RSS MOLDOVENEASCĂ ÎN ANII OCUPAȚIEI FASCISTE (1941-1944)

1. COLONIZAREA ȘI ROMÂNIZAREA POPULAȚIEI DIN MOLDOVA

În vara anului 1941 dictatorul român I.Antonescu a instaurat o “nouă ordine” a cîrmuirii fasciste. Articolul prim al ordinului din 25 iulie – despre reglamentarea administrativă vremelnică a teritoriului dintre Nistru şi Prut stipula următoarele: “Teritoriul Basarabiei constituie o unitate juridică, administrată şi condusă de reprezentantul generalului Antonescu. Reprezentantul generalului Antonescu pentru administrarea teritoriilor recuperate ale Basarabiei controlează şi dirijează municipiul Chişinău şi întreaga Basarabie; are dreptul, de asemenea de a revedea deciziile instanţelor subordonate. El este conducătorul suprem al tuturor administraţiilor de stat de toate nivelurile.” [1].

Teritoriul provinciei Basarabia era împărţit în nouă judeţe: Bălţi, Soroca, Orhei, Bender, Cahul şi Chişinău (în actele administrației de ocupaţie acesta se numea “Lăpuşna”), Cetatea Albă, Izmail, Chilia Nouă. Unele localităţi din partea nordică a Moldovei, care intrau în componenţa raionului Briceni, erau incluse în componenţa judeţului Hotin al provinciei Bucovina [2].

Statutul definitiv şi orînduirea administrativă a Basarabiei a fost determinată prin legea-decret nr. 790 din 3 octombrie 1941, prin care împuternicitul desemnat de către I.Antonescu devenea guvernatorul oficial al Basarabiei şi în calitatea sa de “putere supremă “era investit “cu împuterniciri nelimitate” [3].

Pe data de 19 august 1941 I.Antonescu a emis decretul despre instaurarea puterii române pe teritoriul ocupat al Moldovei din partea stîngă a Nistrului, precum şi în regiunea Odesa, în partea de sud şi cea de est a regiunilor Vinniţa şi Nikolaev ale Ucrainei.

În acest document erau decretate următoarele:

“Noi, generalul I.Antonescu, comandantul suprem al armatei, decretăm:

Art.1. Teritoriul ocupat dintre Nistru şi Bug, în afară de raionul Odesa (care nu era încă ocupată de fascişti – n.aut.), pe linia Moghiliov – Jmerinka, indicată în harta anexată, intră în competenţa administraţiei româneşti.

Art.2. Îl numim drept reprezentant al nostru în Transnistria cu toate împuternicirile de rigoare pe profesorul G.Alexianu.” [4].

Centrele administrative ale provinciei erau: in Basarabia – Chişinău, in Transnistria – Tiraspol, iar de la 17 octombrie – Odesa.

În perioada inițială a războiului Moldova era împărţită în două sectoare, în mod artificial izolate prin un hotar, păzit de grănicerii români. Spre deosebire de Basarabia şi noul centru gubernial creat – Bucovina, Trasnistria, nu intra formal în componenţa României. În acest sens I.Antonescu avea doar mandatul german pentru executarea orînduirii temporale şi a exploatării economice.

Pe de altă parte, conducătorii fascişti ai României pregăteau planuri pentru a anexa şi acest teritoriu ocupat; despre acest fapt ne mărturiseşte dialogul din 26 februarie 1942 dintre I.Antonescu şi I.Petrovici, pe atunci ministrul culturii al României:

“Mareşalul Antonescu, conducătorul statului:

– Noi ducem în Transnistria o luptă titanică… Nu este un secret că eu nu sunt dispus să mai dau din mîini ce am luat. Transnistria va deveni o provincie românească, o vom face românească şi vom scoate de acolo pe toţi străinii…

Domnul I.Petrovici, ministrul culturii:

– Domnule mareşal, declaraţiile făcute de Dumneavoastră cu privire la Transnistria vor umplea de bucurie toate inimile româneşti” [5].

Pe de altă parte, conducerea românească evita, dintr-o serie de motive, să vorbească în mod public în această privinţă şi nu îşi afişa planurile. I.Antonescu se temea ca nu cumva anexarea “Transnistriei” să fie înţeleasă drept o recompensă adusă României pentru Transilvania de Nord, pierdută în urma tratatului de la Viena. Din această cauză conducerea militaro-fascistă a României, îndeplinind toate cerinţele Germaniei privind trimiterea noilor formaţiuni militare româneşti pentru ocuparea tuturor teritoriilor URSS şi mărirea cheltuielilor financiar-economice pentru război, aveau încredere în Hitler, credeau că acesta va aprecia “contribuţia” lor la război şi va revedea decizia tratatului de la Viena în folosul creării “Marii Românii” [6].

Hitler însă nu era predispus să împartă teritoriile ocupate ale URSS. Încă la începutul războiului, pe data de 16 iulie 1941, vorbind într-un cerc restrîns despre planurile de ocupare a noilor teritorii, a spus: ”În prezent relaţiile noastre cu România sunt bune, însă nimeni nu ştie cum se vor dezvolta în continuare. Trebuie să luăm în considerare acest lucru şi să ne construim în mod adecvat hotarele noastre. Nici într-un caz nu trebuie să contăm pe bunăvoinţa statelor terţe. Reieșind anume din aceste considerente ar trebui să ne stabilim relaţiile cu România” [6].

Germania îşi păstra în Transnistria dreptul suprem, prin care dispunea de căile ferate şi de porturile maritime, precum şi de marca sa germană (Reichskreditkassenscheine) în calitate de unică valută pe teritoliul sovietic ocupat.

Germania hitleristă controla de asemenea Basarabia şi Bucovina prin consulate, comenduiri, “consilieri” şi “experţi” care controlau practic activitatea administraţiei româneşti de ocupaţie.

