ORIGINARII DIN MOLDOVA ÎN RÎNDURILE ARMATEI ROȘII ÎN ANII 1944-1945

 

Operaţiunile militare pe teritoriul RSS Moldoveneşti au reînceput la 25 martie şi s-au încheiat la 26 august 1944. Interesele continuării războiului impuneau mobilizarea neîntîrziată a resurselor umane ale republicii eliberate. Comandamentul Armatei Roşii nu avea îndoieli în ce priveşte gătinţa recruţilor, care au suferit ocupaţia, de a lupta împotriva cotropitorilor. În Moldova a fost pus în acţiune mecanismul extraordinar de mobilizare a supuşilor serviciului militar, de acum experimentat în vremea războiului. Recrutarea a început prin mijlocirea comisariatelor militare ale unităţilor sovietice.

A doua mobilizare în Armata Roşie.

A doua, după iunie – august 1941, mobilizare în Armata Roşie a început în stînga Nistrului şi în judeţele Soroca şi Bălţi ale Moldovei la 15 aprilie 1944. În lipsa unei administraţii de stat, la faţa locului existau nu puţine posibilităţi de a se eschiva de la mobilizare. Dar aceasta nu s-a întîmplat. Către 26 iulie au fost mobilizaţi mai mult de 112000 de bărbaţi din raioanele eliberate ale Moldovei. Împreună cu cei mobilizaţi în raioanele ucrainene, comisariatele militare ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au trimis în unităţi 124000 de recruţi. Cu contingentul mobilizat în raioanele eliberate ale Moldovei, puteau fi completate 15 divizii ale Armatei Roşii. O parte din aceşti recruţi au participat la Operaţiunea Iaşi-Chişinău.

Soldaţii basarabeni, mobilizaţi în armata română, nu doreau să lupte împotriva ruşilor. Această situaţie era cunoscută pe ambele părţi ale frontului. În august 1944, cînd 14,1 mii de moldoveni s-au predat, prin ordinul generalului F. Tolbuhin aceştia au fost lăsaţi la vatră, iar apoi recruţaţi în Armata Roşie. Aproape toţi moldovenii, care mai rămăseseră în armata română, în toamna anului 1944 au scris cereri să fie transferaţi în Armata Roşie [1].

În septembrie 1944, după eliberarea raioanelor de centru şi de sud ale Moldovei, mobilizarea a continuat pe întreg teritoriul republicii. Către 10 februarie 1945 numărul celor recrutaţi a atins cifra de 242000 [2]. Din momentul eliberării teritoriului republicii pînă la sfîrşitul războiului au fost mobilizaţi 256800 de bărbaţi [3]. Punînd la socoteală pe cei recrutaţi în 1941, numărul băştinaşilor – ostaşi ai Armatei Roşii – a depăşit cifra de 391000, 14,4% din populaţia republicii.

În raioanele eliberate ale Moldovei nu exista o evidenţă precisă a supuşilor serviciului militar nici în 1944, nici în 1945, de aceea o parte însemnată a locuitorilor republicii, recrutaţi în 1944-1945 trebuie consideraţi voluntari. Persoane, care, sub diferite motive (probleme familiale, starea sănătăţii ş.a.) încercau să evite mobilizarea, au fost foarte puţine, vreo 5% din contingentul de mobilizare [4].

Înainte de a fi trimişi pe front recruţii erau instructaţi, însuşind deprinderi de luptă, de aceea luptau nu numai vitejeşte, dar şi cu pricepere. Numărul celor căzuţi pe front a fost moderat. Într-un an de luptă din aprilie 1944 pînă în mai 1945 în luptele cu trupele germane şi maghiare au căzut 40592 de recruţi din Moldova [5].

Moartea fiecăruia a fost o durere nealinată şi o pierdere de neîmplinit pentru părinţii, copiii, soţiile, toţi cei apropiaţi; dar cei căzuţi au alcătuit doar 15,8% din contingentul celor recrutaţi în acea perioadă în republică. Pierderile în rîndurile celor recrutaţi la începutul războiului au fost mai mari.

Desigur, către 1944 poporul a obosit peste măsură de război. Dar 95% din recruţi au executat ordinul de mobilizare. Recruţii din Moldova au luptat destoinic. Pentru fapte de vitejie 250000 din ei au fost decoraţi cu ordine şi medalii ale Uniunii RSS [6]. Calea de luptă a multor din ei merită măcar o scurtă expunere.

Soarta ostaşilor din Moldova.

