CÎT A COSTAT ŢĂRII MOLDOVEI DOMINAŢIA OTOMANĂ?

Forme economice de dependenţă a Moldovei în secolul ai XVI-lea — începutul secolului al XVIII-lea

O scurtă prefaţă de ordin publicistic. Procesul de renaştere naţională a cuprins în prezent multe popoare din Europa de Est şi Sud-Est. În centrul atenţiei lor se află nu numai paginile glorioase şi pline de măreţie din viaţa strămoşilor, dar şi timpurile de grele încercări şi zguduiri, de dominaţie străină, care n-au ocolit pe nici un popor din această regiune a Europei. Multe dintre problemele legate de trecut astăzi se iau în discuţie mai frecvent decît odinioară.

Deocamdată pretutindeni tonul este dat de publicistică. Ea e în frunte. Ştiinţa istorică cu greu încearcă să nu rămînă în urmă. Schiţa publicistică, mai ales dacă ea e creată în urma unei luminări geniale, de regulă, apare mai repede, înaintea cercetării ştiinţifice multilateral argumentată cu documente şi materiale, care necesită, de obicei, mai mult timp pentru studiere. De aceea, în bătăliile politice publicistica, de cele mai multe ori, cîştigă prima luptă. Dar, mai devreme sau mai tîrziu, îşi spune cuvîntul şi ştiinţa, bazîndu-se pe cercetări migăloase, studii aprofundate şi de aceea uneori îndelungate. Ea poate să dovedească dacă a avut dreptate sau nu publicistica, să confirme sau să dezmintă cele relatate de ea, mai cu seamă dacă publicistul a încercat să înlocuiască o vedere ştiinţifică asupra istoriei poporului cu o poziţie oficială a politicii zilei de azi proiectată în trecut [1]. Adeseori aceasta se întîmplă cu acei, care apelează superficial în politică la cele mai dureroase perioade din istoria poporului său, cînd el devenea victimă a agresiunii, asupririi, nimerea sub dominaţia străină.

În evul mediu astfel de grele şi de dramatice perioade au fost cele legate de cucerirea tătaro-mongolă a Rusiei, expansiunea germană la Răsărit — în Cehia, Slovacia, Polonia, Ţările Baltice, agresiunea otomană în Europa de Sud-Est, ce s-a soldat cu cucerirea Bulgariei, Serbiei, Ungariei, Ţării Româneşti, Transilvaniei, Moldovei, precum şi de expansiunea marilor imperii din Europa secolului al XVIII-lea. Nu rareori şi aceste popoare mari ce îşi formau imperiile cucerind alte pămînturi sesizează dureros unele pagini din istoria lor ce le amintesc despre zilele dominaţiei străine din trecut pe pămînturile lor proprii.

În această privinţă la etapa actuală de avînt naţional discuţii aprinse a stîrnit schiţa, în fond, talentată a cunoscutului scriitor rus Vasiliev B. «Iubeşte Rusia şi pe vreme rea», publicată în anul 1989 în ziarul «Izvestia». Pe lîngă unele observaţii originale, autorul face şi o concluzie destul de îndoielnică: «Rusia n-a cunoscut jugul tătaro-mongol. Au existat nişte relaţii de vasalitate cuviincioasă pentru evul mediu, determinate de plata tributului, care avea mai curîndun caracter simbolic, în schimbul apărării hotarelor ruseşti de către Hoarda de Aur».

Răspunsul istoricilor şi de data aceasta a întîrziat cu mai bine de un an. Părerea savanţilor, care au cercetat această perioadă a istorici Rusiei a fost cu totul alta şi nu coincide cu cea a publicistului rus. În timpul mesei rotunde, consacrate reflectării problemelor istoriei în publicistica contemporană, participanţii la ea au menţionat: «În articolul lui B. Vasiliev destul de mult spaţiu este oferit problemelor legate de jugul tătaro-mongol. Ideea principală a autorului constă în faptul, că Rusia a fost doar un vasal al Hoardei de Aur, iar jugul Hoardei, ca atare, nici n-a fost. Începînd cu invazia devastatoare a lui Batu-han, el s-a încheiat foarte repede prin înfrăţirea lui Alexandru Nevski cu fiul cuceritorului — Sariac. Iar cît priveşte tributul dat Hoardei, acesta, în genere, nu era tribut, ci o plată firească pentru apărarea hotarelor ruseşti etc. Referitor la aceste afirmaţii trebuie să spunem pe şleau: sînt foarte departe de realitate. Contacte, desigur, au existat, erau şi căsătorii reciproce, dar, în adevăr, totuşi, a fost anume un jug, au fost tributuri uriaşe, incursiuni groaznice de represalii, vărsări de sînge etc» [2].

O poziţie, cei drept iarăşi de ordin politico-publicistic, dar şi mai diametral opusă părerii scriitorului B. Vasiliev, a expus nu demult (octombrie 1990) ministrul culturii N. Gubenco la întrunirea scriitorilor din U.R.S.S. cu M. Gorbaciov. El numeşte o epocă îndelungată «Rusia tătărească», situată, după părerea lui între «Rusia Kieviană» şi «Rusia lui Petru I».

Cazuri asemănătoare observăm în ultimul timp şi în polemica referitor la problema privind situaţia Moldovei în perioada dominaţiei otomane.

Articolul de faţă este consacrat unui aspect al acestei probleme: ce reprezenta plata tributului, pe care îl datora Principatul Moldovei Imperiului otoman [3], era unica sau principala formă de exploatare economică din partea asupritorilor străini? Cît, de fapt, l-a costat pe poporul moldovenesc această dominaţie străină?

Haraciul în sistemul dependenţei economice. La început forma cea mai grea de obligaţie economică faţă de Imperiul otoman a fost tributul sau haraciul, considerat de către cuceritorii otomani «o răscumpărare a păcii» şi era plătit de populaţia nemusulmană [4]. El avea mărime stabilită pentru un an, fiind achitat, de obicei, în rate primăvara şi toamna.

După stabilirea dominaţiei otomane în 1538, haraciul, care pînă atunci era de 10 mii de galbeni, creşte vertiginos (vezi mai departe tabelul).

Numai în doi—trei ani el a depăşit de o dată şi jumătate ori nivelul atins în ajunul anului 1538, iar după 10—12 ani haraciul a fost dublat, apoi triplat şi alcătuia la mijlocul secolului al XVI-lea 30 de mii de galbeni [5]. Apogeul a fost atins în 1582—1583, ajungînd la suma de 66 800 de galbeni, adică 3 940 000 de aspri (monedă turcească de argint, în care vistieria otomană fixa mărimea haraciului). Suma aceasta constituia valoarea de piaţă a 22 200 de boi. Pentru o ţară nu prea mare, care avea în acele timpuri vreo 50 mii de gospodării săteşti contribuabile, aceasta era o povară foarte grea.