I.Antonescu a numit în posturile de conducere ale guvernămintelor numai persoane din România, cu precădere militari. Tot aceştia dirijau prefecturile (organele supreme ale administraţiilor de judeţ), precum şi preturile (organele supreme ale administraţiilor raionale).

În anii de ocupaţie în Moldova activau tribunale militare, iar împreună cu armata funcţiile executive erau exercitate de jandarmerie, poliţie, siguranţă (poliţia secretă), precum şi de organele “Serviciului special de informaţie” (poliţia secretă subordonată nemijlocit lui I.Antonescu) şi altele. Au fost oferite anumite posturi în organele executive şi administrative reprezentanţilor păturilor bogate ale populaţiei locale, care pînă la război au fost în România şi s-au întors în Moldova împreună cu armatele germano-române [7].

Mijloacele de informare în masă ale conducerii române au început o campanie largă pentru “civilizarea” teritoriilor sovietice ocupate nu numai în Basarabia, Bucovina de Nord, dar şi în raioanele din stînga Nistrului – Transnistria, care erau prezentate drept centre ale colonizării.

Imediat după ocuparea întregului teritoriu al Moldovei şi a unei părţi a Ucrainei conducerea militară română le-a promis soldaţilor-participanţi în războiul contra URSS mari loturi de pămînt. În realitate însă pământurile ocupate erau destinate conducerii militare, minorităţilor germane, precum şi românilor veniţi din Dobrogea de Sud, Macedonia, Crimeea şi Caucaz…[8].

La şedinţa guvernului român (din 16 decembrie 1941) dictatorul I.Antonescu a declarat: ”Nu vom repeta greşelile din trecut. Vom realiza colonizarea cu agricultori de elită… Noi nu vom face o colonizare gratuită. Nimic în ţara românească nu se mai face pe gratis… Fiecare trebuie să-şi plătească proprietatea” [9].

România fascistă nu era cointeresată în faptul ca centrul cultural al Basarabiei să prospere. La aceeaşi şedinţă Antonescu a mai spus: “Trebuie să reducem spaţiul acestui oraş, care s-a prea întins. Chişinăul nu va avea acea dezvotare, pe care o avea în perioada ruşilor… Noi trebuie să reducem populaţia acestui oraş pîna la 100-110 mii de locuitori” [10].

Foştii colaboratori ai organelor puterii locale, precum şi alte categorii ale slujbaşilor de stat erau supuşi unor crunte persecutări.

Astfel, conform dispoziţiei statului-major al armatei române nr.4 despre concedierea funcţionarilor locali, care au lucrat în perioada puterii sovietice, se prevedea: ”… a alcătui liste şi a le trimite conducerii noastre, care după generalizare le va adresa ministerelor competente. Toţi aceşti funcţionari trebuie să fie supuşi unui control sever şi fiecare trebuie să aibă fişă personală” [11]. Conducerea fascistă a României căuta să ţină poporul Basarabiei şi al Transnistriei în întuneric şi ingnoranţă. De aceea au fost lichidate toate şcolile sovietice, toate instituţiile medii şi superioare de învăţămînt. De asemnea nu lucrau teatrele şi casele de cultură. În clasele primare cu predare în limba română băieţii studiau agricultura, iar fetele – gospodăria. Dreptul de a căpăta studii superioare sau medii de specialitate era acordat tineretului din Basarabia care nu era de origine evreiască sau slavă.

În aceeaşi perioadă din cauza scumpirii produselor de primă necesitate, a contribuţiei militare ce trebuia plătită autorităţilor, a impozitelor, precum şi a măririi taxelor pentru învăţămînt mulţi copii în vîrstă de 7-16 ani n-au putut căpăta instruirea primară.

Zeci de mii de elevi – copii ai celor “categorisiţi“ – nu puteau frecventa şcoala din cauza că nu aveau îmbrăcăminte şi încălţăminte.

Puterea de ocupaţie căuta să semene vrajba între oamenii de diferite naţionalităţi, care trăiau în Moldova: moldoveni, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi şi alţii. Îndeosebi era persecutat tot ce era de origine rusească. Era interzis a vorbi ruseşte în locurile publice, era distrusă literatura sovietică…

Conducerea lui Antonescu a întreprins un şir de acţiuni pentru românizarea populaţiei moldoveneşti, iar pentru a realiza această “programă”, ea se sprijinea pe păturile bogate naţionaliste ale populaţiei Basarabiei. Spre exemplu, în raportul direcțiunii propagandei în provincia Basarabia se indica că este necesar a schimba mentalitatea moldovenilor pentru a face din Basarabia “provincia cea mai fidelă în credinţa română”, căci ţăranul basarabean întotdeauna s-a simţit moldovean, nu român [12].

În cazul victoriei în război I. Antonescu considera că la o repartizare a teritoriilor sovietice moldovenii vor servi drept o dovadă a dreptului României nu numai asupra Basarabiei, ci şi asupra Transnistriei. În legătură cu aceasta o mare atenţie se acorda românizării prenumelor şi a numelor de familie ale moldovenilor. De exemplu, în declaraţia guvernămîntului Basarabiei din 6 iulie 1942 despre măsurile referitoroare la românizarea populaţiei teritoriilor ocupate se arăta că “elevii, funcţionarii şi alte persoane continuă să se numească în loc de Dumitru, Vasile, Ion, Constantin, Mihai ş.a. – Mitea, Vasea, Vanea, Costea, Mişa ş.a. [13].

Cel mai paradoxal este faptul că această anomalie se atestă şi la un număr considerabil de familii pur moldoveneşti, care menţin prin tradiţii spiritul rusesc. Lichidarea acestor deprinderi neînţelese este acum un scop esenţial al românizării generale şi obligatorii a spiritului, atmosferei şi dispoziţiei din Basarabia” [14].

