Basarabia în anii 1917-1918 (XI): Ofensiva forțelor de dreapta (august 1917)


Dezarmarea soldaților din unitățile, care au participat la rebeliunea condusă de generalul Kornilov.

Continuare. Părțile precedente se găsesc aici

După reprimarea manifestaţiei antiguvernamentale a muncitorilor şi soldaţilor din 3-4 iulie 1917 de la Petrograd şi lovitura, care a urmat asupra însufleţitorului şi organizatorului acesteia – PSDMR(b), revoluţia din Rusia a intrat într-o etapă nouă. Majoritatea Sovietelor, conduse de eseri şi menşevici, inclusiv cele de la Chişinău, Tiraspol, Orhei [1] au condamnat acţiunile bolşevicilor din capitală şi i-au exprimat încredere guvernului lui A. F. Kerenskii. Considerînd că pe cale paşnică deja nu mai era posibil să ajungă la putere, bolşevicii, la congresul VI a partidului (26 iulie – 3 august 1917), au decis să răstoarne Guvernul Provizoriu, pe calea răscoalei armate.

Situaţia din ţară şi din armată, în urma războiului care continua, înrăutăţirea situaţiei social-economice şi financiare, nesoluţionarea problemelor agrare, naţionale precum şi alte chestiuni cu fiece zi deveneau tot mai stringente. Ofensiva nereuşită de pe front din iunie, care s-a soldat cu numeroase victime omeneşti, a intensificat stările de spirit antimilitare, disciplina din armată a scăzut şi mai mult, a crescut considerabil numărul cazurilor de dezertare, de înfrăţire cu inamicul, nesupunerea faţă de ordinele comandamentului. Poporul dorea pace.

În situaţia creată, monarhiştii, sutele negre şi alte elemente de dreapta nu-şi pierduseră speranţa reinstaurării vechiului regim şi, declarînd că există necesitatea „de a face ordine”, acumulau forţe pentru aplicarea unei lovituri decisive revoluţiei şi mişcării de eliberare naţională.

Aceste tendinţe se manifestau evident în Basarabia şi pe Frontul român. Erau cunoscuţi pentru viziunile lor monarhice comandantul Frontului român, generalul Şcerbaciov şi şeful garnizoanei Chişinău, generalul Krîmov. La 6 iulie, în Chişinău, pe strada Centrală, a avut loc o manifestaţie a ofiţerilor contrarevoluţionari din corpul 3 de cavalerie [2], sub lozinca: „Soldaţii – în tranşee, muncitorii – la strunguri”. La 11 iulie, aceeaşi demonstraţie a regimentului de cavalerie, încartiruit în oraş, se desfăşoară la Orhei, sub lozincile: „Război pînă la victorie!” „Ruşine leniniştilor şi bolşevicilor!” [3].

Încurajaţi de acţiunile corpului de generali şi ofiţeri, îşi intensifică agitaţia sutele negre locale, menţionata „Uniune a parohiilor, comunităţilor şi organizaţiilor creştine”, în frunte cu V. Iacubovici. După paravanul acestei „Uniuni”, numită cu profanare „creştină”, fusese refăcută faimoasa „Uniune a poporului rus”. Această organizaţie, conform informaţiei din presă, aţîţa vrajba naţională, agenţii ei, în centrul Chişinăului, în mod deschis făceau agitaţie pentru reinstaurarea regimului ţarist, răspîndeau apeluri „la masacre şi măceluri sîngeroase, în rîndul celor ce gîndeau altfel” [4].

Pe 12 august, la şedinţa Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni basarabeni de pe Frontul român, I. Buzdugan şi V. Ţanţu, în darea de seamă despre rezultatele călătoriei efectuată de ei pentru „a face cunoştinţă cu starea de spirit a populaţiei şi cu situaţia din Basarabia”, întrucît se intensificase „propaganda contrarevoluţionară a elementelor ignorante”, au comunicat că acestea prin sate adună „semnături pentru ţarul Mihail” şi bani, ca să cumpere „un cal alb sfîntului Inochentie”, în consecinţă, „este în creştere agitaţia în rîndul populaţiei Basarabiei, precum şi printre soldaţii moldoveni de pe front, care sînt alimentaţi cu zvonuri dubioase despre propaganda în cauză” [5].

I. Buzdugan, care, în drum spre Bălţi, s-a întîlnit în tren cu soldaţii armatei ruse, afirma, în raportul său adresat Sovietului, că atitudinea acestora faţă de populaţia Basarabiei, „în general, este negativă, absolut nu este pătrunsă de ideile măreţe de autodeterminare ale revoluţiei”; ceea ce, în opinia sa, era consecinţa „moştenirii obscure a robiei, desfiinţată recent” şi a „deosebirilor psihologice profunde existente între populaţia Basarabiei şi locuitorii restului Rusiei”.

I. Buzdugan, care luase cuvîntul în calitate de reprezentant al PartiduluiMoldovenesc al Socialiştilor-Revoluţionari, pentru a prezenta poziţia partidului faţă de autonomie, pămînt, limbă, învăţămînt, la adunările moldovenilor din Bălţi (el a participat şi la alegerea Comitetului Executiv Moldovenesc local al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor) precum şi în unele sate (Brînzeni, Zăbriceni), în darea de seamă adresată Sovietului, a adus exemple „de rusificare şi atragere în mişcarea sutelor negre” a unor membri ai „Uniunii învăţătorilor” din judeţ şi a administraţiilor de la sate, „care activează împotriva autonomiei, împotriva democraţiei şi împotriva ideilor revoluţiei”. În încheiere, el declara: „îţi apare, involuntar, gîndul că partidul Krupenskilor (marilor moşieri basarabeni, adepţi ai autocraţiei ţariste – I. L.) mobilizează şi folosesc forţele întunericului şi ale mizantropiei împotriva ideilor viguroase şi viu arzătoare ale Marii Revoluţii din Februarie” [6]. Pe parcursul lunii iulie, în toate judeţele Basarabiei au fost create uniuni ale proprietarilor de pămînt, care au fuzionat în Uniunea generală gubernială a proprietarilor de pămînt, devenind unul din bastioanele reacţiunii [7].

