Gînduri despre religie

1. În căutare după dumnezeu

Crezînd că într-un anumit loc se află o comoară, un om începe a săpa. Negăsind această comoară, el se convinge singur pe sine, că nu a săpat îndeajuns: dacă ar fi săpat mai adînc, atunci sigur ar fi găsit comoara.

La început oamenii vedeau pe dumnezeii lor peste tot; la fel ca și cum vînătorului de comori i s-ar părea că comorile zac chiar la suprafață. Însă cînd ei au început să cerceteze fenomenele naturii și ale vieții omenești, dumnezeii au început să se îndepărteze tot mai mult și mai mult de ei. Mergînd înainte, oamenii tot încă continuă să creadă, că dumnezeii se află undeva înainte. Însă nici noii pași nu îi apropie de dumnezei. Din contra, dumnezeii se îndepărtează tot mai mult, se fac nevăzuți, se învăluie în ceață. Atunci oamenii zic, că dumnezeii se află încă și mai departe. Dumnezeii sînt tot mai mult izgoniți din natură și viața omenească. În curînd nu va mai rămînea nici un loc, în care ei să se poată retrage.

Și atunci oamenii vor zice: în zadar ne-am pierdut noi timpul și puterile noastre, căutînd comorile despre care se spune în povești. Vom săpa pămîntul, însă doar pentru a-l semăna, pentru a extrage din el minereu și cărbune. Nu cu ajutorul magiei, ci cu ajutorul cunoștinței va fi construită noua viață.

2. Religia viitorului

Astăzi nimeni nu mai vorbește despre astrologia viitorului. Astrologia – ghicirea despre soarta unui sau altui om după mișcarea stelelor – a fost înlocuită cu astronomia, care cercetează mișcarea adevărată a stelelor și descoperă regularitatea și legitatea ei.

Astronomia modernă poate spune dinainte, cum și unde vor fi situate stelele peste zece, douăzeci, o sută de ani ș. a. m. d. Astronomia știe, că multe stele sînt de milioane și mii de milioane de ori mai mari decît Pămîntul. Este ridicol și absurd să crezi că, chipurile, acești aștri există și să mișcă doar pentru a prezice viitoarea soartă a unei gîngănii nou-născute, care se numește om.

Astrologia a murit în mod definitiv. Nu se mai vorbește despre astrologia viitorului. De ce însă nu se înțelege faptul, că tot atît de ridicol este să vorbești despre religia viitorului?

3. Există viață fără credință?

Egipteanul antic niciodată nu ar fi crezut, că oamenii vor reuși să trăiască fără templele lui pline de lucruri sfinte: statui ale dumnezeilor sub formă de crocodil, pisică, taur, cîine sau purtînd capurile acestor animale. Niciodată nu ar fi crezut egipteanul antic că poți trăi fără să te rogi și să aduci jertfe acestor dumnezei. Și nu ar fi crezut, că acești dumnezei sînt neputincioși în fața forțelor naturii și rugăciunile în fața lor nu au nici o influență asupra creșterii cerealelor, înmulțirii turmelor, cauzelor bolilor.

La fel și credinciosului de azi i se pare imposibilă existența fără biserici, fără icoane care acoperă pereții lor, fără popi, fără rugăciuni și fără acte vrăjitorești, numite taine.

4. Respectarea sentimentelor religioase

Succesele științei au zdrunciant toate religiile. Ele s-au transformat în ruine răzlețite ale unei cîndva integrale concepții despre lume, armonioase și complete în felul ei. Este doar o chestiune de timp pînă cînd aceste ruine se vor prăbuși în mod definitv.

Toți oamenii inteligenți văd, că este imposibil să aperi poveștile propuse de religii. Deja nimeni nu mai vorbește despre respectarea religiilor. Însă, pentru a amîna dispariția lor, ei pretind respectarea sentimentelor religioase ale credincioșilor.