Mai departe în acest document se spunea:

“Şefii secţiilor de înregistrare a actelor civile nu vor elibera adeverinţe, iar preoţii nu vor boteza copii ce au nume ruseşti (Vsevolod, Igor, Tatiana, Liuba ş.a.) sau cu nume româneşti rusificate. A se interzice înregistrarea în cărţile de acte civile a copiilor moldoveni nou-născuţi cu nume ruseşti.” [15].

Restabilind pe teritoriile ocupate proprietate capitalistă şi moşierească, puterea fascistă lua cu forţa de la mulţi ţărani pămîntul, animalele şi inventarul agricol. În rezultatul acestui fapt ţăranii care nu aveau pămînt sau cei cu puţin pămînt au devenit argaţi, forţă ieftină de muncă pentru bogătaşii români şi locali. Deosebit de crunt era exploatată populaţia din Transnistria, unde a fost introdusă obligativitatea muncii de la 16 pîna la 60 de ani.

Guvernatorul Transnistriei, G.Alexianu, avea împuterniciri nelimitate. De exemplu, într-o discuție cu acesta I. Antonescu a spus: ”Dumneata eşti suveran acolo. Dacă circumstanţele s-au modificat, n-ai decît să faci ceea ce crezi de cuviinţă.

Dumneata să scoţi oamenii la muncă chiar cu biciul, dacă nu înţeleg.

Dacă în Transnistria nu merge bine, eşti responsabil. Baza acolo este agricultura. Dacă ţăranul nu merge la lucru, să-l scoţi cu glonţul chiar. Pentru aceasta n-ai nevoie de autorizarea mea.” [16].

Căutînd să folosească în interesele lor tineretul, ocupanţii au format în luna august 1942 “Garda de muncă” [17].

Trebuie să remarcăm şi faptul că populaţia din Basarabia şi Transnistria nu avea dreptul de a se deplasa liber. Mai mult decît atît: pentru a pleca în satul vecin era necesar un acord al primăriei şi al pretorului [18].

 

TEROARE SÎNGEROASĂ ȘI CRIME MONSTRUOASE

Genocidul, violenţa şi exterminarea în masă.

Chiar din primele zile autorităţile de ocupaţie şi-au îndreptat eforturile spre “pacificarea” populației de pe teritoriile moldoveneşti ocupate prin metode de violenţă şi cruntă reprimare. În scopul intimidării populaţiei locale comenduirile germano-române, guvernatorii Basarabiei şi ai Transnistriei au emis o mulţime de ordine prin care se stabileau tot felul de limitări şi interdicţii. De regulă, aceste ordine se terminau cu următoarele cuvinte: ”pentru încălcare – moarte” sau “închisoare pe o durată de…” ş.a. [19]. Arestînd, terorizînd, supunînd chinurilor şi împuşcării mii de oameni sovietici, puterea de ocupaţie fascistă căuta să creeze impresia că ea se răfuieşte numai cu comuniştii şi comsomoliştii, cu partizanii şi ilegaliştii, care opuneau rezistenţă armată nemţilor şi românilor, pe cînd cu ceilalţi, care nu erau amestecaţi în sfera politicii, ea nu avea nimic.

Realitatea însă arată că în trei ani, în perioada de ocupaţie a Moldovei, călăii germano-români au săvîrşit următoarele monstruozităţi:

a) au fost împușcați și arși în închisori și lagăre – 37.475 de persoane.

b) au fost spînzurați – 12 persoane.

v) au murit în urma torturilor și chinuirilor insuportabile – 22.713 de persoane.

g) au fost uciși în urma bombardamentelor – 1.046 de persoane.

d) au murit prizonieri în urma deținerii lor în condiții antiumane – 2.603 de persoane.

În total au fost nimiciți de către ocupanții germano-români bărbați, femei, bătrîni și copii nevinovați – 63.849 de persoane. [20]. Deşi a fost efectuată o largă activitate pentru cercetarea acestor crime pe teritoriul moldav în 1941-1944, nu se poate de afirmat că au fost stabilite toate crimele săvîrșite împotriva populației civile. Nu întîmplător în raportul (din iunie 1945) cu privință la evaluarea pagubelor și cercetarea crimelor ocupanților germano-români în RSS Moldovenească Comisia republicană a menţionat următoarele: “comitetul comisarilor norodnici a aplicat sancţiuni la cinci preşedinţi ai comitetelor executive, iar Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei – la două comitete norodnice pentru terminarea inoportună a lucrărilor comisiei” [21].

În acelaşi document se menţionează: ”În afară de aceasta, ocupanții germano-români au supus torturilor 20.345 de persoane și au dus în robie germano-româna 47.242 de persoane” [22].

În primul rînd, exterminării în masă şi violenţei a fost supusă populaţia de origine evreiască. Astfel, încă la începutul ocupaţiei Moldovei I.Antonescu (venit la 17 iulie 1941 în oraşul Bălţi) a vorbit în faţa administraţiei judeţului despre atitudinea faţă de populaţia locală, şi în special faţă de evrei.

Dictatorul român spunea: ”La cea mai mică neascultare a populaţiei a împuşca pe loc… Numele celor căzniţi să fie publicate… Populaţia Basarabiei trebuie să fie controlată; pe cei suspecţi şi pe cei care sunt împotriva noastră trebuie să-i lichidăm… Nici un evreu nu trebuie să rămînă în sate şi oraşe, ei trebuie toţi să fie internaţi în lagăre…” [23]. Acesta era un apel deschis la teroare sîngeroasă şi la omoruri in masă.

