„Arhipelagul GULAG” – Biblia tuturor falsificatorilor istoriei

 

Cum sîntem amăgiți.

Ce înseamnă „fapt” și cum se interpretează el.

Ocupația principală a științei istorice burgheze constă în „studierea faptelor”. Predarea istoriei în universitățile de profil se reduce doar la încărcarea minților studenților cu „materialul faptic”. În același timp filozofia este studiată doar ca „istoria filozofiei” timp de 1-2 semestre. Ca rezultat, avem „istorici”, care țin minte o mulțime de „fapte”, dar care nu înțeleg absolut esența unei asemenea categorii, ca „faptul”, care nu știu cum să lucreze cu el și sînt doar în stare să compileze „fapte” pentru a „demonstra” anumite concepții.

Ce este un fapt? Dacă procesul istoric este, în esența sa, dezvoltarea continuă și infinită a materiei sociale în conformitate cu anumite legi, atunci faptul reprezintă un moment al acestei dezvoltări. Mișcarea continuă a obiectului este oprită în mod subiectiv (adică mental), și de aceea un fapt reprezentat sub formă verbală va fi întotdeauna mai redus decît realitatea obiectivă. Și chiar un anumit șir de fapte, adică totalitaea faptelor înregistrate în mod subiectiv este departe de a fi identică cu realitatea obiectivă, la fel cum o serie de fotografii nu ne permite să înțelegem complet esența evenimentului capturat. Numai dacă știm și înțelegem ce este capturat în aceste fotografii, ele ne permit să vedem detaliile procesului de dezvoltare și să obținem o imagine mai completă a ceea ce se întîmplă.

Pe de altă parte, materia socială în dezvoltarea sa reprezintă un număr infinit de fapte ce se află în cea mai complexă conexiune între ele. Anume în fapte (adică în practica socială) se manifestă acțiunea legilor obiective ale dezvoltării sociale.

Prin urmare, știind faptele, noi avem la îndemînă doar un fel de „semifabricat”, asemănător unui „ghem” de ață încîlcită, firele cărui nu pot fi descîlcite fără folosirea materialismului dialectic, fără a înțelege legile obiective ale dezvoltării societății.

În ciuda parității aparente dintre cunoașterea faptelor și abilitatea de a le descîlci, în chestiunea cunoașterii adevărului obiectiv, anume folosirea metodei dialectico-materialiste marxiste este condiția pentru aflarea adevărului, și nu memoria bună, care permite memorizarea faptelor. Și invers, pentru un cercetător care ignoră dialectica, faptele sînt ca o grămadă de detalii din diferite jucării asamblabile pentru copii, în absența unei imagini măcar aproximative a ceea ce reprezintă rezultatul final. Ce va asambla el din aceste detalii – asta deja depinde de imaginația și conștiința lui. În absența celei din urmă, el va asmabla ceva absolut indecent, fără să-i pese de calitatea produsului, o mulțile de „detalii” pur și simplu le va ascunde și va declara, că așa și trebuie.

În niște mîini neconștiincioase faptele se transformă din instrumnte de căutare a adevărului, în instrumente pentru ascunderea, sau chiar și falsificarea lui. Pentru aceasta există o mulțime de procedee.

1. Primul și probabil cel mai important procedeu, de care se folosesc absolut toți istoricii burghezi este ridicarea intereselor clasei burgheze în rang de interese ale întregii societăți. Desigur, ei încearcă în toate modurile să ascundă spiritul lor de partid burghez, însă un cititor atent îl va putea descoperi oricînd. Astfel, vorbind despre „interesele țăranilor”, acești „savanți” ignoră împărțirea țăranilor în clase și drept interese ale tuturor țăranilor prezintă doar interesele chiaburimii. Iar dacă vine vorba despre „victimele nevinovate ale represiunilor”, se ignoră, în interesele cărei clase acționau cei supuși represiunilor. Autorii burghezi ignoră categoria „clasă” doar pentru ca cititorul să nu priceapă interesele cărei clase reprezintă acești autori.

2. Faptele sînt selectate într-un mod strict determinat, de obicei, se aleg doar cele negative. De pildă, sînt prezentate doar plîngerile cetățenilor cu privire la inacțiunea organelor de drept. Se alcătuiește o altfel de compilație și se trage concluzia, că organele de drept în mod sistematic nu făceau nimic. Cercetătorul neonest se face că nu înțelege, că selecția faptelor negative nu este identică cu imaginea generală. Căci dacă organele de drept lucrează în mod corect, nimeni nu va scrie referințe pozitive, dar, ciocnindu-se de încălcări, din contra, aproape toți vor alerga să se plîngă.

