ROMÂNIA LUI ION ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI (IV): VIOLENŢA POLIȚIENEASCĂ


Ghetorui și lagăre de muncă și de concentrare a evreilor și rromilor în Transnistria, 1941-1944.

Ceea ce, la începutul războiului, mai avea poate un oarecare „sens”, „pedepsirea iudeo-bolşevicilor”, „răzbunarea” pe ei pentru „umilinţa din 1940” şi „eliminarea focarului de pericol”, şi-a pierdut logica intrinsecă cel mai târziu după ce „israeliţii” fuseseră „prinşi” şi închişi în ghetouri şi lagăre – fiind astfel evident că nu mai reprezentau niciun „pericol”, de vreme ce erau la bunul plac al paznicilor lor. Pentru autorităţile poliţieneşti şi provinciale, ei au devenit, dintr-un potenţial „duşman imprevizibil”, o „problemă administrativă”. Factorii de răspundere aveau deplină libertate de decizie asupra modului de a proceda în această privinţă. La început, dispoziţiile Centralei din Bucureşti fuseseră menite să sublinieze necesitatea asigurării ordinii, însă, ulterior, guvernul şi-a recunoscut incapacitatea de a rezolva dificultăţile pe care şi le crease singur, a delegat instanţelor locale responsabilitatea şi le-a conferit, în schimb, puteri absolute.

În esenţa ei, varianta românească a prigonirii şi a exterminării birocratice a evreilor a constat într-o succesiune de evenimente, reprezentată de: expulzarea brutală, ca aşa-zisă soluţie a tuturor problemelor; eşecul planului de deportare în Est; colonizarea improvizată, în condiţii inumane; izbucnirea epidemiilor şi, în fine, în spaţiul de contact cu autoritatea germană, „combaterea epidemiei prin uciderea oamenilor”. În decembrie 1941 şi ianuarie 1942, unităţile române s-au implicat direct în execuţiile în masă; mai târziu, unităţile germane au preluat – cu sau fără aprobarea românilor – „misiunea de a ucide”. De trei ori a fost parcursă această logică a violenţei şi a morţii:

1) în vara anului 1941, când evreii au fost „prinşi” pentru a fi expulzaţi cât mai curând în Est, însă administraţia militară germană din Ucraina a refuzat să-i preia, astfel încât au trebuit amenajate lagăre de tranzit, care nu ofereau, în niciun caz, condiţii de cazare corespunzătoare;

2) în iarna 1941-1942, când planul de expulzare dincolo de Bug a eşuat şi, din nou, oamenii au trebuit adăpostiţi în condiţii de provizorat. Tifosul exantematic ameninţa acum nu doar pe evrei, ci şi armata şi administraţia. În timp ce, în vestul Transnistrici, sub administraţie exclusiv românească, evreii au fost lăsaţi în voia soartei – adică a epidemiei -, autorităţile din zona Bugului au intervenit în mod direct în orânduiala morţii. Aici, logica standardelor morale parţiale s-a aliat cu aşa-zisele exigenţe ale zonei de pornire a operaţiunilor militare şi ale protejării teritoriilor locuite. Doar vieţile românilor şi ale germanilor contau cu adevărat. Nefiind dispusă ori capabilă să combată epidemia, administraţia s-a decis asupra unei exterminări în masă sistematice.

3) În 1942, când românii au încercat, pentru a treia oară, să rezolve „problema evreiască” printr-o expulzare în Est, căreia i-au căzut victime, de această dată, evreii din Odessa şi din sudul Transnistriei. Din nou, germanii au interzis accesul deportaţilor pe teritoriul controlat de ei, doar că acum au luat problema în mâinile lor. Când jandarmii români i-au dus pe evrei, „din răzbunare”, în apropierea teritoriilor locuite de etnicii germani, brutele din SS au rezolvat „problema” prin uciderea metodică. În vederea combaterii epidemiei, cadavrele au fost fie stropite cu benzină şi arse, fie „stinse” în cuptoare de var. E posibil ca evreii ucraineni din Transnistria să fi supravieţuit, între anii 1941 şi 1944, în proporţie de doar douăzeci la sută [1].

Niciunul dintre făptaşi nu a fost, efectiv, obligat să comită acte de violenţă [2]. Fiecare prefect, fiecare jandarm, fiecare poliţist ucrainean avea libertate de decizie. Bucureştiul trasa doar directivele generale, ordonând, de exemplu, izgonirea evreilor din Basarabia şi din Bucovina şi stabilind ce şosele trebuiau folosite în acest scop şi câţi kilometri trebuiau parcurşi; amănuntele efectuării fiecărei evacuări erau însă lăsate la latitudinea comandourilor respective. Într-adevăr, între convoaie au existat diferenţe majore, în funcţie de atitudinea responsabililor direcţi, de dispoziţia jandarmilor însoţitori şi de condiţiile exterioare, precum starea vremii ori originea deportaţilor. La început, depăşită fiind de situaţie, administraţia locală solicitase, în repetate rânduri, ajutor – fară însă a obţine din partea Bucureştiului altceva decât nişte principii generale. Astfel, evreii au fost expuşi milei, indiferenţei, egoismului, sadismului indivizilor, precum şi dorinţei de putere a unor grupe incontrolabile, inclusiv a poliţiei evreieşti.