Îndeplinind indicaţiile lui I.Antonescu, guvernatorul Basarabiei, Voiculescu a emis la 21 august 1941 ordinul nr.61, prin care obliga prefecturile judeţelor să formeze lagăre de concentrare şi ghettouri pentru evrei. Centrele de concentrare erau: în Răuţel, Limbeni şi Rîşcani – pentru evreii din judeţul Bălţi; pădurea “Alexandru cel Bun” şi “Rubleniţa” – pentru judeţul Soroca ş.a. [24].

În total pe teritoriul Basarabiei administraţia românească a format circa 30 de ghettouri şi lagăre de concentrare [25].

După cum arată raportul comisiei guvernului militaro-fascist al României pentru examinarea activităţii administraţiei ghetto-ului din Chişinău (din decembrie 1941), pe lîngă acesta, mari lagăre de concentrare erau şi următoarele: Vertiujeni, în care se aflau 23000 de evrei, Mărculeşti – 11000, Edineţ şi Secureni -25000 ş.a. În acelaşi document comisia inspectoratului jandarmeriei din Chişinău arată: ”În ceea ce priveşte evreii din Basarabia, conchidem că între numărul celor internaţi (circa 75000-85000) şi numărul celor evacuaţi – 55867 – este o diferenţă de aproape 25000 de evrei care au murit de moarte bună, au fugit sau au fost împuşcaţi…” [27].

Mai departe înşişi ocupanţii vorbesc despre împuşcarea în masă a evreilor, inclusiv a creştinului român Ion Carmen din Ploieşti, care s-a aflat în ghetto-ul din Chişinău împreună cu soţia sa de origine evreiască Fenea Carmen [28].

În luna septembrie a anului 1941 în Dubăsari lîngă gropile pregătite dinainte detaşamentul german de execuţie al ghestapoviştilor în frunte cu Keller a exterminat de la 6000 pînă la 8000 de evrei [29].

În ghettourile şi lagărele de concentrare ale Basarabiei erau multe femei, bătrîni şi copii. Astfel, din cele 11525 de persoane în ghettoul din Chişinău erau: ”…4476 de femei şi 2901 de copii; …mai mari de cincizeci de ani – 1502 de bărbaţi şi 1704 de femei” [30].

Din cauza situaţiei antisanitare ale ghettourilor şi lagărelor de concentrare în rîndurile populaţiei din Basarabia s-a început epidemia tifului exantematic. Instituţiile medicale practic nu activau, şi de aceea foarte multe cazuri nu erau diagnosticate. Serviciul sanitar al Basarabiei a luat la evidenţă doar pînă la sfîrşitul anului 1941 5790 bolnavi. Au fost înregistraţi în aceeaşi perioadă 6115 bolnavi de scarlalină, 1455 – bolnavi de febră tifoidă; au apărut focare de erizipel, difterie, dizenterie, precum şi bolnavi de alte boli infecţiose primejdioase [31].

În legătură cu larga răspîndire a epidemici şi gradul înalt de mortalitate a populaţiei din Basarabia, autoritățile româneşti au început, încă din septembrie 1941, “evacuarea” evreilor în Transnistria. Într-un ordin-dispoziţie special se arăta că aceştia trebuie transportaţi în coloane a cîte 1500-1600 de persoane [32], dar se mai menţiona că la Nistru „ei trebuie să ajungă cît mai puţini” [33]. Conformîndu-se acestui ordin, locotenenţii români Roşca şi Popovici, care efectuau deportarea evreilor din Basarabia, au împuşcat pe traseele Edineţ-Cosăuţi şi Secureni-Edineţ în jurul a 500 de persoane fiecare [34].

Conform datelor istoricilor ultimului deceniu al secolului 20, în lagărele de concentrare şi în ghettourile din Transnistria cîteva sute de mii de oameni, cu preponderenţă evrei, au fost deportaţi nu numai din Basarabia şi Bucovina de Nord, dar şi dintr-o serie de judeţe ale României. Aceste cercetări arată că în Transnistria în anii regimului fascist au murit mai mult de 300.000 de evrei. De remarcat că este practic imposibil a determina numărul exact al persoanelor torturate şi omorîte în Transnistria în această perioadă.

În noiembrie 1941 guvernatorul Voiculescu a raportat superiorilor săi că în Basarabia “problema evreiască este soluţionată” [35]. După această “victorie” puterea românească a început a soluţiona “chestiunea ţiganilor”. Deja spre sfîrşitul anului 1942 în lagărele de concentrare din Transnistria erau circa 25 de mii (inclusiv 13000 sedentari) țigani, “absolut goi”, dintre care mai mult de zece mii erau copii. Pentru anul 1943 se mai planifica dislocarea în raioanele din Bugeac a 18000 de ţigani sedentari [36].

La 1 august 1943 cabinetul pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei (CBBT) raporta lui I.Antonescu că “…ţiganii evacuaţi în Transnistria arată din punct de vedere vestimentar un tablou jalnic: mii de bărbaţi, femei şi copii sunt absolut dezbrăcaţi”. Însă nu au fost întreprinse acţiuni pozitive în acest sens şi din această cauză marea majoritate a ţiganilor au murit de foame şi frig.

Se cere de remarcat că deja “în primele luni ale ocupaţiei fasciste nemţii îi împuşcau nu numai pe evrei, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, ţigani, dar şi pe moldoveni. De exemplu, în raportul comenduirii militare din 30 august 1941 se arăta că agenţii sovietici, aflaţi în satele din apropiere de drumul Bender, au tras în soldaţii armatei române. Drept pedeapsă au fost împuşcate cîte cinci persoane din 17 localităţi, bănuite de a avea legături cu partizanii sovietici [37].

În legătură cu atacul asupra camionului german, în noaptea de 11 iunie 1941, din gara Slobozia-Bălţi, din ordinul comenduirii germane au fost executaţi zece ostatici – reprezentanţi ai populaţiei locale [38].