Poarta otomană (guvernul otoman) majora haraciul, de obicei cînd pe tron se ridica un nou domnitor sau propunea să fie mărit ca o condiţie pentru menţinerea lui pe tron. Pe parcursul secolului al XVI-lea haraciul a fost majorat de mai multe ori. De trei ori din iniţiativa domnitorilor şi de patru — la propunerea Porţii otomane. Noul domnitor trebuia să plătească nu numai haraciul său, dar şi datoriile predecesorilor. De pildă, domnitorul Petru Şchiopul a achitat datoria lui Iancu Sasul în anii 80 ai secolului al XVI-lea în mărime de cinci mii de taleri şi o sută de cai [6].

Dar în urma devalorizării catastrofale a asprului, după 1584, şi a creşterii preţurilor, mărimea reală a haraciului a început vădit să scadă. În 1586 haraciul stabilit la acelaşi nivel de 3 940 000 aspri, după cursul aurului, constituia doar 33 400 galbeni — costul de piaţă a 8 300 boi. Numai în 1591 Poarta a mărit oficial din nou tributul în bani pînă la 7 milioane de aspri, ceea ce era egal cu 60 mii galbeni sau cu valoarea de piaţă a 12 200 boi.

Rezistenţa antiotomană a Ligii Sfinte la care a aderat şi Moldova de rînd cu o serie de state europene, dar mai ales, lupta de eliberare împotriva dominaţiei otomane, în fruntea căreia se afla marele voievod Mihai Viteazul, a dus spre sfîrşitul secolului al XVI-lea la scăderea haraciului. El era fixat numai la 3 150 000 aspri, adică 26 000 galbeni, ceea ce corespundea valorii de piaţă aproximativ a 5 mii boi. Deci, după valoarea reală de piaţă haraciul a scăzut spre sfîrşitul secolului al XVI-lea la nivelul anilor 1537—1538 — ajunul stabilirii dominaţiei otomane în Moldova.

Ulterior, în decursul secolului al XVII-lea haraciul, potrivit cursului în aur, creşte din nou, dar revoluţia preţurilor [7] şi devalorizarea talerului (monedă de argint în care vistieria otomană începe în secolul al XVII-lea să calculeze mărimea stabilită a haraciului) au făcut ca valoarea reală a haraciului pe piaţă să nu prevaleze costul a 5—6,5 mii de boi. În acelaşi timp, devalorizarea cursului de piaţă al banilor impunea Moldovei povara suplimentară a impozitelor noi din cauza «deficitului de bani» pentru plata haraciului, căci, după cum relatează actele din secolul al XVII-lea «ele (monedele) sînt primite acolo în haznaua sultanului cu valoare redusă» [8].

În unii ani de declin economic de la sfîrşitul secolului al XVII-lea Moldova ruinată nu era în stare să plătească, nici acest haraci: 75 de mii de taleri (5—6 mii de boi). Poarta s-a văzut nevoită să recunoască oficial necesitatea unei reduceri temporare a tributului. Astfel, la 23 mai 1694, în plin declin economic şi cu urmări grave ale războiului turco-polon, ruinător pentru Moldova, haraciul a fost micşorat cu 35 de mii de taleri, scăzînd pînă la valoarea de piaţă a 3 300 boi.

Faptul acesta e menţionat direct într-un firman al sultanului. Doar în 1699 haraciul a fost mărit pînă la 40 000 de taleri, iar în următorii doi ani — pînă la 70 mii taleri. Numai în 1702 s-a restabilit nivelul, fixat în trecut al haraciului — 75 mii taleri, iar expresia lui în valoarea de piață a depăşit din nou costul a 5000 de boi. Aproximativ la acelaşi nivel s-a menţinut şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Prin urmare, evoluţia haraciului nu exprima întotdeauna tabloul real al intensificării dominaţiei otomane în Moldova. Această intensificare s-a manifestat mai pregnant în tendinţa autorităţilor turceşti de a renunţa la interpretarea haraciului ca «răscumpărare a păcii», plătită de populaţia nemusulmană, care şi-a menţinut autoguvernarea de stat. A apărut tendinţa de a apropia haraciul de «ahl-zimma», adică de obligaţiile economice ale populaţiei nemusulmane de pe pămînturile incluse nemijlocit în componenţa statului otoman, supuse administraţiei turceşti. Populaţia nemusulmanăi de pe aceste pămînturi (încorporate în statul turcesc) nu plătea haraciul, dar «gizie», capitaţie şi îndeplinea totodată multe şi diferite alte prestaţii [9]. Tendinţa apropierii obligaţiilor economice ale Moldovei de ahl-i-zimma se manifesta uneori mai evident prin încercarea de a considera haraciul, plătit de moldoveni, drept gizie. În alte cazuri tendinţa aceasta era mai voalată [10]. Deşi, ea nu s-a realizat pînă la capăt, şi-a găsit oglindirea în jurisprudenţa otomană şi în lucrările cronicarilor turci, care pentru a determina tributul plătit de moldoveni, foloseau paralel cu terminul «haraci» şi cel de «gizie» sau o noţiune apropiată de acesta ca sens, — «mactu» [11].

Gizia era, de obicei, percepută de pe pămînturile de stat încorporate, proprietarul cărora era căpetenia statului turcesc — sultanul. Prin urmare, încercarea de a interpreta haraciul ca o variantă a giziei reflectă tendinţa otomanilor de a-l considera pe sultanul turc proprietar feudal suprem al pămînturilor Moldovei. O astfel de interpretare a persoanei sultanului întîlnim şi în unele acte oficiale domneşti ale moldovenilor de la sfîrşitul secolului al XVI-lea — mijlocul secolului al XVII-lea. Aceste acte se bazau pe prezumţia, că înalta trădare (hiclenie) în Moldova, care avea drept urmare confiscarea pămînturilor, este o acţiune îndreptată nu numai împotriva domnului, dar şi a sultanului [12]. Semnificativ este faptul, că documentele moldoveneşti din secolul al XVII-lea numesc printre impozitele ţărăneşti şi «haraciul împărătesc», adică al sultanului [13].