Existenţa pericolului era confirmată şi de rezultatele alegerilor în organele de autoadministrare locală a Basarabiei, spre exemplu, scrutinul în duma orăşenească şi consiliul din Chişinău, care au avut loc la mijlocul lunii august 1917. Acestora, prin decizia Guvernului Provizoriu, li s-au încredinţat funcţiile zemstvei guberniale şi ale consiliului gubernial de zemstvă. Din 27 385 de participanţi la alegeri, pentru blocul organizaţiilor socialiste şi Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor au votat 15 044 de alegători, asigurîndu-şi 60 din 105 locuri. Cadeţii (partidul constituţional-democratic) au primit 6 locuri, pentru ei votaseră 1561persoane, în schimb pentru „Uniunea parohiilor, societăţilor şi organizaţiilor creştine” – 3441 de voturi, obţinînd, în duma orăşenească, 13 locuri [8]. Se pare că numărul consilierilor din partea partidelor de dreapta, în duma din Chişinău, nu era chiar atît de mare. Cu toate acestea, făcînd bilanţurile alegerilor municipale din Chişinău, „Бессарабская жизнь” menţiona: „Aproape nicăieri în Rusia, la noile alegeri, partidele de dreapta şi sutele negre n-au izbutit să obţină un procent atît de considerabil de reprezentanţă în dumele orăşeneşti… Fapt ce mărturiseşte că Chişinăul este ameninţat de sutele negre. Trebuie, concluziona autorul articolului, să fim vigilenţi” [9]. Ca şi pe timpuri, mulţi adepţi ai regimului vechi continuau să activeze în organele administraţiei şi ordinii publice (miliţie, judecată, procuratură etc.).

În năzuinţa lor de a schimba cursul evenimentelor, forţele de dreapta îşi puneau speranţele în Consfătuirea de Stat, planificată de guvern pentru 12 august. „La consfătuirea din Moscova, scria în ajun „Свободная Бессарабия”, va ieşi la iveală raportul real de forţe existente în ţară, acesta trebuie să transmită guvernului plenitudinea puterii revoluţionare, să găsească linia rezultantă de amplificare a stabilităţii politice” [10]. Însă, chiar în ajunul deschiderii consfătuirii, după componenţa reprezentanţilor sosiţi la Moscova, devine clar că vor dicta forţele contrarevoluţionare de dreapta. „Известия Кишиневского Совета” scria: „Dizolvarea sovietelor, suprimarea organizaţiilor democratice din armată – iată programul lor, iată scopul pe care îl urmăresc… La consfătuirea din Moscova, în front comun, sînt gata să conducă atacul asupra revoluţiei, asupra democraţilor” [11].

La Consfătuirea de stat, gubernia Basarabia deleghează reprezentanţi de diferite orientări: din partea dumei orăşeneşti – cadeţii Levinschi (primarul oraşului) şi Dubrovin (consilier în dumă), din partea zemstvei – cadetul P. Bajbeuc-Melicov şi socialistul-norodnic A. Şmitd, din partea Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor – membrii acestuia, bundistul V. Grinfeld şi menşevicul A. Arzumaneanţ [12].

Comitetul gubernial de deputaţi ai ţăranilor îl trimite la consfătuire pe I. Oleinic, înmînîndu-i procesul-verbal al primului congres gubernial al ţăranilor şi „instrucţiuni speciale”, cu următorul conţinut: „1. Tot pămîntul trece în mîinile poporului truditor, fără răscumpărare. Notă: a) Soluţionarea principială a problemei agrare aparţine Adunării Constituante; b) Traducerea acestui principiu în viaţă, adică împărţirea pâmîntului, urmează să fie înfăptuită de organele funciare locale (comitete). 2. Comitetul consideră necesară viitoarea orînduire federativ-republicană de stat a Rusiei, cu o cameră legislativă, cu autonomie extinsă pentru Basarabia, cu garantarea drepturilor pentru toate naţionalităţile, care locuiesc în Basarabia”.

În ce priveşte problema războiului, în instrucţiune se spune că Guvernul Provizoriu trebuie să ia decizia de continuare sau terminare a acestuia, „în unire strînsă cu democraţia din întreaga Rusie şi în înţelegere cu aliaţii”.

Comitetul gubernial basarabean de deputaţi ai ţăranilor considera că industria trebuia să treacă în posesia statului, că, pentru menţinerea realizărilor revoluţiei, era necesar să fie păstrate Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, „pînă la Adunarea Constituantă, care va decide atît soarta lor, cit şi forma de conducere a statului rus” [13].

După cum era de aşteptat, la consfătuirea de la Moscova au răsunat apeluri deschise de lichidare a realizărilor revoluţiei. Generalii Kornilov şi Kaledin cereau suprimarea Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, interzicerea mitingurilor şi adunărilor în armată. Dar democraţia revoluţionară a înfruntat încercările forţelor de dreapta, opunîndu-le vehement rezistenţă. Rezoluţii, care exprimau revoltă şi hotărîre de a apăra libertatea, de a pune capăt uneltirilor contrarevoluţiei, au adoptat, printre altele, şi Sovietele de la Chişinău, Tiraspol, Orhei, precum şi numeroase unităţi militare dislocate în Basarabia [14].

Creştea tensiunea şi în sate. În condiţiile unei crize agrare grave, ţăranii nu vroiau să aştepte pînă cînd Adunarea Constituantă sau viitorul Soviet ţinutal vor decide asupra problemei agrare, pînă cînd aceste organe se vor întruni. La şedinţa extraordinară din 11 august a Comitetului Executiv al Sovietului gubernial de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, împreună cu Comitetul Executiv Central Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor, marinarilor şi ofiţerilor, convocată pentru a discuta problema agrară (la care erau prezenţi comisarul gubernial al Guvernului Provizoriu C. Mimi şi reprezentantul Comitetului Funciar gubernial C. Todorovschi), raportorul, membrul Comitetului Executiv gubernial A. L. Grinştein, a declarat: „La toate întrebările ţăranilor despre pămînt, li se spune – aşteptaţi pînă la Adunarea Constituantă, însă ţăranii nu sînt în stare să aştepte, fiindcă au foarte multă nevoie de pămînt” [15]. La aceeaşi concluzie a ajuns şi socialistul norodnic A. Şmidt, care anterior era de părere că Adunarea Constituantă trebuia să ia decizia definitivă asupra problemei agrare. La lecţia publică, despre momentul curent de atunci, el fusese nevoit să cadă de acord că: „în ce priveşte problema agrară, lozinca – pînă la Adunarea Constituantă – trebuie anulată, dacă vrem să evităm tulburările ţărăneşti” [16].

