curent cu predarea numai în limba moldovenească în toate grupele. Toţi învăţătorii din satele moldoveneşti, care nu au certificate de pregătire suficientă pentru predarea în limba moldovenească, sînt obligaţi să se prezinte la 1 octombrie la Chişinău, la cursurile pedagogice moldoveneşti. Cei care nu se vor prezenta nemotivat la cursuri, vor da dovadă de atitudine duşmănoasă faţă de realizarea principiului naţionalizării şcolii şi vor fi obligaţi să părăsească serviciul”. Pentru întreţinerea cursurilor, consiliului judeţean i s-a propus să transfere 50 000 de ruble.

La Adunarea zemstvei judeţului Chişinău au mai fost adoptate un şir de decizii: despre deschiderea „şcolilor începătoare superioare, în unele sate, cu predarea în limba moldovenească” (propunerea lui Prodan), în satele ruseşti – „a şcolilor cu predarea în limba rusă” (propunerea lui Belous), despre formarea, pe lîngă consiliul judeţean, a secţiei învăţămîntului public [54].

Ideea naţionalizării şcolii în Basarabia era susţinută şi de unele minorităţi naţionale. Astfel, pentru naţionalizarea şcolii s-au pronunţat şi delegaţii congresului învăţătorilor ucraineni, care a avut loc în Chişinău între 21-27 august 1917. Congresul a optat pentru lichidarea şcolilor de mai multe tipuri şi formarea şcolii de un singur tip (cu durata studiilor de 7 ani), totodată „învăţământul trebuie să fie obligatoriu, gratuit şi în limba maternă, iar studierea limbii ruse să înceapă din clasa a treia. Educaţia în şcoală, se spune în rezoluţie, trebuie făcută în spiritul naţional, dezvoltîndu-le copiilor spiritul de iniţiativă şi dragostea faţă de patrie”, iar “în fiecare sat cu populaţie ucraineană, unde sînt copii ucraineni de vîrstă şcolară, de rînd cu cea moldovenească trebuie deschisă şi o şcoală ucraineană”.

Participanţii la congres au intrat în componenţa uniunii învăţătorilor ucraineni, formînd „Спiлка” învăţătorilor basarabeni.

La congresul învăţătorilor ucraineni, cu un cuvînt de salut în numele învăţătorilor moldoveni a ieşit Şt. Ciobanu, care a indicat asupra necesităţii „colaborării strînse a ucrainenilor şi moldovenilor”, din partea Comitetului Executiv Central Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor – Gh. Cojohari, care a atras atenţia asupra „relaţiilor de prietenie, care s-au stabilit între ucraineni şi moldoveni pe front, el chema să fie păstrate în continuare aceste relaţii”. A. Rabinovici, care a salutat congresul în numele învăţătorilor evrei, a vorbit despre dezbinarea anterioară existentă între naţionalităţi, propagată cu sîrguinţă de ţarism şi a făcut apel să fie realizate lozincile de libertate, egalitate şi fraternitate, proclamate de revoluţie [55].

Congresul învăţătorilor din şcolile evreieşti, care a avut loc la sfîrşitul lui august – începutul lui septembrie 1917, şi-a propus în calitate de sarcină importantă – „crearea şcolii naţionale normale”. A fost ascultat un raport special: „Şcoala naţională şi limba de predare”. Raportorul şi delegaţii, care au luat cuvîntul, susţineau ideea că „mulţimea totdeauna a fost naţională”, că „şcoala trebuie să fie profund naţională”, iar asimilarea ca ideologie „a murit pentru totdeauna, deşi practic ea va mai trăi”. A fost expusă şi opinia că „nu există limbă naţională evreiască”, fiindcă „evreii au creat în toate limbile”. Congresul a decis „să înceapă imediat elaborarea planului de asigurare a tuturor copiilor evrei de vîrstă şcolară din Basarabia, cu numărul necesar de instituţii evreieşti de învăţămînt”, dar, deoarece deschiderea respectivelor poate dura, din cauza crizei economice şi financiare, trebuie „deschise uşile tuturor instituţiilor de învăţămînt în faţa copiilor şi tinerilor evrei”, iar acolo unde „numărul elevilor evrei nu este mai mic de zece, să se introducă, pentru ei, predarea obiectelor evreieşti…”