Oare trebuiau respectate sentimentele religioase ale omului primitiv, care ucidea oameni și îi aducea drept jertfă idolilor săi? Oare trebuie să ne uităm cu respect la eschimosul care, meșterind o figură antropomorfă din lemn și stropind-o cu untură de pește, așteaptă drept recompensă pentru aceasta o cantitate mare de pește? Sau oare trebuie să ne înduioșeze niște oameni, care stropind cu apă „sfîntă” cîmpurile, își imaginează, că un oarecare dumnezeu, imitîndu-i pe ei, îi va stropi cu ploaie?

5. Dreptatea divină și dreptatea umană

Oamenii slab înzestrați din punct de vedere intelectual, cei meschini și mici la suflet suferă de o susceptibilitate înspăimîntătoare. Ei simt o bănuială bolnăvicioasă, li se pare întotdeauna, că sînt neglijați, că cineva vrea să-i jignească. De aceea de obicei ei sînt sufocați de o ciudă permanentă, îi privesc pe toți încruntați și nu ratează niciodată ocazia să facă vreun rău dușmanilor lor.

Un om puternic din punct de vedere intelectual și moral, fiind sigur de forța sa, se apropie calm și deschis de oameni. Pe el nu-l ating chiar și încercările reale de a-l jigni, el zîmbește binevoitor cînd întîlnește răutatea meschină și prin atitudinea sa mărinimoasă și omenească față de slăbiciunile celor slabi îi ajută să devină mai puternici.

De unde dar această inumană susceptibilitate și spirit de răzbunare în dumnezeu? Pentru un singur măr – o explozie de furie turbată și blestemarea nu doar a celor vinovați, dar și a unui infinit șir de urmași de-ai lor. Pentru lipsă de respect – o mînie furioasă, un potop devastator, care nimicește întreaga omenire, inclusiv copiii sugaci și pruncii care încă nu s-au născut. Pentru cea mai mică încălcre – o frenezie nebună, care condamnă pe cel vinovat la chinuri veșnice. Nu, moralitatea umană este infinit mai mare și mai curată decît barbara moralitate dumnezeiască!

6. Religia și moralitatea

Multe popoare primitive, deși au încetat să mai fie canibali, încă multă vreme după aceasta aduceau drept hrană zeilor lor jertfe omenești, adică îi hrăneau cu sînge și carne omenească.

Și chiar și creștinii de astăzi, fără să simtă dezgust pentru așa ceva, ne asigură, că ei mănîncă și beau corpul și sîngele uman al dumnezeului lor („taina împărtășaniei”).

Zeii păgîni erau depravați, răzbunători, vicleni, violenți – însă cei care îi adorau deja considerau că asemenea calități în relațiile dintre ei sînt imorale.

Dumnezeul evreilor Iehova ni se prezintă infinit mai crunt și mai răzbunător, decît evreii care credeau în el.

Pentru creștini multe violențe în masă ar fi devenit dezgustătoare, dacă ele nu ar fi fost binecuvîntate de biserică.

Mulți părinți-creștini și-ar da viața proprie pentru fericirea copiilor lor. Însă toți ei sînt convinși, că dumnezeul lor, fără cea mai mică remușcare, și-a adus drept jertfă sie însuși pe nevinovatul cu nimic și unicul său fiu.

Dreptatea și moralitatea religiilor este o dreptate și moralitate barbară, ca și epocile, în care au apărut aceste religii.

7. Iubirea creștinească a aproapelui

Iubește-ți aproapele: pentru aceasta vei intra în împărăția cerurilor.

Evită să faci rău aproapelui: altfel îți este pregătită gheena iadului.

De ce aceasta se numește iubire față de aproape, și nu iubire de sine?

În „Epistola către romani” (cap. 12, vs. 19, 20, 21) apostolul Pavel la fel cere: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.”