Drept dovadă elocventă a faptului că erau omorîţi oameni paşnici de diverse naţionalităţi serveşte şi raportul – informaţie al guvernatorului “Basarabiei” despre împuşcarea cetăţenilor sovietici de către armatele germano-române [39].

În raportul Biroului Sovietic de Informaţie de la 14 august 1941 erau comunicate următoarele: ”În satul Negurenii Vechi jandarmii români i-au arestat pe activiştii din sat. În faţa tuturor jandarmii i-au împuşcat pe tata, mama şi fratele activistului Avram Fuks. În satul Olăneşti ocupanţii i-au împuşcat pe toţi activiştii şi familiile lor. Toată piaţa era numai trupuri”.

Actele comenduirii germano-române, dobîndite de către unitățile sovietice, arată că executările în masă şi furturile aveau loc din ordinele directe ale autorităţilor germane si române. Spre exemplu, în ordinul colonelului Nicolăescu, comandantul diviziei a 14-a, (Nr. 24220) se afirmă următoarele: ”De la populaţie trebuie să luăm pentru armată totul: pîine, vite, păsări. În fiecare casă e necesar a face percheziţie amănunţită şi a lua totul, pentru ca să nu rămînă nimic partizanilor. În caz că ceva se va ascunde, în caz de neascultare a impusca pe loc, iar casa a o arde “ [40].

Despre nenumăratele nelegiuiri şi jafuri, suferite de populaţia paşnică din partea armatelor germano-române şi italiene, îi raporta inspectorului regional de poliţie chestura poliției [41], precum şi primăria oraşului Bălţi conducerii provinciei Basarabia [42].

În lunile august-septembrie ale anului 1941 şi în luna martie a anului următor – 1942 – în lagărul de concentrare din Rîbniţa ocupanţii au împuşcat 1297 de oameni, au ars – 240, iar din cauza foamei şi a torturilor au decedat 1194 de persoane [43].

Odată cu apropierea frontului de teritoriul Moldovei, activizarea luptei partizanilor şi a grupărilor din ilegalitate, ocupanţii au intensificat teroarea. Se omorau, în acea perioadă, mulţi oameni nevinovaţi, inclusiv în localităţile de locuire compactă a moldovenilor. Astfel, în actul comisiei raionale Bălţi despre împuşcarea locuitorilor din satul Hiliuţi se menţiona, că fasciştii au împuşcat 12 ostatici şi au dus în robie 123 de oameni. Din mărturia locuitorului acestui sat, Baganiuc, aflăm următoarcle: ”În timpul cînd o grupă de nemţi i-a adunat pe toţi din sat în centru şi îi ameninţa cu moartea, o a doua grupă îmbla prin case, scotea de acolo îmbrăcămintea, lua vitele şi dădea foc caselor, în total au fost arse 73 de gospodării…” [44].

Despre tragedia acestui sat au scris şi ziarele moldoveneşti din acea vreme, precum şi ziarul “Pravda” la 25 iunie 1975.

Cu o cruzime deosebită îi omorau ocupanţii fascişti pe ilegaliști, pe partizani şi pe deţinuţii politici români din închisorile din Rîbniţa şi Tiraspol.

Pe data de 19 martie 1944 fasciştii au intrat în celulele închisorii din Rîbniţa, unde erau închişi 245 de luptători din ilegalitate, partizani şi antifascişti români, i-au împuşcat acolo, iar după aceea au aprins clădirea închisorii. În total au fost împuşcaţi 238 de oameni, iar 7 au rămas în viaţă. Cadavrele celor împuşcaţi în închisoare au ars şi doar o parte dintre acestea au fost înmormîntate în cimitir [45]. După 24 de ani în oraşul Elista (Kalmîkia) a avut loc procesul de judecată a comandantului detaşamentului de execuţie – Nemgurov, precum şi a altor criminali-participanţi la împuşcarea deţinuţilor închisorii din Rîbnita [46].

Din raportul comandantului-adjunct al unităţii militare 43153, maiorului de gardă Kuferstein din 15 septembrie 1944, prezentat CC al Partidului Comunist al Moldovei despre lichidarea în masă a patrioţilor sovietici-captivi în închisoarea din Tiraspol, precum şi a actului comisiei tiraspolene din 30 septembrie 1944 se ştie că în livada gospodăriei Institutului Agricol în primăvara anului 1944 fasciştii au împuşcat circa 2000 de oameni [47].

Torturilor şi împuşcărilor erau supuşi deasemenea şi prizonierii de război, activiştii comsomolişti, comuniştii şi cei fără de partid în lagărele de concentrare din Chişinău [48], Bulboaca [49] şi alte localităţi din teritoriile ocupate. În Arhiva Naţională a Moldovei se păstrează zeci de acte documentare ce mărturisesc că armatele germano-române au desfăşurat în perioada 1941-1944 un adevărat genocid, o exterminare cruntă a populaţiei paşnice.

EXPULZAREA FORȚATĂ A LOCITORILOR DIN TRANSNISTRIA ȘI SUDUL MOLDOVEI

În scopul de a mări arealul posesiunilor minorităţii germane ocupanţii români i-au expulzat pe ucrainenii şi moldovenii din unele sate ale judeţului Dubăsari. În primăvara anului 1942 1162 de familii româneşti au fost mutate în judeţul Cahul şi în regiunea Izmail [50].

La 8 iunie 1943 în raportul serviciului secret, adresat cabinetului militar-civil pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei (CBBT) se arăta: ”…au fost evacuați din județul Râbnița (Transnistria) un număr de 3.000 ucraineni, în locul cărora urmează a fi colonizați români din Kaukaz… Evacuații au fost transportați în județul Oceakov, unde au ajuns într’o stare deplorabilă, fiind deposedați de cea mai mare parte a bunurilor lor. Întrucât această populație a fost evacuată forțat fără a se lua măsurile de asigurarea avutului și fără a se ține seama de nevoile ei, s’a creat o stare de nemulțulire generală printre localnici și s’a produs o întârziere a muncilor agricole. Informație sigură.” [51].

