SOCIETATEA SOVIETICĂ ÎN AJUNUL ȘI ÎN PRIMA PERIOADĂ A MARELUI RĂZBOI PENTRU APĂRAREA PATRIEI

 
Unitate militară sovietică formată din voluntari din Leningrad se îndreaptă spre front. 1941

Particularități ale mentalătății și ale stării moral-psihologice

RĂZBOIUL SFÎNT

În decursul anului premărgător Marelui Război pentru apărarea Patriei în societatea și conducerea politică a URSS presimțirile unui conflict militar erau în creștere. Războiul părea probabil, însă nici pe aproape inevitabil. În discuțiile muncitorilor, țăranilor, slujbașilor, intelectualilor ca inamici în viitorul probabil război erau numite Japonia și Anglia, însă de cele mai multe ori – Germania, adică în majoritatea cazurilor dușmanul potențial era stabilit absolut corect. Manevrele militare la scară largă, petrecute în luna ianuarie 1941, în care se simula scenariul respingerii unei agresiuni germane, arată, că nici conducerea politică a țării nu avea îndoieli în privința dușmanului potențial principal.

Cu toate acestea predomina ideea, că războiul cu Germania va fi precedat de careva cereri și ultimatumuri, înrăutățirea și ruperea relațiilor diplomatice, anularea oficială a înțelegerii de neagresiune de la 23 august 1939 ș. a. m. d. Faptul, că germanii vor ataca pe neașteptate, atunci cînd înțelegerea germano-sovietică de neagresiune era încă în vigoare, anume acel scenariu, care s-a realizat în zorii zilei de 22 iunie 1941, se pare, nu a fost prevăzut de nimeni. Aceasta înseamnă, că deși în genere dușmanul potențial în viitorul conflict posibil era determinat corect, totuși, și societatea, și conducerea politică subestima perfidia și mișelia conducătorilor naziști. I. V. Stalin și alți lideri sovietici pînă în ultimul moment au nutrit speranța, că războiul cu Germania va putea fi evitat pe cale diplomatică.

În opinia noastră, cea mai exactă apreciere a comportamentului lui Stalin (și în genere a conducerii politice a URSS) față de amenințarea nazistă a fost dată de către ambasadorul Uniunii Sovietice în Suedia A.M. Kollontay, care în ziua agresiunii germane, 22 iunie 1941, a spus, că ”Stalin, desigur, spera și credea, că războiul nu va începe pînă cînd nu vor avea loc tratative, în decursul cărora va fi găsită o soluție pentru a evita războiul” [1]. Acest lucru este confirmat și de faptul, că în dimineața zilei de 22 iunie 1941 Stalin a spus: nemții ”s-au năpustit asupra nostră fără nici un motiv, fără să ducă careva negocieri; pur și simplu ne-au atatcat mișelește, ca niște tîlhari”. Cinci zile mai târziu, la 27 iunie 1941, V.M. Molotov într-o conversație cu ambasadorul Marii Britanii la Moscova, S. Kripps, a recunoscut, că conducerea sovietică nu se aștepta, că războiul „va începe fără nici un litigiu sau ultimatum” [2].

Acum să ne întoarcem puțin înapoi, în anul 1940. Scopul principal al politicii externe a URSS în această perioadă era dorința de a nu fi atrasă în orbita noului război mondial, care lua amploare din ce în ce mai mult. Ambasadorul SUA în URSS L. Steingardt scria către Washington la 2 octombrie 1940: „Dacă vorbim despre politica sovietică, așa cum o înțeleg eu, scopul ei este evitarea războiului …” [3].

Încă de pe timpurile ”dezghețului hrușciovist” Stalin a fost aspru criticat pentru diferite ”greșeli” și ”gafe”. Însă noi credem, că strategia sa echilibrată și prudentă, îndreptată să prevină un probabil război cu Germania, în linii mari era corectă, însă, din păcate, nu a dat rezultatele dorite. Trebuie să înțelegem, că nu depindea totul doar de conducerea politică sovietică – căci chestiunea – va fi, sau nu va fi război se rezolva totuși nu la Moscova, ci la Berlin. Putea în această situație conducerea sovietică să aibă la îndemînă alternative mai sigure? La această întrebare abslut corect a răspuns istoricul israelian G. Gorodetsky: ”Și totuși, chiar și acum, în retrospectivă, este greu de a arăta alternative mai sigure de care ar fi putut dispune Stalin. Chiar dacă el ar fi anticipat anumite măsuri, lovitura ar fi fost în cel mai bun caz atenuată, însă, desigur, nu și împiedicată” [4]. La această concluzie corectă a lui G. Gorodetsky am putea adăuga următoarele: este binecunoscut, că planul agresiunii asupra URSS (planul „Barbarossa”) a fost creatura favorită al lui Hitler (el personal l-a conceput și l-a îngrijit), și avînd în vedere acest lucru, nici măcar cea mai înțeleaptă strategie de prevenire a războiului germano-sovietic nu l-ar fi putut constrînge pe el, Hitler, să abandoneze planul „Barbarossa”, adică aproape că nu ar fi avut nici o șansă de succes.

De fapt, acceași strategie echilibrată și prudentă, ca și a conducerii sovietice, era înfăptuită și de guvernele Suediei și Elveției, care se temeau de agresiunea germană. Și nimănui niciodată nici măcar în cap nu i-a venit să le învinuiască pentru careva ”greșeli” și ”gafe”. În mod similar, ca și în cazul URSS, o astfel de strategie ar fi fost inutilă, dacă ocupația Suediei și Elveției ar fi intrat în planurile lui Hitler. Subliniem: Suedia și Elveția au evitat invaziunea germană nu din cauza strategiei lor echilibrate și prudente, dar din cauza faptului că Hitler, oricare ar fi fost motivele lui, a decis să nu le ocupe.

Jurnalistul britanic Alexander Werth, care de pe data de 3 iulie 1941 s-a aflat în URSS, scria: ”… În timpul războiului, la mai mulți oameni din Uniunea Sovietică le-am pus următoarele două întrebări: ”Ce părere aveați despre pactul sovieto-german?” și ”Cînd pactul era încă în vigoare, în ce moment ați început să aveți îndoieli serioase în privința lui?”.

La prima întrebare aproape întotdeauna îmi răspundeau aproximativ următoarele: ”Toată lumea, desigur, înțelegea că ne este greu și neplăcut să simulăm, că, chipurile, sîntem prieteni cu Hitler; dar în 1939 s-a creat o așa situație, că era nevoie cu orice preț să cîștigăm timp, iar altă alegere nu aveam. Noi ne gîndeam așa: că nici lui Stalin însuși nu i-a plăcut această idee, dar noi credeam profund că el are dreptate; dacă el a decis să semneze cu Hitler un pact de neagresiune, înseamnă că el știa cu siguranță că nu există nici o altă ieșire. Și nu uitați, de asemenea, că în același timp, eram amenințați și de agresiunea japoneză; exact în același timp a trebuit să luptăm cu ei la Halhin-Gol”.

Iar răspunsul la a doua întrebare urma cam în acest sens: ”Noi am început într-adevăr să fim preocupați, cînd am văzut, că Hitler a fost în stare într-o lună, sau chiar și mai repede, să răpună armata franceză. Noi aveam destul de multă încredere în armata franceză, și de asemenea auzisem o mulțime de lucruri despre Linia Maginot, de aceea noi – o spunem deschis – speram că războiul în Franța va dura multă vreme și, ca urmare, nemții vor fi slăbiți foarte mult. Eram egoiști? Da, am fost egoiști, dar care atunci nu erau egoiști?.. Noi niciodată nu ne-am gîndit, că nemții ne vor ataca atît de neașteptat, dar cel mai important, că ei vor fi în stare să cucerească de la noi un teritoriu atît de uriaș, însă noi simțeam, că trebuie să ne pregătim pentru o luptă foarte grea, dacă Hitler ar fi luat-o razna într-atît, încît să sară asupra noastră”.

Mai era încă o întrebare, pe care o puneam cu interes: ”În perioada dintre zdrobirea Franței și agresiunea germană asupra Uniunii Sovietice a avut loc războiul între Germania și Anglia – ce credeați despre el?”. Aici răspunsurile deveneau vagi, însă în genere ele se reduceau la următoarele: ”Despre Anglia la noi existau păreri diferite. Știți, viața însăși ne-a impus să fim împotriva britanicilor – după Chamberlain, Finlanda și alte chestii. Dar, treptat, pe nesimțite, noi am început să-i admirăm pe britanici, pentru că ei, desigur, nu s-au lăsat învinși de Hitler. Ziarele noastre scriau des despre bombardamentele Londrei și ale altor orașe din Anglia. Și atunci am început să simpatizăm cu poporul britanic – am început să ne gîndim, că mai devreme sau mai tîrziu și noi vom trece prin așa ceva. Îndeosebi se îngrijora pentru englezi intelectualitatea noastră. Mulți au ajuns la convingerea, că războiul Angliei împotriva lui Hitler este un ”război drept”. Însă apoi, în luna mai (1941 – n. a.), dintr-o dată în Anglia a zburat Hess, și noi iarăși am început să privim Marea Britanie cu neliniște și suspiciune” [5].