Tendinţa de a apropia noţiunea de haraci, plătit de Moldova, ca şi cel impus Munteniei (Ţara Românească), de cea de gizie şi-a găsit expresia şi în organizarea vistieriei otomane. La început haraciul plătit de Moldova era vărsat în haznaua internă a curţii sultanului. În secolul al XVII-lea, însă, el a trecut în haznaua de stat a Imperiului otoman, unde era vărsată şi gizia. De exemplu, în registrele vistieriei otomane pentru anii 1630—1631 sînt înregistrate încasări la articolul «gizie» în proporţii de peste 15 milioane de aspri, percepuţi de pe teritoriile încorporate ale Rumeliei, Anatoliei, Ciprului, paralel cu «gizia» percepută de la Ţara Românească şi Moldova [14]. Acest fapt este o dovadă în plus, că Poarta tindea să apropie statutul dominaţiei sale şi obligaţiile economice ale Moldovei şi Ţării Româneşti de situaţia asemănătoare celei, care exista pe teritoriile ţărilor încorporate direct în statul otoman. După reformele financiare din secolul al XVII-lea haraciul plătit de Moldova era încasat de o cancelarie de stat, anume de cancelaria de concesionare a minelor: «mucatta-i meadin calemi», în componenţa căreia intrau, paralel cu concesiile, veniturile obţinute din încasarea «giziei» în Muntenia şi Moldova. În 1697—1698 haraciul din Moldova este vărsat la această administraţie financiară şi inclus la paragraful «gizie» [15]. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei şi mare savant cu renume european de la începutul secolului al XVIII-lea, menţiona, că recipisa de primire a haraciului era eliberată anume de maden-halfasi — şeful cancelariei de concesionare a minelor [16].

Politica financiară de identificare a haraciului moldovenesc cu încasările de pe pămînturile de stat încorporate ale imperiului reflectă aspiraţia Porţii otomane nu numai de a înteţi aceasta formă a îndatoririlor economice ale principatului, ci şi de a reglamenta juridic întregul sistem de dependenţă. Începînd cu sfîrşitul secolului al XVI-lea, greutatea specifică în scădere a haraciului nu mai putea să reflecte starea reală în plan economic a dominaţiei otomane în Principatul Moldovei. Organizarea de stat otomană tot mai mult era subminată de corupţie şi mituire. În aceste condiţii pe primul plan în îndatoririle economice ale Moldovei nu se plasează haraciul, ci ansamblul plăţilor şi cadourilor oficiale şi neoficiale: peşcheşurile şi diferite ploconiri — ruşfeturi, care completau nemijlocit veniturile personale ale păturilor superioare feudale ale Turciei. Vîrfurile conducătoare ale Imperiului otoman devin tot mai cointeresate în aceste forme de venituri economice, decît în creşterea haraciului, care se ducea în hazna.

Peşcheşurile şi ruşfeturile. Peşcheşurile, plătite în favoarea păturilor feudale guvernante ale Imperiului otoman au apărut în Moldova înainte de stabilirea dominaţiei turceşti. Ele erau oferite din belşug nu numai sultanului, dar şi dregătorilor Porţii, pentru a le cuceri bunăvoinţa. Cronicarul turc Sadedin menţionează, că încă în 1512 domnul Moldovei a trimis sultanului astfel de daruri [17]. La început ele nu erau obligatorii şi nici atît de mari şi regulate ca mai tîrziu. După stabilirea jugului otoman peşcheşul devine tradiţional şi neachitarea lui putea avea pentru domnii moldoveni consecinţe grave, inclusiv detronarea. Grigore Ureche, vestitul cronicar moldovean din secolul al XVII-lea, compara metaforic Imperiul otoman cu un vas fără fund. «…cîtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poţi umplea, aşa şi turcul, de ce dai mai mult, deaceea îţi face multă nevoie, că el darul îl scrie obicină, mai apoi n-ai vrea să-i dai, numai ce-ţi caută ca să-i dai» [18].

La început peşcheşul era achitat în bani sau în natură — cu cai şi şoimi pentru vînătoare sultanului. Ţineau calea Stambulului şi blănuri de samur, de rîs, de veveriţă, postavuri scumpe, obiecte de argint şi de aur, bijuterii. În 1551 domnul Moldovei a adus în capitala Imperiului otoman, în afară de bani, 100 de cai de rasă, deoarece, după cum afirmă izvoarele contemporane lui, se cuvenea «să vină odată în trei ani cu daruri» [19]. La 1563 numai un peşcheş era alcătuit din 36 vase de argint, care cîntăreau 10 kilograme, multe veşminte scumpe, brodate cu fire de aur.

Valoarea peşcheşurilor începe să crească cu repeziciune. Ele căpătau tot mai des o formă bănească, mărimea căreia se apropia tot mai mult de cea a haraciului. Trimiţînd un haraci în valoare de 30 mii galbeni, domnul Alexandru Lăpuşneanu a oferit sultanului şi un peşcheş de 20 mii galbeni. O sumă identică a fost prezentată şi de Despot Vodă în cel de al 7-lea deceniu al secolului al XVI-lea [20]. Pe la mijlocul deceniului al 9-lea al secolului al XVI-lea Petru Şchiopul a prezentat sultanului un peşcheş în valoare de 2 milioane de aspri — preţul de piaţă a 6 mii de boi [21].

Mărimea peşcheşurilor continuă să crească, în timp ce valoarea reală a haraciului scădea tot mai mult din suma totală a plăţilor. La sfîrşitul secolului al XVI-lea peşcheşul se situiază pe planul întîi. Valoarea lui adesea era egală cu cea a haraciului, ulterior devenind chiar mai mare. Cronicarul turc Mustafa Ali scria la sfîrşitul secolului că la întronarea fiecărui domn marele vizir al Imperiului primea un peşcheş a cărui valoare ajungea la 100 de mii de galbeni [22] (aproape de două ori mai mare decît haraciul cel mai înalt, pe care l-a plătit vreodată Moldova). Spre exemplu, pentru a obţine tronul, Ştefan Lupu, la sfîrşitul celui de al 6-lea deceniu al secolului al XVII-lea şi Antioh Cantemir (pentru a fi confirmat pe un termen nou) la începutul secolului al XVIII-lea au plătit sub formă de peşcheşuri cîte 150 mii de taleri, ceea ce depăşea de două ori valoarea haraciului din acele timpuri [23]. Peşcheşurile depăşeau de două ori cuantumul haraciului şi în deceniul al 5-lea al secolului al XVII-lea, în timpul domniei lui Vasile Lupu [24].

Creştea nu numai valoarea peşcheşurilor, ci şi numărul lor. Acestea deveneau un fel de plăti oficiale si neoficiale, a căror deosebire era aproape imperceptibilă. Peşcheşurile oficiale se ofereau periodic. Într-o serie de cazuri peşcheşul era fixat în documentele Porţii, ca fiind prezentat cu anumite ocazii în corespundere cu regulile protocolului curţii sultanului. Cronicarul turc Selaniki relatează despre peşcheşuri oficiale, oferite în anii 1588—1593, subliniind că cele din Moldova au fost «obţinute după lege» [25]. Într-un berat dat de către sultan domnului Alexandru Iliaş în 1620, peşcheşurile trimise dregătorilor de la Poartă erau considerate vărsăminte oficiale. Pe lîngă peşcheşurile oficiale, deosebit de impunător devine peşcheşul plătit cu ocazia întronării noului domn sau a confirmării lui în funcţie la fiecare trei ani [26]. Începînd cu secolul al XVII-lea, peşcheşul acesta începe să sc numească «mucarerul cel mare». În afară de aceasta, pentru a-şi păstra tronul, domnul plătea şi un peşcheş anual, «mucarerul cel mic» [27]. Valoarea acestor peşcheşuri era stabilită în urma unor tocmeli îndelungate între domn şi Poartă.