În acelaşi timp funcţionarii fascişti şi aşa numiţii “părinţi spirituali” nu ratau nici o ocazie pentru a se îmbogăţi pe contul jertfelor samavolniciei naziste. Astfel, în documentul secret citim: ” … Preotul Calofeteanu dela biserica Vadul Turcului și Beloci, împreună cu ajutorul primarului din Beloci, a strâns dela localnicii ce urmau să fie evacuați obiecte (covoare, pături, șervete, perne, etc.), promițând că, în schimb va interveni pe lângă prefectura județului pentru contramandarea ordinului de evacuare.” [52].

Evacuaţiei forţate era supusă şi populaţia minorităţilor naţionale ale Basarabiei. La 20 iulie 1943 guvernatorul Basarabiei, generalul de divizie O.Stavrat înştiinţează organele româneşti de conducere despre următoarele: ”…sunt sate cu naţionalităţi minoritare (ruşi, ucraineni şi găgăuzi), care nu se racordează la ritmul zilei de astăzi, iar unii locuitori nu se supun imediat ordinelor primite, mai ales în ce priveşte prestaţia de muncă; Domnul mareşal, conducătorul statului, a permis să trimitem aceste persoane dincolo de Nistru, iar averea lor să o sechestrăm în folosul statului…” [53].

În localităţile unde trăiau găgăuzii se plănuia mutarea românilor macedoneni care s-ar fi ocupat de creşterea oilor. Despre aceasta mărturiseşte documentul secret al prefecturii Tighina a guvernămîntului Basarabiei nr. 225 din 17 ianuarie 1942, precum şi copia dispoziţiei Centrului Naţional de Românizare [54]. În afară de aceasta conducerea fascistă a României plănuia deja pentru 1941 alocarea mijloacelor financiare pentru mutarea şi instruirea colonizatorilor români din Macedonia şi Grecia în sumă totală de 204 188 927 de lei [55].

Autorităţile româneşti prevedeau şi expulzarea populaţiei bulgare din sudul Basarabiei, în această chestiune în scrisoarea ministerului afacerilor interne al României din 16 octombrie 1942, adresată cabinetului militaro-civil pentru administrarea şi Basarabiei, Bucovinei şi a Transnistriei se spunea următoarele: ”…problema elaborării planului de evacuare a populaţiei bulgare din sudul Basarabiei nu poate fi cercetată şi nici abordată de către departamentul existent, întrucît ea se află în competenţa Centrului Naţional de românizare şi a Ministerului Afacerilor Externe. Ministerul Afacerilor Interne îşi va îndeplini obligaţiunile doar cînd instanţele indicate îşi vor expune deciziile” [56].

Spre sfîrşitul anului 1943 autorităţile române de ocupaţie au fost nevoite să oprească acţiunea de expulzare a minorităţilor naţionale din Transnistria şi raioanele de Sud ale Moldovei. Aceasta era determinată de faptul că populaţia se pregătea de o rezistenţă armată, iar în cazul evacuării forţate ameninţa cu arderea gospodăriilor, pentru a nu le lăsa fasciştilor. La fel s-a intensificat activitatea ilegaliştilor, precum şi activităţile militare ale partizanilor.

 

JEFUIREA ȘI DISTRUGEREA BOGĂȚIILOR NAȚIONALE

După cum s-a spus deja, la jefuirea proprietăților de stat şi personale luau parte armatele germane, române şi italiene, funcţionarii şi preoţii locali.

La 26 august 1941 prefectul judeţului Bălţi, colonelul Hanciu scria guvernatorului Basarabiei Voiculescu: ”…Dacă unităţile militare străine fac abuzuri, iar unităţile noastre neglijează ordinele despre transmiterea depozitelor organelor administrative, Basarabia va fi secătuită mult mai repede decît ne putem închipui şi, într-un moment de cumpănă, va fi incapabilă a răspunde cerinţelor…” [57].

Colonelul Dumitrescu, unul dintre primii comandanţi ai Chişinăului, a trimis acasă în România 7 vagoane de lucruri preţioase [58] din contul jefuirii locuitorilor băştinaşi. Iar asemenea fapte de îmbogăţire personală a funcţionarilor militari şi civili ai administraţiei de ocupaţie nu erau unice.

Se cere de remarcat faptul că însuşi dictatorul României, I.Antonescu probozea pentru jaf, iar uneori şi pedepsea subalternii prea nesăţioşi. Insă acest lucra era făcut nu din milă pentru jertfele jafului, ci pentru ca averea răpită să nu încapă în mîini personale, dar să nimerească în vistieria statului.

Unitatea militară italiană, care s-a aflat temporar în Bălţi, a scos 14 vagoane cu diferite bunuri, iar o unitate militară sanitară germană, plecînd în toamna anului 1941, a scos din acest oraş toată averea spitalului central, “lăsând numai câteva paturi deteriorate, nici o saltea și nici o pătură” [59].

Sub forma rechiziţiei pentru necesităţile armatelor germano-române comandanţii militari luau de la ţărani şi de la gospodării cai, căruţe, vite şi produse alimentare.

Jefuirea cea mai cruntă a avut loc în Transnistria. De exemplu, conform scrisorii guvernatorului Alexianu, adresată lui I.Antonescu (1 noiembrie 1941 ), în România au fost trimise următoarele bunuri materiale: ” la punctele de trecere, armata noastră, la întoarcerea ei în țară, a scos din Transnistria un număr de 7.000 vaci… Au trecut până acum pela Tighina, așa cum v’am comunicat, un număr de 17.500 oi. Aceste oi au fost luate de armata în retragerea ei din Transnistria… Dela Rîbnița, au plecat spre județul Argeș, un număr de 110 porci.“ [60]. În aceeaşi scrisoare se comunica despre bunurile materiale acaparate sub formă de vite, piei, lînă, cereale şi alimente în sumă totală de 627 250 000 de lei [61].