Salutînd congresul, în numele învăţătorilor moldoveni Şt. Ciobanu a atras atenţia asupra „multor trăsături comune, în destinul popoarelor evreiesc şi moldovenesc, care, pînâ în prezent, au fost feciori vitregi ai Rusiei. Acum ambele popoare sînt libere, continua el, au obţinut posibilitatea de a avea şcoală naţională, precum şi a se familiariza cu cultura general-umană”.

Reprezentantul organizaţiei învăţătorilor ucraineni a menţionat că „tragediile evreilor şi ucrainenilor au fost identic de groaznice”, iar „dezbinările dintre ucraineni şi evrei erau rezultatul persecuţiei regimului vechi”, însă în viitor ei „vor merge pas în pas” [56].

Ca şi în trecut, nu peste tot şi nu toată lumea din Basarabia era de acord cu naţionalizarea şcolilor. Această idee nu era împărtăşită, în primul rînd, de acei, care pînă la revoluţie realizau consecvent politica ţaristă de rusificare. Însă nu doar ei. Astfel, de exemplu, la congresul învăţătorilor din judeţul Bender, organizat în octombrie, s-a discutat problema naţionalizării şcolilor, printre altele, „a detaliilor de aplicare în practica de predare a limbii materne în şcolile primare”, discuţiile s-au încins într-atît, încît reprezentanţii Partidului Naţional Moldovenesc au părăsit sala. Problema alegerii alfabetului latin sau chirilic pentru limba maternă în şcoala moldovenească s-a soldat cu “dezbateri furtunoase”, s-a hotărît că dreptul de a alege este rezervat „populaţiei moldoveneşti şi elevilor şcolilor moldoveneşti din judeţ”. În ce priveşte „introducerea limbii materne acolo unde populaţia este de diferite naţionalităţi, se spune în reportajul inserat în ziar, a fost adoptată o rezoluţie, care garantează drepturile minorităţilor naţionale” [57].

Comitetul bulgar-găgăuz a prezentat la congres o declaraţie „despre traducerea prematură în viaţă a problemelor naţionale”, în ajunul congresului învăţătorilor comitetul convocase o şedinţă urgentă, la care a adoptat rezoluţia în care îşi exprima atitudinea „radical negativă” „faţă de urgenţa introducerii şcolii naţionale, precum şi faţă de revendicările naţionale înguste de introducere a autonomiei, fără autorizaţie prealabilă, fără ştirea Adunării Constituante”. Comitetul a decis, de asemenea, să ceară zemstvei guberniale darea de seamă despre cheltuirea „sumelor colosale pentru necesităţile unor naţionalităţi aparte” şi să nu se admită ca zemstva din Bender să risipească „banii poporului, pentru unele grupuri aparte de populaţie”. Copiile rezoluţiei bulgaro-găgăuze au fost trimise de Comitetul judeţului Bender zemstvei judeţului, uniunii elevilor Basarabiei, comitetului bulgar-găgăuz şi celui nemţesc din judeţele de sud ale guberniei [58].

Realizarea programului de naţionalizare a şcolii se confrunta cu multiple greutăţi, în primul rînd cu lipsa învăţătorilor calificaţi pentru şcolile neruse. Nu totdeauna era posibil să fie organizate cursuri de ridicare a calificării pentru învăţătorii care lucrau. Astfel, deschiderea cursurilor planificate pentru învăţătorii ucraineni a fost amînatâ, „din cauza lipsei lectorilor” [59].