Prin voia soartei primul avion german la începutul Marelui Război pentru apărarea Patriei a fost doborît în cerul Belorusiei de comisarul escadrilei Anatolii Socolov. El s-a născut în 1911 la Chişinău într-o familie de muncitori. În 1918, cînd Basarabia a fost ocupată de români, familia Socolov s-a refugiat peste Nistru, stabilindu-se lîngă Kiev. Începînd serviciul militar, A. Socolov a însuşit tehnica pilotării a cîtorva tipuri de avioane de vînătoare, devenind un aviator iscusit şi curajos. Pentru participarea în luptele aeriene în vremea războiului finlandez a fost decorat cu ordinul Steaua Roşie. Către decembrie 1941 A. Socolov a doborît 8 avioane ale duşmanului. La 25 ianuarie 1942, în toiul luptelor în apropierea Moscovei, el a căzut la datorie. I-a fost conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice [7].

Comandantul escadrilei regimentului 55 de aviaţie de vînătoare locotenentul superior Simion Harhalup încă în ajunul războiului avea reputaţia de as. A zburat cu toate tipurile de avioane, care erau în dotarea Armatei Roşii, a instruit aviatorii tineri; Eroul Uniunii Sovietice Alexandru Recicalov îl socotea îndrumător al său. La 26 iunie 1941 S. Harhalup a decolat în fruntea unui grup de avioane „МИГ-3” la acoperirea forţelor sovietice terestre lîngă Bălţi. În luptă deasupra Prutului a incendiat un „Iunkers-88”. Deoarece o mitralieră de bord a avionului lui S. Harhalup a ieşit din funcţiune, el a mers la atac direct împotriva altui avion inamic, forţîndu-l să aterizeze pe aerodrumul sovietic. La 29 iunie într-o luptă inegală cu 5 avioane germane deasupra satului său natal Valea Adîncă din raionul Camenca, S. Harhalup a căzut eroic. Consătenii împreună cu camarazii săi l-au înmormîntat solemn [8].

Divizia a 16-a de tancuri sub comanda colonelului Mihail Mîndru, originar din Orhei, a constituit forţa de şoc a unei contralovituri de la începutul Războiului pentru apărarea Patriei, întreprinse la 10-12 iulie 1941 lîngă Bălţi de corpul de armată al generalului R. Malinovskii, viitor mareşal al Uniunii Sovietice. Atunci nu s-a reuşit eliberarea oraşului, dar tanchiştii au păstrat tehnica, efectivul şi spiritul de luptă. Moldoveanul M. Mîndru a căzut cu moarte de erou în luptele de lîngă Umani în vara tragică a anului 1941.

Gheorghii Cemicenco, originar din Tiraspol, pilot al aviaţiei marine, din primele zile ale războiului se afla în luptă. A participat la apărarea Odesei, Sevastopolului, a Caucazului de Nord. Sub comanda lui escadrila a 5-a a regimentului de aviaţie cu torpile doar în primii doi ani de război a aruncat în aer 7 depozite de muniţii, a nimicit 4 noduri de cale ferată, trei locuri de trecere peste rîu, a scufundat 6 corăbii de transport, a nimicit 39 de tancuri, 11 baterii, 35 de avioane, 558 de camioane şi circa 3000 de soldaţi şi ofiţeri ai duşmanului. La 24 iulie 1943 pentru executarea exemplară a sarcinilor de luptă ale comandamentului, pentru vitejie şi eroizm maiorului de gardă Gh. Cemicenco i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

Boris Glavan, student al şcolii pedagogice din Chişinău, originar din satul Ţarigrad, raionul Drochia, de acum în iunie 1941 era voluntar în batalionul de vînătoare din Bălţi. Apoi a participat în lupte pe front, a fost traducător la statul major al diviziei 296 de puşcaşi. În vara 1942 unitatea sa a nimerit în încercuire. Boris se strecoară în oraşul Krasnodon, în Donbas, unde erau şi părinţii, ajunşi aici, evacuîndu-se din Moldova. A devenit membru al organizaţiei ilegaliste „Garda Tînără”. Conducătorii organizaţiei i-au încredinţat păstrarea armelor. A montat un aparat de radio, pentru a asculta ştirile transmise de Biroul sovietic de informaţii, scria şi difuza foi volante, dobîndea arme; cu participarea sa se elaborau şi se înfăptuiau operaţiuni de luptă: atacul camioanelor germane, eliberarea prizonierilor. În ianuarie 1943 Boris Glavan, împreună cu alţi ilegalişti, a fost arestat de gestapo. A rezistat torturilor, n-a divulgat nimic şi pe nimeni. Alături de alţi eroi ai organizaţiei „Garda Tînără” a fost aruncat în gura unei mine de cărbune părăsite. Fratele mai mic al lui Boris – Mihail Glavan, de asemenea, din primele zile s-a aflat pe front. A căzut în luptă pentru eliberarea Poloniei în august 1944 [9].