Înscrierea voluntarilor în Armata Roșie la un comisariat militar din Moscova. 1941

Cu un amestec de îngrijorare și speranță a întîlnit poporul sovietic comunicatul Agenției Telegfafice a Uniunii Sovietice (TASS) din 14 iunie 1941, care dezmințea zvonurile despre războiul iminent între Germania și URSS. Conținutul principal al comunicatului suna în felul următor: „… În presa engleză și, în general, în presa țărilor străine au început să circule zvonuri despre ”apropierea războiului între URSS și Germania”. Potrivit acestor zvonuri: 1) Germania a înaintat Uniunii Sovietice pretenții teritoriale și de natură economică, iar acum au loc negocieri între Germania și URSS privind încheierea unui acord nou; 2) URSS, chipurile, a respins aceste pretenții, și de aceea Germania a început să concentreze trupe militare la granițele URSS cu scopul de a ataca Uniunea Sovietică; 3) URSS, chipurile, la rîndul său a început să se pregătească în mod intens de război cu Germania și concentrează trupe la granițele ultimei.

Necătînd la absurditatea evidentă a acestor zvonuri, cercurile reponsabile din Moscova au găsit, totuși, de cuviință, avînd în vedere trîmbițarea insistentă a acestor zvonuri, să autorizeze TASS să declare, că aceste zvonuri sînt niște născociri stângace ale unor forțe ostile URSS și Germaniei, interesate în declanșarea și extinderea războiului.

TASS declară, că: 1) Germania nu a înaintat Uniunii Sovietice nici o pretenție și nu propune încheierea unei înțelegeri noi, și prin urmare nici un fel de negocieri în această privință nu au putut avea loc; 2) Potrivit informațiilor, de care dispune URSS, Germania de asemenea respectă fără șovăire, ca și URSS, condițiile înțelegerii germano-sovietice de neagresiune, și de aceea, în opinia cercurilor sovietice, zvonurile despre intențiile Germaniei de a încălca înțelegerea și de a ataca URSS sînt lipsite de orice temei, iar dislocarea petrecută în ultima vreme a trupelor germane eliberate după operațiunile din Balcani în regiunile de est și nord-est ale Germaniei este legată, probabil, de alte motive, care nu au nici o legătură cu relațiile germano-sovietice; 3) URSS, așa cum reiese din politica sa pașnică, a respectat și intenționează să respecte condițiile înțelegerii germano-sovietice de neagresiune, și de aceea, zvonurile cum că URSS se pregătește de război cu Germania sînt false și provocatoare…” [6].

În literatura sovietică și post-sovietică a fost aruncate mai multe săgeți critice la adresa acestui comunicat al TASS, ceea ce, în opinia noastră, nu este pe deplin corect. Conducerea sovietică era pur și simplu obligată în asemenea situație să facă o declarație publică pașnică, iar atunci încă nu se știa că ea se va dovedi inutilă. Este greu să cazi de acord și cu opinia răspîndită în literatură, că acest comunicat TASS a avut un efect ”decepționant” și ”adormitor” asupra poporului sovietic. În realitate el a provocat o anumită îngrijorare, deoarece în text se spunea deschis despre concentrarea trupelor germane în vecinătatea granițelor URSS. În această privință a observat corect A. Werth: ”Poporul sovietic era deja destul de obișnuit să citească comunicatele guvernului printre rînduri, că să nu observe aluzia directă în următoarea frază: ”dislocarea trupelor germane… este legată, probabil, de alte motive, care nu au nici o legătură cu relațiile germano-sovietice”. Foarte mulți ruși, pe care acest comunicat TASS nu i-a liniștit deloc, în următoarele zile așteptau cu îngrijorare, care va fi ”reacța” celor de la Berlin. Potrivit fostului ambasador român la Moscova Gafencu, mii de oameni stăteau în acele zile lîngă radiourile lor, așteptînd vești de la Berlin. Dar ei așa și nu au auzit nimic. Guvernul german nu a răspuns în nici un fel la acest comunicat TASS și chiar nici nu l-a publicat” [7].

Cu toate acestea, milioane de oameni sovietici continuau să spere și să creadă, că Hitler nu va îndrăzni să atace URSS. Părea absolut incredibil, ca vre-un om politic sănătos la cap ar putea urzi în mod serios planuri de cucerire a cele mai mari (ca teritoriu) țări din lume și care pe deasupra mai avea, lucru de care foarte mulți erau convinși, o armată foarte puternică. Se părea, că cea mai elementară prunență trebuia să te descurajeze de la un astfel de pas riscant. Iar cînd agresiunea germană totuși a avut loc, atunci, potrivit mărturiei lui A. Werth, ”mulți oameni sovietii au rămas extrem de surprinși de faptul, că Uniunea Sovietică în genere a fost atacată” [8]. Aceasta parcă nu se încadra în limitele bunului simț.

Istoricul american H. C. Deutsch, referindu-se la scepticismul politicienilor din Occident la sfîrșitul anului 1939 – începutul anului 1940 în ceea ce privește intențiile lui Hitler de a ataca principalele țări occidentale – Franța și Anglia, deoarece așa ceva părea nebunie curată și contrazicea bunul simț, pe bună dreptate a observat: ”Pe atunci, puțini oameni își dădeau seama că toate argumentele normale și rezonabile nu au nici o contingență cu Hitler, care acționa potrivit logicii sale proprii, neobișnuite și adesea perverse, sfidînd toate argumentele de bun simț“ [9]. Nădăjduind și presupunînd, că la Hitler vor prevala prundența și bunul simț, în Occident, de fapt, au ”scăpat din vedere” ofensiva masivă germană de la 10 mai 1940 menită să zdrobească democrațiile occidentale. În mare parte prin aceleași motive poate fi explicat și ”caracterul neașteptat” al atacului german asupra URSS din 22 iunie 1941.


Tinere voluntare se pregătesc de plecare pentru a apăra Moscova. Anul 1941.

În opinia publică sovietică se prezenta ca foarte probabilă perspectiva unei agresiuni comune germano-britanice împotriva Uniunii Sovietice, în ciuda faptului că era cunoscut, că din septembrie 1939 Marea Britanie și Germania luptau una cu alta. Se credea, că acest lucru nu le-ar împiedica să organizeze un atac comun împotriva URSS. Aceste bănuieli s-au agravat în după-amiaza zilei de 22 iunie 1941, la aflarea știrii despre invazia germană, fapt despre care, spre exemplu, mărturisește fostul comisar al poporului pentru relațiile externe al URSS M.M. Litvinov: ”Toată lumea credea că flota britanică este în plină desfășurare în Marea Nordului, pentru a ataca în colaborare cu Hitler Leningradul și Kronstadtul” [10]. Mai târziu, în conștiința poporului sovietic cu greu, și nu fără o mare parte de scepticism și neîncredere, s-a petrecut recunoașterea faptului (care înainte de război, în opinia generală, era absolut improbabil), că britanicii sînt aliații noștri.

A. Werth descrie astfel transformarea imaginii Angliei din dușman în aliat în opinia publică sovietică: ”Aproape toate comentariile, pe care le-am auzit de la ruși, se reduceau la următoarele: ”Noi am aflat despre Hess, și bănuiam, că între Anglia și Germania, există un fel de înțelegere. Noi țineam bine în minte și Münchenul, și negocierile anglo-franco-sovietice din vara anului 1939. Noi ne întristam profund pentru bombardamentele Londrei, dar tot timpul am avut un sentiment de neîncredere în legătură cu Anglia. Atunci cînd Germania ne-a atacat, unul dintre primele noastre gînduri au fost, că poate a făcut-o de comun acord cu Marea Britanie. Iar faptul, că Anglia a devenit un aliat al nostru a depășit toate așteptările noastre” [11].

La 1 septembrie 1939 a fost adoptată Legea despre serviciul militar general obligatoriu [12]. În toamna anului 1939 într-o atmosferă de mare avînt patriotic a avut loc încorporarea tinerilor din mediul urban și rural în rîndurile Armatei Roșii (Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor). Această denumire trebuie interpretată literal – armata era anume a muncitorilor și țăranilor, și persoanele de origine țărănească și muncitorească alcătuiau în ea majoritatea absolută.