Era o problemă şi lipsa cadrelor pentru şcolile moldoveneşti. Pentru a îmbunătăţi oarecum situaţia, la 1 octombrie, în Chişinău şi Bălţi, au fost deschise cursuri de o lună pentru învăţătorii şcolilor moldoveneşti de la sate [60]. La şedinţa menţionată din 24 august a Comitetului Executiv Moldovenesc al garnizoanei Odesa a fost luată hotărîrea de a se adresa Guvernului Provizoriu cu rugămintea să fie demobilizaţi din armată învăţătorii moldoveni militari [61]. Cu aceeaşi rugăminte s-a adresat Comandantului Suprem Comitetul Executiv Central Moldovenesc [62]. Comitetul Moldovenesc de pe Frontul român propunea comisiei şcolare a zemstvei guberniale „să ia măsuri de atragere în Basarabia, pentru acest an şcolar, a învăţătorilor şi profesorilor români din Transilvania şi Bucovina, care locuiesc în Rusia în calitate de refugiaţi, precum şi prizonierii de război, iar pentru anul de studii 1918-1919 să fie pregătiţi în număr suficient, la cursuri de un an, învăţători şi profesori moldoveni” [63]. Cu aceeaşi propunere a venit şi Comitetul Executiv Moldovenesc al garnizoanei Odesa, susţinut de Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău. Comisia şcolară moldovenească de pe lîngă consiliul gubernial al Basarabiei s-a adresat conducerii zemstvei cu rugămintea „să fie luate măsuri, pentru ca cei mai culţi feciori ai poporului moldovenesc, care îşi fac serviciul militar în afara Basarabiei, să se întoarcă în patrie, pentru activitatea de culturalizare” [64]. În presă, a apărut o adresare către intelectualitatea moldovenească, care, în rezultatul rusificării, „aproape că nu cunoaşte limba moldovenească”, cu rugămintea de a frecventa lecţiile „de studiere a limbii materne”, organizate de secţia învăţămîntului public a consiliului zemstvei guberniale [65].

Comitetul Moldovenesc de la Odesa a organizat şcoli „cu scopul de a-i pregăti pe soldaţii moldoveni pentru Adunarea Constituantă, pe platforma programului Partidului Naţional Moldovenesc”. Asumîndu-şi responsabilitatea completării respectivelor şcoli cu învăţători, Comitetul din Odesa a propus Comitetului Moldovenesc Central „să aibă grijă de pregătirea manualelor, în grafie latină, pentru şcolile primare naţionale moldoveneşti, pentru soldaţii garnizoanei Odesa” [66].

Se resimţea foarte mult lipsa manualelor şi a literaturii. La rugămintea Sovietului Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor de pe Frontul român, „Societatea de culturalizare a poporului român” de la Iaşi a transmis la Bălţi [67] o bibliotecă „pentru necesităţile culturale ale românilor basarabeni”.

Desigur, în situaţia de atunci, care era în continuă schimbare, nu toate ideile şi iniţiativele liderilor mişcării naţionale moldoveneşti au fost traduse în continuare în viaţă. Însă înfrîngerea forţelor de dreapta, în frunte cu Kornilov, într-o anumită măsură a curăţat calea spre autonomie.

(Va urma)

NOTE:

1. Известия Кишиневского Совета рабочих и крестьянских депутатов. 1917. 16(23) .09. №98.

2. Известия Кишиневского Совета… 1917. 6(19).09. № 95.

3. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 9. Л. 41-42.

4. Известия Кишиневского Совета… 1917. 16(23).09. № 98.

5. Свободная Бессарабия. 1917. 23.09. № 132.

6. Известия Кишиневского Совета… 1917. 10(23).09. № 98.

7. Известия Кишиневского Совета… 1917.28.09(10.10). № 111.

8. Там же.

9. Свободная Бессарабия. 1917. 22.09. № 131.

10. Известия Кишиневского Совета… 1917. 24.10 (6.11). № 133.

11. Бессарабская жизнь. 1917. 8(21 ).09. № 217.

12. Бессарабская жизнь. 1917. 5(18).08; 17(30).08; Известия Кишиневского Совета… 1917. 4(17).08. № 69.

13. Кувынт Молдовенеск. 1917. 22.08. № 73.