O neobişnuită soartă militară a avut-o regizorul studioului de cinema din Kiev Piotr Verşigora. Născut în satul Severinovca de lîngă Camenca în stînga Nistrului într-o familie de învăţători, el chiar din primele zile ale Războiului pentru apărarea Patriei a fost recrutat în Armata Roşie, iar de acum în iulie-august participa în luptele de lîngă Kiev în calitate de ajutor al comandantului de pluton, apoi comandant de companie. În timpul retragerii diviziei a 264-a de puşcaşi pe malul de est a Niprului compania sub comanda lui P. Verşigora apără trecerea. Peurmă cu mijloace improvizate a traversat marele rîu al Ucrainei. De acum pe malul răsăritean al Niprului P. Verşigora a fost rănit, iar, după cîteva zile, din nou a nimerit în încercuire. Capturînd un camion german, cu un grup de ostaşi el a ieşit din încercuire, parcurgînd peste 100 km prin teritoriul ocupat. A fost corespondent militar, iar în mai 1942 a devenit rezident al direcţiei de recunoaştere a Frontului Breansc fiind paraşutat în zona partizanilor. Informaţiile dobîndite de el le-au permis aviaţiei sovietice să nimicească o mare concentrare a trupelor şi a tehnicii duşmanului la staţia de cale ferată Breansc, să înfăptuiască alte operaţiuni.

Din august 1942 P. Verşigora conduce serviciul de recunoaştere al slăvitei divizii de partizani sub comanda generalului Sidor Covpac, de două ori Erou al Uniunii Sovietice. În decembrie 1943 este numit comandant al marei unităţi de partizani. Sub comanda lui divizia a săvîrşit în 1944 un raid victorios în Ucraina de Vest, în Polonia şi Belorusia. Lui P. Verşigora i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice şi gradul de general-maior. În 1944 a apărut cartea lui P. Verşigora „Oameni cu conştinţa curată”, probabil, cele mai strălucite şi memorabile pagini consacrate războiului de partizani pe teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice. Mai tîrziu P. Verşigora s-a manifestat ca un istoric al mişcării de partizani.

Prascovia Didîc, studentă de 18 ani a Institutului pedagogic din Tiraspol, a fost recrutată în armată ca soră medicală. În iulie 1941, cînd şefii au aflat că ea, în afară de limba maternă – moldovenească şi cea rusă mai cunoaşte şi limba ucraineană, i-au propus să treacă în serviciul de recunoaştere. Ca cercetaş-radiotelegrafist, a fost paraşutată în regiunea Poltava, ocupată de germani. Însoţitorul s-a dovedit un nătîng, cu toate acestea, Prascovia a îndeplinit misiunea. A fost prinsă de gestapo, dar a reuşit să evadeze şi să dobîndească pentru comandamentul sovietic documente de importanţă militară. În timpul trecerii liniei frontului a fost rănită. După ce s-a vindecat a fost paraşutată cu o nouă misiune în regiunea Kievului. Dînsa s-a angajat la lucru în oraş, la serviciul de telecomunicaţii, avînd posibilităţi de a obţine informaţii importante. La 6 noiembrie 1943 oraşul Kiev a fost eliberat.

Dar războiul continua. Prascovia Didîc s-a apucat să înveţe limbile poloneză şi germană. Împreună cu un alt cercetaş, german sovietic, doctor din Permi, ea fost paraşutată în preajma oraşului Cracovia. Cîteva luni lucrurile au mers bine. Însă Prascovia iarăşi a căzut în vizorul gestapo-ului şi a fost arestată. Salvarea a venit pe neaşteptate. Închisoarea a fost atacată de partizani, care i-au eliberat pe deţinuţi. Salvatorii făceau parte – cine ar putea crede! – din divizia de partizani, condusă de Piotr Verşigora, pămînteanul Prascoviei Didîc. După restabilire P. Didîc în fruntea unui grup de cercetaşi din nou a fost paraşutată în spatele frontului, pe teritoriul Poloniei [10]

O altă studentă a Institutului pedagogic din Tiraspol, originară din satul Sucleea, Lucheria Vozian, de asemenea a fost recrutată în armată chiar în prima zi de război. La 23 iunie batalionul, în care ea a fost numită soră medicală, a intrat în luptă la Leuşeni, pe Prut. Aflînd că L. Vozian este studenta facultăţii de istorie şi că împuşcă bine, comandamentul a numit-o politruc al companiei de cercetaşi. În componenţa ei Lucheria a participat la apărarea Odesei, efectuînd raiduri în spatele duşmanului [11]. În luptele de pe teritoriul Moldovei, la apărarea Odesei şi a Sevastopolului a participat şi colegul ei de facultate, mai tîrziu devenindu-i soţ – Afanasie Repida [12]. În anii de după război L. Repida a lucrat ministru al controlului de stat al RSS Moldoveneşti. L. Repida şi A. Repida au devenit istorici, doctori habilitaţi, profesori universitari.

În luptele de lîngă Odesa sora medicală, moldoveanca Maria Motîngă a scos de pe linia întia a frontului mai mult de 300 de soldaţi şi ofiţeri răniţi. Tot astfel s-a evidenţiat pe cîmpul de luptă lîngă Odesa şi la Stalingrad sora medicală, găgăuzoaica Maria Slavioglo [13].

