ULTIMA INVAZIE A HOARDELOR TĂTARO-NOGAICE ÎN MOLDOVA ÎN ANUL 1770

 

Într-un răstimp de mai bine de un deceniu (din anul 1758) [1] hoardele tătaro-nogaice ale Hanatului din Crimeea nu au întreprins incursiuni de jaf în hotarele principatului Moldova. O asemenea stare de lucrări, favorabilă pentru refacerea sistemului de gospodărire al ţării şi deci pentru ieşirea principatului dintr-o stare de criză economică îndelungată, în care s-a aflat pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, a fost posibilă în urma unor măsuri cu caracter politico- administrativ, pe care le-a întreprins Poarta otomană cu scopul de a impune un control mai eficient asupra posesiunilor imperiului din spaţiul Nord-Vest Pontic.

La rândul său, după încheierea păcii de la Belgrad din anul 1739, situaţia internaţională din Europa şi anume Războiul pentru moştenirea austriacă (anii 1740-1748) şi Războiul de şapte ani (1756-1763) au sustras în mod constant atenţia marilor puteri de la continuarea imediată a eforturilor făcute în vederea disputării aşa numitei „probleme orientale” (care viza soarta posesiunilor din Europa ale imperiului otoman) însemnând pentru popoarele Europei de Sud-Est o perioadă de linişte relativă, influienţând în general pacificator (cu o singură excepţie în anul 1758) şi asupra relaţiilor moldo-tătare.

Scopul prezentului articol este de a prezenta structura acelui departament al relaţiilor Moldovei cu Hanatul din Crimeea care, prin concursul Porţii, a făcut posibilă înfrânarea îndelungată a hoardelor nogaice, înclinate în mod obişnuit atît spre a întreprinde o incursiune de pradă în hotarele Moldovei, cât şi, relevând împrejurările de ordin militar şi politic, spre a urmări evoluţia raporturilor moldo-tătare în primii ani ai războiului ruso-turc, care s-au soldat cu acea ultimă invazie a tătaro-nogailor în ţinuturile ţării din iarna anului 1770.

Principala bază izvoristică pentru cercetarea problemei în cauză au constituit-o izvoarele interne – cronica, atribuită lui Enache Cogălniceanu şi cea a lui Ion Canta -editate de M. Kogălniceanu [2], precum şi numeroasele izvoare externe, printre care se numără valoroasele colecţii de documente diplomatice [3], publicaţii de cronici străine [4], memoriile călătorilor şi diplomaţilor străini [5], unele documente publicate din corespondenţa secretă a comandamentului militar rus [6]. Printre izvoarele nepublicate se numără documentele, depistate în Arhiva Politicii Externe a Imperiului rus.

Perioada războiului ruso-turc din anii 1768-1774 este bine oglindită în istoriografia europeană, evenimentul prădăciunii din anul 1770 de către tătaro-nogai în Moldova fiind menţionat în lucrările, care tratează desfăşurarea acţiunilor militare [7], stipulaţiile păcii de la Kuciuk-Kainargi [8], situaţia internă, creată în Principatele dunărene în timpul războiului [9], rolul şi locul principatelor [10], dar şi al Hanatului din Crimeea [11] în contextul luptei militare şi diplomatice dintre Rusia şi Imperiul otoman, deci în lucrările speciale şi în cele de sinteză, care abordează diferite aspecte ale războiului ruso-turc. Însă, consemnându-se faptul unei incursiuni de pradă a hoardelor nomade în hotarele Moldovei în iarna anului 1770, aceste lucrări nu au avut ca obiect de studiu special succesiunea evenimentelor de ordin politic şi militar, care au adus la crearea unei astfel de situaţii în regiune, al cărei rezultat să fie invadarea ţinuturilor de sud-est şi a celor de est ale ţării de către contingentele tătaro-nogaice în lunile ianuarie-februarie ale anului 1770. Necesită o prezentare şi relaţiile Moldovei cu tătarii şi nogaii existente către începutul războiului care, fiind jalonate de un sistem regional de securitate, prin structura şi sarcinile acestuia din urmă nu permitea o atacare liberă a ţinuturilor Moldovei de către tătari şi nogai până în luna ianuarie 1770.