La 30 noiembrie 1941 la şedinţa guvernului României I.Antonescu a declarat guvernatorului Alexianu: „Transnistria trebuie în cea mai mare măsură să acopere cheltuielile noastre de război… Pe noi războiul ne-a costat 170 de miliarde de lei şi noi vom depune toate eforturile pentru a lua din Transnistria 10-15-20 sau 40 de miliarde de lei. Dacă ne vom afla acolo mai mult şi vom scoate mai mult, cu atît mai bine…” [62].

După cum arată documentele autorităţilor de ocupaţie, după înfrîngerea armatelor germane guvernul fascist al României a elaborat un program special pentru scoaterea bunurilor naţionale ale Moldovei cu denumirea codată ”Operaţia 1111 B”.

Cele mai mari jafuri ale bogățiilor naţionale ocupanţii le-au efectuat în a doua jumătate a anului 1943 – începutul anului 1944. Astfel, în datele statistice (7 august 1943) despre exportarea de către ocupanţii fascişti a bunurilor materiale din teritoriile ocupate ale Moldovei şi Ucrainei putem găsi cifre impresionante: zeci de mii de vagoane cu grîu şi alte produse alimentare, mii de vite şi păsări. În expunerea rezumativă a raportului suma generală a valorilor bunurilor acaparate constituie: din Transnistria – 35 092 735 130 de lei; din Basarabia – 14 967 511 094 de lei [63].

Administraţia guvernatoriatului “Basarabia” consemna în scrisoarea adresată guvernului României:
”…Avînd în vedere faptul că silozarea trebuie terminată pînâ la 15.11.1943, planul expedierii acelor 10340 vagoane de grîu şi secară, care trebuie luate din Basarabia poate fi realizat în felul următor:

a) Pe calea ferată zilnic cîte 120 de vagoane sau lunar – 3600 de vagoane;

b) Pe Dunăre şi Prut zilnic 30 de vagoane sau lunar – 600 de vagoane…” [64].

În legătură cu înfrîngerea armatelor fasciste la Kursk I.Antonescu emite dispoziţia guvernului român despre scoaterea urgentă a cerealelor, vitelor şi altor bunuri, inclusiv a utilajului nu numai din Transnistria, unde: ” …Să ne gândim la eventualitatea cea mai rea. Aceeași situație se prezintă pentru Bucovina, Basarabia și chiar pentru Moldova. Să nu mai lăsăm inamicilor noștri nimic din ce este industrie.” [65].

În instrucţia strict secretă drastică a guvernămîntului Basarabiei şi a statului-major al armatei române din 15 februarie 1944 se arăta următoarele:”Organele locale, împreună cu reprezentanţii Ministerului Economiei şi ai Ministerului de Asigurare a Armatei trebuie să întocmească listele tuturor întreprinderilor care nu pot fi evacuate. Pregătirea şi efectuarea distrugerilor clădirilor şi a întregului utilaj vor fi puse pe seama organelor speciale ale conducerii armate, nu pe prefecţii de judeţ” [66]. Mai departe în acest document secret este indicat cum anume se va efectua încărcarea şi descărcarea vagoanelor şi a barjelor cu bunuri materiale, evacuarea şi tăierea vitelor, precum şi termenii de realizare [67].

Organele de poliţie erau înputernicite să controleze expedierea bunurilor materiale în România şi Germania. Astfel, inspectoratul regional al poliţiei din Chişinău informa la 4 martie 1944 poliţia generală a României despre următorele: ”Prin punctul de trecere Rezina-Orhei dela 11-26 Februarie a.c. s’a transportat din Transnistria în țară 31 vagoane cereale, 34 vagoane semințe de sfeclă de zahăr, și 98 vagoane cu animale. În acelaș interval de timp s’a transportat în Germania prin acel punct de trecere 258 vagoane cereale și 4 vagoane semânță de floarea soarelui.

Prin punctul de trecere Tighina în intervalul de timp 13-27 Februarie a.c. s’au făcut din Transistria următoarele transporturi: 84 vagoane porumb, 68 vagoane grâu, 34 vagoane orz, 18 vagoane secară, 34 vagoane floarea soarelui, 10 vagoane mazăre, 10 vagoane semințe sfeclă ş.a.” [68].

La indicaţia comandantului oraşului Chişinău, generalului-maior al armatei germane Deviz-Krebs, au fost întocmite listele obiectelor vitale ale capitalei şi republicii pentru distrugere. La şedinţa procesului de judecată a ocupanţilor fascişti care au săvîrşit nelegiuiri pe teritoriul Moldovei, inculpatul, fostul comandant Deviz-Krebs a mărturisit că dirija personal activităţile pentru distrugerea obiectelor importante ale Chişinăului.