3. Ignorarea categoriei „măsura”. De exemplu, se ia o culegere de fapte negative, însă nu se determină măsura lor. Să presupunem, există niște documente, care atestă unele cazuri de foame în unitățile din prima linie. Însă ponderea celor înfometați în numărul total al soldaților din prima linie nu îi interesează pe acești cercetători, ei preferă să facă din țînțar hărmăsar, să ridice particularul la rangul generalului.

4. Scoaterea faptului din contextul istoric. Ca exemplu ne poate servi bocetul tradițional al liberalilor privitor la „milioanele de victime nevinovate” ale „represiunilor staliniste” sau despre aceleași milioane, pe care „comandanții incompetenți ai lui Stalin” i-au „sacrificat” în atacuri inutile. Pe falsificatorii burghezi ai istoriei burghezi nu îi interesează condițiile istorice concrete în care au avut loc aceste evenimente, au fost aceste pierderi necesare în acele condiții sau au fost ceva absolut de prisos.

5. Exagerarea unui fapt în detrimentul altora. De pildă, întreaga perioadă a anilor 1930 este redusă la foamete și „represiuni”. Chipurile: „perioadei, cînd oamenii erau uciși în masă, nu i se poate da o altă apreciere decît una negativă”.

6. Moralizarea, punerea accentului pe emoții. De pildă, cînd anumite evenimente istorice sînt evaluate „din punct de vedere al omului simplu”. Adică, se aleg anumite istorii lacrimogene despre tragediile personale ale „victimelor puterii sovietice”, contextul istoric este ignorat, însă cititorului naiv i se insuflă concluzia: „dacă acestor oameni le era rău, înseamnă că totul era rău”.

7. Atitudinea față de fapte de pe poziția „post-cunoașterii”. Un exemplu clasic al acestei manipulări a fost dat încă de Hrușciov, cînd l-a învinuit pe Stalin, că țara „nu era pregătită de război” peste 15 ani după începutul lui, cînd data atacului, forțele inamicului, direcțiile loviturilor principale erau deja demult cunoscute. Adică, conducerea sovietică este acuzată de luarea unor decizii greșite, însă în momentul luării acestor decizii caracterul lor greșit nu era nicidecum evident .

Există și alte procedee, asortimentul cărora este determinat doar de nivelul obrăzniciei și lipsei de onestitate al mulțimii mîzgîlitorilor de hîrtie burghezi. Însă să ne îndreptăm atenția spre unul din cele mai renumite exemplare ale factologiei speculative a conțopiștilor aflați în serviciul burgheziei.

„Arhipelagul GULAG” – Biblia tuturor falsificatorilor istoriei

Fără pic de îndoială, „Arhipelagul GULAG” al lui Soljenițîn este „Bibia” tuturor falsificatorilor istoriei sovietice. Anume în această operă pentru prima dată au fost folosite acele procedee nerușinate, care mai tîrziu au fost dezvoltate în lucrările altor autori-anticomuniști.

Deci, ce reprezintă în sine această „operă”? Însuși autorul a caracterizat-o drept o „încercare de o cercetare artistică”. Încearcă și-ți dă seama, ce mai înseamnă și asta… Parcă merge vorba de o „cercetare”, însă de una „artistică”, adică de una care admite elemente de ficțiune. Totul este făcut pentru, pe de o parte, a-l descărca pe autor de răspunderea pentru „faptele” prezentate, iar, pe de altă parte, ca lipsa de dovezi să fie ascunsă în dosul ficțiunii artistice.

În cadrul lucrării de față nu mă voi ocupa de o analiză detaliată a tuturor „faptelor” expuse în această carte, mai ales avînd în vedere, că majoritatea lor sînt născociri evidente. „Meritul” lui Soljenițîn în fața burgheziei mondiale nu constă în „demonstrarea esenței antiumane a regimului stalinist”, ci în inventarea unei anumite „metodologii” de cercetare a istoriei sovietice. O metodologie extrem de neonestă și antiștiințifică, însă cu care s-au înarmat aproape toți „savanții”-antisovietici.

Deci, ce stă la baza acestei „metodologii”?