Acestea însă n-au putut fi evitate. Din diferite părţi ale Basarabiei soseau informaţii despre acapararea de către ţărani a pămînturilor moşiereşti, roadei, tăierea samovolnică a pădurilor etc., la care deseori participau soldaţii armatei ruse, care îi compătimeau pe ţărani, la acestea frecvent aderau şi dezertorii, elemente criminale, care, sub pretextul luptei cu „burjuii” şi „boierii”, pur şi simplu se ocupau de jafuri, soldate cu omoruri uneori.

Victime ale acestor bande criminale au devenit activiştii mişcării naţionale moldoveneşti – avocatul S. Murafa (care activa atunci în cadrul Crucii Roşii şi pe Frontul român) şi inginerul cadastral al oraşului, A. Hodorogea. Crima s-a petrecut în noaptea spre duminica de 20 august 1917, la via din suburbia lui A. Hodorogea, cînd îşi primea oaspeţii. Pe neaşteptate, pe teritoriul viei au dat buzna o mulţime de soldaţi, care au început a rupe strugurii necopţi încă. Cînd Murafa şi Hodorogea au ieşit din casă şi au început a-i convinge să nu facă fărădelegi, din mulţime s-a auzit un strigăt: „loviţi-i pe burjui”, după care au urmat împuşcături. Murafa a fost omorît pe loc, iar Hodorogea, care s-a grăbit să-i acorde ajutor, a fost ucis cu o lovitură în cap, cu patul armei. Cînd detaşamentul mobil a ajuns la locul crimei, ucigaşii reuşiseră să dispară [17].

Asasinarea mişelească a două persoane cunoscute în oraş (pe ultimul drum i-au condus mii de oameni) a provocat în societate un val de revolte. Un protest categoric a exprimat adunarea unită, din 26 august, la care au participat Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, comitetele moldoveneşti de regiment, companie şi de baterie ale garnizoanei Odesa şi delegaţii din partea marinarilor moldoveni din Flota Mării Negre. În decizia adoptată la adunare se sublinia că Murafa şi Hodorogea, „proveniţi din păturile de jos ale poporului moldovenesc, care prin muncă şi energie au reuşit să facă studii” erau „prieteni ai poporului şi revoluţiei”, „activişti energici în cadrul cercurilor democraţiei revoluţionare moldoveneşti”. Calificînd acest omor ca „o neînţelegere tragică”, adunarea unită a cerut „organizaţiilor revoluţionare şi instituţiilor Basarabiei să ia cele mai drastice măsuri, la anchetarea acestei nelegiuiri şi pentru prevenirea, în viitor, a unor excese similare”. Adunarea ruga Comitetul Executiv Central Moldovenesc “să ia măsuri pentru a înveşnici memoria tribunului moldovan, Murafa” [18].

Comitetul Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni calificase altfel asasinarea lui Murafa şi Hodorogea şi l-a trimis la Chişinău pe membrul Comitetului Executiv, praporşcicul G. Cazacliu, pentru elucidarea circumstanţelor asasinatului. În opinia publică, raporta la întoarcere Cazacliu, „ei au fost ucişi ca activişti naţionali moldoveni”, iar „Comitetul Executiv gubernial de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor n-a luat nici un fel de măsuri pentru depistarea ucigaşilor şi, la toate rugăminţile de a fi luate măsuri, avea o atitudine foarte indiferentă” [19].

La 31 august, Sovietul de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni basarabeni s-a adresat cu o scrisoare generalului Şcerbaciov, semnată de Scobioală şi V. Ţanţu, în care prezentau decizia Sovietului, luată ca răspuns la raportul prezentat de G. Cazacliu. Se sublinia că asasinarea „celor mai buni activişti ai renaşterii noastre naţionale, Murafa şi Hodorogea, precum şi a preotului Baltaga (la 19 august), este din „categoria celor organizate”. Sovietul o consideră „premeditată”, o “ameninţare îndreptată împotriva moldovenilor ca popor”, cei mai buni oameni ai căruia „sînt înlăturaţi, în cel mai odios mod, de mîna unor elemente obscure, posibil organizate”. Exprimîndu-şi revolta faţă de acţiunile „acestor elemente şi organizaţii”, Sovietul protesta categoric: „1) împotriva agitaţiei duşmănoase, secretă şi evidentă, care a creat în patria noastră o atmosferă de mizantropie şi persecuţie; 2) împotriva faptului că soldaţii armatei noastre devin o armă oarbă de persecuţie naţională în mîinile provocatorilor şi elementelor criminale, care se folosesc de aceştia, pentru a-şi atinge scopurile odioase…”

Sovietul ruga să fie formată o comisie, care să ancheteze asasinarea lui Murafa şi Hodorogea şi să fie luate „măsuri ferme, pentru apărarea onoarei, avutului şi vieţii populaţiei Basarabiei”. La categoria acestor măsuri Sovietul atribuia: majorarea numărului detaşamentelor mobile moldoveneşti (cohorte), în Basarabia, pînă la 50 şi înarmarea lor cu mitraliere, cîte una pentru fiecare detaşament; formarea a 20 de cohorte moldoveneşti de cavalerie, constituite din cîte 100 călăreţi fiecare, completate cu soldaţi şi ofiţeri moldoveni din cadrul diviziilor 8 şi 12 de cavalerie şi a detaşamentului de cavalerie Crîm; scoaterea unităţilor de rezervă din Basarabia, încartiruite aici din Bucovina şi Galiţia; transferarea, în Basarabia, în viitorul apropiat, a unui detaşament în rezervă din cele două existente, completate cu locuitorii Basarabiei; realizarea instruirii recruţilor locali, în baza unităţilor de rezervă transferate în Basarabia [20].