A doua zi după eliberarea capitalei, la 25 august 1944, gazeta “Pravda” scria: ”Hitleriştii au aprins Chişinăul cînd au intrat în el; l-au aprins şi primăvara aceasta, cînd armatele Frontului Ucrainean Nr.2 au ieşit la Prut. Ei l-au ars şi acum, în ultimele ore ale aflării lor în oraş. Au fost aruncate în aer cele mai frumoase case din oraş, care se evidentiau prin arhitectura lor. Se află în ruine vechile clădiri ale seminariilor, gara. Ocupanţii intenţionau să ardă şi să distrugă tot oraşul, însă ostaşii sovietici i-au împiedicat. Mulţi dintre agenţi au fost prinşi la locul faptei”. Fondul locativ al oraşului Chişinău a fost distrus în proporţie de 76%, iar localităţile Ungheni, Corneşti şi Valea lui Vlad din raionul Chişcăreni au fost distruse completamente [69]. În Bălţi şi Tiraspol au fost distruse 50% şi, respectiv, 40% din spaţiul locativ, iar Benderul şi Orheiul, care au nimerit pe linia frontului au fost distruse, în acest sens, la nivel de 80% şi 71% [70]. Conform datelor comisiei republicane pentru evaluarea daunelor şi cercetării crimelor ocupanţilor germano-români în RSS Moldovenească, în anii ocupației cotropitorii au distrus şi deteriorat 4800 de construcţii ale colhozurilor, printre care 1961 de case de locuit; au fost distruse de asemenea 16499 de construcţii ale instituţiilor şi interprinderilor de stat, printre care 8434 case de locuit, 31 de staţii electrice, 1037 clădiri industriale, 3 muzee, 180 de clădiri ale spitalelor, policlinicilor şi ambulatoriilor, 613 şcoli ş.a. [71].

Astfel, cotropitorii germano-români şi italieni au săvîrşit în perioada ocupaţiei Moldovei (1941-1944) crime cu adevărat monstruoase, omorînd zeci de mii de oameni paşnici şi jefuind bogăţiile naţionale ale republicii.

Literatura şi sursele folosite:

1. Молдаская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза, Chisinau, 1976. V. 2. Р. 40.

2. Idem. Р. 560.

3. Idem Р 562.

4. Одесса в Великой Отечественной войне Советского Союза. 1949. V. 2. Р. 5.

5. Arhiva națională a Republicii Moldova (în continuare – ANRM). F. 706, inv. 1, d. 568, f. 166-167.

6. Нюрнбергский процесс. М., 1958. V.2. Р. 582.

7. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза, Chisinau. 1976. V. 2. Р. 7.

8. ANRM. F. 706, inv. 1, d. 16, f. 429.

9. Idem. D. 560, f. 201,204.

10. Idem. D. 1118, f. 146-147.

11. Idem. F. 199, inv. 1, d. 30, f. 1.

12. ANRM. F. 706, inv. 1, d. 26, f. 229-230.

13. Idem. F. 1982, inv. 1, d. 94, f. 5, v.

14. Idem.

15. Idem.

16. Idem. F. 706, inv. 1, d. 560, f. 272-275.

17. Idem. D. 37, f. 108.

18. Idem. D. 43, f. 52.

19. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза, 1976. V. 2. Р. 7.

20. ANRM. F. 1026, inv. 2, d. 322, f. 15.

21. Idem. f. 20.

22. Idem. f. 15.

23. Idem. F. 706, inv. 1, d. 523, f. 41.

24. Idem. 69, f. 10,11.

25. Шорников П. М. Цена войны. Chișinău, 1994. P. 30.

26. ANRM. F. 706, inv. 1, d. 69, f. 51.

27. ANRM. F. 706, inv. 1, d. 69, f. 51, 52.

28. Idem. f. 55.

29. Idem. F. 1026, inv. 2, d. 29, f. 7-8.

30. Idem. F. 706, inv. 1, d. 69, f. 17.

31. Шорников П. М. Цена войны. Chisinau, 1994. Р. 33.

32. ANRM. F 706. inv. 1, d. 69, f. 20.

33. Idem. f. 67.

34. Idem. f. 57, 58.

35. Idem. D. 10, f. 536.

36. Idem. D. 20, f. 210.

37. Idem. F. 697, ‌inv. 1, d. 18, f. 7.

38. Idem. F 680, inv. 1, d. 4485, f. 595.

39. Idem. F. 706, inv. 1, d. 11, f. 319.

40. Сообщения Советского Инфорбюро. М., 1944. P. 141.

41. ANRM. F. 679, inv. 1, d. 6392, f. 8.

42. Idem. F. 706, inv. 1, d. 10, f. 211,211 v.

43. Idem. F. 1026, inv. 2, d. 31, f. 2.

44. Idem. F 1026, inv. d. 16, f. 149.

45. ANRM. F. 1026, inv., d. 31, f. 8.

46. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза, Chisinau, 1976. V. 2. P. 577.

47. Idem. P. 196, 197.

48. ANRM. F. 1026, inv. 2, d. 21, f. 93.

49. Idem. D. 19. F. 120 v.

50. Idem. F. 706, inv. 1, d. 26, f. 139.

51. ANRM. F. 706, d. 16, f. 496,497.

52. Idem. f. 496.

53. Idem. F. 698, inv. 1, d. 37, f. 49.

54. Idem. F. 112, inv. 2,d. 247, f. 8.

55. Idem. F. 706, inv. 1, d. 20, f. 206.

56. Idem. D. 14, f. 419.

57. ANRM. F. 706, inv. l,d. 10, f. 387.

58. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза, Chisinau, 1976. V. 2.. Р. 183.

59. ANRM. F. 706, inv. 1, d. 10, f. 432.

60. Idem. D. 819, f. 109.

61. Idem. f. 111.

62. Молдавская ССР в Великой Отечественной войне Советского Союза, Chisinau, 1976. V. 2. Р. 81.

63. ANRM. F. 706, inv. 1, d. 845, f. 1.

64. Idem. D. 875, f. 10, 10 v.

65. Idem. D. 589, f. 122.

66. Idem. F. 339, inv. 1, d. 8707, f. 13, 23.

67. ANRM. F. 339, inv. 1, d. 8707, f. 23.

68. Idem. F. 680, inv. 1, d 4517, f. 204.

69. Idem. F. 1026, inv. 2, d. 322, f. 19.

70. Шорников П. М. Цена войны. Chisinau, 1994. P. 65.

71. ANRM. F 1026, inv. 2, d. 322, f. 18.

Sursă: N.F.Guțul, ”Ei au luptat pentru Moldova”, Chișinău, 2004.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s