Slujba militară în Armata Roșie era nu doar o datorie de onoare a cetățenilor URSS, dar, de asemenea, și o școală minunată de educare a tineretului sovietic. Clasamentul ostașului Armatei Roșii în ceea ce privește gradul de onoare și respect în opinia publică era infinit mai mare decît cel avut de soldații vechii armate ruse din timurile țariste. Persoanele în vîrstă, mulți dintre care în trecut au fost soldați în armata țarului, priveau cu mîndrie la copiii și nepoții lor, îmbrăcați în uniforma Armatei Roșii, ba chiar și îi invidiau. Bătrînul țăran N.N. Jarov din cătunul Grabki, raionul Mytișci, regiunea Moscova spunea: ”Iată acum un soldat al Armatei Roșii merge pe uliță și se mîndrește cu situația sa. Oare tot așa era și înainte? Îți amitești de trecut – și te apucă un junghi la inimă. Înainte soldatul era socotit ultimul om. În grădina publică n-ai dreptul să intri, cu tramvaiul n-ai dreptul să mergi, eu singur pe spinarea mea am simțit, ce înseamnă slujba în armata țaristă. Armata Roșie este școala cea mai bună, mai ales pentru tineretul nostru din colhoz” [13].

Anume în anii de dinaintea războiului s-a format definitiv sistemul social-politic sovietic cu toate caracteristicile sale deosebite. În fapt, pe a șasea parte a globului pămîntesc s-a format o nouă civilizație. Aceasta era o civilizație unică, așa ceva nu a mai existat în trecutul omenirii, nici mai există în prezent. Civilizația sovietică, în ciuda tuturor defectelor, greșelilor și fenomenelor negative, la acea perioadă era încă un orgamism tînăr, destul de viabil și care avea potențial suficient pentru a se dezvolta în continuare.

În URSS domnea spiritul militantismului, consimțămîntului pentru a isprăvi fapte eroice militare și de muncă, înclinării spre eroism în masă și sacrificiu de sine. Acesta ca și cînd era biletul de vizită al tinerii civilizații sovietice. Ne putem doar minuna de uimitorea miopie și închipuirile denaturate ale conducerii politice și militare ale Germaniei fasciste, că Uniunea Sovietică, împreună cu sistemul său politic și forțele sale armate, este o ”structură putredă”, care ”se va prăbuși” chiar de la prima lovitură a armatei germane. Astfel, înainte de atacul asupra URSS, Hitler îl îndemna pe feldmareșalul Rundstedt: „Trebuie doar să loviți cu piciorul în ușă – și toată putreda construcție se va prăbuși“ [14].

Sîntem de acord cu concluzia istoricului englez A. Clark, că Hitler, hotărănd să atace URSS și prevăzînd o victorie rapidă și ușoară, ”a trecut cu vederea un factor foarte important în evaluarea potențialului rușilor. Acum Wehrmacht-ul avea în fața sa un inamic cu totul diferit, nu ca națiunile molatice din Vest” [15].


Parada militară de la 7 noiembrie 1941 în Piața Roșie (Moscova).

Desigur, în societate existau anumite stări de spirit antisovietice, antibolșevice și antistaliniste. Însă nu trebuie să exagerăm amploarea lor. Sistemul social-politic format în URSS avea o susținere în masă – majoritatea oamenilor îi erau devotați. El era personificat cu idealurile realizate ale Revoluției din octombrie 1917, iar însuși Statul Sovietic în conștiința a milioane de oameni era perceput ca unicul stat din lume al muncitorilor și țăranilor. Prin urmare, marea majoritate a cetățenilor sovietici în cazul unei amenințări militare era gata să-și apere nu numai patria sa, dar și orînduirea social-politică formată în URSS.

Această caracteristică a mentalității poporului sovietic a fost observată în mod subtil de A. Werth, care a înțeles, că poporul sovietic luptă împotriva cotropitorilor germani nu numai pentru Patria lor, ci și pentru sistemul social și politic existent atunci. ”Ar fi, desigur, o simplificare prea mare, – scria A. Werth, – să considerăm (cum presupun unii), că acesta era un război ”național” sau chiar ”naționalist”, și nimic altceva. Nu, în acest război național, patriotic oamenii sovietici de asemenea luptau și pentru puterea lor, pentru puterea Sovietică” [16]. Werth de asemenea a înțeles corect, după cum rezultă din cele citate mai sus, că poporul sovietic considera puterea Sovietică anume puterea sa. Aici trebuie să mai ținem seama de faptul, că pe atunci termenul ”puterea Sovietică” avea o semnificație mai profundă și mai largă (inclusiv înlocuind prin sine și conceptul de ”putere rusească”), în opoziție cu intenția dușmanului, care a invadat teritoriul URSS, de a impune ”puterea germană”.

De asemenea, trebuie să amintim, că Uniunea Sovietică era un stat multinațional, în care erau declarate ideile egalității în drepturi și prieteniei între popoare, iar naționalismul, precum și nihilismului național nu era admis. Super-etnia sovietică, care de obicei este numită poporul sovietic, încluzînd în sine zeci de naționalități, era un produs anume a sistemului social-politic format în URSS. Istoricul E.M. Malîșeva observă pe bună dreptate: ”Sistemul social-politic fondat în URSS pe baza ideologiei socialiste, marxiste a creat în perioada antebelică o formațiune super-etnică fenomenală cu o pasionalitate foarte înaltă – poporul sovietic” [17]. Afirmația, desigur, nu este indiscutabilă, dar, în linii mari, sîntem de acord cu ea. Conceptele ”orînduirea social-politică sovietică” și ”poporul sovietic” sînt într-atît de interdependente, că a le separa unul de altul, așa cum se face uneori în literatura de specialitate, este incorect și metodologic contrar principiului istorismului. Căci este îndoielnic, că un asemenea fenomen super-etnic, ca poporul sovietic, s-ar fi putut forma în condițiile unei alte orînduiri social-politice.

Sistemul de republici unionale și autonome reprezenta din punctul de vedere al rezolvării problemei naționale un salt civilizațional gigant înainte – mai ales în comparație cu sistemul guberniilor existent în Rusia țaristă, care nu permitea nici un fel de autonomie pentru minoritățile naționale. În interiorul super-etniei sovietice determinante erau relațiile de prietenie frățească, eliminarea barierelor naționale, întrepătrunderea largă și îmbogățirea reciprocă a culturilor naționale. Pot fi aduse o mulțime de mărturii, care demonstrează, că oamenii sovietici de diferite naționalități considerau că trăiesc într-un stat unde domnește adevărata prietenie între popoare.

În general, în ciuda tuturor neajunsurilor, istoria sovietică a anilor 1930-40 este o istorie glorioasă și eroică, de care trebuie să fim mîndri. Uneori pentru a caracteriza orînduirea politică formată în URSS este folosit termenul ”regim totalitar”. Acest termen a intrat în circulație în știința istorică din SUA în a doua jumătate a anilor 1940 cu scopul nu numai de a defăima și discredita sistemul sovietic, dar, de asemenea, și pentru a identifica Germania hitleristă cu Uniunea Sovietică. Chiar de la bun început, din acest punct de vedere termenul ”totalitarism” însemna interpretarea orînduirii social-politice sovietice nu doar sub un aspect negativ – în plus, ea, chipurile, a fost la fel de ”criminală”, ca și Germania hitleristă. Această concluzie nu a fost rodul cercetărilor științifice, ci a indicațiilor și măsurilor ideologice de discreditare a adversarilor în ”războiul rece”. Prin urmare, conceptele „totalitarism“, „regim totalitar“ nu sînt termeni științifici, ci principii ideologice angajate politic. Pentru a demonstra identitatea regimurilor politice din Germania nazistă și Uniunea Sovietică de obicei se folosește faptul, că în ambele țări, exista sistemul cu un singur partid politic. Dar acest factor nu este universal și nu include diferențe extrem de importante și fundamentale: în Germania fascistă domnea ideologia nazismului, rasismului, antisemitismului; în URSS – ideologia prieteniei și frăției oamenilor muncii din toate țările. Avînd în vedere aceasta, din punct de vedere ideologic fascismul german și comunismul sovietic erau antipozi. Nu în zadar Hitler și-a început cariera politică ca un anticomunist, și anticomunismul a fost întotdeauna pe primul loc în gîndirea sa politică.

În realitate fascismul și democrațiile occidentale au mai multe trăsături asemănătoare – în domeniul anticomunismului și antisovietismului ei arată ca frați-gemeni. Stalin avea dreptate de o mie de ori, întotdeauna suspectîndu-i de posibile înțelegeri pe baza antisovietismului. Asemenea înțelegere nu a avut loc doar din cauza politicii extrem de agresive și ambițioase ale lui Hitler, care a început să reprezinte o amenințare serioasă pentru însăși existența democrațiilor occidentale. Fascismul a luat naștere, a prosperat și în cele din urmă a devenit un monstru teribil în adâncurile civilizației occidentale. Prin urmare, fascismul este un produs al Occidentului. Pentru a ascunde acest fapt și pentru a spăla Occidentul de fascism, are loc o ofensivă propagandistă și ideologică masivă cu scopul de a da cu orice preț vina pentru fascism pe Uniunea Sovietică. Cu acest țel, în aplicare au fost puse conceptele ”totalitarism”, ”regim totalitar”, cu identificarea ulterioară a Germaniei naziste și URSS.