În dosar mai există o variantă a scrisorii, adresate generalului Şcerbaciov (fără semnătură şi dată), alcătuită în legătură cu asasinarea lui Murafa, Hodorogea, a preotului Baltaga şi a soldatului miliţian Bîrcă – oameni, „care au participat, cu tot sufletul, la toate mişcările organizaţiilor moldoveneşti”, în care, ca argument principal, în folosul luării măsurilor de luptă cu anarhia şi criminalitatea din Basarabia, prezentate mai sus, se insista asupra necesităţii de a susţine în rîndul moldovenilor combatanţi spiritul moral înalt, în timp ce „aceste asasinate acţionează deprimant asupra psihicii soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, în rîndul cărora există multe rude şi prieteni ai celor ucişi”, fapt ce „influenţează deprimant asupra dîrzeniei, dă naştere unei alarme justificate pentru soarta celor apropiaţi, rămaşi acasă” [21].

În dosar mai există două scrisori, de asemenea fără semnătură şi dată, legate de asasinarea activiştilor mişcării naţionale moldoveneşti. Una era adresată Radei Centrale, în care se afirma că „deja de jumătate de an Basarabia, reprezentată de organizaţiile democratice moldoveneşti, îşi coordonează acţiunile şi lupta pentru un viitor luminos”, alături de Ucraina, autorii scrisorii povestesc despre prigonirile şi violenţele existente, care ajung pînă la omorîrea „membrilor de vază ai Partidului Naţional Moldovenesc” şi îi solicită Radei „susţinere, prin toate mijloacele” [22].

A doua scrisoare a fost pregătită pentru reprezentanţii Angliei şi Franţei, aflaţi pe Frontul român. În ea se sublinia că „în jur de 200 de mii de basarabeni apără sudul Rusiei de duşman” şi, în şase luni de la începutul revoluţiei, în unităţile armatei ruse, formate, în majoritate, din moldovenii Basarabiei, „simptome de demoralizare n-au fost observate”. Totodată, se sublinia în scrisoare, nu există siguranţă în securitatea forţelor naţionale obşteşti, care „cinstit şi perseverent făuresc în spatele frontului o viaţă nouă”, despre aceasta mărturiseşte, printre altele, şi asasinarea lui Murafa şi Hodorogea. „Noi aducem la cunoştinţa reprezentanţilor Angliei şi Franţei, se spune în încheiere, protestul nostru categoric împotriva terorii, îndreptată contra moldovenilor Basarabiei şi rugăm să găsiţi o posibilitate de a pune capăt influenţei fatale a acestei terori asupra liniştii şi dîrzeniei moldovenilor Basarabiei, care luptă şi mor aici pentru o cauză măreaţă, luminoasă pentru ei şi pentru englezi şi francezi (aliaţii noştri militari – I. L.)” [23].

N-am reuşit să clarificăm dacă ultimele două scrisori au fost expediate adresaţilor şi răspunsurile la acestea. Mai degrabă au rămas numai proiecte anexate la dosar. Reacţionează la adresări doar comandamentul rus, comisarul Guvernului Provizoriu de pe Frontul român şi Rumcerod-ul. În ordinul din 9 septembrie 1917, anchetarea i se încredinţează membrului Rumcerod-ului, V. Belcov, şi ofiţerului superior, responsabil de anumite însărcinări pe lingă comisarul Guvernului Provizoriu, Crupskii. Ei au efectuat ancheta la Chişinău, iniţial, împreună cu miliţia, procuratura şi comisiile speciale, desemnate de către Comitetele Executive al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău precum şi al Sovietului Central Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor. După cum menţionează Crupskii, în raportul său în scris din 15 septembrie, în rezultatul anchetării ei s-au convins că „asasinarea a avut loc în urma unei întîmplări nefericite şi ancheta continuă foarte energic, pentru a-i găsi pe ucigaşi, dar este extrem de greu să fie stabilite personalităţile ucigaşilor”.

Probabil, asemenea concluzie nu satisfăcea partea moldovenească. În raport se spunea că Comitetul Executiv Moldovenesc a prezentat anumite materiale, care, chipurile, „dau posibilitatea de a presupune că asasinatul fusese executat, după un plan pregătit din timp, de către forţe ostile”. Materialele au fost transmise procurorului, anchetatorului judiciar şi şefului miliţiei judiciare, care, împreună cu preşedintele Comitetului Executiv Moldovenesc, au continuat anchetarea „într-o direcţie nouă” şi anume „pentru descoperirea unei organizaţii duşmănoase, dacă ea exista ca atare. Astfel, concluziona Crupskii, încredinţînd procuraturii şi reprezentantului organizaţiei moldoveneşti să continue anchetarea, consider că mai mult nu pot exista reproşuri de atitudine părtinitoare a autorităţilor faţă de naţionalitatea moldovenească, mai ales faţă de organizaţiile democratice, deoarece anchetarea comună va oferi o reflectare multilaterală.

Respingînd ferm învinuirea de părtinire, indusă în protestul Comitetului Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Basarabia, autorul raportului sublinia că aceasta “nu s-a confirmat în ancheta efectuată pe teren, dimpotrivă, s-a stabilit o colaborare între organizaţii şi putere. Astfel, organizaţiile democratice moldoveneşti nu sînt în afara protecţiei de stat şi celei sociale” [24]. Din păcate, nu s-a putut stabili din documente rezultatul definitiv al activităţii comune a procuraturii şi reprezentantului Comitetului Executiv Moldovenesc.

Între timp, în Rusia a avut loc un eveniment, care punea în pericol realizările Revoluţiei din februarie. La 25 august generalul Kornilov a trimis spre Petrograd unităţile corpului 3 de cavalerie ale generalului Krîmov, cu scopul de a lua puterea şi a instaura dictatura militară. Era în pericol mişcarea de eliberare a popoarelor de alte naţionalităţi decît cea rusă.

Lupta cu Kornilov i-a impus, pe un timp oarecare, pe toţi adversarii regimului vechi să se unească, deşi în mediul lor existau divergenţe serioase. În toată ţara, inclusiv în Basarabia, are loc un val de mitinguri de protest împotriva ofensivei, întreprinsă de forţele reacţiunii, erau create comitete de apărare a revoluţiei. La Chişinău Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor şi-a asumat responsabilitatea de apărare a oraşului, încredinţînd sarcina respectivă bolşevicului F. Ia. Levenzon. A fost stabilit un control strict asupra gării, fuseseră intensificate măsurile împotriva beţiei [25]. Telegramele, în care se cerea arestarea lui Kornilov şi a adepţilor săi, trimiterea acestora în tribunalul militar, au fost expediate la Petrograd de către Sovietele din Bălţi, Orhei, Leova, Ungheni, de tîrgurile şi satele Romanovca, Ceadîr-Lunga, Bîcovâţ şi altele. Cu indignare i-au condamnat pe complotişti soldaţii unităţilor încartiruite în Basarabia: regimentele 160 şi 75 de infanterie în rezervă; companiile 8 şi 11 ale batalioanelor căilor ferate în rezervă de la Chişinău; regimentul 300 de infanterie în rezervă şi batalionul 24 al căilor ferate din Bender; regimentul 5 de infanterie în rezervă din Orhei; batalioanele 2 şi 5 de pontonieri din Tiraspol şi altele [26].