Mai departe, pentru a explica acestea, el scrie: „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mîniei (lui dumnezeu), căci scris este: „A mea este răzbunarea; eu voi răsplăti, zice domnul”.

Adică, iertînd pe dușmanii voștri, consolați-vă cu ideea, că dumnezeu se va răzbuna pe ei mult mai cumplit decît ați fi fost în stare să vă răzbunați voi.

Atunci ce fel de iertare a celor ce v-au făcut rău este aceasta?

Și tot acolo Pavel scrie: „Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămînd, dă-i de mîncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcînd acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui”.

Adică, cu ajutorul blîndeței adoarme-l, nu-i permite să se căiască pentru răul ce ți l-a făcut. Pentru aceasta tu te vei desfăta de priveliștea dușmanului care îndură suferințe îngrozitoare în gheena iadului. De ce aceasta este numită iertare a dușmanilor, iubire față de ei, dar nu cea mai teribilă ură și cea mai josnică bucurie răutăcioasă la nenorocirea altuia?

Creștinii sînt mai buni și mai omenoși, decît religia lor.

La fel este și în alte religii.

8. Ce este credința?

Credința înseamnă concepțiile popoarelor sălbatice și barbare, care încă se mai păstrează în societea modernă. Dacă oamenii care urmează literalmente ceea ce scrie în cărțile religioase ar veni la putere, ei ar depune toate eforturile ca știința și întreaga societate să se întoarcă în timpurile sălbătăciei și barbariei.

Credința este o ancoră, cu care vor să țină pe loc o corabie, pregătită pentru o călătorie îndelungată cu scopul de a cerceta lumea mare, pentru a descoperi ceea ce se află dincolo de linia orizontului.

9. Orbirea credinței

Un brahman (preot indian), întîlnindu-se cu un european, se lăuda cu evlavia sa. „Eu, – zicea el, – în toată viața mea nu am strivit nici cea mai mică gînganie. Eu cruț viața fiecărei ființe”. Europeanul i-a întins un microscop și i-a arătat, că în fiecare fărîmitură de hrană, în fiecare picătură de apă mișună o mulțime de animale minuscule.

Rămas uluit, brahmanul i-a întors microscopul europeanului. „V-il fac cadou”, – i-a zis europeanul. Brahmanul a înhățat cu bucurie microscopul și, lovindu-l de o piatră, a făcut țăndări din el.

Dacă ar fi în puterea brahmanilor, tot așa ei ar face țăndări și rațiunea oamenească.

Atunci cînd se înhamă caii, adeseori li se pun ochelari – bucăți de piele puse în dreptul ochilor pentru a-i împiedica să vadă în părți. Ei văd doar un singur punct și aleargă în această direcție cu supușenia ignoranței, conduși de puterea biciului.

Dacă ar fi în puterea brahmanilor din toate religiile, ei ar pune asemenea ochelari întregii omeniri, pentru ca ea să nu vadă nimic altceva, decît ceea ce o învață brahmanii și cărțile lor sfinte.

10. Însemnătatea educativă a religiei și a științei

Plină de sine religia declară, că ceea ce știința abia caută, a fost deja găsit. Știința abia cercetează, ascultă și caută să pătrundă cu privirea, iar religia declară, că ea deja a auzit și a văzut totul cu două mii sau chiar cu șapte mii de ani în urmă, atunci cînd oamenii erau niște sălbatici și barbari ignoranți. Știința ascultă obiecțiile și corectează concluziile sale; religia prescrie doar să se repete cele scrise în cărțile ei, alcătuite cu multe sute de ani în urmă, atunci cînd oamenii cercetaseră lumea înconjurătoare încă foarte puțin.

Știința acționează asupra rațiunii și încearcă să trezească conștiința; religia ar dori să ucidă rațiunea și povestește, cît de cumplit i-a pedepsit dumnezeu pe primii oameni pentru aspirația lor către cunoștințe. Orice îndoială este declarată de către preoți drept un semn al lipsei de credință, păcat și viciu, cu care trebuie de luptat în modul cel mai hotărît. Un credincios adevărat trebuie să suprime în sine orice capacitate de a gîndi de sine stătător.