Acea comunitate etnopolitică, pe care noi o numim poporul sovietic, a fost educată în spirit antifascist. Din momentul în care Hitler a venit la putere în Germania și pînă la încheierea pactului de neagresiune sovieto-german, adică din ianuarie 1933 pînă în august 1939, în URSS s-a făcut activ propagandă pentru a demasca fascismul. Ca urmare a acestei propagande antifascismul a devenit o parte integrantă importantă a mentalității poporului sovietic. După încheierea înțelegerii de neagresiune sovieto-germane din 23 august 1939 propaganda antifascistă în URSS a fost domolită, însă componenta antifascistă în mentalitatea poporului sovietic nu a dispărut nici într-un caz. Ea a rămas ca și cum într-o stare latentă, gata în orice clipă, la schimbarea respectivă a circumstanțelor, să-și spună cuvîntul cu voce tare. Acest moment, precum este cunoscut, a sosit pe 22 iunie 1941.

La sfîrșitul anului 1939 și în 1940, în propaganda oficială sovietică, Marea Britanie și Franța erau înfățișate ca principalii vinovați pentru declanșarea răzoiului (în special, se folosea expresia ”ațîțătorii la război anglo-francezi”). Însă, în conștiința publică acest fapt nici pe aproape nu contribuia la percepția Germaniei ca ”prieten” sau ”aliat”. Mai mult decît atît, în ciuda propagandei oficiale menționate, în conștiința multor oameni sovietici anume Germania nazistă era percepută ca un potențial dușman mult mai periculos decît Anglia și Franța. Istoricul A.V. Golubev menționează în această privință: ”Dar, în conștiința publică, Germania nazistă a rămas mai degrabă ca cel mai periculos și probabil dușman, decît un aliat; pactul din 1939 și acordurile ce i-au urmat erau percepute în cel mai bun caz ca o mișcare tactică a guvernului sovietic, și există destule dovezi pentru a demonstra aceasta [18].

Însuși pactul sovieto-german încheiat la 23 august 1939 în cercurile largi ale societății sovietice a provocat senzații psihologice grele și niciodată nu a dispărut percepția lui ca ceva nefiresc. Conștiința oamenilor era frustrată de transformarea bruscă a fascismului german din dușman în aproape că ”prieten”. Acest fapt a fost subtil observat de Konstantin Simonov, care a notat în memoriile sale: ”Sentimentele nu puteau înțelege. Mintea înțelegea, însă sentimentele – nu. Ceva se schimbase în lumea înconjurătoare și în noi înșine. Parcă am devenit altcineva; parcă eram nevoiți să trăim cu o altă conștiință de sine după acest pact” [19]. Ceea ce s-a întîmplat la 22 iunie 1941 a pus imediat toate la locul lor, a dus la revenirea percepției adecvate a Germaniei naziste ca un dușman periculos.


Locuitori ai Moscovei se înrolează voluntari în Armata Roșie. 1941.

Ideea, că acesta este un război pentru apărarea Patriei era implementată adînc în conștiința colectivă sovietică chiar din prima zi a agresiunii naziste. În declarația Guvernului sovietic, citită la radio în ziua de 22 iunie 1941 de către V.M. Molotov, printre altele, se spunea, că Rusia și mai înainte fusese supusă unor invazii, că ”în alte vremuri la invazia lui Napoleon în Rusia poporul nostru a răspuns cu un război pentru apărarea Patriei și Napoleon a suferit înfrîngere”, și, se sublinia în declarație, ”același lucru se va întîmpla și cu îngîmfatul de Hitler, care a anunțat o nouă campanie împotriva țării noastre. Armata Roșie și întregul popor vor purta din nou un război pentru apărarea Patriei victorios pentru patrie, pentru onoare, pentru libertate”. Termenul ”război pentru apărarea Patriei”, de două ori menționat în această declarație s-a întipărit destul de trainic în conștiința oamenilol – deja din 22 iunie 1941 în popor se vorbea, că a început un nou război pentru apărarea Patriei.

Acest fapt atunci îl înțelegeau și cei mai clarvăzători și perspicace oameni din Occident. A. Werth își amintea, că pe 2 iulie 1941 a avut o discuție îndelungată cu istoricul englez B. Pares, care a spus: ”Eu deja văd, că acest război va fi un război pentru apărarea Patriei colosal, mai mare și mai glorios, decît războiul din 1812” [20]. Werth și Pares făceau parte din grupul restrîns pe atunci de cetățeni străini optimiști, care chiar și în vara și toamna lui 1941, în pofida victoriilor armatei germane, erau ferm convinși, că Hitler va pierde războiul cu Rusia. Werth a atras atenția asupra diferenței izbitoare între reacția societății franceze la invazia germană în Franța din mai 1940, și starea de spirit a majorității poporului sovietic la sfîrșitul lunii iunie – august 1941. Despre Franța el a scris următoarele: ”…Întreaga Franță a rămas zguduită și cuprinsă rapid de defetism. Din mitul despre inexpugnabilitatea liniei Maginot, cu care toți acești ani a fost adormit poporul francez, s-a ales praf și pulbere” [21]. Dar în ceea ce privește URSS, Werth a caracterizat situația cu totul altfel: ”Țara a fost cuprinsă de groază, însă ea era amestecată cu un sentiment de nesupunere națională și de îngrijorare, că aceasta va fi o luptă înverșunată, lungă și disperată… Și totuși, părea, că doar foarte puțini credeau în posibilitatea unei înfrîngeri militare totale și în ocuparea țării de către nemți. În această privință contrastul cu Franța din timpul invaziei germane din 1940 era izbitor” [22].

Generalul M.I. Potapov, căzut prizonier la nemți, în timpul interogatoriului din 28 septembrie 1941, la întrebarea, dacă poporul rus este gata în adîncul sufletului să continue lupta chiar și în cazul, dacă va descoperi, că armata s-a retras pînă la Urali, a răspuns: ”Da, el va continua să reziste moral” [23].

Ziua de 22 iunie 1941 a provocat o schimbare bruscă a accentelor în opinia publică mondială. Chiar și mulți dintre cei care pînă atunci erau considerați dușmani ai Uniunii Sovietice, acum demonstrau o caldă simpatie pentru poporul sovietic și Armata Roșie. De la scriitori cu renume mondial soseau următoarele salutări: ”Cu un asemenea popor, ca rușii, este posibilă nu doar o alianță, ci și o prietenie” (Herbert Wells); ”Mă solidarizez sută la sută cu Uniunea Sovietică în rezistența sa armată împotriva agresiunii fasciste” (Ernest Hemingway); ”În alianță cu ambele mari popoare anglo-saxone poporul sovietic va neutraliza pentru totdeauna pe naziști” (Lion Feuchtwanger); ”Nimic nu este mai important pentru America liberală și democrată, decît biruința Rusiei împotriva lui Hitler” (Theodore Dreiser) [24]. Faptul, că opinia publică din Marea Britanie, SUA, Canada și alte țări s-a îndreptat în direcția favorabilă pentru URSS, servea ca un anumit ajutor moral poporului sovietic în lupta sa înverșunată cu agresorii fasciști.

Ne vedem siliți să acuzăm istoriografia occidentală de fasificare sistematică a unei probleme importante. Din ceea ce este cunoscut astăzi despre planurile politice și militare ale conducerii Germaniei în privința Uniunii Sovietice, rezultă concluzia, că pentru popoarele URSS noțiunea ”Marele Război pentru apărarea Patriei” este corespunzătoare și în esență, și de fapt. Însă în literatura occidentală această noțiune adecvată este evitată cu grijă, fiind înlocuită cu formulări superficiale, primitive și uneori chiar caricaturale de felul ”încăierarea celor două regimuri totalitare”, ”războiul stalinist” ș. a. m. d.

De altfel, un asemenea reproș poate fi adresat și unui șir de autori ruși contemporani. Anume lor le reamintește cunoscutul istoric A.C. Sokolov adevărul incontestabil, că pentru Uniunea Sovietică acesta a fost un ”război pentru supraviețuire, pentru dreptul Rusiei în genere de a exista”, și, prin urmare, ”termenul ”Marele Război pentru apărarea Patriei”, care este evitat de mulți autori, este corect și permite interpretarea evenimentelor războiului, fără a exclude chiar și cele mai sumbre și triste pagini ale lui” [25].


Coloane ale ostașilor Armatei Roșii trec în marș pe lîngă mauzoleul lui V.I. Lenin din Piața Roșie. 7 noiembrie 1941.

Trebuie să recunoaștem, că unii autori occidentali înțeleg faptul, că pentru poporul rus și alte popoare ale URSS acesta a fost anume un Mare Război pentru apărarea Patriei. Iată, de pildă, ce scria istoricul din Germania de Vest H.-A. Jacobsen: ”Sovietele au numit lupta lor ”Marele Război pentru apărarea Patriei” și prin aceasta au trezit în poporul rus toate sentimentele naționale și dorința înflăcărată de a-și apăra Patria; de-a lungul istoriei Rusiei acest apel întotdeauna deschidea uraișe izvoare de forțe pentru lupta împotriva intervenționiștilor străini” [26]. Anume înțelegerea caracterului acestui război din partea URSS permite unor autori occidentali, ca H.-A. Jacobsen, mai mult sau mai puțin corect și adecvat să interpreteze și să expună originea, mersul și rezultatele lui.