Mai întîi de toate, ea se reduce la cea mai banală minciună, ce-i drept, prezentată sub diferite forme. Undeva cifrele sînt luate „din pod”, în alt loc i se propune cititorului singur să dezmințească „fapte” neconfirmate, undeva se apasă pe emoții, în altă parte se face trimitere la zvonuri, în alt loc pur și simplu se falsifică faptele. Însă să vedem cîteva exemple.

„Potrivit calculelor profesorului de statistică emigrat Kurganov, din 1917 pînă în 1959, fără pierderi militare, doar în urma exterminării teroriste, reprimărilor, foametei, mortalității sporite în lagăre și incluzînd deficitul de la natalitatea scăzută, ea ne-a costat… 66,7 milioane de oameni (fără acest deficit – 55 de milioane).

Șaizeci și șase de milioane! Cincizeci și cinci!

Străin sau din ai noștri – cine nu va înlemni?

Noi, desigur, nu garantăm, că cifrele profesorului Kurganov sînt exacte, însă nu dispunem de cele oficiale. De îndată ce vor fi publicate cifrele oficiale, specialiștii vor putea să le confrunte critic”.

Autorul ia o poziție pur și simplu minunată. Reiese, că pînă cînd nu va fi stabilit adevărul obiectiv, orice prostie neîntemeiată poate fi prezentată drept acest adevăr. Metoda științifică presupune exact contrariul: pînă cînd nu este stabilit adevăul obiectiv, nici un fel de „semiadevăr” sau presupuneri nu reprezintă adevărul. Mai mult decît atît, în istoria omenirii sînt o mulțime de momente, în privința cărora adevărul obiectiv nu va fi stabilit niciodată (de exemplu, care era temperatura aerului în timpul bătăliei de la Kulikovo?). Și acest lucru nu dă dreptul cuiva de a prezenta drept adevăr doar niște presupuneri. Prin urmare, pînă cînd „profesorul Kurganov” în modul cel mai exhaustiv nu a dovedit anume acest număr al pierderilor, el nu poate fi acceptat drept adevăr. Însă dacă el nu poate fi acceptat, atunci în genere de ce să-l prezinți, mai ales cu rezerva, că „nu se garantează” pentru el? Evident pentru a înspăimînta cititorul cu amploarea „suferințelor poporului rus”. Cum spunea unul din predecesorii ideologici ai lui Soljenițîn, „cu cît mai colosală e minciuna, cu atît mai ușor vor crede în ea”.

În continuare în text autorul de mai multe ori și deja fără să mai facă trimitere la vreo sursă repetă afirmația despre „valurile de milioane” de deținuți.

„Pînă la el a fost valul din anii 1929-30, ca un întreg rîu Obi, care a împins în tundră și taiga vreo 15 milioane de țărani (dacă nu și mai mult). Însă țăranii sînt oameni lipsiți de grai, necărturari, nici jalbe nu au scris, nici memorii”.

Adică, jalbe și memorii nu există, însă 15 milioane de țărani de undeva au apărut.

„Și iată deja am fost asigurați, și noi ne lăsăm convinși în mod involuntar, că în anul 1937-38 au fost întemnițați doar comuniști importanți – și ca și cînd nimeni altcineva. Însă din milioanele prinse atunci, funcționarii de partid și de stat nicidecum nu puteau alcătui mai mult de 10 procente”.

Tot așa, stabișește „din ochi”…

„Putem presupune, că în același timp în lagăre se aflau mai mult de 12 milioane (unii plecau în pămînt, Mașinăria tîra alții noi)”.

Și de ce nu 20 sau 50 de milioane? Doar acest lucru de asemenea îl „putem presupune”… În genere, citind „Arhipelagul GULAG”, pe o persoană normală, cu gîndire critică, nu o părăsește senzația, că are în față o lucrare științific neconștiincioasă, scrisă de o persoană alienată mintal.

Iată încă un exemplu de neobrăzare fără precedent:

„Se consideră, că un sfert din locuitorii Leningradului au fost închiși în 1934-35. Această evaluare lasă să fie dezmințită de cel care dispune de numărul exact și care îl va prezenta”.

„Se consideră” – și gata. Pe care temei, autorul nu ne informează. Aici din nou vedem procedeul cunoscut deja – în calitate de adevăr ni se prezintă o afirmație neîntemeiată, însă cititorului i se propune să dovedească singur această lipsă de temei.