Dimitrie Cantemir, martorul ocular al acestor evenimente, relatează, că lucrurile se petreceau, de obicei, în felul următor: «însă viziriul, măcar că au dobîndit voie de la sultanul ca să înnoiască pre domn în stăpînirea sa iară, pentru ca să poată scurge bani mai mulţi, se arată ca cînd nu ar fi isprăvit nimic, cu sultanul despre această treabă» şi caută să obţină un peşcheş mai mare pentru sultan, vizir şi slugile lui, zicînd că sînt mulţi pretendenţi la domnie. «Atuncea capuchihaielele (solii domnului la Stanibul — P. S.), văzînd primejdia aceasta a domnilor lor, că le stă înainte, să aruncă la picioarele lui chihaia (adjunctul vizirului — P. S. şi îl roagă pre dînsul ca cît va fi cu putinţă, în tot chipul să stea pentru domnul lor, făgăduind la urmă, că îi vor mai mări darurile cele obicinuite, ce sînt pentru dînsul si pentru viziriul. Şi întru acest chip joacă pre pielea bieţilor moldoveni lăcomia de cinste şi lăcomia de argint. Si tot asa urmează, pînă cînd le îndestulează mîndria care îi stăpîneşte pre dînşii, împreună şi banilor» [28].

În timpul vieţii lui Dimitrie Cantemir, la sfîrsitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea devenise un lucru obişnuit de a da sultanului, mamei lui si la patru dregători înalţi ai Porţii un peşcheş în valoare de 54 mii de taleri imperiali. «Darurile… peşcheşi, pentru celelalte slugi ale curţii si boieri, se suie la 60 000 de lei (40 de mii de imperiali)… Și prea de multe ori cuprind toate cheltuialele acestea încă şi pînă la 300 000 de lei. Numai însă nu le dă domnul de la cămara sa, ci numai țara (tot poporul — P. S.) are datorie să le plinească pe toate» [29], scrie Dimitrie Cantemir. Mucarerul cel mic, care se plătea anual, ajungea doar la 25 mii de taleri (37500 lei). «Iară înoirea cea mare, la care să înoiaște hrisovul domniei, după trei ani ai stăpînirii, aminteşte Dimitrie Cantemir, cere asemenea cheltuială, ca şi la punerea din nou a unui domn» [30].

Povara acestor plăti enorme cădea pe umerii maselor populare din Moldova. În secolul al XVII-lea apăruse un bir adăugător — «birul sceptrului» — cîte 2 galbeni de fiecare gospodărie ţărănească, care se lua pentru plata mucarerului [31]. În afară de mucarer printre peşcheşurile oficiale, un loc deosebit îl ocupa peşcheşul plătit la sărbătoarea bairamului, care mai tîrzîu a început să fie numit «bairamlîc» şi era scris în registrele haznalei otomane. De exemplu, în 1680 bairamlîcul plătit sultanului era de 2 milioane de aspri, adică peste 10 mii de taleri. Mărimea bairamlîcului creştea continuu. Ei era oferit nu numai sultanului, dar si mamei lui, marelui vizir, darisadetului — mai marele pe eunuci, lui chihaia — locţiitorul vizirului pentru afacerile interne, lui reis-efendi — căpetenia departamentului pentru politica externă, tefterdarului — vistiernicul şi altor dregători mai puţin importanţi ai Porţii, în total valoarea acestui peşcheş anual, conform datelor existente în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea se apropia de 90—100 de mii de taleri, depăşind cu mult haraciul din acea perioadă — 75 de mii de taleri.

În afară de mucarer şi bairamlîc, care deveniseră plăţi obligatorii, mai existau multe peşcheşuri şi ruşfeturi mai mici. Ele erau oferite cu ocazii deosebite: la înscăunarea unui nou sultan, la vizitarea ţării de către dregătorii otomani, cu ocazia unor campanii reuşite ale armatei otomane, la naşterea sau la căsătoria copiilor sultanului, cu ocazia executării ritualului prescris de Poartă la urcarea pe tron a domnului Moldovei ş. a. m. d. [32]. În ultimul caz primeau daruri demnitarii şi dregătorii otomani, carc-l însoţeau pe domn pînă în capitala Moldovei.

În 1561 Ferhad-paşa, care l-a urcat pe tron pe Despot, a căpătat de la el 1500 de galbeni, 100 de cai, 18 haine de fir, 40 bucăţi de postav scump. Cu timpul demnitarul, ce îndeplinea astfel de funcţii, primea nu mai puţin de 10—15 mii de lei, iar dregătorii care-l însoţeau – ceauşi şi numeroşi capugii — de la 50 pînă la 700 de galbeni fiecare [33]. Peşcheşuri şi ruşfeturi se împărţeau şi în cancelaria, care pregătea firmanul sultanului pentru tronul domnesc. Cu această ocazie Alexandru Lăpuşneanu a plătit şefului cancelariei 300 de galbeni, secretarului 250 şi copiştilor 50 de galbeni, în total 600 de galbeni. Erau dăruiţi si acei dregători ai sultanului, ce veneau în Moldova după haraci. Dimitrie Cantemir scrie că pentru această osteneală li se dăruiau 7500 de taleri imperiali si blană de samur, ceea ce era egal cu a zecea parte din haraciul acelei perioade. «Osebit de acestea, cînd să trimite către domn cu vreo poruncă, vreun capugi-başa sau altă slugă împărătească, atuncea nici acela nu poate să rămîe nedăruit». Otomanii se străduiau să obţină daruri chiar si de la domnul mazilit. Acestuia din urmă i se dădea voie să plece din capitala Moldovei cu haznaua lui personală la Stambul, unde el putea avea milă şi îndurare de la sultan în schimbul unor mari sume de bani şi daruri dc preţ [34].