Știința ne duce înainte, religia ne aruncă înapoi.

11. Unora – credința, altora – știința

În vremurile vechi, cînd masele enorme de asupriți nu știau să citească, apărătorii orînduirii exploatatoare erau mai sinceri. Cu vre-o 250 de ani în urmă ei scriau deschis: „religia trebuie păstrată pentru popor”. Istoricul francez Guizot declara fățiș: „Creștinismul este necesar poporului: el este o adevărată școală a supunerii”. Un elev de-al lui explica în felul următor aceste cuvinte: „Fără religie chestiunea socială, – adică lupta pentru nimicirea oricărei asupriri, – va cuprinde toate popoarele; biserica este necesară pentru întărirea proprietății”.

Astăzi proprietarii trebuie să fie mai atenți. Ei trebuie să lase să se înțeleagă, că, chipurile, ei înșiși sînt credincioși.

Însă în adîncul sufletutului ei gîndesc la fel și tot atît de mult disprețuiesc masele populare. Pentru „vița nobilă” – știința și cunoștințele adevărate. Pentru ceilalți – religia și explicațiile absurde, care se fac în așa-numitele cărți sfinte. În felul acesta vor fi mai puține griji!

12. Credința și dezvoltarea omenirii

Cele mai adevărate și profunde cunoștințe despre lumea înconjurătoare și ceea ce se petrece în ea noi le căutăm în știința modernă.

Însă de ce credincioșii cer povățuire de la sălbatici și barbari? Oare într-adevăr ei cred, că acești oameni ignoranți cunoșteau ceva mai bine și mai profund, decît înțeleg generațiile de astăzi?

Acel dumnezeu, care, chipurile, a dictat cărțile sfinte ale diferitor religii dovedește o neînțelegere uluitoare a lumii; el nu cunoaște absolut nimic mai departe de acel petec de pămînt, în care trăiau primii săi adoratori. El este atît de ignorant, încît nu ar putea supera examenul pentru titlul de învățător pentru clasele primare. Iar în cărțile scrise, chipurile, de acest dumnezeu credincioșii tot încă continuă să caute învățăminte pentru ei!

Adeseori acest dumnezeu nu este în stare să-și exprime gîndurile în mod clar.

Iar credincioșii, în loc să recunoască în el o ființă lipsită de cea mai elementară cultură, caută înțelesuri tainice în această lipsă de cultură.

După calitățile sale morale dumnezeu este un sălbatic și un barbar.

Iar credincioșii rămîn mișcați de scrierile barbarilor și sălbaticilor.

Este același lucru ca și cînd un adult încearcă să învețe ceva de la un prunc, care abia a învățat să gîngurească.

13. Divinitatea cărților sfinte

Pentru un musulman, din Coran vorbește însuși Allah, însă un creștin va spune: „Cîte absurdități conține această carte!”. Brahmanul aude glasul revelației divine în Vedele sale. Iar un musulman cît de cît instruit va zice: „Ce povești copilărești mai povestesc și aceste cîntece!” Însuși dumnezeu vorbește creștinului din evanghelii. Iar acum chiar și pastorii protestanți se stăruie jenați să treacă cu tăcerea sau să interpreteze mai iscusit multitudinea de ciudățenii, cu care sînt pline evangheliile.

În așa-numitele cărți sfinte nu există nimic dumnezeesc. Doat credinciosul îl caută și îl pune în ele pe dumnezeu.