La 28 august, la Chişinău a avut loc adunarea comună a delegaţilor Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor şi ai Comitetului Executiv Central Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, care avea inclusă, prima pe ordinea de zi problema „momentului curent”. Conform corespondenţei publicată de „Известия Кишиневского Совета”, la adunare a luat parte foarte multă lume. „În legătură cu situaţia prin care trecem, starea de spirit a celor adunaţi este ridicată, se face simţită seriozitatea şi conştiinţa responsabilităţii mari faţa de patrie”. După un şir de cuvîntări a fost adoptată o rezoluţie, în care se exprima hotărîrea „de a susţine, prin toate mijloacele, Guvernul Provizoriu revoluţionar, care acţionează în concordanţă cu toată democraţia rusă”, „ca să conducă Rusia pînă la Adunarea Constituantă”, să fie transmis tot pămîntul, „fară răscumpărare, poporului muncitor”, să lupte pentru încheierea rapidă a păcii, să fie realizată „reforma legislaţiei muncii pe principii democratice extinse”. În domeniul orînduirii de stat, poporul milita pentru: „Republică democratică pe principii federative largi, cu apărarea drepturilor minorităţilor” [27].

La aceeaşi şedinţă, în legătură cu realegerea componenţei secţiei militare a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, apare din nou problema fuziunii acestuia cu Comitetul Executiv Central Moldovenesc. Membrii Comitetului Executiv al Sovietului din Chişinău N. Palcicovschi şi E. Osmolovschi, care au luat cuvîntul cu această ocazie, au motivat necesitatea unirii prin faptul că „tovarăşii moldoveni sînt mai buni decît acei care nu cunosc limba, ei pot aduce folos în sate, în perioada campaniei preelectorale, pentru zemstvă”. În rezoluţia adoptată se spunea: „Adunarea generală, recunoscînd necesitatea vitală în lucrătorii activi, a decis să se unească cu Comitetul Executiv Central Moldovenesc, care râmîne autonom şi desemnează un adjunct al preşedintelui în prezidiul comun” [28].

La 31 august, în legătură cu rebeliunea lui Kornilov, a avut loc încâ o adunare comună a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău şi a Comitetului Executiv Central Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, cu participarea reprezentanţilor comitetelor de regiment şi companie ale garnizoanei Chişinău. Membrul Comitetului Executiv al garnizoanei Chişinău, eserul de stînga Constantinov, care prezentase un raport despre momentul curent, a vorbit despre hotărîrea Comitetului Executiv de a lua în mîinile sale puterea din gubernie, despre crearea comisiei de apărare a revoluţiei, despre măsurile de luptă „cu forţele ostile”, despre stabilirea legăturilor cu unităţile militare, dislocate în oraş, precum şi cu comitetele şi sovietele din judeţe. Oratorul milita pentru o pace fără anexe şi contribuţii.

Reprezentantul Rumcerod-ului, bolşevicul Ia. D. Meleşin a comunicat despre măsurile de luptă cu elementele korniloviste, luate de organizaţia reprezentată de el, declarînd că „revoluţia va fi salvată dacă puterea va fi transmisă Sovietelor” şi Sovietul de la Chişinău, şi Comitetul Executiv trebuia să insiste în acest sens.

În rezoluţia adunării comune se sublinia că „interesele democraţiei revoluţionare necesită autoritar din partea Guvernului Provizoriu măsuri decisive pentru încetarea războiului”, iar din partea Sovietelor – „paşi decisivi întru susţinerea realizărilor revoluţiei, de aceea trebuie să ia în mîinile lor puterea totală, pentru un control activ”. Adunarea a cerut „democratizarea radicală şi consecutivă a puterii în armată, ca bastion necesar împotriva intenţiilor contrarevoluţionarilor”. Exprimînd susţinere Guvernului Provizoriu, i-a recomandat să lucreze „în legătură strînsă” cu Comitetul Executiv Central al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Rusia [29].

În zilele rebeliunii korniloviste, de la 27 pînă la 30 august la Chişinău se desfăşoară congresul al doilea gubernial al ţăranilor Basarabiei. Evenimentele din ţară au avut un impact serios asupra desfăşurării acestuia şi a deciziilor adoptate. Congresul a fost deschis şi prezidat de P. Erhan, care a adresat un apel către toate păturile şi naţionalităţile ţării, „în clipa grea din viaţa patriei”. În legătură cu aniversarea a şase luni a revoluţiei din februarie, el a propus să fie menţionat rolul lui A. Kerenskii – „personalitate remarcabilă, primul cetăţean al Rusiei libere şi conducătorul revoluţiei”, cea a ministrului agriculturii V. Cernov – „stăpîn al cugetelor Rusiei ţărăneşti” şi a „bunicii revoluţiei ruse”, E. Breşko-Breşkovskaia [30].

În numele Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor, a salutat congresul I. Inculeţ, care, „într-o formă accesibilă şi captivantă”, a făcut o trecere în revistă a istoriei mişcării revoluţionare din Rusia, începînd cu răscoala decembriştilor.

El insistase mai mult asupra evenimentelor din februarie 1917, menţionînd meritele lui A. Kerenskii, ale ministrului V. Nekrasov şi ale Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd, care însă a transmis puterea guvernului burghez, întrucît, din spusele raportorului, „nu era sigur cum va reacţiona ţara faţă de revoluţie şi a decis, din acest motiv, să pună în fruntea guvernului persoane respectate şi cunoscute care, în virtutea condiţiilor vieţii politice de atunci, nu existau în rîndul muncitorilor” [31].