În literatura și publicistica postsovietică există o tendință, pe care am putea-o denumi delicat subestimarea gradului de pericol, care amenința însăși existența civilizației noastre din cauza invaziei germane. Însă a subestima în acest caz este inadmisibil, din moment ce faptele vorbesc din acest punct de vedere anume despre un pericol strașnic. Astfel, general-felmareșalul Ferdinand Schörner, pe cînd se găsea în captivitate sovietică, la interogatoriul din 28 aprilie 1947 a declarat: ”În luna mai sau iunie 1941… Himmler a declarat deschis, că în curînd va fi un mare război în Est, scopul căruia este izgonirea slavilor din spațiul estic și colonizarea pămînturilor slave cu nemți. În același timp el ne orienta spre exterminarea fizică a rușilor în caz că vor opune rezistență în timpul invaziei germane în interiorul Rusiei. Atunci el a spus următoarele: ”Dacă în timpul realizării planurilor noastre în Rusia ne vom ciocni de rezistența înverșunată a poporului și armatei, atunci nimic nu ne va sta în calea curățării teritoriului de slavi”. Acestea sînt faptele cunoscute de mine înainte de atacul german asupra Uniunii Sovietice [27].

Desigur, în 1941 aceste revelații încă nu erau cunoscute, însă oamenii sovietici în marea lor majoritate simțeau intuitiv, că fasciștii germani în frunte cu Hitler au zămislit anume așa ceva. În mare parte în acest sentiment intuitiv își avea originea determinarea nestrămutată de a riposta invadatorilor și, necătînd la toate jertfele, greutățile și lipsurile, de a-i zdrobi și nimici. Pe 28 iulie 1941 ziarul ”Pravda” a publicat articolul scriitorului A.Tolstoy, în care se spunea: ”Pe noi trebuie să ne unească o singură voință, un singur sentiment, un singur gînd – să-l biruim și să-l nimicim pe Hitler și armata lui, care aduc moarte și robie, robie și moarte și nimic altceva…” Aceste cuvinte reflectau cît se poate de bine starea de spirit a majorității covîrșitoare a oamenilor sovietici.

În acest avînt al întregului popor de a apăra Patria în mod natural a avut loc coeziunea ateilor și credincioșilor. Deja pe 22 iunie 1941 șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Moscovei și Kolomnei Serghie s-a adresat creștinilor ortodocși cu o cuvîntare, în care declara: ”În ultimii ani, noi, locuitorii din Rusia, ne consolam cu speranța, că conflagrația militară, care a cuprins aproape întreaga lume, nu va atinge țara noastră. Însă fascismul, care recunoaște doar forța brută și este deprins să-și bată joc de aspirațiile înalte ale onoarei și moralei, este consecvent și de această dată. Tîlharii fasciști au atacat Patria noastră. Încălcînd tot felul de înțelegeri și promisiuni, ei s-au năpustit pe neașteptate asupra noastră, și iată că sîngele oamenilor pașnici deja stropește pămîntul nostru. Se repetă vremurile lui Batu Han, ale cavalerilor teutoni, ale lui Karl suedezul, ale lui Napoleon. Urmașii mizerabili ai dușmanilor creștinilor ortodocși vor să încerce încă odată să pună poporul nostru în genunchi, prin violență brutălă să-l impună să renunțe la binele și integritatea Patriei, la perceptele sacre ale dragostei pentru țară…” Declarația lui Serghie se termina cu cuvintele: ”Biserica lui Hristos binecuvântează toți creștinii ortodocși la luptă pentru a apăra hotarele sacre ale Patriei noastre. Domnul ne va da victorie” [28].

Desigur, nu putem nega faptul, că în anii războiului a existat și colaboraționism, care se manifesta sub diferite forme. Colaboraționismul era, ca să spunem așa, o excepție de la regulă, deoarece partea covîrșitoare a poporului sovietic nici într-un caz nu era condusă de astfel de sentimente. Din documente provenite din cercurile colaboraționiste studiate de noi, rezultă concluzia, că un asemenea comportament deseori era provocat de interpretarea greșită și distorsionată a intențiilor lui Hitler. Astfel, în manifestul primarului districtului Lokot’ B.V. Kaminsky de la 9 februarie 1942 către partizani (cu apelul de ieși din păduri și de a înceta rezistența), se spunea: ”Armata germană este eliberatoarea poporului rus. Ea este prietena poporului rus, însă totodată ea este dușmanul de moarte al întregului regim stalinist…” [29]. Dacă presupunem, că în acest caz B.V. Kaminsky era sincer, atunci poziția sa politică se baza pe o eroare fatală. În realitate, însă, armata germană era un dușman de moartea nu atît al ”regimului stalinist” (în special, nemții au interzis dizolvarea colhozurilor), cît anume al Rusiei, poporului rus și al altor popoare ale URSS.

Avînd în vedere acest lucru, orice justificare ideologică nu poate fi invocată pentru a îndreptăți colaboraționismul. În acele condiții, datoria sacră a fiecărui cetățean sovietic era sau să se afle în rîndurile Armatei Roșii, sau să contribuie prin toate forțele și mijloacele disponibile la zdrobirea invadatorilor străini.

Chiar și mulți emigranți albi, care pînă atunci cu toții urau sistemul sovietic și doreau cu ardoare moartea lui, acum au început să simpatizeze cu lupta poporului sovietic împotriva cotropitorilor germani. Acești oameni înțelegeau, că Patria, pe care ei încă continuau să o iubească, deși se aflau în exil, era în pericol de moarte, și în acele condiții putea fi salvată doar de Armata Roșie. N.A. Narocinițkaya menționează corect: ”De ce A.I. Denikin, care luptase împotriva bolșevicilor, S.Rahmaninov și alte mii, care niciodată nu au simpatizat cu ideile revoluționare, izgoniți de revoluție, care-și pierduseră din cauza ei Patria, cu toate acestea doreau victoria Armatei Roșii? Cînd lui Denikin s-au adresat emisari neoficiali din partea lui Vlasov cu propunerea de a binecuvînta armata vlasovistă, el a exclamat furios: ”Eu am luptat împotriva bolșevicilor, însă niciodată împotriva poporului rus. Dacă aș putea deveni un general al Armatei Roșii, le-aș arăta eu nemților!”. Rahmaninov dădea concerte pînă la epuizare în Statele Unite și trimitea banii lui Stalin” [30].


Rudele își iau rămas bun de la voluntarii din Leningrad ce pleacă pe front. 1941

Ambasadorul sovietic în Marea Britanie I.M. Maysky în seara zilei de 22 iunie 1941 scria în jurnalul său: ”Deci, război! E cu putință, ca Hitler să-și caute sinuciderea? Noi nu vroiam război, foarte mult nu vroiam război. Noi am făcut tot posibilul ca să-l evităm. Dar dacă fascismul german ne-a impus să luptăm, nu vom avea milă de ei. Vom lupta cu fermitate, fără ezitare, cu îndîrjire, pînă la capăt…” [31]. Este de remarcat faptul că, în privința lui Hitler I.M. Maysky chiar în prima zi a atacului german asupra URSS a folosit cuvîntul „sinucidere“, și aceasta, voia sorții, a fost o profeție (după cum știm, pe 30 aprilie 1945 Hitler s-a sinucis în buncărul Cancelariei Reich-ului, înconjurat din toate părțile de unitățile în ofensivă ale Armatei Roșii).

Este absolut inacceptabilă folosirea termenului ”Marele Război pentru apărarea Patriei” în sens ironic. Iar acest fapt are loc în literatură și publicistică. Astfel, în cartea ”Alt război. 1939-1945”, editată în anul 1996 pe banii Fondului Ford, redactorul ei Y.N. Afanasiev scrie, că ”una din cele mai mari și mai sensibile probleme… a devenit istoria războiului, supranumit Marele Război pentru apărarea Patriei” [32]. Cuvîntul ”supranumit” este sinonim al termenilor ”declarat oficial” și ”numit” și admite atît ironia, cît și discordanța formulării cu esența chestiunii. Anume acest fapt și are loc pe paginile cărții indicate: reiese, că acesta nu a fost un Mare Război pentru apărarea Patriei, dar un oarecare ”alt război” (și acest termen este folosit ca titlu pentru această publicație). În acest ”alt război” este pus la îndoială și eroismul în masă al oamenilor sovietici, și unitatea dintre front și spatele frontului, și frăția de luptă a popoarelor URSS, și multe altele. Desigur, că o astfel de interpretare ”revizionistă” a provocat un șir de proteste lesne de înțeles. Astfel, istoricul N.K. Petrova într-o formă emoțională s-a ridicat în apărarea caracterului adevărat al războiului din anii 1941-1945: ”Nu, domnilor revizioniști. El nu a fost supranumit, adică denumit, dar a fost un război Mare, un război al Poporului, un război Sfînt, începînd cu primele lupte de graniță pînă la salvele de salut ale victoriei” [33].