14. Jertfa ispășitoare a lui Hristos

Creștinii cred în aceea, că dumnezeu și-a trimis propriul fiu la suferințe și moarte pentru a ispăși omenirea. Omenirea, așa cred creștinii, a fost condamnată pentru vina lui Adam, pentru că el nu a ascultat de porunca lui dumnezeu, pentru că el a gustat dintr-un măr, care creștea în văzul tuturor, însă din care, dintr-un oarecare motiv, îi era interzis să guste. Înseamnă că omenirea a fost condamnată pentru o faptă, pentru care ea nu poartă nici o vină, pentru o crimă, care a fost săvîrșită de către cel mai îndepărtat strămoș al ei.

Este același lucru, ca și cum pentru crima săvîrșită de un om, ar fi trimis în închisoare pe viață însuși vinovatul, și copiii acestuia, și nepoții, și nepoții nepoților și tot așa pînă la nesfîrșit.

În fabula lui Krylov lupul vrea să mănînce un miel pentru că ori tatăl, ori cumătrul, ori cuscrul mielului, chipurile, a fost cîndva obraznic cu lupul.

Însă acesta era un lup, întruchiparea ferocității, și nu dumnezeu, – o ființă sublimă.

Însă și aceasta este puțin: pentru ispășirea păcatului lui Adam trebuie încă să îndure chinuri și pedeapsă cu moartea și unicul fiu al dumnezeului însuși, o ființă fără de păcat care în nici un fel nu este părtaș la crima lui Adam.

Un conducător al unui trib de sălbatici pentru o ofensă adusă de un membru al tribului vecin, face una cu pămîntul așezările lor, îi schingiuește în bătăi pe toți, inclusiv pe copiii sugaci, iar pe cei rămași în viață îi impune să plătească tribut și ia bir și de pe ei, și de pe copii, și de pe nepoți, și de pe nepoții nepoților. Iar apoi, întorcîndu-se acasă, își bate și propriii copii. Desigur, după aceasta poate acestui conducător îi va sta mai ușor pe suflet și mînia i se va potoli. Însă aceasta este o dreptate și moralitate lupească, a unui sălbatic.

Ce este aici divin și moral? Aici orice faptă este o samovolnicie revoltătoare de o absurditate uimitoare.

De așa ceva pot rămînea mișcați, doar din cauza că omul de astăzi nu se gîndește la aceste lucruri, deoarece ele sînt prea absurde pentru mintea omului contemporan.

15. În religie creaturile omului domină asupra omului

Omul primitiv creează un idol cu propriile sale mîini.

Și totuși acest om primitiv crede, că acest idol, creat de propriile sale mîini, este mai puternic decît el însuși.

Mai apoi omul creează un dumnezeu imaterial cu ajutorul imaginației minții sale.

Și totuși omul crede, că această creatură a propriei minți este mai puternică decît mintea sa proprie.

El încetează să mai vadă și să înțeleagă, că idolul și dumnezeul sînt creaturile lui proprii.

„În religie omul are ochi pentru ca să nu vadă, pentru ca să rămînă orb; el are rațiune, pentru ca să nu gîndească, pentru ca să rămînă prost” (Feuerbach).

16. Cum se perpetuează credința?

Un om, care se considera credincios, a spus: „Dacă eu m-aș impune să cred în tot în ce îmi poruncește să cred religia mea, aș înceta să cred cu totul”.

La fiecare credincios se mai păstrează încă o mică părticică, împotriva căreia încă nu se revoltă sentimentele și rațiunea sa.

Păstrînd această părticică, el își imaginează, că, chipurile, astfel păstrează întreaga credință.

Tot așa fac și preoții și popii, adaptînd învățămintele lor la concepțiile mai moderne și interpretînd ingenios în mod nou locurile nebuloase din cărțiloe lor sfinte, asigurînd că, chipurile, credința rămîne a fi aceeași, așa cum era o mie de ani în urmă.

Dacă ei i-ar impune pe păstoriții lor să creadă în tot ce învață cărțile sfinte, preoții din toate religiile foarte repede ar rămîne fără nici un enoriaș.