Prin sistemul, creat cu concursul Porţii, spre anul 1768 relaţiile dintre Moldova şi Hanatul din Crimeea erau întreţinute la nivel de conducători de stat. Atât domnul, cât şi hanul (secondat de înalţii demnitari tătari), fiind numiţi în scaun de către sultanul otoman, aveau sarcina de a promova în regiune politica Porţii. În acest cadru Hanatul din Crimeea era privit în calitate de aliat militar al Imperiului otoman la nord de Marea Neagră, exercitând o presiune asupra Moldovei prin metode de ameninţare printr-o invaziune armată devastatoare cu scopul de a-i stopa tendinţele de emancipare de sub dominaţia otomană. O astfel de incursiune era perfect posibilă, deoarece pe parcursul epocii fanariote Moldova a fost de fapt lipsită de propriile forţe de apărare – o urmare a politicii Porţii de a extoarce resursele financiare din principat. Se permitea întreţinerea unei armate de către domni pe cont propriu [12]; deficitul de finanţe, resimţit însă în permanenţă de către aceştia, precum şi schimbarea lor caleidoscopică în scaun făcea ca ideea întreţinerii unei armate permanente în principat să nu prezinte nici un interes pentru reprezentanţii familiilor fanariote.

La rândul său Moldova, conform viziunii dregătorilor otomani, trebuia să aibă rolul de „chiler” al împărăţiei, un obiect de exploatare economică, furnizor de alimente şi resurse financiare; tot din contul principatului otomanii îngăduiau şi „hrănirea” [13] demnitarilor Hanatului din Crimeea.

O notă neoficială, neîngăduită de Poartă, o dădea relaţiilor moldo-tătare presiunea directă, exercitată asupra principatului de către hoardele nogaice. Pătrunzând în Bugeacul, rupt de Moldova, şi colonizându-l pe parcursul secolului al XVII-lea, aceşti supuşi ai Hanatului din Crimeea (care populau fâşia de stepe Nord-Pontice cu o întindere de la Bugeac până la regiunea râului Cuban [14] şi se aflau în stare de vasalitate militară faţă de hanul din Crimeea), situându-se astfel în vecinătatea imediată a teritoriului rămas în stăpânirea ţării puteau prea facil să întreprindă infiltrări şi incursiuni samovolnice în ţinuturile principatului.

Întrucât o eventuală incursiune prădalnică în ţinuturile principatului ar fi afectat veniturile, – provenite din ţară – a vistieriilor atât ale sultanului otoman, cât şi ale hanului tătarilor, aceştia din urmă interziceau orice pătrundere samavolnică a nogailor în Moldova. Însă nogaii, înclinaţi spre a întreprinde o incursiune de jaf în Moldova, cu scopul de a redistribui de fapt veniturile provenite din principat în propriul folos deseori încercau să „scuture jugul supunerii” [15] şi să calce hotarele ţării.

Această situaţie a făcut necesară crearea unui sistem de cooperare şi de securitate regională, la care participau demnitarii otomani din zonă şi hanul Crimeii şi la care era nevoit să apeleze domnul în caz de pericol. Acest sistem, existent de fapt, a stat pe parcursul secolului al XVIII-lea la baza oficializării relaţiilor dintre Moldova şi Hanatul din Crimeea.

Însă schimbarea situaţiei internaţionale, agravarea contradicţiilor dintre Imperiul otoman şi Rusia soldată cu izbucnirea războiului ruso-turc din anii 1768-1774 a răsturnat sistemul de securitate regională menţionat, desfăşurarea evenimentelor militare şi politice făcând în cele din urmă posibilă invazia devastatoare a contingentelor tătaro-nogaice în Moldova în iarna anului 1770.

Sultanul otoman, pretextând că guvernul rus a refuzat să-şi evacueze trupele din Polonia, declară pe data de 25 septembrie (6 octombrie) 1768 război Rusiei [16]. Pe folosirea potenţialelor interne ale hanatului din Crimeea şi ale Moldovei se baza iniţial planul strategic de acţiuni al armatei turceşti, pe care comandamentul militar otoman conta să obţină succes în lupta cu trupele ruseşti.

Deja în aprilie-iunie 1768 hanul Mascud-Ghirai începe concentrarea trupelor tătare în corpuri de observaţie în apropierea hotarelor de sud ale Poloniei şi Noii Serbii, un corp cantonându-l în preajma Hotinului [17]. Sarcina hanului era, ca printr-o invazie directă a oştitilor tătaro-nogaice, să distrugă coloniile din Noua Serbie, să nimicească rezervele de provizii, pe care miza comandamentul rus şi, blocând căile de aprovizionare ale armatelor ruse, dacă acestea vor încerca să pătrundă pe teritoriul Moldovei sau în cele populate de nogai, să le impună astfel să lupte în condiţiile de izolare de rezervele sale depărtate. Domnul avea sarcina să creeze în Moldova baza de sprijin alimentar care să stea la dispoziţia trupelor turco-tătare. Încă în august 1768 hanul îi ordonă lui Grigorie Calimachi să facă rezerve de provizii pentru oştirile turco-tătare [18]. Complexul de măsuri prevăzut trebuia să ducă la sleirea forţelor ruseşti şi să dea avantaj adversarilor săi. Moldova şi posesiunile Hanatului din Crimeea erau privite în calitate de teritorii strategice, de lupta pentru care depindeau desfăşurarea ostilităţilor şi soarta războiului [19].

