DE CE A PIERDUT COMUNISMUL ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ?

 

Este o ironie a istoriei faptul, că prima revoluție socialistă din lume care a învins a avut loc într-o țară, în care premisele pentru socialism erau încă în stadiul de maturare: o țară agrară cu multe rămășițe feudale, se părea, că dădea puține motive pentru a spera în construcția reușită a socialismului, în condițiile păstrării capitalismului în restul globului pămîntesc. Cu toate acestea, în ciuda tuturor scepticilor, poporul sovietic condus de bolșevici, a reușit să înfăptuiască socialismul.

Un obstacol, care nu a putut fi depășit, a apărut la următoarea etapă, etapa trecerii nemijlocit la făurirea comunismului deplin. Aici rămășitele psihologiei țărănești de proprietar mărunt s-au manifestat cu desăvîrșire. Încă în anii războiului civil Lenin vorbea despre mentalitatea mic-burgheză, care este mai periculoasă decît toți generalii Armatei Albe luați împreună. Anume această mentalitate și a fost cauza prăbușirii URSS.

De rînd cu construcția socialismului, Puterea Sovietică a fost nevoită să facă și munca capitalismului: să înfăptuiască industrializarea, să lichideze analfabetismul, să organizeze agricultura mare mecanizată. Ca urmare, au fost construite bazele socialismului, prima fază a comunismului s-a afirmat ca un sistem social-politic real existent în cea mai mare țară din lume. În același timp în țările Europei de Vest, în care bolșevicii au pus atîtea speranțe, comuniștii locali s-au dovedit a fi prea slabi, și au pierdut lupta pentru influență asupra clasei muncitoare în fața social-democraților și fasciștilor. Poziția imperialistă a acestor state burgheze a oferit un cîmp semnificativ de manevră socială pentru formarea unei aristocrații muncitorești bine plătite numeroase și a așa-numitei ”clase mijlocii”. Pe vremea lui Lenin această tendință se contura numai, iar mai apoi, pînă la prăbușirea URSS, ea tot timpul doar și-a accelerat ritmul.

Între timp în URSS un defect al socialismului într-un singur stat, amenințat permanent de încercuirea capitalistă și contrarevoluția internă, a devenit neglijarea teoriei marxiste, chiar și în rîndurile membrilor partidului comunist. URSS și Partidul bolșevicilor era condus de Iosif Stalin, un mare teoretician marxist, care, în linii mari, conducea corect țara în direcția comunismului. Activitatea sa a avut ca rezultat victoria socialismului asupra fascismului și crearea blocului statelor socialiste. Însă după moartea lui Stalin succesiunea ideologică nu a avut loc – Uniunea Sovietică în frunte cu partidul comunist a pornit pe făgașul restabilirii elementelor capitaliste în economie și peste 30 de ani a încetat să mai existe. Fără să ne mai oprim asupra faptelor înțelese de toți care cunosc cît de cît marxismul, despre netemeinicia ideologică a lui Hrușciov și a anturajului său, despre politica lor aventuroasă și clevetirea lui Stalin, trebuie să punem întrebarea: de ce majoritatea absolută și a membrilor de partid, și a oamenilor sovietici i-a sprijinit cu entuziasm pe hrușcioviști sau, cel puțin ”nu a observat” cotitura radicală antimarxistă în politica partidului? Răspunsul își are rădăcina în condițiile, în care a fost nevoită să trăiască și să lupte Uniunea Sovietică.

Hrușciov și susținătorii lui au pus miza pe mentalitatea mic-burgheză sovietică, pe dorința lesne de înțeles de a ”trăi liniștit”. Într-adevăr, dacă putem spune așa, oamenii sovietici au obosit de fapte eroice militare și în cîmpul muncii, de colectivizare, industrializare, Marele Război pentru apărarea Patriei, de reconstrucția economiei de după război. Și deaceea era foarte ușor de manipulat cu ei, promițîndu-le ”că vom ajunge din urmă Statele Unite la consumul laptelui și cărnii”.

În același timp Partidul Comunist era desptul de slab din punct de vedere ideologic. Printre conducătorii lui nu s-a mai găsit un teoretician puternic, pe potriva lui I.V. Stalin. Iar acest lucru era urmarea faptului, că în Partidul Comunist nu se acorda destulă atenție muncii ideologice, deoarece mulți ani la rînd ”erau alte treburi de făcut”. Condițiile extreme, în care a fost nevoit să existe statul Sovietic în primele trei decenii ale vieții sale, au impus oamenii sovietici, inclusiv și pe conducătorii partidului, să se gîndească doar la indicii economici.