17. Despre preoțimea progresistă

Se vorbește despre preoțimea progresistă.

Cum poate fi progresistă preoțimea? Cum poate fi ea susținătoare a dezvoltării intelectuale a omenirii?

Preoțimea mai există doar din cauza, că pînă acum ea a frînat în mod intenționat dezvoltarea majorității covîrșitoare a umanității și că masele în concepțiile lor despre lume, în cunoașterea legilor naturii și ale societății nu s-au îndepărtat foarte mult de oamenii primitivi.

Iar preoțimea, simțind acest lucru, a ajutat întotdeauna cu zel să se mențină ignoranța și înapoierea.

Cum poate fi progresivă preoțimea, cînd orice realizare a științei și tehnicii și toate succesele răspîndirii cunoștințelor în mase fac netrebuincioasă meseria, din care se hrănește preoțimea?

De ce nu se vorbește despre iubirea artileriștilor față de oamenii în care aceștia trag cu obuzele sale?

De ce un măcelar nu este ales membru al unei societăți pentru protecția animalelor?

De ce dar este asociată cu progresul preoțimea, care în genere mai există doar din cauza, că adevăratul progres a atins încă prea puțin omenirea?

Preoțimea preogresistă este acea parte a preoțimii, care este mai inteligentă și care ascunde într-un mod mai iscusit ostilitatea sa față de știință și progresul umanității.

18. Despre respectul față de preoțime

Un preot poate fi respectat doar într-un singur caz: dacă el conștientizează și recunoaște deschis și onest inutilitatea socială a activității sale preoțești.

19. De ce nu mai există proroci?

Știința a nimicit minunile prorocilor.

Cum numai începem a fi vizitați de vedenii ciudate în vis, dar mai ales în stare de veghe, noi ne grăbim la un medic de boli nervoase, și acela ne lămurește, că trebuie să ne odihnim și să ne lecuim.

Dacă astăzi cineva se va declara cu adîncă convingere dumnezeu sau fiu al lui dumnezeu, atunci peste cîteva zile predicile sale vor răsuna doar în spitalul pentru bolnavi mintal.

Desigur, acolo el își va găsi cîțiva discipoli și adoratori, la fel de bolnavi ca și el însuși. Și ei ar începe să povestească cu convingere despre numeroasele minuni făcute de el și ar crede în prezicerile sale prorocești.

Însă în afara spitalului el nu își va găsi discipoli. El va rămîne un proroc și trimis al lui dumnezeu doar pentru cei săraci cu sufletul și pentru cei bolnavi mintal.

20. Dumnezeu și necesitățile omului

Dacă omul ar cunoaște mijloacele adevărate, reale pentru a realiza dorințele sale, el nu ar crede niciodată în existența zeilor și a lui dumnezeu.

Imaginîndu-și o ființă puternică, asupra căruia poți acționa cu ajutorul rugăciunilor și jertfelor, omul a căpătat o conștiință consolatoare, că, chipurile, el este în stare să elimine toate obstacolele din calea sa.

Creșterea puterii adevărate a omului asupra forțelor naturii și societății va nimici orice necesitate de a căuta consolare în puterea imaginară a dumnezeilor imaginari asupra naturii și societății. Dumnezeilor și religiei nu le va mai rămîne loc în natură și societate.

21. Despre atotputernicia lui dumnezeu

Credincioșii zic, că dumnezeul lor este o ființă atotputernică.

Totul în lume depinde de el, însă el nu depinde de nimeni și de nimic.

Totul este în puterea lui. Iar asupra lui nu există nici o putere.

Însă aceiași credincioși recunosc, că dumnezeul lor este foarte ușor influențat de acțiunile omenești.

Dacă preoții vor citi, vor cînta, vor flutura cu sfeștocul și cădelnița, dumnezeu îi va asculta și va schimba seceta cu ploaia sau ploaia cu vreme bună.