Situaţia internă din Moldova, dar şi desfăşurarea acţiunilor militare au determinat conţinutul relaţiilor moldo-tătare din primii ani de război. Cu toate că domnul menţine legătura directă cu hanul din Crimeea până în toamna anului 1769, toate categoriile sociale erau înclinate spre a se elibera de apăsătorul jug turco-fanarioţ, dublat de starea servilă, impusă ţării, faţă de Hanatul din Crimeea. Reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului, mai rezervaţi faţă de ruşi, în majoritatea sa totuşi nu împărtăşeau ideea eliberării de sub suzeranitatea Porţii, precum şi de vecinătatea apăsătoare a tătarilor şi nogailor pe calea întreţinerii unor legături diplomatice secrete cu statele vecine [20]. Ei sperau să se elibereze de regimul fanariot şi să-preia conducerea ţării.

În legătură cu faptul, că părţile nu erau în gătinţă de a începe ostilităţile, în anul 1768 acţiuni armate nu au avut loc. Ca de obicei, mai rapid au reacţionat tătarii şi nogaii, obţinând posibilitatea oficială de a întreprinde din ordinul Porţii o invazie prădalnică în posesiunile unui stat limitrof, în cazul dat în cele ale Rusiei.

Incursiunea armatelor tătaro-nogaice, condusă de noul han Grâm-Ghirai, începută la 7 ianuarie 1769, cu scopul oficial de a susţine conducătorii confederaţilor polonezi, a fost îndreptată în direcţia Ukrainei de sud-est şi a Noii Serbii [21]. Incursiunea a fost unica acţiune pe teritoriul inamicului şi, plus la aceasta, o ultimă invazie din istorie în posesiunile unui mare stat european. Necătând la daunele serioase, pricinuite coloniilor din Noua Serbie, armatele ruse au reuşit în cele ce au urmat să folosească aceste teritorii în calitate de bază operaţională. Deja la începutul lui aprilie 1769 Grigorie Callimachi îi relata hanului despre o incursiune de răspuns a unui detaşament de 600 de cazaci şi calmâci în ţinutul Soroca, care bat un însemnat detaşament din miliţia domnului, format din arnăuţi, şi câteva cete de tătari. Câteva zile mai târziu Grâm-Ghirai îşi exprimă neliniştea în legătură cu ameninţarea, care se crease pentru Moldova şi pentru flancul estic al posesiunilor hanatului [22].

Neliniştea hanului s-a dovedit a fi întemeiată. În timpul cel mai apropiat relaţiile moldo-tătare erau să depindă de evenimentele militare, Moldova trebuia să devină arena luptei dintre armata rusă şi cea turco-tătară.

După moartea lui Grâm-Ghirai, han devine, în aprilie 1769, Devlet-Ghirai al IV-lea (anii de hănie 1769-1770) [23] care se afla permanent la Căuşeni, lăsând deci Crimeea, ameninţată de a II-a armată a ruşilor. El aştepta aici sosirea oştirii turceşti, conduse de marele vizir, şi având intenţia să acopere frontierele Moldovei de acţiunile armatei I-i ruseşti, conduse de Goliţin. Devlet-Ghirai acorda controlului asupra teritoriului Moldovei o deosebită importanţă, planificând să-şi aprovizioneze trupele din rezervele de zaherele, pe care trebuia să le pregătească domnul şi stăruindu-se să evite situaţia, în care va putea fi izolat de oştirile otomane. A fost schimbat şi Grigorie Callimachi – în afară de piedicile create pe liniile de informaţii care treceau prin Iaşi spre Bahcesarai, el îl informa slab atât pe sultanul otoman, cât şi pe hanul tătăresc despre evenimentele din regiune, şi nici n-a asigurat o aprovizionare oştilor turceşti şi celor tătăreşti. La 24 iulie noul domn, Nicolae Mavrocordat, este la tabăra marelui vizir de la Bender. Măsurile pe care le ia el pentru aprovizionarea oastei turco-tătare dau roade [24].

Hotinul, începând din aprilie 1769, rezistă atacurilor date de către ruşi. Grosul armatei otomane, în frunte cu marele vizir, se concentrează în ţară. Alături de turci, armata lui Devlet-Ghirai este prezentă pe teritoriul Moldovei, de la sfârşitul lui iunie. Corpuri şi detaşamente de turci şi tătari trec prin ţinuturile principatului, prin Iaşi, spre Hotin. Se stârneşte un val de bejenie, populaţia locală se retrage în munţi şi în codri. Pentru a feri ţara de robie şi prădare, spre ce aveau „pornire” cetele tătaro-nogaice, domnul Nicolae Mavrocordat se vede nevoit, la retragerea în august a hanului şi a marelui vizir la Movila Răbiei (Han Tepessî, punctul de sprijin al trupelor turco-tătare pe malul stâng al Prutului, între pâr. Nirnova şi Lăpuşna), să se prezinte în faţa lor cu încredinţări că „ţara nu este haină”. Demersul a avut succes şi conducătorul turc şi cel tătar iau măsuri pentru a-şi abţine trupele de la acţiuni de pradă [25].