Unii autori nu acceptă termenul ”pentru apărarea Patriei”, cu toate că sînt de acord să folosească cuvîntul ”Marele”. Astfel, în anul 2010 editura ”Moskovsky ucebnik” a publicat un manual pentru clasa 11 cu denumirea ”Istoria Rusiei. Sec. XX – începutul sec. XXI”, și acolo termenul ”Marele Război pentru apărarea Patriei” este înlocuit cu ”Marele Război”. În opinia noastră această corectare este absolut inadmisibilă. Căci înlăturînd cuvintele ”pentru apărarea Patriei” din denumirea războiului dus de poporul sovietic în anii 1941-1945, printr-o singură mișcare se golește de conținut și caracterul, și esența lui. Și acest lucru are loc într-un manual din Rusia!

Există un punct de vedere, că în URSS majoritatea populației a avut de suferit din cauza represiunilor, și, chipurile, trăia în teroare de frica lor. Aceasta, desigur, este o exagerare foarte mare. Statistica represiunilor dovedită de documente este cunoscută – ea a fost publicată de multe ori [34], – și din ea reies cu totul alte concluzii.

Pentru a răspunde la întrebarea privitor la influența represiunilor în amploarea lor reală asupra societății sovietice noi am sfătui să se ia cunoștință cu concluziile istorcului american P. Thurston, care a publicat la mijlocul anilor 1990 lucrarea științifică ”Viață și teroare în Rusia stalinistă. 1934-1941” [35]. Concluziile principală, în opinia lui Thurston, sună în felul următor: sistemul de teroare stalinist în felul descris de către generațiile anterioare ale cercetătorilor occidentali nu a existat niciodată; impactul terorii asupra societății sovietice în anii lui Stalin era nesemnificativ; în anii 1930 în URSS nu a exista teamă în masă de represiuni; represiunile au avut un caracter limitat și nu au afectat majoritatea poporului sovietic; societatea sovietică mai degrabă susținea regimul stalinist, decît se temea de el; majorității populației sistemul stalinist oferea avansarea pe scara socială și participarea la viața publică. Aceste concluzii ale lui P. Thurston, care din punctul de vedere al tradițiilor și spiritului sovietologiei occidentale sînt blasfematoare și anume așa sînt percepute de majoritatea sovietologilor, sînt bazate pe fapte și statistici confirmate documental.

Însă ei nu pot să-l contrazică pe P.Thurston. Concluziile lui, sînt, fără îndoială, corecte. Din partea noastră putem adăuga, că cetățenii sovietici obișnuiți în marea lor majoritate știau puțin, sau nu știau nimic despre represiunile, victime ale cărora au devenit multe mii de oameni nevinovați, și pentru prima dată au auzit despre așa ceva doar după cuvîntarea lui N.S. Hrușciov la congresul XX al PCUS din anul 1956. Însă atunci, în anii dinaintea războiului, regimul politic format în URSS în mintea multor milioane de oameni se asocia nu cu teroarea și represiunile, ci cu idealurile întruchipate ale dreptății sociale. Și acest regim în mod sigur era perceput de majoritatea cetățenilor covietici ca cel mai drept de pe întregul glob pămîntesc.

Ceea ce a înțeles istoricul american P.Thurston, nu au înțeles deloc conducătorii naziști ai Germaniei. Anticomunismul patologic, în combinație cu antisemitismul nu mai puțin patologic inerent conducerii Germaniei naziste, îi încurca să înțeleagă corect climatul moral și politic din URSS. Ei credeau în mod serios, că dictatura comunistă din URSS stîrnea ura generală, iar armata și poporul sînt într-atît de terorizați de represiuni și exiluri în Siberia, că nu vor putea opune o rezistență serioasă armatei germane. Acest argument ocupa un loc important în strategia ”blitzkrieg”-ului elaborat de ei. Însă chiar primele luni ale războiului germano-sovietic au arătat, că în privința celei mai mari părți a poporului sovietic asemenea evaluări s-au dovedit a fi profund greșite. Eșecul ”blitzkrieg”-ului, și apoi înfrîngerea militară zdrobitoare a Germaniei – este într-o anumită măsură și răsplata pentru diagnoza preliminară greșită a stării moral-psihologice și ideologice a majorității poporului sovietic și forțelor armate sovietice.


Batalion de infanterie format din femei voluntare din Leningrad. 1941.

În literatura și publicistica din ultimele două decenii se observă în mod clar tendința de a reanima teza falsă a lui Hitler despre ”războiul preventiv” al Germaniei împotriva URSS. Conceptul ”războiului preventiv”, cu justificarea lui corespunzătoare a fost enunțat în cuvîntarea lui Hitler în Reichstag pe 11 decembrie 1941:

”… Eu nu am vrut război, ci, din contra, am făcut tot posibilul, pentru a-l evita. Însă aș fi uitat de datoria mea și aș fi acționat împotriva conștiinței mele, dacă, necătînd la înțelegerea inevitabilității ciocnirii, nu aș fi tras din aceasta unica concluzie posibilă: considerînd Rusia Sovietică pericolul de moarte nu doar al Reich-ului german, ci și al Europei întregi, am decis doar cu cîteva zile înainte de această ciocnire să dau semnalul pentru atac. Astăzi există materiale incontestabile și autentice, care confirmă intenția rușilor de a efectua un atac asupra noastră. De asemenea ne este cunoscut și momentul în care acest atac s-ar fi întîmplat. Avînd în vedere pericolul uriaș pe care doar acum l-am conștientizat în toată amploarea sa, pot doar să mulțumesc Domnului, pentru că m-a povățuit și mi-a dat puterea să fac ceea, ce trebuia de făcut…” [36].

În acestă declarație a lui Hitler nici un cuvînt nu corespunde adevărului. Absolut totul este complet fals, și acest lucru a fost dovedit convingător la procesul de la Nürnberg. Dovezile în secțiunea ”Agresiunea împotriva URSS”, mărturiile acuzaților și martorilor confirmă absolut convingător, că atacul asupra Uniunii Sovietice a fost conceput și planificat în mod deliberat, fără nici un motiv de partea ei. Fostul șef al presei și radioului german H. Fritzsche în mărturiile sale la procesul de la Nürnberg, a declarat, că el ”a organizat o amplă campanie de propagandă anti-sovietică, încercînd să convingă opinia publică, că pentru declanșarea acestui război nu este de vină Germania, ci Uniunea Sovietică… Nu aveam nici un fel de motive de a acuza URSS pentru pregătirea unui atac militar asupra Germaniei” [37]. Atragem atenția asupra următorului fapt: prin mărturiile sale Fritzsche a dezmințit declarația lui Hitler, făcută pe 11 decembrie 1941, precum că ”există materiale incontestabile și autentice, care confirmă intenția rușilor de a efectua un atac asupra noastră”. A devenit definitiv clar, că versiunea ”războiului preventiv” este în întregime o invenție propagandistă a lui Hitler.

Cu toate acestea, în ultimele două decenii în literatură și publicistică, pe neașteptate a avut loc reanimarea acestei invenții a lui Hitler: chipurile, Hitler doar l-a anticipat pe Stalin, care se pregătea să atace Germania (potrivit altor versiuni, cică, nu doar Germania, dar și Occidentul în genere). În opinia noastră a susține așa ceva ar fi posibil, dacă s-ar putea demonstra, că toți conducătorii sovietici și-ar fi eșit brusc din minți (însă, după toate semnele, ei în acel moment cu toții erau lucizi la minte). Motivarea ideii ”războiului preventiv” se face de obicei printr-o selectare părtinitoare a faptelor și o interpretare distorsionată a lor, precum și cu ajutorul unui întreg sistem de construcții logice, ce au un caracter preponderent cazuistic. Se folosesc pe larg ”surse” și ”fapte”, exactitatea cărora, delicat vorbind, nu este prea mare, cu scopul de a crea prin jonglarea și manipularea lor relațiile cauză-efect dorite (intenționat false). Și toate aceste eforturi ”creative” pentru a ”dovedi”, că declarația lui Hitler de la 11 decembrie 1941 în Reichstag chipurile era ”veridică”.

Cu scopul de a masca paternitaea ideilor lui Hitler ale ”războiului preventiv” al Germaniei împotriva URSS și pregătirii agresiunii sovietice asupra Germaniei, ele sînt atribuite lui V.B. Rezun, care activează sub pseudonimul ”Victor Suvorov” și care a publicat un șir de cărți (”Spărgătorul de geață”, ”Ziua-M” și altele), în care se încearcă să se ”demonstreze” ”corectitudinea” lor, adică să se descarce de pe Hitler răspunderea pentru declanșarea războiului și de a face răspunzătoare Uniunea Sovietică. De fapt însă, autorul acestor idei este Hitler, iar Rezun-Suvorov doar le-a ”împrumutat” de la Führerul răposat și și le-a însușit, altfel vorbind, el este doar un plagiator. Oricum ar fi, literatura de proapagandă a ideilor hitleriste false și ”fundamentarea” lor respectivă (prin autori alde Rezun-Suvorov și alții) literalmente a inundat rafturile librăriilor din țara noastră, și acest lucru a obținut caracterul unui cataclism, care poate fi comparat, probabil, cu năvălirea lăcustelor asupra semănăturilor.