Soljenițîn minte la stînga și la dreapta. Minte chiar și atunci cînd face trimiteri la surse. Cu toate că face trimiteri extrem de rar. De pildă, povestind despre perioada inițială a războiului, el spune următoarele:

„Cînd a început războiul sovieto-german, impulsul firesc al poporului a fost să respire și să se elibereze, iar sentimentul firesc era dezgustul față de puterea sovietică… Nu în zadar a fost întocmit ordinul lui Stalin (0019, 16.7.41): „Pe toate (!) fronturile se găsesc numeroase (!) elemente, care aleargă în întîmpinarea dușmanului (!), iar la primul contact cu el aruncă armele”.

Și totul ar fi fost bine, doar că nu există un ordin cu acest număr de pe o astfel de dată. Există doar directiva Cartierului General al Comandamentului Suprem №001919, și nu de pe 16 iulie, dar de pe 12 septembrie, și acolo mergea vorba despre următoarele:

„Experiența luptelor împotriva fascismului german a arătat, că în diviziile noastre de infanterie se găsesc multe elemente panicarde și chair dușmănoase, care la prima presiune din partea inamicului aruncă armele, încep a striga „sîntem încercuiți” și îi trag în urma lor și pe ceilalți ostași. În urma acțiunilor acestor elemente divizia fuge de pe front, abandonează muniția și echipamentul, iar soldații unul cîte unul încep să iasă din păduri. Asemenea fenomene au loc pe toate fronturile. Dacă comandanții și comisarii acestor divizii s-ar afla la înălțimea sarcinilor lor, elementele panicarde și dușmănoase nu ar putea domina în divizie…” (http://wiki.istmat.info/%D0%BC%D0%B8%D1%84:%D0%BC%D0%B0%D1%81%D1%81%D0%BE%D0%B2%D0%B0%D1%8F_%D1%81%D0%B4%D0%B0%D1%87%D0%B0_%D0%B2_%D0%BF%D0%BB%D0%B5%D0%BD).

Pentru autorii „cercetărilor artistico-istorice” nu este prevăzută nici o responsabilitate pentru „depunere de mărturii false”, de aceea Soljenițîn la tot pasul introduce nici măcar cuvintele nemijlocite ale „martorilor”, ci pur și simplu repovestește din cuvintele lor, adeseori fără măcar să pomenească numele. Nu există absolut nici o posibilitate de a controla, i-au povestit ei într-adevăr aceste lucruri, s-au le-a inventat el singur. Iată un exemplu:

„Se povestește, că în decembrie 1928 la Krasnaya Gorka (Carelia) deținuții drept pedeapsă (nu au însușit lecția) au fost lăsați să înnopteze în pădure și 150 de oameni au înghețat. Aceasta este o procedură tipică a [lagărului] Solovki, fără îndoială. Este mai greu să crezi altui caz, că pe traseul Kem – Uhtinsk, lîngă orășelul Kut în februarie 1929 o companie de deținuți, circa 100 de oameni, pentru că nu au îndeplinit norma, au fost goniți într-un rug, unde au ars”.

Aici avem de a face cu o referință fățișă la zvonuri. Cineva i-a povestit ceva cuiva, iar autorul, ca o mahalagioacă oarecare, cu ușurință ni-l prezintă drept purul adevăr. În plus, nu este clar cum a fost posibil să se organizeze toate acestea din punct de vedere tehnic. Ce înseamnă „au fost lăsați să înnopteze în pădure”? Fără pază? Este absurd. Dar dacă au rămas cu pază, atunci paza ar fi trebuit să aprindă ruguri pentru a se încălzi, sau să înghețe împreună cu deținuții. Ce dimensiuni trebuia să aibă rugul, pentru a putea goni în el „circa 100 de oameni”? Sau erau arși pe rînd? Inchiziție, nu alta…

Sau iată altă povestire „tulburătoare” din aceiași serie:

„Pe Gorky îl așteptau aproape ca pe o amnistie generală! Șefii, așa cum puteau, ascundeau urîțenia și lustruiau fațada. Din Kremlin (cel de pe insulele Solovky) au fost trimise etape, pentru ca pe loc să rămînă mai puțini deținuți; din unitațile sanitare au fost externați mulți bolnavi și au făcut curățenie. Pe 22 iunie au sosit în colonia pentru copii. Totul era cît se poate de civilizat! – fiecare în pat separat, cu saltea. Toată lumea se înghesuie, toată lumea e fericită. Dintr-o dată un băiețel de 14 ani zice: „Ascultă, Gorky! Tot ceea ce vezi aici este neadevărat. Dar vreai să știi adevărul?” Timp de două ore băiatul iubitor de adevăr i-a povestit bătrînului despre sofisticatele torturi de la Solovky, despre ziua de muncă de 20 de ore, despre munca oamenilor goi în apa rece ca ghiața… Gorky a ieșit din baracă cu ochii în lacrimi. Pe 23 Gorky a plecat. Numai cum s-a îndepărtat vaporul lui, băiatul a fost împușcat în fața frontului. Nu cunoaștem nici măcar numele lui”.

Numele nu-l cunoaștem, „faptul” este luat din pod, fără nici o referință la martori. Avem în față aceeași tactică goebbelsiană – de a-l face pe cititor să se emoționeze, de a forma la el atitudinea necesară autorului față de „călăii staliniști”, însă fără a prezenta nimic concret.

În esență, întreg „Arhipelagul GULAG” este „o compunere pe o temă prestabilită”, rodul imaginației nesănătoase a lui Soljenițîn. Acolo nu este nici urmă de metodă științifică. Autrul urmărește scopul nu de a descoperi adevărul obiectiv, ci de a insufla cititorului ura față de puterea sovietică. Iar minciuna fățișă, ca o metodă pentru a-și atinge scopurile, nu îl deranjează deloc pe Soljenițîn. Nu este de mirare, că această carte a produs impresie doar asupra brutelor din rîndurile intelighenției disidente obijduite de puterea sovietică. În mediul acestor degenerați, care visau la postul de servitori ai burgheziei cu „salarii ca în Occident”, titlul acestei cărți era ca un fel de parolă. Pe un om cu o minte sănătoasă această operă nu îl poate impresiona. De altfel, nici unul chiar dintre istoricii cei mai burghezi nici prin cap nu-i trece să se refere la ”Arhipelag” ca la o sursă. El este doar rodul imaginației bolnave a autorului, care ar trebui să devină obiectul unei cercetări psihiatrice. Ce-i drept, ministerul educației din Rusia l-a inclus în cursul programului școlar de literatură… Chiar și burgheziei i-a ajuns minte să nu-l includă în programul de istorie. Cu toate că unui elev normal, sîrguincios citirea „Arhipelagului” îi va provoca o discordanță serioasă cu operele clasicilor consacrați ai literaturii.

Sursă: http://proriv.ru/articles.shtml/fedotov?doc_golod
Traducere din l. rusă de y.obidin

Reclame

7 gânduri despre „„Arhipelagul GULAG” – Biblia tuturor falsificatorilor istoriei

  1. Bine, să zicem că numerele prezentate de Soljenițîn despre victimele staliniste nu sînt corecte. Dar care sînt numerele corecte? Le puteți spune voi?
    Atîta vreme cît Statul interzice discuții pe această temă și cercetări de arhivă (cum era pe vremea cînd a scris Soljenițîn), e firesc că apar zvonuri. Ba nici nu poți să nominalizezi martorii care au declarat una sau alta, că și martorii ăia pot fi supuși represiunilor.
    Foarte corect spune Soljenițîn: „Noi, desigur, nu garantăm, că cifrele profesorului Kurganov sînt exacte, însă nu dispunem de cele oficiale. De îndată ce vor fi publicate cifrele oficiale, specialiștii vor putea să le confrunte critic”
    Hai domnilor staliniști, dați voi cifrele oficiale. Abia apoi se poate începe un dialog pentru stabilirea adevărului istoric. Simpla afirmație că Soljenițîn minte, fără a prezenta care ar fi adevărul, este nulă.
    Deci Kurganov (citat de Soljenițîn), pe bază de statistici zice că au fost 55 milioane victime. El singur recunoaște că a folosit metodă statistică, deci n-a identificat nominal 55 milioane victime. A făcut probabil calcule pe baza ratei natalității și cum a evoluat populația (poate ar fi bine să prezentați calculele lui Kurganov înainte de a le combate). Voi ziceți că e minciună, dar nimic despre cum ar fi adevărul. 54 milioane?

    • Numerele corecte au fost demult publicate, și ele infirmă snoavele răspîndite de Soljenițîn.