Un loc aparte în plăţile neoficiale îl ocupă mituirea dregătorilor Porţii şi sultanului pentru a obţine tronul. Dumitraşcu Cantacuzino, care făcuse comerţ cu pietre preţioase, obţinuse tronul în secolul al XVII-lea, după ce i-a oferit sultanului un şadîrvan confecţionat cu iscusință din argint. Pentru a putea plăti haraciul, peşcheşurile şi ruşfeturile domnii si pretendenţii la tron făceau împrumuturi fabuloase pentru acele timpuri, plătind o dobîndă colosală. În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea domnul Aron era dator zeci de milioane de aspri, sumă care prevala de multe ori valoarea haraciului, şi chiar întregul buget de stat al Moldovei. Cronicarul turc din acea perioadă Mustafa Ali recunoştea, că schimbarea domnilor a ruinat ţara din cauza ruşfeturilor [35]. Domnii dăruiau multe ruşfeturi şi solilor marilor state europene, care aveau influenţă asupra sultanului si curţii lui. S-a păstrat un document, care relatează că în deceniul al 7-lea al secolului al XVII-lea domnul Alexandru Iliaş a trimis rezidentului englez din Stambul, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul acordat la obţinerea tronului, daruri bogate: 18 mii de oi şi bijuterii în valoare de 5 mii de galbeni. Valoarea acestui ruşfet era aproape egală cu jumătate din haraciul care se plătea atunci.

De regulă, ruşfeturile erau oferite oricărei persoane, care putea să influenţeze asupra Porţii în luarea vreunei hotărîri, începînd de la demnitarii turci şi pînă la medicul personal al sultanului, iar în provincie — de la hanul Crimeei pînă la cîrmuitorii vilaietelor şi sangeacurilor. Prezentarea ruşfeturilor era una din principalele preocupări ale capuchihaielelor, reprezentanţi ai domnului la Stambul. Ei trebuiau să se intereseze sistematic ce persoană poate la momentul respectiv să exercite o influenţă asupra hotărîrii sultanului şi a Porţii şi să-i ofere îndată acestei persoane ruşfeturile cuvenite. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea un astfel de reprezentant îi raporta plin de disperare domnului, că la Stambul «…poarta marelui vizir şi cei din jurul lui sînt nemărginit de lacomi şi toţi, pînă şi cei mai mici, sînt ca fiarele sălbatice… Toţi rîvnesc la daruri… mulţi sînt supăraţi că nu primesc daruri, dar dacă o să vrem să-i cultivăm pe toţi, nu ajung nici veniturile Moldovei şi nici cele ale unei împăraţii…» [36]

Autorii moldoveni din evul mediu şi cronicarii turci menţionau, că tronul domnesc era cucerit de cel care dădea mai multe daruri şi bani, peşcheşuri şi ruşfeturi. Dregătorii turci, primind astfel de daruri, îi susţineau pe clienţii lor, iar numeroşii creditori din Stambul se stăruiau să asigure datornicilor tronul, sperînd, că aceştea se vor achita din veniturile Moldovei. Uneori aceşti creditori i se adresau chiar sultanului, indicînd, că «toată avuţia lor a intrat în vistieria împărătească» [37], deoarece banii împrumutaţi de domnii Moldovei intrau acolo sub formă de diferite plăţi.

Peşcheşurile şi ruşfelurile aduceau vîrfurilor feudale ale Imperiului otoman venituri mari, profituri economice colosale. Pe măsura intensificării dominaţiei otomane peşcheşurile şi ruşfeturile storceau din Moldova valori materiale şi băneşti tot mai mari, devenind una dintre cele mai grele forme economice de dependenţă a ţării faţă de Imperiul otoman.

Livrările obligatorii de produse agricole, materiale de construcţie, mijloace de transport şi de forţă de muncă. Una din grelele obligaţii economice ale Moldovei era livrarea dc alimente Imperiului otoman. Exportul, în trecut relativ mărginit, al produselor agricole din Moldova în Imperiul otoman, creşte considerabil după stabilirea jugului turcesc şi evoluează tot mai des dintr-un export liber într-o livrare obligatorie. Alimentele livrate de Moldova erau folosite la aprovizionarea oraşelor şi cetăţilor din Imperiul otoman, în primul rînd a Stambulului, a oştirilor otomane şi a garnizoanelor din cetăţi, mai ales, în perioada războaielor împotriva Poloniei şi Imperiului Habsburgic. Solul Veneţiei raporta guvernului său în 1578 despre rolul considerabil, pe care îl jucau livrările de animale şi cereale din Moldova în aprovizionarea Stambulului [38].

Circulaţia mărfurilor dintre Moldova si Imperiul Otoman nu este analizată în mod special în acest articol [39]. Atragem atenţia, însă, că exportul de mărfuri începuse să aibă un caracter de constrîngere tot mai pronunţat, devenind una dintre formele economice de dependenţă a Moldovei faţă de Imperiul otoman. Acest caracter de constrîngere se manifesta prin pretenţia Porţii ca fiecare categorie de consumatori otomani ai produselor din Moldova să fie asigurată cu o anumită cantitate de animale: oi, vite mari cornute, cai şi grăsimi, cereale, orz, ovăz, grîu, miere, ceară ş. a. m. d. Primele pretenţii ale Porţii de a se presta un anumit număr de oi, pentru a fi vîndute la Stambul, ţin de deceniul al 5-lea al secolului al XVI-lea adică la cîţiva ani după stabilirea dominaţiei otomane în Moldova. Începînd din deceniul al 7-lea al secolului al XVI-lea, Poarta încearcă să stabilească o cotă anuală de prestaţii în mărimea de 100 mii de oi, 12 mii de boi, 100 mii de chile de cereale — 2225 tone [40]. Ulterior Imperiul otoman a reuşit să impună astfel de cote numai la oi şi cereale, deseori ele erau şi mai ridicate [41]. Prin firmanele sale sultanul a încercat chiar să interzică exportul de vite din Moldova în Polonia şi în Ucraina dc Vest, dispnînd ca ele să fie mînate la vînzare numai în Imperiul otoman. Poarta nu a reuşit, însă, să monopolizeze în întregime în folosul său exportul tuturor mărfurilor agricole din Moldova. Ea a izbutit să obtină aceasta doar în privința livrărilor de stat a cerealelor, care nu erau exportate din Moldova în alte ţări în afară de Imperiul otoman.

Caracterul de constrîngere al livrărilor de animale se manifesta şi prin faptul, că anumite ţinuturi ale Moldovei erau impuse să aprovizioneze Stambulul şi armata otomană. La sfîrşitul secolului al XVI-lea trei ţinuturi ale Moldovei: Iaşi, Suceava şi Tigheci au fost obligate să furnizeze oi pentru bucătăria sultanului. Ele trebuiau să livreze anual 20 mii de oi. Dimitrie Cantetnir menţionează, că la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea negustorii greci cumpărau în Moldova pentru bucătăria sultanului 60 de mii oi de cele mai preţioase soiuri [42]. Poruncile sultanului prevedeau intrarea liberă în ţară a gelepilor şi casapilor, negustori de vite oficiali sau particulari, ca să facă negoţ forţat de vite. Cerealele trebuiau să fie aduse chiar de reprezentanţii Statului Moldovenesc, din care cauză aceste livrări pierdeau în mare măsură caracterul de marfă. Deseori cerealele erau incluse în contul haraciului. Oamenii domnului adesea le cumpărau pe bani de la populaţie sau chiar din străinătate. Din 1679 în Moldova se introduce o prestaţie de stat în cereale, aşa numitele «chile împărăteşti» («cîte o chilă de pîine de om») [43] pentru asigurarea cu cereale a armatei otomane. La sfîrşitul secolului al XVII-lea, garnizoana turcească din Cameneţ primea anual cîte 1500 de care de cereale din această prestaţie [44].