Originarii Moldovei au participat şi la apărarea Moscovei. Printre aceştia era generalul Nichita Lebedenco. Fecior de ţărani, el şi-a petrecut copilăria în satul Chirhana Nouă (astăzi satul Lebedenco din raionul Cahul din sudul Moldovei). În 1918 familia Lebedenco s-a refugiat peste Nistru. Nichita s-a înrolat în Armata Roşie şi a participat la războiul civil. Devenind ofiţer, a participat la războiul cu Finlanda din 1939-1940. În octombrie 1941, în momentul tragic al apărării capitalei sovietice, colonelul N. Lebedenco a fost numit comandant al diviziei a 50-a de de puşcaşi, care purta lupte sîngeroase în direcţia Mojaisc. Divizia a respins inamicul din localităţile de lîngă Moscova: Tucicovo şi Dorohovo. În 1943, fiind de acum comandant al corpului 33 de armată de gardă, N. Lebedenco a luptat în Ucraina. În august 1944 lîngă oraşul Baranuv din Polonia, manevrînd cu iscusinţă, a respins contralovitura unui corp de tancuri al inamicului. La 23 septembrie 1944 general-locotenentului N. Lebedenco i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Corpul 33 de armată a participat, de asemenea în operaţiunea de cucerire a Berlinului. În mai 1945 N. Lebedenco devene primul comandant militar al Vienei eliberate, iar apoi şi a Drezdei [14].

Cu decoraţii guvernamentale a fost menţionată participarea la luptele pentru apărarea Moscovei a aviatorului Andrei Grecul şi a tanchistului Mihail Muntean. Tiraspoleanul Pavel Şcerbinco în anii MRPAP a comandat regimentul 1593 de artilerie antitanc. A fost rănit în lupte de 12 ori. În mod deosebit s-a distins regimentul său la forţarea Niprului. Numai în septembrie – octombrie 1943 regimentul a nimicit 45 de tancuri, 46 de blindate, 4 baterii, 20 de tunuri, 65 de aruncătoare de mine, a doborît 3 avioane, a nimicit 23 de cazemate şi mai mult de 3000 de soldaţi şi ofiţeri ai inamicului. Titlul de Erou al Uniunii Sovietice locotenent-colonelului P. Şcerbinco i s-a conferit la 25 octombrie 1943.

Serghei Poleţkii s-a născut la Bender. În 1918 familia Poleţkii s-a refugiat în Ucraina. A fost recrutat în Armata Roşie în 1928. Pe front s-a aflat din primele zile ale războiului. A comandat cu succes unităţi de artilerie. Pentru merite de luptă a fost decorat cu două ordine Drapelul Roşu cu ordinul Suvorov de gradul a 3-lea, cu ordinul Steaua Roşie. La 5 mai 1945 colonelului S. Poleţkii i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice pentru conducerea energică a unor mari forţe de artilerie în timpul asaltului Königsbergului şi bărbăţia manifestată în luptele de stradă din acest oraş. În timpul luptei pentru raionul Ponarta, pentru nodul feroviar principal şi în procesul forţării rîului Preghel colonelul S. Poleţkii, aflîndu-se la punctele de observaţie ale unităţilor subordonate, personal dirija folosirea cu maximă eficienţă a tirului de artilerie. La 22 aprilie în luptele de lîngă Pillau Poleţkii a fost rănit de o schijă de proiectil. Rana s-a dovedit a fi mortală. La 15 mai el s-a stins din viaţă [15].

Din primăvara 1942 a luptat pe frontul de la vest de Moscova Stepan Colesnicenco, originar din Grigoriopol. A parcurs calea de la pilotul de rînd pînă la ajutorul comandantului regimentului de aviaţie de vînătoare. În iunie-iulie 1943, în perioada bătăliei de la Kursk, S. Colesnicenco a doborît 16 avioane ale inamicului, faptă pentru care a primit mulţumirea personală a mareşalului Gh. Jucov. I-a fost conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. La 30 august 1943 lîngă oraşul Sumî dînsul, de unul singur, a intrat în luptă cu cinci avioane duşmane şi a fost doborît [16].