      Iată și eu am tradus un fragment din cartea unuia dintre cei mai respectați cercetători al represiunilor staliniste: https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2018/01/25/despre-numarul-real-al-victimelor-represiunilor-staliniste/ . Acolo scrie inclusiv și despre Kurganov și Soljenițîn. Autorul pune cruce pe toate „calculele profesorului Kurganov”.

      Iată altă cercetare, bazată tot pe documente, și nu pe calcule fanteziste dubioase. Ce-i drept e în l. rusă:
      https://khazin.ru/articles/158-istorii-v-litsakh/56938-masshtaby-stalinskikh-repressiy-tochnye-tsifry

      Eu îi urăsc de moarte pe funcționarii sovietici, care ascundeau adevărul în timpul URSS, nu povesteau despre unele momente neplăcute din istoria Uniunii Sovietice, nu explicau de ce puterea sovietică a fost nevoită să ia anumite măsuri, nu vorbeau cu lumea. Ascunzînd adevărul sub covor, ei au primit în schimb o bombă atomică sub forma ”Arhipelagului GULAG”, care a făcut mai mult rău decît bombardamentele naziste.
      Țin și eu minte cum m-a impresionat cîndva această carte, neavînd alte date și informații destule, am rămas zguduit.

      Iată istoricul A. Dyukov propune ca ”Arhipelagul… ” să fie publicat cu comentarii științifice detaliate la fiecare afirmație a lui Soljenițîn.

      Această ediție ar fi cuiele cu care s-ar închide pe veci sicriul soljeniținovist plin cu minciuni.

  2. Folosiți date care includ doar cei care au fost condamnați prin proces.
    Dar deportările unor întregi populații, la care nu s-a făcut dosar individual pentru fiecare persoană în parte, nu le socotiți?
    Ceceni, inguși, tătari din Crimeea, turci din Gruzia, germani de pe Volga, coreeni din Extremul Orient?
    https://cabalinkabul.wordpress.com/2018/02/23/23-februarie-ziua-deportarii-cecenilor-si-sarbatoarea-armatei-ruse/
    Sînt născociri ale propagandei dușmănoase?
    Nici la deportările basarabenilor nu știu dacă s-a făcut dosar personal pentru fiecare persoană, deși aici n-a fost populație deportată în întregime ci a existat un proces de alegere.
    Soljenițîn n-a mințit, a prezentat calculele lui Kurganov și a atras atenția că aceste calcule pot să nu fie corecte, ele trebuie confruntate cu cifre oficiale. Era o metodă de a face autoritățile sovietice să deschidă arhivele pentru studiu – „dacă nu vreți să faceți asta, iată ce se vorbește în lume că ascundeți”.
    Dar a socoti doar cazurile în care există hotărîri judecătorești împotriva așa-zișilor dușmani ai poporului, neglijînd deportările extrajudiciare care au fost numeroase în URSS, e tot o metodă de falsificare a istoriei.
    Oare victimele holodomorului, care n-aveau dosar personal pe motive politice, dar totuși au fost victime, nu trebuie socotite la numărul victimelor stalinismului?

    • Vedeți că autorul include și socoate și „deportările unor întregi populații” în numărul total al victimelor regimului comunist. Autorul nu numără procese și dosare, ci deținuți și deportați reali:

      „… potrivit interpretări foarte largi a noțiunii „supuși represiunilor pe motive politice”, de care se folosește societatea „Memorial”, 96,5% din populația URSS nu a fost supusă niciunei forme de represiuni politice. Asemenea statistică reiese, dacă pornim de la versiunea „Memorialului” despre numărul celor supuși represiunilor pe motive politice. Versiunea noastră însă este oarecum diferită. Noi plecăm de la faptul, că nu au fost 14 mln, dar aproximativ 10 mln (cei condamnați pe motive politice, chiaburii din categoriile 1 și 2, popoarele deportate, cei ce au suferit pentru convingerile politice sau religioase, cei supuși „epurărilor” pe motive sociale și alții). În acest mod, și interpretarea noastră a noțiunii „supuși represiunilor pe motive politice” este destul de largă.”

      Deportați după un proces sau fără de proces, oare credeți că deținuții nu erau luați la evidență și incluși în statistica NKVD-ului? Cu care motiv nu trebuiau să figureze în documentele GULAG-ului? Cu proces sau fără, erau numărați toți cei ce se aflau în lagăre.