Cel mai rău lucru este faptul, că această clevetire hitleristă a pătruns în procesul educativ din Rusia de astăzi. ”Ideile lui Suvorov-Rezun migrează din manual în manual”, – constată cu regret expertul în manuale școlare de istorie L.V.Silina [38]. Ce-i drept, ele sînt prezentate acolo nu în calitate de adevăr incontestabil, ci sub forma unuia dintre punctele de vedere existente. În acest sens, de pildă, elevilor li se pune următoarea întrebare: ”Care punct de vedere, în opinia voastră, este mai productiv pentru a înțelege politica externă a URSS și Germaniei în anii 1939-1940?” [39]. Problema nu este pusă în mod corect și conține în sine elemente provocatoare. Și dacă elevul răspunde (fără, desigur, să-și dea seama), în spiritul declarațiilor lui Hitler de la 11 decembrie 1941, acest răspuns este considerat destul de acceptabil.

În ciuda tuturor justificărilor ”veridicității” tezei lui Hitler despre ”războiul preventiv”, această teză, cum a fost mincinoasă, așa și va rămîne pentru totdeauna. Pentru că ea se opune direct adevărului istoric. Același istoric german H.-A. Jacobsen (necătînd la faptul, că în tinerețe, fiind soldat al Wehrmacht-ului a participat la războiul împotriva URSS), a dat dovadă de bărbăție pentru a scrie adevărul: ”… Este necesar să desființăm o legendă încă destul de răspîndită: atacul german asupra Uniunii Sovietice din 1941 … nu a fost un război preventiv. Decizia lui Hitler de a începe războiul nu a fost nicidecum provocată de marea preocupare pentru atacul iminent al URSS asupra Germaniei, ci a fost expresia ultimă a politicii sale agresive, care din anul 1938 devenea tot mai fățișă [40]. Anume această concluzie a lui H.-A. Jacobsen și exprimă adevărul istoric.


Batalionul format din voluntari estonieni pe bulevardul Nevskii din Leningrad. 1941.

La categoria speculațiilor și invențiilor aparțin și afirmațiile, că conducerea sovietică plănuia să atace Germania nu în vara anului 1941, dar, chipurile, în 1942 sau 1943. Toate acestea sînt încercări disperate de a ”salva” teza falsă a lui Hitler despre ”războiul preventiv”. Însă, pentru a susține așa ceva, aceste afirmații ar fi trebuit însoțite de confirmări documentale corespunzătoare, însă ele nu există. Aici este oportun să cităm concluzia cercetătorului științific superior al Institutului de istorie al Academiei de Științe din Rusia Iu.A. Nikiforov: ”Nu încape îndoială, că agresiunea Germaniei împotriva URSS era punerea în aplicare a programului lui Hitler de cucerire a ”spațiului vital” în Europa de Est și de distrugere a Uniunii Sovietice ca formațiune național-statală și sistem social… Presupunerile, cum că URSS putea să atace Germania în anul 1942 sau mai tîrziu sînt speculații, ce nu au la bază confirmări documentale. Pentru această perioadă Statul Major al Armatei Roșii nu a elaborat planuri de desfășurare strategică, iar conducerea URSS nu a făcut nici un fel de declarații politice cu privire la această chestiune. Da, în 1942 din punct de vedere militar, URSS s-ar fi simțit mai puternică decît în 1940 sau 1941. Însă aceasta nici pe aproape nu înseamnă, că Stalin numaidecît ar fi atacat Germania. Forța Armatei Roșii pur și simplu ar fi devenit acel factor, care ar fi exclus posibilitatea unei acțiuni militare a Germaniei împotriva Uniunii Sovietice [41].

În anii 1960-80 în istoriografia occidentală exista predispoziția, care în parte s-a păstrat și pînă în zilele noastre, de a proiecta realitățile ”războiului rece”, cînd RFG era aliată a SUA și Marii Britanii în blocul NATO, asupra celui de-al doilea război mondial, adică de a transforma alianța de atunci dintre URSS, SUA și Marea Britanie împotriva Germaniei, în nici mai mult nici mai puțin decît în alianța USA, Marea Britanie și Germania împotriva URSS. Acest lucru nu a fost făcut doar datorită faptului, că a proiecta o asemenea ”realitate istorică” este practic imposibil. Cel mai mare ”succes” pe acest tărîm a fost ”obținut” de istoricul austriac E.Topitsch, care în lucrarea sa ”Războiul lui Stalin” a reușit să înfățișeze al Doilea război mondial ca un atac sovietic asupra democrațiilor occidentale, iar Germania juca doar rolul unui ”surogat militar” [42]. Însă această concepție, din cauza lipsei de autenticitate și absurdității prea evidente, nu a căpătat o mare răspîndire chiar și printre cei mai înrăiți rusofobi și adepți ai antisovietismului. De aceea mulți autori din Occident sînt nevoiți să se limiteze la tactica trecerii sub tăcere (aveasta tot este o formă de falsificare) a faptului alianței dintre SUA și Marea Britanie cu URSS în al doilea război mondial: în lucrări istorice voluminoase se vorbește aproape exclusiv despre acțiunile forțelor anglo-americane, iar evenimentele de pe frontul sovieto-german aproape că nu sînt pomenite, cu excepția cîtorva rînduri despre bătălia de la Stalingrad. Această ”tactică de cercetare” falsificatoare în istoriografia occidentală nicidecum nu poate fi numită spontană – aici iese la iveală clar o rigidă predeterminare ideologică.

Cît privește literatura sovietică, ea, necătînd la toate neajunsurile ei, chiar și în toiul ”războiului rece”, niciodată nu a negat sau a trecut cu tăcerea faptul, că SUA și Marea Britanie au fost aliați ai URSS în războiul contra Germaniei naziste.


Tinere sovietice în marș pe străzile Moscovei. 1941.

La categoria falsificării sistematice ale istoriei trebuie incluse și încercările insistente din ultima vreme de a înfățișa Uniunea Sovietică drept, chipurile, vinovată pentru cel de-al doilea război mondial, de a o pune alături de Germania nazistă. Acest lucru este absolt inadmisibil. Thomas Mann a spus cîndva despre cel de-al treilea Reich: ”Acesta nu este un stat și nici o orînduire socială, acesta este o ticăloșenie diabolică. Războiul împotriva lui este un război sfînt al omenirii împotriva diavolului însuși” [43]. Este spus, desigur, prea tăios, cu elemente de misticism, însă în linii mari T.Mann are dreptate. Căci în cel de-al doilea război mondial mergea vorba despre salvarea civilizației europene (și în sens mai larg – a civilizației omenești în genere) de ”ciuma brună”. Și în acest ”război sfînt” (potrivit lui T.Mann) al omenirii progresiste și iubitoare de libertate nu poate fi negată contribuția enormă a Uniunii Sovietice și forțelor ei armate. Nu trebuie să uităm și despre milioanele de victime ale poporului sovietic, aduse pa altarul Victoriei.

Și cum sub acest aspect pot fi puse pe același plan Germania nazistă și Uniunea sovietică, Wehrmachtul și Armata Roșie? Acest lucru nu este pur și simplu doar o falsificare, ci o crimă politică și morală. Cu părere de rău, această crimă politică și morală prosperează în literatură și publicistică, precum și în propagandă.

1. Cfr.: Городецкий Г. Роковой самообман: Сталин и нападение Германии на Советский Союз / Пер. с англ. — М., 2008. С. 344// citat în G. Gorodetsky, Iluzii fatale: Stalin și atacul german asupra Uniunii Sovietice / traducere din limba engleză. – M., 2008. P. 344.

2. Ibid, P. 350.

3. Цит. по: Ржешевский О.А. Международное положение СССР накануне войны // Вторая мировая и Великая Отечественная войны: исторические уроки и проблемы геополитики. — М., 2010. С. 29// citat în: Rzheshevsky O. A., Poziția internațională a URSS în ajunul celui de-al doilea război mondial // Cel de-al doilea război mondia și Războiul pentru Apărarea Patriei: lecții istorice și problemele geopoliticii – M., 2010. P. 29).

4. Городецкий Г. Роковой самообман… С. 362// Gorodetsky, Iluzii fatale:…, P. 362.

5. Верт А. Россия в войне. 1941—1945 / Авториз. пер. с англ. — М., 2001. С. 40—41// Werth A. Rusia în războiul din 1941-1945, M., 2001, p. 40-41.

6. Правда, 14 июня 1941 г.// Pravda, 14 iunie 1941.

7. Верт А. Россия в войне… С. 53// Werth A. Rusia în războiul … p. 53.