Fostul director al şcolii medii din satul Raşcov (raionul Camenca) Fiodor Jarcinskii a început calea de luptă ca soldat de rînd. A participat în luptele de lîngă Jitomir, Kiev, Harcov. A fost rănit. După lecuire a fost trimis să înveţe la şcoala de tanchişti, evacuată la Peatigorsc. La 9 august 1942 cursanţii au fost transferaţi la apărarea or. Peatigorsc împotriva armatei 1-a de tancuri a wermachtului. Deşi nu şi-a putut menţine poziţia, unitatea nu şi-a pierdut capacitatea de luptă. La poalele muntelui Elbrus F. Jarcinskii a participat la lupte cu vînătorii de munte din divizia germană de elită „Edelweis”. La 29 august, el, adjunct al comandantului de companie, a scos din încercuire un grup de cursanţi. La 4 septembrie 1942 cursanţii şcolii de tanchişti au fost evacuaţi în oraşul Mari din Turcmenia, unde şi-au încheiat învăţătura. Locotenentul F. Jarcinskii a revenit pe front în octombrie 1943. A participat la Operaţiunile Kirovograd, Corsuni-Şevcenco, Umani-Botoşani. În februarie 1945, cînd corpul de armată lupta în Silezia, iar apoi a luat parte la operaţiunea de la Berlin, locotenentul superior F. Jarcinskii era şef al cercetaşilor regimentului de tancuri. În fruntea grupului de cercetaşi în repetate rînduri a pătruns în spatele frontului duşman. La 21 aprilie un grup din 8 cercetaşi sub comanda lui F. Jarcinskii a descoperit în orăşelul Troienbritzen (landul Brandenburg) un lagăr de concentrare. Cercetaşii au atacat şi au nimicit paza lagărului, eliberînd 4500 de prizonieri, printre care se afla şi fostul comandant al forţelor armate ale Norvegiei general-maiorul Otto Ruge. F. Jarcinskii în această lupta a nimicit personal 6 duşmani şi pe comendantul lagărului, dar a fost rănit mortal. Titlul de Erou al Uniunii Sovietice i-a fost conferit lui F. Jarcinskii postmortem [17].

Doi originari din Moldova au fost decoraţi cu ordine înalte ale URSS pentru fapte săvîrşite la forţarea Niprului. Mihail Pavloţkii s-a născut la Tiraspol, a fost recrutat în armată în 1940. În 1941 a absolvit Şcoala militară din Leningrad şi în mai 1942 a fost trimis pe front şef al serviciului de telecomunicaţii al regimentului antiaerian. În 1943 comanda un batalion, apoi a fost ajutor al şefului statului major al regimentului de infanterie. La 23 octombrie 1943 lîngă satul Comarin, raionul Braghinsc din regiunea Gomel comandantul subunităţii de asalt căpitanul Pavloţkii primul a trecut Niprul, a ocupat un cap de pod şi cu tiruri susţinute a acoperit traversarea rîului a regimentului său; în lupta pentru satul Berezki primul a pătruns pe poziţia duşmanului şi două zile a respins contraatacurile. Cu toate că era rănit, a nimicit circa 50 de soldaţi ai inamicului. Pentru fapta de eroism manifestată la forţarea Niprului lui M. Pavloţkii i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice [18].

Din iunie 1942 a luptat pe front tînărul muncitor din Camenca Ivan Coval, sergent superior de artilerie. La 26 septembrie 1943 el şi servanţii tunului au trecut pe insula din mijlocul Niprului în apropiere de Dnepropetrovsc. Apoi grupul de asalt a ocupat un cap de pod pe malul vestic al Niprului. În luptele pentru capul de pod artileriştii lui I. Coval au nimicit un tanc şi cu foc reţineau infanteria duşmană. Cînd inamicul a încercat să iasă în flancul apărătorilor capului de pod, I. Coval şi-a ridicat camarazii la atac. Împreună cu alţi soldaţi şi ofiţeri, care au săvîrşit fapte de eroism la forţarea rîului Nipru, lui I. Coval i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice [19].

Tiraspoleanul Vladimir Bocicovskii avea 18 ani, cînd a început războiul. S-a evacuat cu familia spre răsărit, apoi a devenit cursant al unei şcoli de tanchişti. A participat la lupte. Pentru bărbăţie şi eroism V. Bocicovskii a fost decorat cu ordinul Drapelul Roşu. În vara 1943 V. Bocicovskii era de acum locotenent superior, comandant al unei companii de tancuri. La 6 iulie în bătălia de la Kursk asupra companiei lui din 10 tancuri înaintau 100 de tancuri germane. Inamicul era susţinut de aviaţie şi artilerie. Dar tanchiştii lui V. Bocicovskii au scos din luptă 16 tancuri ale duşmanului, printre care 3 tancuri grele „Tigru” şi au zădărnicit înaintarea duşmanului. Însuşi comandantul a fost rănit, dar echipajul său a doborît 3 tancuri. În anii 1944-1945 dînsul a devenit cunoscut datorită raidurilor de tanc în spatele frontului inamic. În vremea unui asemenea raid în regiunea Nistrului de Sus, tanchiştii lui V. Bocicovskii a pătruns în Ciortcov, au ocupat oraşul şi l-au menţinut pînă la venirea forţelor principale. Pentru această faptă căpitanul de gardă V. Bocicovskii a fost învrednicit de titlul de Erou al Uniunii Sovietice. A urmat participarea la luptele de pe teritoriul Poloniei şi Germaniei. V. Bocicovskii a sfîrşit războiul în grad de locotenent-colonel [20]. După război a rămas în serviciul militar, ieşind în retragere în grad de general-locotenent.