      Pe cînd își scria „opera”, Soljenițîn nu dispunea de date veridice și poate avea dreptul să presupună, însă cînd au ieșit la iveală cifrele reale, acest „luptător pentru adevăr” nu a dezmințit „calculele” fantastice pe care l-ea răspîndit în toată lumea cu cîteva zeci de ani în urmă și nu a recunoscut că a indus lumea în eroare. Și cine este el după toate acestea? Rămîne a fi un mincinos și un falsificator.

      Nu este corect să-l învinuiți pe cineva că, chipurile, îi numără doar pe cei supuși represiunilor în urma unei hotărîri judecătorești și prin așa ceva falsifică istoria. Această acuzație este lipsită de temei, pentru că este falsă. Nu se deporta lumea în URSS fără o lege care permitea așa ceva. De pildă, deportarea cecenilor și ingușilor din 1944 s-a efectutat în urma decretului prezidiului Sovietului Suprem al URSS, care era un organ legislativ în Uniunea Sovietică, iar deportarea din RSS Moldovenească din 1949 s-a realizat potrivit descretului Consiliului de Miniștri al URSS, care la fel avea dreptul să înainteze inițiative legislative.

      În privința „holodomorului” eu, desigur, sînt de acord cu V.Zemskov: „Principalul obstacol în calea includerii celor morți de foame în anul 1933 în numărul victimelor anume ale terorii politice, cu folosirea formulării pregătite de către organizațiile pentru drepturile omului „foamete organizată în mod artificial cu scopul de a provoca moartea în masă a oamenilor” este faptul, că politica fiscală a fost un factor secundar, iar principalul factor a fost calamitatea naturală (seceta). De asemenea nu era urmărit scopul de a provoca moartea în masă a oamenilor (conducerea politică a URSS nu a prevăzut și nu se aștepta la consecințe atît de grave ale politicii sale fiscale în condițiile secetei).”

      Ori include victimele „holodomorului” în numărul victimelor stalinismului ori nu le include, oricum nu-ți iese la final numărul victimelor răspîndit de Soljenițîn și alți acuzatori ai lui Stalin. Acest lucru trebuie să fie înțeles și acceptat de către acești acuzatori, pentru ca să putem trece la următoarea etapă: cercetarea motivelor de care era împinsă puterea sovietică să folosească asemeni măsuri de luptă împotriva dușmanilor interni și externi.

  3. „Cu care motiv nu trebuiau să figureze în documentele GULAG-ului?” (deportații extrajudiciari, cum ar fi popoarele deportate)
    N-am fost cetățean sovietic, nu cunosc exact situația, dar pot face o presupunere: că acești deportați la grămadă, nu erau duși în lagăre, în perimetre înconjurate cu sîrmă ghimpată, păzite de militari, ci pur și simplu duși în anumite locuri slab populate din Asia Centrală și Siberia și puși acolo să lucreze pămîntul, interzicîndu-li-se întoarcerea acasă, dar fără să aibă statut oficial de deținuți.
    Dacă mă uit de pildă pe articolul Wikipedia (știu, nu e cea mai bună sursă, veniți cu alta mai exactă) despre deportarea coreenilor din URSS, asta e concluzia pe care o trag
    https://en.wikipedia.org/wiki/Deportation_of_Koreans_in_the_Soviet_Union
    Coreenilor li se interzicea să părăsească locurile de deportare, dar nu erau propriu zis în lagăre. Unii dintre ei au primit apoi titlul de „eroi ai muncii socialiste”. Asta nu schimbă statutul lor de supuși represiunilor staliniste.

    • Cifrele din Wikipedia sînt exacte, într-adevăr, în 1937 au fost deportați 171 781 coreeni din Orientul Îndepărtat în Kazahstan și Uzbekistan.
      Dar faptul, că ei „nu erau duși în lagăre, în perimetre înconjurate cu sîrmă ghimpată, păzite de militari…” nu înseamnă că ei nu au fost incluși în numărul celor supuși represiunilor în timpul lui Stalin.