Astfel relaţiile Moldovei cu tătarii la etapa iniţială a războiului se menţineau în cadrul oficial, eforturile domnlui fiind îndreptate spre a aproviziona oştirile tătaro-nogaice în mod organizat pentru a evita o eventuală prădare a ţinuturilor.

Însă în septembrie situaţia se schimbă. Împrejurările îi impun pe turci să lase Hotinul; armata marelui vizir se retrage peste Dunăre spre Babadag. Cu toate acestea marele vizir Moldovangi, la retragere îl lasă pe hanul tătăresc în Moldova. Devlet-Ghirai este însărcinat, să apere în fruntea armatelor tătaro-nogaice, hambarele de la Movila Răbiei şi să acopere întregul teritoriu al principatului, Nicolae Mavrocordat – să mărească numărul cetelor de arnăuţi şi să „lupte cu raialele înclinate spre inamic” [26].

Astfel domnul şi hanul, ambii au fost de fapt lăsaţi în voia soartei. Devlet-Ghirai nu a fost în stare să organizeze acoperirea teritoriului principatului, descurajat de retragerea armatei marelui vizir, deşi încercase să se menţină la Movila Răbiei. Nicolae Mavrocordat, părăsind Iaşul, coboară şi el la Galaţi. La 26 septembrie (7 octombrie); Corpul de armată al generalului rus Elmpt ocupă Iaşul, la 1 decembrie este luat Galaţul; Nicolae Mavrocordat cade în mâinile ruşilor şi fiind bolnav, la 15 decembrie decedează la Iaşi. Tot atunci şi Devlet-Ghirai, ameninţat de un detaşament rus, care cobora de la Iaşi de-a lungul Prutului, se retrage în grabă de la Movila Răbiei la Akkerman [27].

Cu moartea lui Nicolae Mavrocordat practic se întrerup relaţiile Moldovei cu Hanatul din Crimeea la nivel oficial pentru întreaga perioadă a războiului. Potrivit sistemului de relaţii, creat prin eforturile unite ale Porţii şi ale demnitarilor tătari, raporturile dintre Moldova şi statul tătar se susţineau, după cum a fost menţionat mai sus, la nivelul de conducători ai statelor, ambii fiind numiţi de către sultanul otoman şi, în viziunea otomanilor, erau reprezentanţi ai organelor de putere de stat locale, vasale imperiului. În caz de absenţă a domnului în postul său legătura oficială dintre Iaşi şi Bahcesarai (sau Căuşeni, unde adesea îşi ţinea curtea hanul) se întrerupea, ceea ce a şi fost demonstrat pe timpul rebeliunii hoardei nogailor edisani din anul 1758.

Desfăşurarea acţiunilor militare şi ocuparea Moldovei de către armata rusească fac imposibilă, până în anul 1774, prezenţa la Iaşi a unui domn numit de către Poartă, în timpul războiului comandamentul militar rus a încredinţat administrarea principatului consiliului de boieri (Divanul, din 1770), tratându-l drept un organ al puterii locale. Aflându-se sub controlul ruşilor, boierii ţării puteau să întreţină legături cu demnitarii tătari sau mârzacii nogai numai cu îngăduirea şi, după cum s-a dovedit mai târziu, în interesele comandamentului rus şi la un nivel privat.

Însă legătura directă dintre domnul Moldovei şi hanul Crimeii, stătea la baza sistemului regional de securitate, menţionat mai sus, obiectivul căruia era să ţină în frâu hoardele nogailor edisani şi bugeceni înclinate spre a devasta Moldova. Retragerea marelui vizir la sud de gurile Dunării şi moartea lui Nicolae Mavrocordat au dus la ruperea acestui sistem, în calitate de unica forţă componentă a lui în regiune rămânând doar hanul tătăresc. Dar evenimentele din Moldova, ocupată de trupele ruse, şi în primul rând jurămintele de credinţă faţă de Rusia, depuse la Iaşi şi în ţinuturi [28], l-au înclinat pe Devlet-Ghirai să planifice o invazie în principat. Scopul acestei invazii era, ca prin devastarea ţării, să lipsească armata ruşilor de provizii, impunând-o astfel la retragere peste Nistru. În ianuarie 1770 hanul avea înţelegere cu conducătorii triburilor nogaice şi ale altor categorii ale armatei sale să prade Iaşul „pentru a pedepsi raialele rebele” [29].