Moldoveanul Serghei Bolgarin din satul Corotnoe din stînga Nistrului la începutul războiului avea 16 ani. Ca şi mulţi alţi pămînteni, în iulie 1941 împreună cu familia s-a retras spre răsărit. A fost recrutat în armată în 1943. A fost mitralior într-o unitate de cavalerie. La 25 iunie 1944 în lupta pentru satul Şirchi din Belorusia a nimicit o mitralieră şi 25 de soldaţi ai duşmanului, pe alţi trei i-a făcut prizonieri. La 8 iulie în apropierea oraşului Lida cu mitraliera sa a nimicit 50 de soldaţi ai inamicului. La 10 iulie în timpul forţării rîului Ditva S. Bolgarin a pătruns pe podul de cale ferată, a nimicit geniştii duşmani, care încercau să arunce în aer podul, apoi deschizînd focul, a permis escadronului de cavalerie să ocupe podul. În luptele pentru forţarea rîului Neman S. Bolgarin a fost grav rănit. Aflîndu-se în spital a citit în ziar Ucazul Sovietului Suprem a Uniunii RSS despre faptul că a devenit Erou al Uniunii Sovietice [21].

Ca şi pămînteanul său S. Bolgarin, Ion Soltîs la începutul războiului avea 16 ani, lucra în colhoz. În anii ocupaţiei a văzut cu ochii proprii sălbătăciile fasciştilor, inclusiv exterminarea în masă a evreilor. Ca şi alţi ţărani, familia Soltîs o ducea greu. A fost impus la munci forţate. La amenajarea drumului Cuzmin-Camenca a făcut cunoştinţă cu conducătorul organizaţiei ilegaliste din Camenca Iacob Kucerov şi a început să difuzeze în satele Cuzmin, Ocniţa, Gruşca foi volante cu ştiri despre situaţia de pe front. În aprilie 1944, cînd raionul Camenca a fost eliberat, Ion, împreună cu verişorii Maxim şi Emilian, a fost recrutat în Armata Roşie. În luna mai, după instruirea într-un regiment de rezervă, a fost trimis pe front lîngă Orhei. În prima luptă a fost rănit. Lecuirea a durat două luni, astfel că la Operaţa Iaşi-Chişinău I. Soltîs n-a participat. A fost îndreptat în regimentul 548 de infanterie, ce lupta în Polonia. La 15 februarie 1945 în luptele pentru localitatea Luizental de pe rîul Bober (la 14 kilometri nord de Boleslaveţ) I. Soltîs printre primii a trecut rîul şi trăgînd din mitralieră acoperea forţarea rîului de către compania sa. Apoi cu grenade a nimicit servanţii unei mitraliere a duşmanului. Dar o altă mitralieră, ocrotită de cazemată, continua tirul. I. Soltîs, fiind rănit, mobilizîndu-şi puterile, a astupat cu corpul său ambrazura. Cu preţul vieţii sale a contribuit la îndeplinirea sarcinii de luptă a companiei [22].

Grigore Sorochin s-a născut în Siberia, apoi s-a stabilit în Moldova şi de aici a fost recrutat în armată. A fost artilerist. La sfîrşit de martie 1945 vreo 20 de tancuri ale duşmanului s-au apropiat de poziţiile noastre şi au început să tragă direct în ostaşii, care se adăposteau în tranşee. Gr. Sorochin împreună cu servanţii au sărit din tranşee ajungînd la tunul lor. Trăgînd de la distanţă mică, echipa de servanţi a lui Gr. Sorochin a scos din luptă 3 tancuri ale inamicului. Vreme de o zi şi o noapte nu s-a îndepărtat de la tunul său şi a respins 13 atacuri ale duşmanilor. Pentru această faptă lui Gr. Sorochin i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice. A căzut la datorie lîngă Berlin.

În aceleaşi zile, în apropiere de Berlin, a săvîrşit o faptă eroică Şabs Maşcauţan, originar din Orhei. În 1941 avea doar 17 ani. La începutul războiului împreună cu familia s-a evacuat în Caucazul de Nord. A fost angajat lucrător de linie pe sectorul telecomunicaţii al batalionului de muncă, fiind recrutat în Armata Roşie în 1942 din oraşul Esentuchi. Devine ţintaş de tun într-un regiment de artilerie antitanc. A participat la luptele pentru eliberarea oraşelor Taganrog, Melitopol, în Crimeea, în Prusia de Est şi în Polonia. La 29 aprilie 1945 lîngă lacul Menning-Zee din apropierea Berlinului, rămînînd singur la tun, a intrat în luptă cu o coloană de tancuri germane. Sub tirul duşmanului, trăgînd cu tunul şi aruncînd grenade a distrus un tanc, două maşini de artilerie autopropulsată, două blindate şi vreo 100 de soldaţi şi ofiţeri ai inamicului. Cînd a sosit ajutorul, ostaşii sovietici au capturat 11 soldaţi germani. Lui Ş. Maşcauţan i s-a conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice la 27 iulie 1945 [23].