Vitele erau cumpărate de gelepi în bani peşini sau luate în contul datoriilor, pe care le avea domnul faţă de creditorii din Stambul, iar uneori în contul haraciului. S-a păstrat o listă din 1591 de cumpărături a vitelor din Moldova, făcute de gelepii şi casapii turci. Fiecare gospodărie era obligată să vîndă la preţuri fixate cel puţin o oaie. Încă o turmă enormă de oi a fost luată în acelaşi an sub formă de desetină (goştină) de pe oi în contul achitării datoriilor domnului faţă de negustorii din Stambul.

De către partea turcească erau impuse nu numai anumite livrări, dar erau fixate şi preţurile lor. La începutul dominaţiei otomane, sultanul turc poruncea prin firmane gelepilor din Moldova «să cumpere oi şi vite mari cornute pe bani proprii… la un preţ echitabil» [45]. Curînd, însă, sînt introduse pentru vite şi cereale preţuri fixate, cu mult inferioare celor de piaţă. În deceniul al şaptelea al secolului al XVI-lea autorităţile otomane stabilesc că preţul unei chile de orz cumpărat în Moldova să fie de 6 aspri, în timp ce la Stambul ea costa 11—12 aspri. Moldova trebuia să livreze 100 mii chile de cereale, pierzînd o jumătate de milion de aspri, circa 10 mii de taleri. Dimitrie Cantemir atestă, că gelepii «…turme întregi de dobitoace, mici şi mari, pre care le cumpără în Moldova cu puţin preţ, le duc spre Stambul şi în alte cetăţi şi acolo le vînd cu preţ îndoit sau întreit» [46]. Prin urmare, de fapt, o parte de produse erau luate pe degeaba. Acest preţ avea un caracter prădalnic şi era un rezultat al stabilirii dominaţiei otomane în Moldova.

O altă formă grea a dependenţei Moldovei de Imperiul otoman au fost prestaţiile în muncă, alocarea mijloacelor de transport, a materialelor de construcţie pentru repararea cetăţilor şi drumurilor turceşti, transportarea încărcăturilor militare pentru armata şi administraţia otomană. Primele pretenţii de acest fel Imperiul otoman le înaintează Moldovei încă la sfîrşitul celui de al cincilea deceniu al secolului al XVI-lea. În special, el era cointeresat în munca forţată a salahorilor.

Prestaţiile în muncă în favoarea Imperiului otoman luau amploare, mai ales, după războaiele de eliberare a poporului moldovenesc şi ale cazacilor ucraineni împotriva stăpînirii otomane, în timpul cărora multe fortificaţii militare turceşti erau dărîmate. În 1583 pentru repararea celăţii turceşti Bender, Moldova a trebuit să prezinte lunar 500 de salahori. Uneori osmanii cercau şi mai mult. În 1587, de exemplu, domnul Petru Şchiopul trebuia să trimită pentru restabilirea fortificaţiilor de lîngă Oceacov, distruse de cazaci, aproximativ 15 mii de salahori. Ţara avea atunci în total 40 de mii de gospodării ţărăneşti. În plus, domnul era dator să facă lucru acesta «pe cont propriu». Poarta tot mai rar plătea pentru astfel de lucrări, uneori le înscria în contul haraciului. Cu timpul în Moldova a fost introdusă pentru ţărani «prestaţia de salahor» [47]. În 1674 toate categoriile de ţărani au fost impuse la prestația de a trage la edec: «oameni de tras la şăici». Vîslaşii şi edecarii trebuiau să aducă pe calea rîurilor produse alimentare şi încărcături militare pentru garnizoanele turceşti la Cameneț, iar apoi la Hotin [48].

Una dintre cele mai grele prestaţii în muncă a fost punerea la dispoziţia armatei şi administraţiei otomane a mijloacelor de transport. Astfel de pretenţii Poarta înainta încă la hotarul deceniilor şase şi şapte ale secolului al XVI-lea [49]. Ulterior ele devin tot mai frecvente. În 1568 domnului i se porunceşte să dea 800 de cai pentru transportarea încărcăturilor militare turceşti. În următorul an s-a cerut şi mai multe căruţe şi cai pentru satisfacerea aceloraşi nevoi. Printr-una din dispoziţiile posterioare ale Porţii, Moldova a fost obligată să prezinte 220 de care cu boi, însoţite de căruţaşi, pentru 48 de zile, ca să transporte artilieria turcească din Reni la Hotin, toate cheltuielile fiind trecute în contul haraciului. Indicaţia, că costul transportului va întra în contul haraciului, era tot mai rară, deşi necesităţile în transport creşteau continuu. În 1587 domnul Petru Şchiopul trebuia să prezinte «pe socoteala sa», în afară de salahori, încă 3000 de care pentru nevoile de transport la reparaţiile fortificaţiilor de la Oceacov. În secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea pretenţiile Porţii au crescut, ce a făcut să apară în Moldova numeroase prestaţii noi de cărăuşie în folosul statului: «care împărăteşti» pentru necesităţile de transport ale armatei turceşti şi ale administraţiei otomane; «care hotineşti», «care de oaste» — prestaţie de cărăuşie pentru aprovizionarea oştirii otomane din preajma Hotinului şi altor cetăţi; «boi împărăteşti» — prestaţii de animale pentru nevoile de transport ale otomanilor şi ale grajdurilor sultanului [50]. În secolul al XVI-lea — începutul secolului al XVIII-lea asupra ţăranilor moldoveni apăsau mai mult de o sută de impozite, o mare parte dintre care erau luate direct pentru Imperiul otoman (vezi tabelul impozitelor de stat din Moldova medievală, reconstruit de noi şi analiza lui) [51].

Odată cu intensificarea dominaţiei otomane creştea şi gradul de dependenţă economică a Moldovei faţă de Imperiul otoman. Faptul acesta şi-a găsit expresia în tendinţa Porţii de a apropia statutul livrărilor forţate de produse alimentare, al prestaţiilor în muncă şi al mijloacelor de transport de sistemul «ahl-i-zimma». Acesta preconiza efectuarea prestaţiilor şi livrărilor cu preţuri reduse, la care era obligată populaţia nemusulmană de pe teritoriile încorporate direct în statul turcesc: siursat zahiresi, nuzul zahiresi, adet-i-agnain, iştira, muca-iese, bedel-i-mecchiari [52].