Către 3 ianuarie calga sultanului (primul locţiitor al hanului în ierarhia statului tătar), în fruntea unui corp de 16000 de călăreţi tătari şi nogai, cu susţinerea turcilor îi alungă pe ruşi din Galaţi şi Brăila. Corpul de armată al generalului Elmpt, întins pe o suprafaţă imensă a Moldovei şi Ţării Româneşti, nu putea fi o ameninţare serioasă pentru tătari şi nogai [30].

Astfel desfăşurarea evenimentelor în regiune au adus către luna ianuarie 1770 la situaţia, când Moldova a fost de fapt expusă unei invaziuni din partea hoardelor tătaro-nogaice. Prin retragerea marelui vizir în Dobrogea otomanii nu mai puteau înfăptui un control eficient asupra situaţiei la nord de gurile Dunării; moartea lui Nicolae Mavrocordat a întrerupt o posibilă influenţă asupra desfăşurării evenimentelor, însemnând căderea celei de-a doua componente din sistemul de securitate din spaţiul Nord-Vest Pontic. A treia componentă, hanul din Crimeea, era însăşi părtaşul efectuării unei incursiuni devastatoare a cavaleriei tătaro-nogaice în Moldova pentru a „pedepsi” populaţia principatului şi pentru ca, prin pustiirea Moldovei, să obţină obiectivul strategic următor al războiului, apărut după înaintarea trupelor ruseşti – de a nu permite ruşilor să folosească teritoriul Moldovei în calitate de bază de sprijin şi de aprovizionare. Trupele ruse, şi anume corpul de armată al lui Elmpt, care din aceleaşi considerante strategice trebuia să acopere teritoriul principatului, blocând o eventuală incursiune tătaro-nogaică, în iarna anului 1770 în mod cert nu era în stare să îndeplinească o astfel de misiune din cauza insuficienţei de forţe pentru protejarea militară a unui teritoriu prea întins.

Dându-şi seama de acest fapt, dar şi nemaifiind ţinuţi în frâu de sistemul regional de securitate răsturnat din decembrie 1769 şi, plus la aceasta, îndemnaţi de înţelegerile cu propriul han de a invada Moldova, nogaii sub conducerea mârzacilor săi atacă în cursul lunii ianuarie 1770 „marginea despre dânşii” a Moldovei, adică porţiunea centrală a teritoriului dintre Prut şi Nistru şi „stricând de istov” ţinuturile Lăpuşna, Orhei şi parţial Soroca. După cum mărturiseşte cronicarul Enache Cogălniceanu, robii luaţi în timpul incursiunii în aceste ţinuturi au fost duşi la Căuşeni, unde cu această ocazie se întoarce şi hanul Devlet-Ghirai. După cercetare, s-au dovedit a fi 16000 de suflete.

Cu aceasta însă nu s-au mărginit acţiunile prădalnice ale nogailor din această iarnă datorită mazilirii lui Devlet-Ghirai de către Poartă, hanul fiind învinuit că nu a atacat îndeajuns de activ armata rusă în campania anului precedent, „nearătând nicăieri bravură”. Noul han, Caplan-Ghirai al II-lea, porneşte de la Constantinopol spre Ismail doar la începutul lunii martie 1770 [31].

Ceea ce a însemnat că hoardele nogailor din Bugeac şi ale celor edisani (care de obicei locuiau în stânga Nistrului, însă în acest moment din considerente militare s-au mutat cu traiul în Bugeac) tot pentru aceeaşi secvenţă de timp, adică în decursul lunilor ianuarie-februarie ale anului 1770 au fost puse de fapt la propria lor dispoziţie, având doar indicaţia generală a Porţii să-i hărţuiască pe ruşi în Moldova, îndeplinindu-şi sarcina militară, nogaii s-au bătut lângă Chişinău cu detaşamentul căpitanului Zorici, care cantona hotarul Moldovei cu Bugeacul, avându-şi punctul de sprijin la Fălciu [32]. În celelalte, cetele prădalnice se împrăştiară care şi „pe încotro au putut”, prin ţinuturile Lăpuşna, Orhei, Soroca şi chiar Fălciu [33]. Numărul celor capturaţi, după cum afirmă Enache Cogălniceanu, a fost atât de impunător, încât au căzut preţurile la pieţile de robi de la Constantinopol şi din Anatolia, un rob în iarna anului 1770 se vindea aici pentru 7-8 lei [34].

Această invaziune tătaro-nogaică a fost ultima din istoria Moldovei; în cele ce au urmat, hoardele nogaice, slăbite de loviturile date din plin de către armatele ruseşti, se retrag spre interiorul Bugeacului, nemaiavând posibilitatea să mai efectueze vre-o campanie de jaf. Deşi prezenţi, în componenţa armatei hăneşti, pe teritoriul ţării în timpul campaniei din vara anului 1770, nogaii şi tătarii au fost preocupaţi de acţiunile militare, al căror caracter încordat nu le-a lăsat nici o şansă să fie sustraşi de posibilitatea de a mai jefui o dată ţinuturile.