Delegaţii congresului au condamnat unanim complotul kornilovist. P. Halippa, în numele PNM, într-o „cuvîntare însufleţită, în limba moldovenească”, a rugat autorităţile basarabene „să susţină cauza revoluţiei, deoarece numai victoria revoluţiei va asigura Basarabiei posibilitatea de a obţine autonomia deplină”. P. Halippa a adresat un apel către ţărani să uite interesele personale şi să aprovizioneze armata şi populaţia orăşenească cu pîine şi cu alte produse agricole. El a menţionat meritele partidului său de a aduna „din toate ungherele Basarabiei moldovenii, de care îşi băteau joc nepedepsit reprezentanţii regimului vechi şi chiar unii din stăpînii situaţiei curente”.

După cum menţiona ziarul „Бессарабская жизнь” în reportajul despre prima şedinţă a celui de-al doilea congres, „un discurs strălucit în limba rusă, iar apoi în moldovenească” a ţinut căpitanul Cojuhari, care a salutat congresul „în numele Comitetului Central al organizaţiilor militare moldoveneşti şi al militarilor moldoveni, care se aflau pe front”. „Murind pe poziţii, declara oratorul, moldovanul se gîndeşte la autonomia liberă a Basarabiei, la pămînt şi libertate pentru toate popoarele, care locuiesc în Basarabia, la introducerea limbii materne în şcoli, judecată, în administraţia locală etc. Soldatul moldovan înţelege că, dacă va muri revoluţia, împreună cu ea va apune şi libertatea Basarabiei, de aceea trebuie să susţinem Guvernul Provizoriu”. Oratorul facea un apel adresat ţărănimii basarabene „să se elibereze de discordia naţională”. În încheiere, Cojuhari a spus: „Eu văd Rusia în chip de femeie frumoasă, care, stînd în genunchi, toată în lacrimi, îi roagă pe muncitori, ţărani şi soldaţi să o salveze. Trăiască Republica Federativă Rusă şi prima ei fiică autonomă, Basarabia” [32].

Congresul a hotărît să transmită, prin telegraf, apelul adresat ţăranilor să apere revoluţia, să se unească în jurul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor. A fost votat şi un apel în limbile moldovenească şi rusă, adresat oştirilor de pe Frontul român, în care era condamnată rebeliunea kornilovistă şi se insista asupra unirii forţelor şi susţinerii Guvernului Provizoriu [33]. Concomitent, au fost trimişi cîte doi delegaţi, în fiecare judeţ, pentru a explica importanţa evenimentelor ce au loc şi pentru a organiza riposta eventualelor forţe ale contrarevoluţiei locale. Congresul a aprobat măsurile Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor centrului gubernial, care trebuiau să prevină noile atacuri ale korniloviştilor; totodată, în hotărîre se sublinia că „lupta cu contrarevoluţia trebuie dusă sub îndrumarea Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor…”. I. Inculeţ a propus să se expedieze Guvernului Provizoriu o telegramă, prin care să-i exprime devotamentul şi susţinerea [34].

Atenţia congresului era totuşi îndreptată asupra problemei agrare. I. Inculeţ a prezentat un raport „despre pămînt şi libertate”, în care s-a pronunţat împotriva „acaparărilor individuale de pămînt”, el considera ca pînă la Adunarea Constituantă pămînturile trebuie să treacă „din mînâ-n mînă pe calea procurării, vinderii şi dăruirii”, pentru a transmite ţăranilor în arendă doar pămînturile, pe care „proprietarii nu le prelucrează de sine stătător” [35].

Congresul însă, sub presiunea ţăranilor, a luat o decizie radicală. În rezoluţia adoptată, printre altele, se spunea: „Orice proprietate asupra pămîntului în Republica Rusia trebuie să fie anulată pentru totdeauna. Toate pămînturile, cu apele, pădurile şi bogăţiile subpămîntene, sînt declarate bunuri ale poporului. Pămînturile devin bun al poporului, fară răscumpărare. Administrarea pămîntului în localităţi, precum şi împărţirea acestuia şi stabilirea modalităţii de folosire, trece în mîinile Comitetelor Funciare din voloste, judeţe şi regiuni şi în cele ale unui centru comun pentru toată Rusia”. În ce priveşte metodele şi formele de transmitere a pămîntului în folosinţa ţărănimii truditoare, congresul i-a rezervat Adunării Constituante dreptul de a decide [35].

Considerînd că rebeliunea korniloviştilor prezintă un pericol de moarte pentru mişcarea naţională moldovenească, Comitetul Executiv al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din garnizoana Odesa, la şedinţa din 28 august, a decis să discute „ciocnirea generalului Kornilov cu Guvernul Provizoriu… împreună cu organele democraţiei revoluţionare şi să susţină Guvernul Provizoriu” [37].

La adunarea extraordinară a Comitetului Executiv Moldovenesc, care a avut loc peste două zile, a fost aprobată o adresare „către toţi fraţii moldoveni, cu rugămintea insistentă de a se uni mai strîns şi, aidoma organizaţiilor moldoveneşti de la Odesa, să ia cele mai decisive măsuri de luptă activă cu oricare mişcări contrarevoluţionare, indiferent de cine sînt realizate”. În acest scop, Comitetul Executiv a propus „să fie organizate batalioane de şoc”, adresîndu-se moldovenilor să nu uite că au avut de suferit, mai mult decît alţii, de pe urma regimului ţarist odios şi de aceea acum trebuie să fie primii apărători, fără să-şi cruţe viaţa, ai fericirii poporului, la care au visat atît de mult” [38].

Răspunzînd la apelul Comitetului Executiv Moldovenesc al garnizoanei Odesa, soldaţii şi ofiţerii detaşamentelor mobile de miliţie din Basarabia, în telegrama expediată la Odesa cu semnătura lui A. Crihan, scriau că „susţin numai Guvernul Provizoriu”… şi militează “pentru distrugerea, din rădăcină, a tuturor încercărilor de restabilire a orînduirii de robie”, iar pe “Kornilov şi pe toţi complicii lui… îi consideră trădători ai patriei şi revoluţiei şi vor lupta cu ei, cu trădătorii” [38a].