Era o tendinţă ca şi acea a interpretării tributului — haraciului ca gizie, de a apropia statutul obligaţiilor economice ale Moldovei de situaţia teritoriilor încorporate direct în componenţa statului otoman. Prin valorile lor reale, însă, aceste obligaţii atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească, erau mult mai mari datorită introducerii sistemului de peşcheşuri şi de ruşfeturi. Acestea din urmă, percepute şi pe teritoriile smulse din Ţara Moldovei şi incluse direct în componenţa statului otoman aveau acolo, însă, valori mai mici (fapt recunoscut în ultimul timp tot mai mult şi de istoricienii români, şi de istoricienii sovietici). În virtutea acestei situaţii pe fostele teritorii ale Ţării Moldovei (adică principatului), încorporate imperiului — în sangeacurile Bender (Tighina), Accherman (Cetatea Albă), Chilia, Hotin impunerea fiscală a ţăranilor era mai mică decît în restul Moldovei. Dar în sangeacuri celelalte forme de asuprire au fost mult mai grele, din cauza dominaţiei nemijlocite a otomanilor.

Prin urmare, deşi dominaţia turcească în Moldova a luat forme specifice, exploatarea economică era exercitată aici tot atît de crunt, uneori chiar şi mai crunt decît pe multe teritorii încorporate. Situaţia aceasta a Moldovei a dus la sărăcirea ei treptată şi, în ultimă instanţă, la sfîrsitul secolului al XVII-lea — începutul secolului al XVIII-lea, la un declin economic total.

În loc de încheiere. Declinul a continuat pînă în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea. Către această perioadă, după calculele noastre în Imperiul otoman se scurgea 52,7% din întregul plusprodus obţinut în Principatul Moldovei (la curtea domnească şi administraţie — 24,2%; boierime — 27,9%, cler — 5,2%) [53]. Iar dacă vom lua veniturile strînse în urma impunerii fiscale de stat (una din cele mai apăsătoare din Europa acelui timp), atunci vom vedea, că în Imperiul otoman se duceau 62.4% din toate dările de stat strînse în Moldova [54]. Date apropiate aduc şi istoricii români, care au cercetat situaţia Moldovei şi Tării Româneşti în secolul al XVIII-lea. Ei de asemenea, recunosc -reducerea greutăţii specifice a plăţilor, numai către începutul secolului al XIX-lea [55] atît în Moldova, cît si în Tara Românească.

Prin urmare, impunerea fiscală a maselor populare ale Moldovei, catastrofală prin consecinţele sale întrecînd dezvoltarea forţelor de producţie, a dus la o gravă decădere economică, a reţinut considerabil în toate privinţele dezvoltarea tării.

Relaţiile feudale s-au conservat, trecerea la altele noi, mai progresiste, adică burgheze, se reţinea în comparatie cu majoritatea țărilor din Europa si a început destul de tîrziu — în ultimul pătrar al secolului al XVIII-lea — primele decenii ale secolului al XIX-lea. Se reţinea și deşteptarea naţională [56], specifică perioadei de tranziţie de la feudalism la capitalism. Toate acestea au constituit acel preţ scump, pe care l-a plătit poporul moldovenesc din cauza multisecularei dominaţii otomane.

Note

1. Despre unele proiectări de acest fel în istoriografia românească din ultimele decenii (aşa numita perioadă ceauşistă) vezi părerea cunoscutului istoric român Hurezeanu Damian exprimată în articolul „Ambiguităţi si servituții ale istoriografiei în anii dictaturii“. Alternative 90 (revistă independentă de gîndire socială şi politică, nr. 2, 10 februarie 1990). — Bucureşti. P. 6—7.

2. Отечественная история в современной публицистике. Встреча за круглым столом. — История СССР. 1900. № 1. С. 187.

3. Aceasta trezeşte şi mai mult interesul, deoarece în unele publicații, mai ales din ultimul timp, se subliniază că tributul era plătit în schimbul obligaţiilor Imperiului de a apăra şi păstra integritatea teritorială a Principatului Moldovei: cum a fost păstrată de către Imperiu această integritate, e bine ştiut.

4. Pentru prima dată a fost plătit de domnul Petru Aron la 1456.

5. Există opinii diferite. Berza M. în „Studii şi materiale de istorie medie“ Vol. II, Buc., 1957. P. 10—12: Maxim M. „Bulletin. Association Internationale d’Etudes du Sud-Est Europeen“. Tome X, 1972, nr. 2. P. 333—261; Revue des Etudes Sud-Est Europeennes. 9/32. 1979. P. 1731—1765; Veliman V. // „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A. D. Xenopol“, XIX. Iași. 1982. P. 282—300; Revista arhivelor, 1984, nr. 2. P. 203—312 (fixează cuantumul de 30 000 încă la începutul celei de a doua domnii a lui Petru Rareş la 1541—1542).

6. Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVI. Vol. III. Buc., 1951. P. 430.

7. Despre „revoluţia preţurilor“ în Moldova vezi: История народного хозяйства Молдавской ССР. С древнейших времен до 1812 г. Кишинев, 1976. С. 216—222, 234, 259—266.

8. История народного хозяйства Молдавской ССР. С древнейших времен до 1812 г. Кишинев, 1976. С. 264; Советов П. В. Развитие феодализма и крестьяне Молдавии. Кишинев, 1980. С. 203—204, 208.

9. Грозданова Е. Налог джизье с балканских земель. — Восточные источники по истории народов Юго-Восточной и Центральной Европы. Вып. III. М., 1974. С. 161, 165, 182—183, 195.

10. Tahsin Gemil în: Revista de istorie — Вuc., 1977, nr.8 P. 1433 etc.

11. Cronici turceşti privind ţările române. Vol. I. Buc., 1966. P. 216, 221, 364, 375.

12. История народного хозяйства Молдавской СCP. Кишинев, 1976. С. 135.

13. Советов П. В. Развитие феодализма и крестьяне Молдавии. С. 197, 207.

14. Восточные источники по истории народов Юго-Восточной и Центральной Европы. Т. III. М. 1974. С. 182—183.

15. Восточные источники по истории народов Юго-Восточной н Центральной Европы. Т. III. М., 1974. С. 182, 184.

16. Кантемир Димитрие. Дескриеря Молдовей. Кишинэу, 1988. П. 138; едиция 1975, П. 158; Cantemir Dimiеriе. Descrierea Moldovei. — Buc., 1973, P. 273. Traducerile din limba latină diferă. Vezi şi mai departe această situaţie.

17. Cronici turceşti privind ţările române. P. 332.

18. Уреке Григоре. Летописецул Цэрий Молдовей. Кишинэу, 1971. П. 185.