Invaziunea a provocat o reacţionare naturală a populaţiei Moldovei, tendinţa de a para primejdia cu arma în mână. Drept urmare, se produce o creştere a fluxului de voluntari, care se înrolau în armata rusească, detaşamentele, completate de voluntari, erau folosite pentru acoperirea hotarelor dinspre Bugeac. Detaşamentul lui Zorici, care a distrus în decembrie 1769 un detaşament tătar lângă Chişinău, având un efectiv de 1400 ostaşi, consta cu preponderenţă din voluntari. Un alt detaşament, constituit din arnăuţi – fosta miliţie a domnului – trimis în ianuarie 1770 în stânga Prutului anume cu scopul „să caute turci şi tătari hoinari”, au distrus lângă satul Lozova, pe râul Bîcovăţ (azi raionul Străşeni) un detaşament de tătari condus de Deli Aslan [35]. În cele din urmă s-a ajuns la o propunere din partea conducătorilor tătaro-nogaici, al cărei sens consta în promisiunea de a nu mai ataca ţinuturile Moldovei dacă detaşamentul lui Zorici se va abţine de a mai pătrunde în Bugeac.

Pentru Moldova, care a fost pustiită încă prin acţiunile armate de pe teritoriul său din anul 1769, ultima invazie tătaro-nogaică a însemnat o agravare serioasă a stării interne, o lovitură dată economiei şi mari pierderi umane, un număr enorm de locuitori fiind mânat în robie. Din cauza războiului întreprinderea unor măsuri organizate pentru reîntoarcerea sau răscumpărarea lor a fost imposibilă; dar şi în Moldova, aflată în acest moment fără conducere, nimeni nu era în stare să-şi asume această sarcină. Doar în primăvara anului 1771, deci, cu un an mai târziu, întreprind unele acţiuni în vederea rezolvării acestei probleme boierii Divanului Moldovei [36].

Noua situaţie, creată în acest răstimp în spaţiul Nord-Pontic, în urma ocupării de către trupele ruse a Bugeacului, a peninsulei Crimeea şi a trecerii formale a nogailor sub protecţia Rusiei, le-a permis boierilor Divanului Moldovei să facă eforturi în vederea repatrierii robilor capturaţi în timpul invaziei tătaro-nogailor în Moldova în ianuarie-februarie 1770. Unica posibilitate era de a acţiona prin intermediul autorităţilor militare ruseşti. Pe data de 7 mai (stil vechi) 1771 boierii Divanului se adresează către comandantul I-i armate ruseşti, P. A. Rumeanţev, cu rugămintea de a contribui la reîntoarcerea locuitorilor din patru ţinuturi din sud-estul ţării, capturaţi de către tătari în iarna anului 1770. Se preciza, că cei capturaţi se află în supuşenia măriei sale împărătesei [37], adică în mâinile nogailor, plecaţi în toamna anului 1770 – primăvara anului 1771 din Bugeac [38].

În cele ce au urmat, desfăşurarea războiului ruso-turc şi rezultatele lui, fixate prin stipulaţiile păcii semnate pe data de 10 (21) iulie la Kuciuk-Kainargi, au avut drept urmare o migrare în masă a nogailor din Bugeac şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea Porţii [39]. Acestea din urmă fac ca orice incursiune a cetelor tătaro-nogaice în Moldova să fie imposibilă, invazia din ianuarie-februarie 1770 însemnând în acest fel ultimul act de presiune tătaro-nogaică asupra principatului.

Astfel, structura internă a Hanatului din Crimeea, şi anume nivelul slab de control administrativ, efectuat de către puterea hănească asupra supuşilor săi nogaici, care locuiau în Bugeac şi în stânga Nistrului, au impus crearea unui sistem de securitate regional. Sistemul, a cărui sarcină era supravegherea şi înfrânarea hoardelor nogaice nomade şi seminomade, înclinate în permanenţă (fapt, care se întrevede pe parcursul întregului secol) spre a întreprinde incursiuni de pradă în ţinuturile Moldovei (lipsite în epoca fanariotă de forţe proprii de apărare). Participanţi la menţiontatul sistem au fost hanul şi demnitarii tătari din Bugeac, susţinuţi de puterea supremă a Porţii şi deci de dregătorii otomani din cetăţile de pe Dunăre şi de la nord de Marea Negră, la care trebuia să apeleze domnul Moldovei în caz de pericol. Cointeresarea părţilor prezentate în frânarea presiunii nomade era de a nu permite nogailor să afecteze sistemul de gospodărire din principat, fapt ce ar li diminunat în mod inevitabil, veniturile a trei vistierii – cea a sultanului otoman, a hanului din Crimeea şi a domnului Moldovei – provenite din exploatarea populaţiei de rând a ţării.