Dacă se vor aprinde cîteva candele sau lumînări, dumnezeu îi va trimite celui bolnav însănătoșire. Iar fără ele dumnezeu îl va lăsa să moară.

Înseamnă că dumnezeu nu hotărăște singur și nu merge pe căile proprii. Înseamnă că dumnezeu face ceea ce vreau de la ei credincioșii, și face ceea ce îi vor indica credincioșii.

Înseamnă că el nu are voința sa. El se supune credincioșilor.

Ce fel dar de ființă atotputernică mai este și aceasta? Și ce fel de ființă atotștiutoare mai este, dacă ea astăzi nu știe ce va fi nevoită să facă mîine la comanda credincioșilor?

Toate religiile învață că, chipurile, dumnezeii sînt domni asupra oamenilor, iar oamenii, chipurile, sînt robii „domnului”.

Iar în realitate, în practică, dumnezeu și dumnezeii sînt slugile oamenilor.

22. Întunecarea soarelui și întunecarea minților

De ce în timpul eclipsei de soare preoții creștini nu bat clopotele, nu adună credincioșii în biserici și nu fac slujbe pentru ca soarele să înceapă din nou să sclipească?

Pentru că fiecare știe dinainte, că peste 30 sau 40 de minute eclipsa va sfîrși.

Înseamnă că preoții creștini nu își vor putea atribui meritul, că anume ei cu rugăciunile lor au eliberat soarele din captivitatea diabolică în care acela a căzut.

Cu 500 de ani în urmă ei însă făceau asemenea slujbe. Atunci oamenii încă nu cercetaseră mișcările corpurilor cerești, ei încă nu puteau calcula și prezice dinainte, în ce moment aceste corpuri se vor afla în asemena poziție, cînd unul din ele va acoperi și îl va întuneca pe altul.

Dar iată că preoții popoarelor primitive încă și acum susțin, că doar cu ajutorul gălăgiei, urletelelor și bubuiturilor poate fi alungat draconul groaznic care a înghițit soarele.

Iar preoții creștini încă și astăzi cîntă, citesc, flutură din cădelniță, stropesc apă pe cîmpuri și ne asigură că astfel ei alungă lăcustele, opresc bolile, pornesc sau încetează ploile, adică alungă sau chiamă norii și îi mișcă pe cer. Și încă se mai găsesc oameni care cred în așa ceva.

23. Toți oamenii sînt atei

În zadar unii oameni spun despre sine că, chipurile, ei cred în dumnezeu și în atotputernicia lui.

În viața lor ei acționează în așa mod, ca și cînd ar fi atei, care nu cred în nici un fel de dumnezeu atotputernic.

De ce ei ară și seamănă? Oare atotputernicul dumnezeu nu este în stare să facă să crească grîu și secară pe terenuri necultivate?

Și dacă dumnezeu potrivit rugăciunilor lor poate porni sau opri ploaia, de ce el nu poate umplea hambarele lor folosind forța sa invizibilă?

Și de ce chiar și cei mai mari pustnici căutau o bucată de pîine și apă pentru băut? Înseamnă, că ei nu credeau, că atotputernicului lor dumnezeu îi vor ajunge forțe și capacități pentru ca să mențină existența lor fără hrană și apă.

Și de credincioșii se tem atît de mult să piardă ochii? Înseamnă, că ei nu cred, că prin voința atotputernicului lor dumnezeu ei vor putea vedea cu mîna sau cu nasul.

Toți oamenii deopotrivă ară și seamănă, mănîncă și beau, nu vreau să piardă ochii, mîinile și picioarele. Înseamnă, că toți ei deopotrivă nu cred în dumnezeu și atotputernicia lui.