8. Там же. С. 94// Ibid., p. 94.

9. Дойч Г.С. Заговор против Гитлера: Деятельность Сопротивления в Германии. 1939—1944 / Пер. с англ. — М., 2008. С. 133// H. C. Deutsch, Complotul împotriva lui Hitler: Activitatea Rezistenței în Germania 1939-1944, M., 2008, p. 133.

10. Цит. по: Городецкий Г. Роковой самообман… С. 351// Gorodetsky, Iluzii fatale:…, P. 351.

11. Верт А. Россия в войне… С. 78// Werth A. Rusia în războiul … p. 78.

12. Publicată în ziarul „Pravda“, 03 septembrie 1939.

13. Социалистическое земледелие. 1936. 20 июня; История советского крестьянства. — М., 1987. Т. 3. С. 136—137).// Agricultura socialistă. 1936. 20 iunie; Istoria țărănimii sovietice. M., 1987, Vol. 3. P. 136-137.

14. Цит. по: Кларк А. План «Барбаросса». Крушение Третьего рейха. 1941—1945 / Пер. с англ. — М., 2004. С. 48// după Clark A. Planul „Barbarossa”. Colapsul celui de-al treilea Reich. 1941-1945. M., 2004, p. 48.

15. Там же. С. 49// Ibidem, p. 49.

16. Верт А. Россия в войне… С. 7// Werth A. Rusia în războiul … p. 7.

17. Малышева Е.М. Патриотизм и коллаборационизм в годы Великой Отечественной войны // Россия в ХХ веке. Война 1941—1945 годов: современные подходы. — М., 2005. С. 306// Malîșeva E.M. Patriotismul și colaboraționismul în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei // Rusia în secolul XX. Războiul din 1941-1945: abordări actuale. – M., 2005, p. 306.

18. Голубев А.В. Союзники в пропаганде и массовом сознании советского общества в годы войны // Россия в ХХ веке. Война 1941—1945 годов: современные подходы. — М., 2005. С. 152// Golubev A.V. Aliații în propaganda și conștiința colectivă a societății sovietice în timpul războiului// Rusia în secolul XX. Războiul din 1941-1945: abordări actuale. – M., 2005, p. 152.

19. Симонов К.М. Глазами человека моего поколения: Размышления о И.В.Сталине. — М., 1990. С. 77// Simonov K.M. Cu ochii generației mele: Reflecții despre I.V.Stalin. – M., 1990. P. 77.

20. Верт А. Россия в войне… С. 67// Werth A. Rusia în războiul … p. 67.

21. Там же. С. 41// Ibidem, p. 41.

22. Там же. С. 67—68// Ibidem, p. 67-68.

23. Военно-исторический журнал. 1992. № 2. С. 53—58// Revista de Istorie Militară. Nr. 2. 1992. p. 53-58.

24. Гиленсон Б.А. Глазами зарубежных деятелей культуры // Война и общество. — М., 2004. Кн. 2. С. 161// Gilenson B.A. Cu ochii oamenilor de artă din străinătate// Războiul și societatea. – M., 2004. Cartea 2, p. 161.

25. Соколов А.К. Основные направления фальсификации истории Великой Отечественной войны в зарубежной и российской историографии: истоки, причины, следствия // Сборник Русского исторического общества. — М., 2011. № 11(159). С. 16// Sokolov A.C. Principalele direcții ale falsificării istoriei Marelui Război pentru apărarea Patriei în istoriografia rusă și din străinătate: origini, cauze, consecințe// Culegere de articole ale Societății Ruse de istorie. – M., 2011, Nr. 11(159), p. 16).

26. Якобсен Г.-А. 1939—1945. Вторая мировая война: Хроника и документы / Пер. с нем. // Вторая мировая война: два взгляда. — М., 1995. С. 34// Jacobsen H.-A. 1939-1945. Al doilea Război Mondial: Cronică și documente// Al doilea război mondial: două puncte de vedere. – M., 1995, p. 34).

27. Генералы и офицеры вермахта рассказывают…: Документы из следственных дел немецких военнопленных. 1944—1951 / Сост.: В.Г. Макаров и В.С.Христофоров. — М., 2009. С. 107// Povestesc generalii și ofițerii Wehrmacht-ului…: Documente din dosarele de anchetă ale prizonierilor de război germani. 1944-1951. – M., 2009, p. 107.

28. Москва военная. 1941—1945. Мемуары и архивные документы. — М., 1995. С. 44—46; 1941 год. Страна в огне. Документы и материалы. — М., 2011. Кн. 2. С. 84—85)// Moscova militară. 1941-1945. Memorii și documente de arhivă. – M., 1995. p. 44-46; Anul 1941. Țara în foc. Documente și materiale. – M., 2011, cartea 2, p. 84-85.

29. Цит. по: Веревкин С. Самая запретная книга о Второй Мировой. Была ли альтернатива Сталину? — М., 2011. С. 553// cit. în: Veryovkin S. Cea mai interzisă carte despre al Doilea Război Mondial. Avea Stalin alternativă? – M., 2011, p. 553.

30. Нарочницкая Н.А. За что и с кем мы воевали // СССР в Великой Отечественной войне 1941—1945 гг.: новое в исследовании и освещении в учебной литературе. — М., 2005. С. 27// Narocinițkaya N.A. Pentru ce și împotriva cui am luptat// URSS în Marele Război pentru apărarea Patriei din anii 1941-1945: Cercetări și interpretări noi în literatura didactăcă. – M. 2005, p. 27.

31. Майский И.М. Дневник дипломата: Лондон, 1934—1943 гг. — М., 2006. Кн. 2. Ч. 2. С. 29// Maisky I.M. Jurnalul unui diplomat: Londra, 1934-1943. – M., 2006. Cartea II, Partea II. P. 29.

32. Другая война. 1939—1945 / Под ред. Ю.Н.Афанасьева. — М., 1996. С. 19// Alt război. 1939-1945 // Sub redacția lui Y.N.Afanasyev. – M., 1996. P. 19.

33. Петрова Н.К. Поколение молодёжи 30-х – 40-х годов ХХ века и безопасность Родины // Патриотизм — один из решающих факторов безопасности Российского государства. — М., 2006. С. 102).// Generația tînără a anilor 1930-1940 ai sec. XX și securitatea Patriei // Patriotismul – unul din factorii hotărîtori ai securității Rusiei. – M., 2006, P. 102.

34. Земсков В.Н. О масштабах политических репрессий в СССР // Политическое просвещение. 2012. № 1. С. 92—119// Zemskov V.N. Despre amploarea represiunilor pe motive politice în URSS // Revista ”Educația politică”. 2012, Nr. 1. P.92-119.

35. Thurston R. Life and Terror in Stalin’s Russia. 1934—1941. — New Haven, 1996.

36. Цит. по: Якобсен Г.-А. 1939—1945… С. 170// Jacobsen H.-A. 1939-1945… P. 170.

37. Нюрнбергский процесс над главными немецкими военными преступниками: Сборник материалов. — М., 1960. Т. 5. С. 569// Procesul de la Nürnberg asupra principalilor criminali de război germani: Culegere de materiale. – M., 1960. Vol. 5. P. 569.

38. Силина Л.В. Школьный учебник истории в контексте культурной социализации: подходы к изучению событий Великой Отечественной войны // Вторая мировая и Великая Отечественная войны: исторические уроки и проблемы геополитики. — М., 2010. С. 483// Silina L.V. Manualul școlar de istorie în contextul socializării culturale: abordări ale studiului evenimentelor Marelui Război pentru apărarea Patriei// Al doilea război mondial și Marele Război pentru apărarea Patriei: lecțiile istoriei și probleme de geopolitică. – M., 2010. P. 483.

39. Там же. С. 484// Ibid. P. 484.

40. Якобсен Г.-А. 1939—1945… С. 24// Jacobsen H.-A. 1939-1945. Al doilea Război Mondial… P. 24.

41. Никифоров Ю.А. Подготовка СССР к войне с Германией в 1941 г.: границы дискуссии // Преддверие и начало Великой Отечественной войны: Проблемы современной историографии и источниковедения. — М., 2012. С. 19—20// Nikiforov Iu.A. Pregătirea URSS către războiul cu Germania în anul 1941: limitele discuției// Ajunul și începutul Marelui Război pentru apărarea Patriei: Probleme ale studiului izvoarelor și istoriografiei moderne. – M., 2012. P. 19-20.

42. Topitsch E. Stalin’s War: A Radical New Theory of the Origins of the Second World War. — New York, 1987.

43. Цит. по: Лессер Й. Третий рейх: символы злодейства. История нацизма в Германии. 1933—1945 / Пер. с англ. — М., 2010. С. 268// Lesser J. Al trelea Reich: simbolurile crimei. Istoria nazismului în Germania. 1933-1945. -M., 2010. P. 268.

Victor Nicolaevici Zemskov
Revista «Политическое просвещение», 2013, Nr.1.
Traducere din l. rusă de y.obidin

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s