19. Hurmuzaki Е. Documente privitoare дa istoria românilor. Voд. II. Partea I Buc., 1891, P. 263.

20. Berza M.// „Studii şi materiale de istorie medie”. Vol. II. Buc., 1957. P. 11.

21. Ibidem. P. 14.

22. Cronici turceşti privind ţările române. P. 337.

23. Studii şi materiale de istorie medie. Vol. II P. 23—24.

24. Codex Bandinus. P. 138.

25. Cronici turceşti privind ţările române. P. 361.

26. Восточные источники. Т. III. С. 243; Кантемир Димитрие. Дескриеря Молдовей. Кишинэу, 1988. П.. 84—89; ediţia 1975. Р. 102—107; ediţia 1973. Р. 179—183.

27. Кантемир Димитрие. Дескриеря Молдовей. Кишинэу, 1988. П. 88; ediţia 1975. Р. 107; ediţia 1973, Р. 183.

28. Tot acolo. Ediţia 1988. Р. 86; ediţia 1975. Р. 105; ediţia 1973. Р. 161.

29. Димитрие Кантемир. Дескриеря Молдовей. 1988. П. 139; ediţia 1975. Р. 158—159; ediţia 1973. Р. 275.

30. Tot acolo. 1988. П. 140; ediţia 1975. Р. 160, ediţia 1973. Р. 275.

31. Documenta Romaniae historica. A. Moldova. Vol. XXI. — Buc., 1971. P. 187—188; Советов П. В. Развитие феодализма и крестьяне Молдавии. С. 204.

32. Cronici turceşti… Р. 336—337.

33. Восточные источники. Т. III. С. 243; Димитрие Кантемир. Дескриеря Молдовей. 1988. П. 189; ediţia 1973. Р. 275; Cronici turceşti… Р. 336—337.

34. Димитрие Кантемир. Дескриеря Молдовей. 1988. П. 91—97, 137—138, 140; ediţia 1975. Р. 109—116, 157—160; ediţia 1973. Р. 189-195, 197.

35. Cronici turceşti… Р. 337. О situaţie similară era şi în Muntenia. După părerea istoricilor români, lupta pentru obţinerea și păstrarea tronului între Mihnea şi Petru Cercel a costat Ţara Românească în anii 1581-1590 cel puţin 3 500 000 de galbeni (Istoria României. Vol. II. Buc., 1962, P. 793). Aceasta corespunde costului pe piaţă în acei ani a 700 000 — 900 000 de boi.

36. Reprezentanţa diplomatică a Moldovei la Constantinopol. Rapoartele inedite ale agenţilor lui Mavrocordat C. Buc., 1985. P. 83, 13З.

37. Cronici turceşti… P. 365.

38. Восточные источники… С. 247.

39. Despre această circulaţie vezi: История народного хозяйства Молдавской ССР… С. 240—250.

40. Восточные источники… Т. III. С. 265—267, 269, 275, 277.

41. Mărimea acestor livrări putea să ajungă la începutul ultimului deceniu al secolului al XVI-lea pînă la 150 000 de oi şi chiar mai mult (Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie. Iaşi, 1956, fasc. 2. P. 67—72, 74, 78—83, 85). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea brusc au crescut şi livrările de cereale (Vezi: История народного хозяйства Молдавской ССР. Кишинев, 1976. С. 390—391, tabelul n. 23 сu reproduceri din rapoartele consulare publicate în: „Documente privind istoria României. Colecţia E. Hurmuzaki (seria nouă), vol. I. Buc., 1962).

42. Димитрие Кантемир. Дескриеря Молдовей. 1988. П. 43; ediţia 1975. Р. 58; ediția 1973. Р. 116.

43. О chilă de Stambul – circa 23 kg.

44. Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia arhivelor centrale. Vol. IV. (1676-1700). Buc., 1970. P. 95, 207, 342, 351, 354, 395; vol. V. (1701—1720). Buc., 1975. P. 323, 380; Kogălniceanu M. Cronicile României sau letopiseţele Moldovei şi Valahiei Ed. II, Buc., 1872—1874. Т. II. P. 38.

45. Восточные источники … Т. III. С. 263—265, 269, 275, 279.

46. Димитрие Кантемир. Дескриеря Молдовей. 1988. П. 151; ediţia 1975. Р. 151; ediția 1973. P. 297-299.

47. Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcția arhivelor centrale. Vol. V (1701 —1720). Buc., 1975. P. 323, 367, 380; Iorga N. Studii şi documente cu privire la istoria românilor. Buc.. 1904. Vol. VI P. 354.

48. Ibidem. Vol. III (1653—1675). Bucureşti, 1968. P. 495; vol. IV 1970. P. 24, 95, 207, 399; Некулче Ион. О самэ де кувинте. Летописецул Цэрий Молдовей. Кишинэу, 1974. П. 293.

49. Восточные источники… С. 261

50. Catalogul documentelor moldoveneşti. Vol. IV. Р. 207, 298, 341, 351 484; vol. V. Р. 367, 380; Iorga N. Studii şi documente. Vol. VI. P. 421.

51. Советов П. В. Развитие феодализма и Крестьяне Молдавии. С. 197—271.

52. Восточные источники… С. 182, 195—198.

53. Дмитриев П. Г., Советов П. В. Роль централизованного пути присвоении прибавочного продукта с крестьян феодальной Молдавии XV—XVIII вв.— Ежегодник по аграрной истории Восточной Европы за 1963 г., Вильнюс, 1965. С. 280.

54. Tot acolo.

55. Istoria României. Vol. II. Buc., 1962. Р. 788: Vol. III. Bucureşti, 1964. Р. 708; Studii şi materiale de istorie medie. Vol. II. Buc., 1957. P. 50; Columbeanu S. Caracterul exploatării feudale a ţărănimii în deceniile anterioare răscoalei lui Tudor Vladimirescu.— Studii. 1961. nr. 3. P. 585—586.; Vezi de asemena: Советов П. В. Общее и особенное в типологии феодализма на Руси и в Дунайских княжествах. — Известия АН МССР. 1986. № 2, № 3 (N. 3. Р. 40—41). — Referat prezentat şi discutat la Sesiunea а XI a Comisiei sovieto—române a istoricilor din U.R.S.S şi România (29 mai — 1 iunie 1985. Bucureşti): Драгнев Д. М. Сельское хозяйство феодальной Молдавии (конец XVII – начало XIX вв.). Кишинев. 1975.

56. Desigur, аu apărut şi alte obstacole pe acest drum măreţ — imperiile vecine. Dar despre subiectul în cauză va fi vorba în articolul următor.

Pavel Sovetov
Revista de istorie a Moldovei, 1990, Nr. 4.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s