14. Свободная Бессарабия. 1917. 22.09. № 131.

15. Известия Кишиневского Совета… 1917.21.09 (3.10).№ 106.

16. Свободная Бессарабия. 1917. 21.09. № 130.

17. Свободная Бессарабия. 1917. 23.09. № 132.

18. Известия Кишиневского Совета… 1917.21.09 (3.10). № 106.

19. Бессарабская жизнь. 1917. 20.09 (2.10). № 225.

20. НАРМ. Ф. 727, Оп. 2, Д. 8. Л. 182.

21. Свободная Бессарабия. 1917. 5.08. №94.

22. Бессарабская жизнь. 1917. 14(27).09. № 221.

23. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 166.

21. Cazacu Р. Op. cit. Р. 222.

25. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 55. Л. 114.

26. Кувынт Молдовенеск. 1917. 09. № 89.

27. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 46.

28. Там же. Д. 1. Л. 53; Д. 9. Л. 25 об.

29. Та м же. Д. 6. Л. 53.

30. Там же. Д. 5. Л. 52 об.

31. Там же. Д. 7. Л. 158.

32. Там же. Л. 159.

33 Там же. Д. 6. Л. 198.

34. Там же. Л. 173, 173 об.

35. Pîntea G. Op. cit. P. 24, 25.

36. Свободная Бессарабия. 1917. 1.10. № 139; НАРМ.Ф. 727. Оп. 2. Д. 9. Л. 89.

37. НАРМ.Ф. 727. Оп. 2. Д. 5. Л. 59,59 об.; Д. 6. Л. 148; Д. 11. Л. 103.

38. Там же. Д. 6. Л. 171.

39 Там же. Д. 11. Л. 72.

40. Там же. Д. 7. Л. 24.

41. Там же. Д. 7. Л. 8; Д. 5 Л. 54 об.

42. Там же. Д. 7. Л. 143.

43.Там же. Д. 1. Л. 83.

44. Там же. Д. 11. Л. 3 об. în Comitetul Executiv au fost aleşi: matrozii Palamari, Matveev, Novogorodschi, Plătică, Televici, Ceban Gr., canonierul Cojuhari, ponicicul Casatchin, praporşcicii Grodeţchi şi Spinei, soldatul Brînză.

45. Там же. Д. 1. Л. 83.

46. Там же. Д. 9. Л. 93, 93 об.

47. Там же. Л. 91.

48. Бессарабская жизнь. 1917. 16(29) .09. № 222.

49. Бессарабская жизнь. 1917. 12(25).09. № 219.

50. Бессарабская жизнь. 1917. 16(29) .09. № 222.

51. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 7, Л. 100.

52. Свободная Бессарабия. 10.09. № 121.

53. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 90.

54. Свободная Бессарабия. 30.09. № 135.

55. Свободная Бессарабия. 1917. 3.09. № 117; Бессарабская жизнь. 1917. 31.09 (12.10). № 210.

56. Свободная Бессарабия. 1917. 31.08-3.09. № 114-117; Бессарабская жизнь. 1917.29.08 (11.09). № 209; 5.09. № 214; 809. № 217.

57. Свободная Бессарабия. 1917. 5.11. № 157.

58. Свободная Бессарабия. 1917. 3.11. № 155.

59. Бессарабская жизнь. 1917. 31.08 (12.09). № 210.

60. Свободная Бессарабия. 1917. 1.10. № 139.

61. Бессарабская жизнь. 1917. 16(29) .09. № 222.

62. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 6. Л. 132.

63. Там же. Д. 7. Л. 100.

64. Бессарабская жизнь. 1917. 14(27).09. № 221.

65. Свободная Бессарабия. 1917. 30.09. № 138.

66. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 5. Л. 51 об.. 52.

67. Там же. Д. 7. Л. 89. 148.

Sursă: I.Levit, ”Moldova dintre Prut și Nistru. 1917. Mișcarea pentru autonomia Republicii Moldovenești”, Chișinău, 2008.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s