După cum s-a menţionat, în octombrie 1941, bărbaţii recrutaţi din republicile baltice, din Ucraina de Vest, din Belorusia de Vest, din Moldova şi Bucovina de Nord, unite cu Uniunea RSS în anii 1939-1940, au fost rechemaţi de pe front. Ţăranul din satul basarabean Bardar Mihail Plugaru, aflîndu-se în spatele frontului sovietic, dorea să lupte. În acest scop el şi-a schimbat numele de familie în „Plugarev”, iar drept loc de baştină a indicat oraşul Balta, care pînă în 1940 intra în componenţa Republicii Autonome Moldoveneşti [24]. Este greu de spus în ce măsură l-au crezut cei de la comisariatul militar. Dar M. Plugarev a fost mobilizat, a luptat destoinic, a devenit sergent superior, apoi comandant de al unui pluton de gardă, ce lupta în Caucazul de Nord. La 2 noiembrie 1943 plutonul lui a fost debarcat în Crimeea lîngă orăşelul Maiac, suburbie a oraşului Cherci. Încercînd să lichideze capul de pod, duşmanul a concentrat asupra acestui sector un foc masiv de artilerie, îmbinat cu tir de mitralieră, atacînd cu furie. La 3 noiembrie au rămas în viaţă doar patru ostaşi din plutonul debarcat: M. Plugarev, D. Gherasimov, N. Postocov şi N. Beria din Abhazia. Ultimul, fiind grav rănit, cît mai era în conştiinţă, trăgea în duşman. Ostaşii debarcaţi au menţinut totuşi capul de pod, toţi devenind Eroi ai Uniunii Sovietice [25].

Dumitru Calaraş, pilot al unui avion de vînătoare se declara rus, născut la Kiev, dar a fost recrutat în Extremul Orient, iar M. Duca, partizan din pădurile Breanscului, se declara ucrainean, născut în regiunea Viniţa. Dar, judecind după numele de familie, ei sînt legaţi de poporul moldovenesc şi, credem, că se cuvine ca să fie pomeniţi în rîndurile moldovenilor – eroi ai Marelui război.

Navigator al diviziei 236 de avioane de vînătoare, locotenent-colonelul Dimitrie Calaraş a luptat în Crimeea şi în Caucazul de Nord. În luptele aeriene personal a doborît 11 avioane ale inamicului, iar 6 – atacînd în grup. A fost decorat cu două ordine Lenin, cu ordinele Drapelul Roşu şi „Insigna de onoare”. La 29 octombrie a decolat în fruntea unui grup de avioane de vînătoare, acoperind poziţiile brigăzii a 9-a infanterie de gardă. În spaţiul aerian al orăşelului Lazarevscoe de lîngă Soci, grupul a atacat forţele aeriene numeric superioare ale inamicului. D. Calaraş a lovit un avion de vînătoare german „M-109”, dar şi el a căzut. Aceasta a fost al 262-lea zbor de luptă al lui D. Calaraş. A dovedit să doboare personal 14 şi în grup 6 avioane. La 13 decembrie 1942 lui D. Calaraş i-a fost conferit titlul de Erou al Uniunii Sovietice [26].

Mihail Duca locuia în Breansc. A lucrat fierar şi muncitor la combinatul de cărnuri, în anii 1931-1937 a făcut serviciul în Armata Roşie, apoi a fost activist sindical. În prima zi de război a depus cerere să fie înrolat voluntar într-o unitate de luptă pe front. Dar i s-a recomandat să se înroleze într-un detaşament de partizani, ce se forma la Breansc. Cînd nemţii s-au apropiat de oraş, partizanii s-au adîncit în păduri. M. Duca era cercetaş, dobîndea informaţii, organiza diversiuni. La 6 noiembrie 1941 a organizat în oraşul Oriol o acţiune de o mare însemnătate moral-politică. Un grup de partizani a pătruns în acest centru regional şi a distrus localul restaurantului, nimicind vreo 100 de ocupanţi. În decembrie 1941 M. Duca a devenit comandant al detaşamentului, iar mai tîrziu – al brigăzii de partizani. În activul acestei unităţi de luptă – mii de soldaţi şi ofiţeri duşmani nimiciţi, nu puţini prizonieri, inclusiv un general, 17 garnizoane ale duşmanului – distruse, 70 de eşaloane deraiate, 57 de poduri de cale ferată şi de şosele aruncate în aer, multe alte operaţiuni de succes. La 1 septembrie 1942 M. Duca, împreună cu alţi comandanţi ai unităţilor de partizani, a fost primit de I. Stalin. A primit gradul militar de general-maior şi titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

În 1944, cînd regiunea Breansc a fost eliberată, general-maiorul M. Duca a devenit audient al cursurilor Marelui stat-major. La 24 aprilie 1945 a fost numit comandant al diviziei a 82-a infanterie de gardă, în fruntea căreia a participat la asaltul Berlinului. La 24 iunie 1945 la Parada Biruinţei de pe Piaţa Roşie din Moscova general-maiorul M. Duca a fost învrednicit să poarte cheia simbolică a Berlinului îngenuncheat.