24. Lumea și cauza ei inițială

Oamenii, care au încetat să mai creadă în dumnezeul creștin și musulman, în cel iudaic și cel budist, zic: „Și totuși un oarecare dumnezeu există! Totuși în lume există o ființă, care a apărut înaintea universului. Mai bine zis, ea nici nu a apărut, ci pur și simplu a existat și va exista pentru totdeauna”

Ei zic: „Gîndirea noastră nu înțelege, cum este posibil, că universul a existat dintotdeauna. Și nici nu poate înțelege, cum așa universul nu are nici început, nici sfîrșit”.

Ei continuă: înseamnă, că noi trebuie să presupunem, că înaintea universului exista o ființă superioară, care din sine sau din nimic a generat universul existent. Tot ea a stabilit acele relații între fenomene, pe care noi le numim legile naturii.

Bine, fie! Lasă gîndul acestor oameni să se chinuie cu întrebarea: ce a existat înaintea universului? Cum și de unde a apărut el?

Însă de ce ei se opresc la o oarecare ființă superioară și nu întreabă: dar ce a existat înaintea ființei lor superioare? De unde și cum a apărut ea? Și în ce mod a creat din nimic lumea înconjurătoare?

Și de ce ei nu-și dau seama, că presupunînd ființa preexistentă, ei vor fi nevoiți să se implice în presupuneri deșarte, încurcate și contradictorii despre proprietățile acestei ființe și despre aceea, în ce mod aceasta a creat universul.

Dacă ea este o ființă perfectă și imutabilă, cum i-a putut veni ideea să creeze universul?

Și dacă ea este perfectă, atotputernică și atotștiutoare, cum de a putut crea universul în așa mod, încît mai apoi a fost nevoie să distrugă și să schimbe multe lucruri?

Și dacă universul a fost necesar pentru a completa divinitatea, înseamnă, că pînă atunci divinitatea nu era perfectă?

Pentru a ieși din încurcătura acestor contradicții, ni se declară: această cauză inițială, această ființă supremă este identică cu universul. Înseamnă, că totul ceea ce observăm noi este manifestarea ființei supreme, care coincide cu universul.

Însă în acest caz din toate aceste reflecții filozofice reiese un singur rezultat: ni se propune să numin lumea, universul ființă supremă, dumnezeu.

Se merită oare să depui atîta sforțări, ca în cele din urmă să declari cu aerul cel mai serios: universul a fost precedat de o cauză inițială, de o ființă supremă, care este identică cu el, coincide cu el.

25. Religia și copiii

Nu ucideți mintea firavă a copilului, lăsați-o să crească și să se dezvolte. Nu inventați pentru el răspunsuri copilărești. Atunci cînd el începe a pune întrebări, înseamnă, că mintea lui a început să lucreze. Dați-ii materiale pentru ca ea să lucreze mai departe, răspundeți-ii la fel cum ați răspunde unui adult. În acest fel veți pregăti oameni noi, mintea nemutilată a cărora poate crește în mod liber la infinit. Nu zăpăciți tînăra minte cu idei primitive despre natură și societate. Defăimează umanitatea cei ce vor să ne convingă, că ei îi sînt înnăscute aceste idei primitive și sentimentele religioase legate de ele. Nu tulburați sistemul nervos al copilului cu povești despre violența inumană a lui dumnezeu, nu îl torturați cu frica veșnică, nu vă grăbiți să-i umpleți capul cu legende despre viața patriarhilor cu infinitele lor crime, perfidie și imoralitate mercantilă. Nu învățați copilul să tremure întruna pentru sine, pentru mîntuirea proprie și într-o neputincioasă, resemnată, umilă smerenie să-și plece capul în fața forțelor și ființelor imaginare. Învățați-l să arunce o provocare îndrăzneață tuturor forțelor, care frînează dezvoltarea umanității, învățați-l să cuteze și să lupte pentru eliberarea deplină a omenirii de tot ce ține încătușate mîinile și mintea ei.

Aceste gînduri au fost adunate, selectate, traduse de mine pe parcursul anilor de prin cărți, reviste și tot ce-mi cădea de citit sub mînă.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s