      Iată am la îndemînă cartea „Сталинские депортации. 1928-1953”, M., 2005, (Deportările staliniste. 1928-1953), redactată de renumitul „reabilitator” și anticomunist înverșunat A.N. Yakovlev. Este prezentat și un tabel pe 10 pagini, în care sînt incluse toate deportările făcute în perioada 1920-1953, chiar și a celor circa 200 de persoane de pe „vaporul filozofilor” din 1922 https://en.wikipedia.org/wiki/Philosophers%27_ships
      Deci, antistaliniștii s-au atîrnat serios față de treabă, au scotocit totul, nu știu ce ar mai putea ieși la iveală în privința numărului celor deportați. În total alcătuitorii culegerii de documente sus-pomenite ajung la cifra de 11 mln 890 mii de deportați în 1920-1953. Însă nu înțeleg cum au ajuns ei la așa cifră, fiindcă, în numărul celor deportați intră și persoanele repatriate din Germania și Europa de Vest, care au fost duse cu forța la muncă silnică în Germania nazistă în 1941-44. Adică ei îi consideră pe cei repatriați din Germani deportați înapoi în URSS de către statul sovietic!! Evident, acest lucru se face pentru a umfla și mai mult numărul victimelor stalinismului.

      În privința deportărilor eu tind să am mai multă încredere în cercetările lui V.N.Zemskov, care susține că:

      „… potrivit interpretări foarte largi a noțiunii „supuși represiunilor pe motive politice”, de care se folosește societatea „Memorial”, 96,5% din populația URSS nu a fost supusă niciunei forme de represiuni politice. Asemenea statistică reiese, dacă pornim de la versiunea „Memorialului” despre numărul celor supuși represiunilor pe motive politice. Versiunea noastră însă este oarecum diferită. Noi plecăm de la faptul, că nu au fost 14 mln, dar aproximativ 10 mln (cei condamnați pe motive politice, chiaburii din categoriile 1 și 2, popoarele deportate, cei ce au suferit pentru convingerile politice sau religioase, cei supuși „epurărilor” pe motive sociale și alții). În acest mod, și interpretarea noastră a noțiunii „supuși represiunilor pe motive politice” este destul de largă. Spre deosebire de „Memorial”, noi nu îi includem în numărul victimelor terorii și represiunilor politice pe cei decedați în urma foametei din anul 1933, din convingerea, că această includere se face în mod artificial, folosind un șir de argumente controversate și puțin convingătoare, care deseori au un caracter cazuistic și, plus la toate, sînt folosite pentru consolida teza falsă despre un oarecare „genocid al poporului ucrainean”.

      Dintre care:

      „… Potrivit calculelor noastre, care se bazează strict pe documente, reies nu mai mult de 2,6 mln potrivit interpretării largi ai noțiunii „Victime ale terorii și represiunilor politice”. Din acest număr fac parte peste 800 de mii de condamnați la pedapsă capitală pe motive politice, aproximativ 600 de mii de deținuți politici, decedați în locurile de privațiune a libertății și circa 1,2 mln de decedați în locurile de deportare (inclusiv în „surgiunul chiaburesc”), precum și în timpul transportării încolo (popoarele deportate ș. a.). Componentele calculelor noastre corespund simultan celor patru criterii indicate în „Cartea neagră a comunismului” pentru determinarea noțiunii de „Victime ale terorii și represiunilor politice”, și anume: „împușcare, spînzurare, înnecare, bătaie pînă la moarte”; „deportare – moarte în timpul transportării”; „moarte în locurile de surghiun”; „moarte în urma muncilor forțate (muncă istovitoare, boli, malnutriție, frig)”.
      https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2018/01/25/despre-numarul-real-al-victimelor-represiunilor-staliniste/

      Acest om a cercetat tema deportărilor staliniste timp de 25 de ani. Concluziile lui fac praf și pulbere din afirmațiile fantasmagorice ale lui Soljenițîn și alții de teapa lui despre 60 de milioane de morți (nu deportați, surghiuniți, arestați, etc., dar morți!!) din cauza stalinismului. Însă se mai găsește destulă lume, care crede aberațiilor lui Soljenițîn, și nu cercetărilor științifice, poate nici nu știu, că asemenea cercetări științifice există.

      Sper că după discuția noastră să vă fi insuflat măcar o ușoară îndoială în privința șarlataniilor de felul ”Arhipelagului GULAG” și nu veți mai crede pe cuvînt atît de ușor unor escroci de alde Soljenițîn, care au amăgit atîtea milioane de oameni.

  4. CRIMINALI COMUNISTI ÎNTOTEUNA ASCUND CRIMELE LOR, CA ORCE CRIMINAL! UN ARTICOL DE DERBEDEI COMUNISTI DE RÃHAT COMUNISTÓID!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s