Rechemarea basarabenilor din unităţile de luptă în octombrie 1941 nu avea nici un temei şi a fost o greşeală politică. Comandanţii de toate rangurile şi nivelele înţelegeau acest lucru şi încredinţau recruţilor din Basarabia cele mai responsabile sarcini. Basarabenii îndreptăţeau acestă încredere.

Către sfîrşitul anului 1945 în Moldova s-au întors 307000 de luptători demobilizaţi. Ei au întărit în poporul moldovenesc conştiinţa coparticipării la cucerirea biruinţei, au înălţat demnitatea naţională a poporului moldovenesc, a tuturor comunităţilor naţionale din republică. Pe mulţi ani înainte luptătorii de pe front au servit forţă socială principală în activitatea de restabilire şi dezvoltare a economiei republicii.

NOTE:

1. Caşu I. „Politica naţională” în Moldova Sovietică. P. 128.

2. Postica E. Rezistenta antisovietică in Basarabia. 1944-1950. Chisinău. Ştiinţa. 1997. P. 50.

3. История Республики Молдова с древнейших времен до наших дней. С. 240.

4. Vezi: Postica Е. Op. cit. Р. 57.

5. История Республики Молдова. С. 240.

6. История Республики Молдова… С. 241.

7. http://www.airwar.ru/history/aces/ace2ww/pilots/sokolov_a_m.html.

8. http://aeroram.narod.ru/win/h/harhalup_si.htm.

9. http://narodsopr.ucoz.ru/indcx/boris_glavan/0-39.

10. Гуревич Я. В тылу врага. Кишиневские новости. 2010. 2 апреля, http://www.kn.md/?idn=3385.
P.G. Didâc a scris povestirea „În spatele frontului duşman” şi a devenit prototipul eroinei pricipale ale filmurilor artistice „Mariana” şi „Riscul”.

11. Русское слово. 2010. № 19 (280), 21 мая.

12. În timpul apărării Sevastopolului s-a manifestat infanteristul marin A. Repida. Fiind grav rănit, mult timp era considerat ucis. În ultimele minute, în ajunul părăsirii fortăreţei de pe Marea Neagră însă, fiind fără cunoştinţă, el a fost găsit de camarazii săi de arme marinari şi evacuat la Novorosiisk cu ultima navă militară sovietică care a părăsit Sevastopolul. Numai după o perioadă de tratament de câteva luni el s-a reîntors în armată şi a luptat până la sfârşitul războiului. // Vezi: Nazaria S. O istorie contra miturilor. P. 429.

În anii ’60-’80, cu mici întreruperi, Afanasie Vasilievici a fost decan al facultăţii de istorie al USM, devenind un adevărat părinte pentru mai multe generaţii de studenţi. Fiind un om simplu, modest, lipsit de orice trufie, niciodată nu povestea despre faptele sale din anii războiului. Totodată, era un mare iubitor de viaţă, om cu simţul umorului, pentru ce era iubit de studenţi şi respectat de colegi.

13. Născută în Ciadâr-Lunga, M. Slavioglo a devenit cunoscută prin faptul că l-a scos grav rănit de pe câmpul de luptă pe Ruben Ibarruri, viitor erou al Uniunii Sovietice şi erou naţional al poporului spaniol.

14. http://ru.wikipedia.org/wiki.

15. http://www.pridnestrovie-daily.net/gazeta/articles/view.aspx?ArticleID=17014.

16. http://airaces.narod.ru/all1O/kolesnch.htm.

17. http://ru.wikipedia.org/wiki/.

18. http://ru.wikipedia.org/wiki.

19. http://dnestrtur.narod.ru/catalog/pridnestrove/kamenka/.

20. http://ru.wikipedia.org/wiki/.

21. http://ru.wikipedia.org/wiki/.

22. http://ru.wikipedia.org/wiki/.

23. http://fotki.yandex.ru/users/tatianamichaleva/view/405837/?page=2&ncmd=843808.

24. http://www.warheroes.ru/hero/hero.asp?Hero_id=9749.

25. http://ru.wikipedia.org/wiki/.

26. http://aeroram.narod.ru/win/k/kalarash_dl.htm; http://ru.wikipedia.org/wiki.

Sursă: P. Șornicov, ”Moldova în anii celui de-al doilea război mondial”, Chișinău, 2013.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s