Evenimentele din timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 au răsturnat sistemul de securitate menţionat. Înaintarea armatei I-i ruseşti în Moldova în toamna anului 1769 l-a impus pe marele vizir să-şi retragă armata în Dobrogea, otomanii nemaiputând controla situaţia la nord de gurile Dunării în primele luni ale anului 1770. Ocuparea Moldovei de către corpul generalului Elmpt (prea slab însă pentru a face faţă tacticii penetrante a cavaleriei tătaro-nogaice) şi moartea subită a domnului Nicolae Mavrocordat în decembrie 1769 au făcut imposibilă aflarea în scaunul din Iaşi a unui domn, numit de către Poartă, ceea ce a însemnat decăderea celei de-a doua componente a sistemului regional de securitate. A treia componentă – hanul Devlel-Ghirai, era însăşi părtaşul efectuării unei invazii de jaf a tătaro-nogailor în Moldova, din considerente strategice (pentru a face imposibilă, prin devastarea ţinuturilor, aprovizionarea armatei ruseşti din resurse locale), dar şi cu scopul de a „pedepsi raialele rebele” (se aveau în vedere jurămintele de credinţă faţă de Rusia, depuse la Iaşi şi în ţinuturi).

Căderea în acest mod a mecanismului de înfrânare a nogailor, îndemnaţi chiar spre a „hărţui armata rusă în Moldova”, a provocat contingentele armate ale acestora să întreprindă o incursiune devastatoare în ţinuturile ţării.

Invazia a cunoscut două perioade caracteristice. Primul val al ei, care a început după 3 ianuarie 1770, a fost întreprins cu îngăduirea hanului Devlet-Ghiral, soldându-se cu mari pierderi umane pentru Moldova (populaţia a trei ţinuturi fiind în masă mânată în robie), – perioada numită a fost totuşi de scurtă durată. Manifestarea hanului Devlet-Ghirai spre mijlocul lunii ianuarie (noul han, Caplan-Ghirai, sosind în Bugeac de la Constantinopol doar în martie), a însemnat dispariţia celei de-a treia componente a mecanismului de supraveghere asupra hoardelor nogaice. În acest fel perioada a doua a invaziunii nogailor în Moldova a fost de lungă durată (până la sfârşitul lui februarie), soldându-se astfel cu consecinţe şi mai grave pentru ţară.

Cronologic, incursiunea tătaro-nogaică din ianuarie-februarie 1770 a fost ultima în istoria Moldovei. Emigrarea în masă a nogailor din Bugeac în urma ofensivei trupelor ruseşti din vara anului 1770, dar şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea otomană în anul 1774 prin stipulaţiile păcii, semnate la Kuciuc-Kainargi, au însemnat pentru Moldova depărtarea de la hotare a vecinilor săi războinici, curmând astfel situaţia ce exista în regiune de secole, făcând deci imposibilă o incursiune de pradă a cavaleriei tătaro-nogaice în ţinuturile ţării, ceea ce a avut urmări evident binefăcătoare atât pentru dezvoltarea internă, cât şi pentru situaţia internaţională a Moldovei.

NOTE:

1. Архив Внешней политики Российской империи (ABПP), Ф. 1126 Oп. 1, „Дела едисанских и буджакских татар”, 1765, Д. I, Л. 277. Peysonnel Gh., Lettres а М. le Marquis de D., contenant quelques observations sur les Memoires qui ont paru sous le nom de M. le Baron de Tott. Amsterdam, 1785, p. 21-23.

2. Cronicele României, sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei. /Kogălniceanu M. Vol. III, Bucueşti, 1874.

3. Hurmuzaki E., Documente privitoare la istoria românilor, Supl. I., Vol. I—III, Bucureşti, 1885.

4. Cronici turceşti privind Ţările române. Vol. II /Guboglu M. Bucureşti, 1974, Vol. III/ Mehmet M. A. Bucureşti, 1980.

5. Tott, M. le Baron de Memoires sur les Turcs et les Tartares. 2 Vol. Amsterdam, 1785.

6. Панин Н. И., Из бумаг графа Н. И. Панина. //Русский архив, № 12, 1878

7. Петров А. Н. Война с Турцией и польскими конфедератами, 1769-1774, 5 Т. С – Петербург, 1866-1874.

8. Дружинина Е. И., Кючук-Кайнарджийский мир 1774 года. Москва, 1955.

9. Котенко И. А. Из истории освободительного движения в Молдавии в период русско-турецкой войны 1768-1774 г. Кишинев, 1957; Giurescu C. С. Istoria românilor. Vol. 3. Bucureşti, 1944.