Anume pentru succese economice sau militare mulți cetățeni ai URSS nu doar erau primiți în rîndurile Partidului Comunist, dar mai apoi erau incluși și în conducerea lui. În perspectiva pe termen scurt acest lucru era corect – în fruntea partidului se aflau administratorii cei mai competenți. Însă, ca urmare, printre liderii sovietici aproape că nu mai existau marxiști. Chiar și cel mai bun din conducătorii sovietici, care l-a înlocuit pe Stalin, Viaceslav Mihailovici Molotov, recunoștea mai tîrziu, că din punct de vedere ideologic era foarte slab pregătit.

După cum se știe, în anii Marelui Război pentru apărarea Patriei pe front au murit circa 3 milioane de comuniști, însă în același timp numărul membrilor de partid a crescut cu 2 milioane – de la 3,8 pînă la 5,8 milioane de oameni. Acest exemplu arată clar, cît de ușor era să devii membru al Partidului Comunist. Folosindu-se de autoritatea binemeritată a partidului, conducerea a făcut din admiterea în Partidul Comunist o formă de recompensă pentru eroismul manifestat atît pe front, cît și în spatele frontului. Acest lucru avea un anumit sens, căci într-adevăr, ”să devii comunist” în acea vreme era o stimulare uriașă, și nu din motive cu caracter material, așa cum avea loc în ultimii ani ai URSS. Însă totodată acest fapt a subminat partidul, din contul oamenilor, care nu aveau nici idee despre marxism, iar anume așa oameni și alcătuiau partea covîrșitoare a membrilor Partidului Comunist către sfîrșitul anilor 1940. În marea lor majoritate ei erau patrioți sovietici cinstiți, gata să muncească cu abnegare spre binele socialismului, așa cum îl înțelegeau ei, însă în chestiunile fundamentale ale construcției socialiste ei erau capabili doar să îndeplinească indicațiile conducerii, înțelegînd sub comunism ”o viață îndestulată”, și nimic altceva.

În cele din urmă anume făgașul hrușciovist, cu primitivismul său, cu promisunile de ”a ajunge la comunism în anul 1980”, afirmațiile, că în URSS nu mai există luptă de clasă și nu mai e nevoie de dictatura proletariatului, s-a dovedit a fi atrăgător și membrilor de partid, și celorlalți cetățeni ai Uniunii Sovietice. El corespundea închipuirii lor despre politica comunistă. Iar în urma Partidului Comunist din Uniunea Sovietică pe aceeași cale au pornit și aproape toate celelalte partide comuniste din țările socialiste. Ele în mare măsură depindeau de conducătorii sovietici, cît material, atît și ideologic, iar forțele și năzuințele mic-burgheze în țările din Europa de Est, care doar porniseră pe făgașul construcției socialismului, erau și mai puternice, decît în URSS.

În următoarele trei decenii, pînă la mijlocul anilor 1980, condițiile de viață în URSS doar se înbunătățeau – bazele socialismului care s-au mai păstrat au permis în condițiile pașnice ridicarea considerabilă a nivelului de trai al maselor largi, anume din acestă cauză generațiile mai vechi și simt astăzi o nostalgie puternică pentru ”timpurile lui Brejnev”. Dar totodată politica antimarxistă a conducerii PCUS, care se îndepărta tot mai mult de economia planificată, care efectua reforme în sfera relațiilor marfă-bani, ce încurajau egoismul de grup, de fabrică, de ramură a industriei (reforma lui Kosyghin din 1965), a dus la aceea, că în anul 1985 conștiința majorității oamenilor sovietici deja era pregătită pentru restaurarea capitalismului. Dacă principalul este ”să trăim bine”, atunci, desigur, de ce să nu introducem economia de piață, căci ”uitați-vă la Suedia”. În același timp, a continuat degradarea ideologică a cadrelor de partid – Partidul Comunist și Uniunea Tineretului Leninist erau subminate activ de carieriști, veniți acolo pentru a se căpătui cu bunuri materiale. Chiar și comuniștii și comsomoliștii sincer devotați socialismului erau în stare doar să lupte cu pletele lungi ale tineretului ”neoficial” și muzica rock, însă au aderat cu ardoare la gorbaciovism, iar după anul 1991 au întemeiat un asemena mutant politic, ca Partidul Comunist din Federația Rusă.

Esența socialismului, ca prima fază a comunismului, constă în faptul, că elementele capitaliste și comuniste coexistă și luptă între ele. Socialismul nu poate sta pe loc – el sau merge spre comunism sau derivă înapoi, spre restaurarea capitalistă. ”Socialismul dezvoltat”, inventat de ideologii brejneviști, și era de fapt o formă a unei asemenea derive.

Sursă: http://compaper.info/?p=6448#more-6448
Traducere de y.obidin

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s