Ideea creării „batalionului de şoc” din rîndul militarilor moldoveni îi aparţinea comisarului Guvernului Provizoriu, responsabil de districtul militar Odesa, praporşcicului N. Harito, care, la 30 august, a vizitat regimentul 40 de infanterie în rezervă. Alegerea lui nu fusese întîmplâtoare. Pînă la mijlocul lui iulie 1917, Harito, fiind preşedinte al comitetului respectivului regiment, stabilise relaţii bune cu ofiţerii şi soldaţii moldoveni şi susţinea revendicările lor naţionale. Cînd s-a aflat despre desemnarea sa, iniţial, în funcţia de comisar al Guvernului Provizoriu pe Frontul român, la şedinţa comună a comitetelor de regiment, companie şi baterie ale garnizoanei Odesa, N. Osoianu a vorbit despre activitatea lui Harito şi a fost luată hotărîrea „de a lucra în contact cu el, în problemele Basarabiei ca ţară aflată în zona din imediata apropiere a frontului” [39].

La 19 iulie, la adunarea Sovietului Moldovenesc al garnizoanei Odesa a fost citită telegrama expediată de N. Harito, în care se spunea: „Intrînd în exerciţiul funcţiunii de comisar al Frontului român, voi menţine legături strînse cu dumneavoastră în problemele Basarabiei, pentru aceasta, în caz de necesitate, trimiteţi reprezentanţi. Sînt convins că, prin eforturi comune, vom contribui la stabilirea unui regim nou în Basarabia, care suportă greutăţile spatelui frontului, atît de apropiat” [40]. În telegrama de răspuns, Sovietul mulţumeşte pentru „atenţie faţă de chestiunile Basarabiei” şi promite „să contribuie la consolidarea regimului nou, pentru binele patriei comune” [41].

Tot atunci a fost luată decizia, cu ajutorul lui Harito, „să fie obţinută permisiunea pentru a forma în Basarabia regimente moldoveneşti din recruţi basarabeni, care se aflau în spatele frontului”. A fost creată o comisie din 14 membri, „pentru elaborarea programului de acţiune”. Se planifica să fie trimişi pe Frontul român doi membri ai Comitetului Executiv, „pentru a obţine permisiunea de organizare a unităţilor moldoveneşti la Chişinău şi, în general, în Basarabia” [42].

Pe Frontul român N. Harito stabilise legătura cu Comitetul Moldovenesc din Iaşi. Însă, din anumite cauze, la 18 august el este desemnat în altă funcţie: de comisar al Guvernului Provizoriu în garnizoana militară Odesa [43]. În această funcţie, Harito merge, la 30 august, în regimentul 40 de infanterie în rezervă, pentru a adresa întrebarea: „Pot conta pe voi că veţi susţine Guvernul Provizoriu şi Revoluţia, şi sînteţi de acord să organizaţi din mediul vostru un batalion de şoc, pentru lupta cu contrarevoluţia?” „Moldovenii, cu mare entuziasm şi recunoştinţă că le-a fost sortită asemenea misiune importantă, au acceptat cu solemnitate propunerea”, citim în apelul întitulat „Молдавский ударный батальон для борьбы с контрреволюцией”. О asemenea reacţie şi încrederea lui Harito în soldaţii şi ofiţerii moldoveni ai regimentului 40 de infanterie în rezervă, a căror stare de spirit o cunoştea foarte bine, se explică în apel prin faptul că, aflîndu-se mulţi ani în Rusia, în calitate de fii vitregi, moldovenii au devenit „luptători devotaţi pentru libertate, egalitate şi fraternitate”; de aceea, „cînd au apărut primele veşti despre complotul contrarevoluţionar, organizaţiile militare moldoveneşti, ca un nerv sensibil, s-au alarmat… şi au început a elabora un şir de măsuri pentru lupta activă cu contrarevoluţia” [44].

Praporşcicul C. Osoianu a fost ales comandant al batalionului creat în acea zi, hotărît, „în caz de necesitate, să-şi verse sîngele pe altarul libertăţii”, ajutorul său – praporşcicul V. Matveev, „unul din cei mai buni lucrători” [45].

A doua zi, pe 31 august, la ora 3 ziua, în regiment a venit Harito, comandantul oraşului, praporşcicul Reazanov şi preşedintele Comitetului revoluţionar provizoriu din Odesa, Vlasov. În faţa efectivului personal al regimentului, Harito a ţinut „o cuvîntare frumoasă, înflăcărată”, după cum se spune în darea de seamă despre întîlnire, alcătuită de Şt. Steluţa şi Gr. Turcuman, şi care caracteriza situaţia creată în legătură cu rebeliunea kornilovistă, exprimîndu-şi încrederea că batalionul „îşi va îndeplini cu sfinţenie datoria”. Apoi Reazanov, luînd cuvîntul, a declarat că „însufleţirea şi entuziasmul, de care au dat dovadă moldovenii la organizarea batalionului pentru lupta cu contrarevoluţia” îi dă motive „să se considere fericit”, primindu-l la dispoziţia sa. Vlasov a adresat batalionului apelul să-şi îndeplinească cinstit sarcina de importanţă politică”. Comandantul regimentului 40 de infanterie în rezervă, polcovnicul Şişchin şi comandantul batalionului Osoianu „au promis… susţinere deplină, pentru realizarea idealurilor revoluţionare” [46].

La 29 septembrie, în ziarul „Одесские новости” a fost publicată scrisoarea comandantului militar Reazanov, adresată Comitetului Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor din garnizoana Odesa: „Aduc la cunoştinţa dumneavoastră că batalionul Moldovenesc de şoc, care, în zilele neliniştite ale aventurii korniloviste, s-a aflat la dispoziţia mea, s-a afirmat foarte bine, manifestînd în toate cazurile disciplină, organizare şi executare excelentă. Sincer regret că aflarea acestuia sub conducerea mea a fost atît de scurtă” [47].

Cu eforturile comune ale democraţiei ruseşti a fost respins atacul forţelor de dreapta, realizările revoluţiei au reuşit a fi apărate.

(Va urma)

NOTE:

1. Победа Советской власти в Молдавии. Москва. 1978. С. 126; Свободная Бессарабия. 1917. 13.07. № 79.

2. Борьба за власть Советов в Молдавии (март 1917 – март 1918 г.). Сб. документов и материалов. Кишинев. 1957. С. 261. Установление Советской власти на местах в 1917-1918 гг. Вып. 2. М. 1959. С. 684.

3. Свободная Бессарабия. 1917. 13.07. № 79.

4. Бессарабская жизнь. 1917. 13(26).08.№ 187.

5. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 7. Л. 35, 85.

6. Там же. Л. 85-86.

7. Кувынт Молдовенеск. 1917. 14.06. № 47.

8. Бессарабская жизнь. 1917. 17 (30) .08. № 199.

9. Бессарабская жизнь. 1917. 18(31).08. № 200. În Bender, la alegerile în dumă, forţele de dreapta au suferit înfrîngere. Din partea blocului partidelor socialiste au fost aleşi 48 candidaţi (în total erau 71 de consilieri), cădeţi – 5 , Partidul progresist evreiesc – 5, celelalte partide şi organizaţii – şi mai puţini candidaţi (Известия Кишиневского Совета… 1917. 4(17).08.№ 69).

10. Свободная Бессарабия. 1917. 10.08. № 98.

11. Известия Кишиневского Совета… 1917. 9(22) .08. № 73.

12. Там же.

13. Свободная Бессарабия. 1917. 10.08. №98.

14. Иткис М. Б. Указ. соч. С. 156.

15. Свободная Бессарабия. 1917. 19.08. № 105.

16. Свободная Бессарабия. 1917. 17.09, №126. –

17. НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 7. Л. 97, 98.

18. Там же. Д. 6. Л. 48; Известия Кишиневского Совета… 1917. 7(20).09. № 96. Comitetul de la Odesa, pentru „îndrumare”, a expediat comitetului de la Sevastopol textul protestului său, în care se sublinia că „asasinarea are un caracter provocator evident ”. (НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 9. Л. 27). Comitetul de la Odesa a donat 100 ruble pentru înălţarea monumentului lui Murafa. (Там же. Д. 5. Л. 46 об.)

19. Там же. Д. 7. Л. 97, 98. Comitetul Executiv de la Iaşi al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni s-a adresat Comitetului Moldovenesc de la Odesa cu propunerea de a-şi trimite la Chişinău reprezentantul, ca să ancheteze crima şi “să elucideze cauzele lipsei de activitate a Comitetului Executiv de deputaţi ai muncitorilor, ofiţerilor şi ţăranilor”. (Там же. Л. 102).

20. Там же. Л. 93, 93 об. În dosar există şi o scrisoare din 26 august 1917, adresată comandamentului Frontului român, semnată din partea Comitetului Executiv Central Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor de Gh. Pîntea şi A. Crihan. Plîngîndu-se că formarea cohortelor din soldaţii răniţi de două ori se înfăptuieşte extrem de lent, din cauza lipsei acestora în unităţile de rezervă şi subliniind că urgentarea înfiinţării cohortelor în Basarabia „este extrem de necesară, ca unicul sprijin de nădejde ca să opună rezistenţă terorii şi anarhiei”, Comitetul Executiv Central Moldovenesc solicita „să completeze în continuare detaşamentele, din rîndul soldaţilor răniţi, care trec comisiile de pe lîngă şefii militari, indiferent de categoria soldaţilor”, numărul detaşamentelor trebuia să ajungă la 36, fiecărui detaşament să i se dea cîte o mitralieră, echipament, în oraşe, unde există companii auto, în cazuri de urgenţă, să li se permită să folosească camioanele. (Там же. Л. 77.)

21. Там же. Л. 107-108 об.

22. Там же. Л. 104-105.

23. Там же. Л. 109-110.

24. Там же. Л. 145, 145 об.

25. Бессарабская жизнь. 1917. 16(29).09. № 222.

26. Иткис М. Б. Указ. соч. С. 158; Победа Советской власти в Молдавии. С. 136.

27. Известия Кишиневского Совета… 1917. 31.08 (13.09). №90.

28. Там же.

29. Известия Кишиневского Совета… 1917. 2(15).09. № 92.

30. Бессарабская жизнь. 1917. 29.08 (11.09). № 209; Известия Кишиневского Совета… 1917. 29.08 (11.09). № 89.

31. Бессарабская жизнь. 1917. 29.08 (11.09). № 209.

32. Там же.

33. Бессарабская жизнь. 1917. 1(14).09. № 211.

34. Бессарабская жизнь. 1917.-5(18) .09. № 214.

35. Бессарабская жизнь. 1917. 1(14).09. № 211.

36. Бессарабская жизнь. 1917. 2(15).09. № 212.

37. НАРМ. Ф. 727. Oп. 2. Д. 9. Л. 23 об. La această şedinţă au fost cooptaţi ca membri ai Comitetului Executiv al Sovietului Moldovenesc de la Odesa militarul cu termen redus Şt. Holban şi Gr. Turcuman, matroz trimis de la Sevastopol.

38. Бессарабская жизнь. 1917. 3(16).09. № 213; Свободная Бессарабия. 1917.4.09; НАРМ. Ф. 727. Оп. 2. Д. 9. Ё. 26. Apelul а fost semnat de Şt. Holban şi D. Popov.

38a. НАРМ. Ф. 727, Oп. 2. Д. 8. Л. 108.

39. НАРМ. Ф.727. Oп. 2. Д. 5. Л. 23 об.

40. Там же. Л. 28.

41. Там же. Telegrama a fost semnată de Osoian şi Popov.

42. Там же. Л. 28 об.

43. În această zi N. Harito a expediat o telegramă Comitetului Executiv de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni basarabeni, în care, comunicînd despre desemnarea sa, scria: „Părăsind Frontul român, vă trimit un salut tovărăşesc şi, încă o dată, îmi exprim încrederea în victoria ideii puterii poporului, reprezentată de organizaţiile militare elective, care susţin puterea de stat democratică, hotărîtă”. În telegrama de răspuns din 20 august, comitetul de la Iaşi, felicitîndu-l pe Harito cu noua desemnare, exprima „încrederea fermă în ideile Marii Revoluţii Ruseşti, în triumful puterii poporului şi a autodeterminării popoarelor”, care totdeauna vor avea în persoana sa „un luptător de nădejde şi un apărător fidel”. (Там же. Д. 4. Л. 80, 81).

44. Там же. Л. 29. „Apelul” a fost semnat de Şt. Holban şi Gr. Turcuman.

45. Там же.

46. Там же. Л. 30.

47. Там же. Л. 84.

Sursă: I.Levit, ”Moldova dintre Prut și Nistru. 1917. Mișcarea pentru autonomia Republicii Moldovenești”, Chișinău, 2008.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s