10. Boicu L., Principatele române în raporturile politice internaţionale. Iaşi, 1986. Очерки внешнеполитической истории Молдавского княжества. Кишинев, 1987.

11. Смирнов В. Д. Крымское ханство под верховенством Оттоманской Порты. //Записки Одесского
Общества истории и древностей. Т. X. Одесса, 1875.

12. Pseudo Amiras. Cronica anonimă a Moldovei. Bucureşti, 1975, p. 76.

13. Mihordea V. Raporturile Moldovei şi Ţării Româneşti cu tătarii în secolele XVI-XVIII. //Revista de istorie, Nr. 6, 1979, p. 1069.

14. Татарческий H. А., Путешествие и деятельность барона де Тотта в качестве консула в Крыму. Москва, 1979, с. 10.

15. Cronici turceşti. Vol. Ill, p. 290.

16. Urechia V. A., Istoria evenimentelor din Orient, cu reflecţia la principatele Moldova şi Valahia, din anii 1769-1774, Bucureşti, 1889, p. 13.

17. Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 755, Nr. MLXXV; p. 757, Nr. MLXXVIII.

18. Ibidem., p. 763, Nr. MLXXXVI.

19. Клокман Ю. Р., Фельдмаршал Румянцев в период русско-турецкой войны 1768-1777 годов. Москва, 1951, С. 58.

20. Очерки внешнеполитической истории Молдавского княжества. Кишинев, 1987, с. 290.

21. Cogălniceanu Е., Cronicele României, Vol. III, p. 260; Tott, M. le Baron de, Memoires, vol. II, 144.

22. Tott, Memoires, vol. II, p. 180-182; Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 776, Nr. MCIX; p. 776-777; Nr. MCX; Iorga N., Documentele familiei Callimachi, vol. 1, Bucureşti, 1902, p. 33.

23. Fisher A. W., The russian annexation of the Crimeea, Cambridge, 1982, p. 158.

24. Cogălniceanu E., p. 263; Canta I., Cronicile României, vol. III, p. 193; Cronici turceşti, vol. III, p. 298.

25. Canta I., p. 193; Cronici turceşti, vol. III, p. 299-300; Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 779, Nr. MCXV, MCXVI; p. 781, Nr. MCXXII; p. 785, Nr. МСХХIII; Urechia V., op. cit., p. 18-20.

26. Cronici turceşti, vol. III, p. 303; Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 786, Nr. MCXXV; p. 787, Nr. MCCXVI; Клокман Ю., Фельдмаршал Румянцев, с. 72-73.

27. Cogălniceanu E., p. 264; Canta I., p. 193; Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 797, Nr. MCXL, MCXXIX; Дружинина E. И., Кючук-Кайнардж. Мир, с. 106.

28. Giurescu С. С., Istoria românilor, vol. III, p. 289.

29. Cronici turceşti, vol. III, p. 308; Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 797, Nr. MCXL, p. 799-800, Nr. MCXLIV.

30. Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 798, Nr. MCXLII; p. 801, Nr. MCXLV; Клокман Ю. Р., Фельдмаршал Румянцев, с. 74.

31. Cogălniceanu E., p. 266; Cronici turceşti, vol. III, p. 308; Fisher A. W., op. cit., p. 158; Смиирнов В. Д., Крымское ханство, с. 267.

32. Котенко И. А., Из истории …, с. 93.

33. Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига, 1769-1812, Кишинев, 1984, с. 46, д. 46.

34. Cogălniceanu Е., р. 266; Hurmuzaki, Supl. 1, vol. 1, p. 801, Nr. MCXLV; Urechia V., op. cit, p. 21; Панин H. И. Из бумаг графа Панина, 1770 г. //Русский архив, 1878, т. 8, с. 461.

35. Котенко И. А., Из истории …, С. 33.

36. Россия и освободительная борьба … с. 39, д. 42.

37. Idem., с. 39, д. 42.

38. АВПР, Ф. 112, Оп. 2, 1768-1775, д. 1, л. 32, л. 67, Об. 5; Cogălniceanu Е. р. 265; Iorga N., Chilia şi Cetatea Albă, p. 102, Паниии П. И., Письма, с. 472-482; Тунманн H., Крымское ханство, Симферополь, 1932, с. 59; Батюшков П. Н., Бессарабия, С-Петербург, 1892, с. 124.

39. Дружинина Е. И., Кючук-Кайнарджийский мир 1774 года. С. 349-365.

Sursă: Dan Haidarlî, ”Ultima invazie a hoardelor tătaro-nogaice în Moldova în anul 1770 pe fondalul războiului ruso-turc din anii 1768-1774”
Revista de Istorie a Moldovei, 1997, nr. 3-4

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s