Abia treptat s-au reinstaurat structurile ordinii sociale, deoarece între jandarmi, localnicii ucraineni şi deportaţi s-au stabilit, în unele locuri, legături omeneşti. „Binecuvântata” corupţie şi-a arătat efectele. Din patria îndepărtată soseau din ce în ce mai des ajutoare. La rândul său, întrucât străinătatea era cu ochii pe România, Bucureştiul a dat dovadă, începând din 1943, de o anumită „grijă”.

Exilaţii au avut, de la caz la caz, o soartă foarte diferită. Dintre ei, evreii din Bucovina – şi mai ales cei din Bucovina de sud – aveau, fără îndoială, cele mai mari şanse de supravieţuire, întrucât dispuseseră de mai mult timp pentru a se pregăti, de vreme ce deportările au început, în cazul lor, abia în octombrie, pe când deportarea celorlalţi începuse încă din septembrie. În parte, au fost duşi cu trenul până la graniţa românească; deşi călătoria în vagoanele pentru vite a suprasolicitat fizicul multora, a fost oricum mai suportabilă decât marşul foamei din lagărele de tranzit din Basarabia către Est. În plus, evreii bucovineni dispuneau de structuri comunitare cu experienţă, în timp ce mai departe, în Est, pe teritoriul stăpânit de sovietici, organizaţiile de întrajutorare evreieşti fuseseră desfiinţate. Coeziunea lor socială, cunoştinţele lor practice ca meseriaşi şi tehnicieni şi educaţia lor formală le-au dat evreilor din Bucovina, în perioada 1942-1944, posibilitatea de a-şi organiza, cu un relativ succes, supravieţuirea. Au stabilit relaţii cu paznicii români, iar mai târziu curierii au început să aducă din patrie ajutoare şi bani. Chiar şi statutul lor, de reprezentanţi ai culturii germane, le-a permis să depăşească anumite bariere. La fel de „avantajoasă” pare a mai fi fost, din perspectiva de astăzi, doar situaţia iniţială a evreilor din nordul Ucrainei. Mulţi dintre aceştia au putut rămâne în localităţile de domiciliu; desigur, au fost nevoiţi să-şi reducă spaţiul locativ şi să suporte samavolnicia ocupanţilor români, dar trăiau, în continuare, în mediul lor, putând astfel să se bucure de anumite facilităţi. Evreii din sudul Ucrainei au avut, în schimb, şanse minime de supravieţuire, ei confruntându-se cu dispreţul total al ocupanţilor români şi germani şi fiind lipsiţi de timpul şi de posibilitatea de a se organiza.

Din România nu au fost deportaţi doar evrei, ci şi, în vara anului 1942, un număr considerabil de rromi. Mortalitatea a fost, în rândul acestora, probabil la fel de mare ca şi în cazul evreilor din Basarabia şi din Bucovina, fiind posibil ca aproximativ 11.000 dintre cei 25.000 de deportaţi să nu fi supravieţuit, pentru că foamea, frigul şi tifosul i-au secerat şi pentru că, în zonele locuite de etnicii germani, au fost ucişi de comandourile SS. Cu toate acestea, anumite servicii ale administraţiei româneşti au reacţionat la anomalii şi la samavolnicie mai din timp şi cu mai puţină indiferenţă decât o făcuseră cu un an în urmă, în cazul deportaţilor evrei. La rândul său, Bucureştiul a intervenit mai prompt. Structura socială a expulzaţilor a îngreunat însă întrajutorarea, iar administraţia transnistreană s-a dovedit, ca şi mai înainte, incapabilă, deoarece nu-şi putea controla funcţionarii, asistenţă efectivă din patrie nu exista, iar comandourile criminale germane otrăveau, la rândul lor, atmosfera .

Deportările eșuate și urmările acestora

Iulie-septembrie 1941. Între samavolnicie şi încercarea zadarnică de a restabili ordinea. Măsurile luate de administraţia românească din Basarabia şi din Bucovina

Pe 17 iulie 1941, Antonescu a reiterat ordinele bine cunoscute: evreii din Basarabia trebuiau scoşi din sate, duşi în direcţia Nistrului şi concentraţi în lagăre, de-a lungul graniţei. Ca să nu reprezinte pentru nimeni o povară, acolo trebuiau puşi, de exemplu, la sortarea muniţiei. Seara trebuiau supravegheaţi cu severitate. În schimb, interzicea categoric să fie ucişi sau maltrataţi în vreun fel [3].

„Experimentul închisorii” făcut de profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a arătat că nu este nevoie decât de un cadru formal specific pentru a face, dintr-un grup de oameni paşnici, un sistem social de control terorist. Grupul de voluntari selectaţi din rândul studenţilor nu era predispus la comportamente de tip autoritar; oricare dintre cei implicaţi ar fi putut deveni „prizonier” sau „gardian”, aspectul fiind decis prin tragere la sorţi. Totuşi, situaţia s-a înrăutăţit în aşa măsură, încât, după o săptămână, experimentul a trebuit întrerupt. O treime dintre studenţii „gardieni” s-au dovedit a fi „paznici buni”, o treime „duri, dar corecţi”, iar o treime, tirani. „Atmosfera de închisoare” a căpătat trăsături despotice fiindcă „paznicii buni” şi cei „duri” au refuzat să ia atitudine împotriva camarazilor lor şi să încalce astfel consensul social al gardienilor [4]. Dacă transferăm experimentul lui Zimbardo asupra comportamentului avut de administraţia românească în toamna şi iarna anului 1941, devine clar de ce ordinul lui Antonescu de a-i trata pe evrei „omeneşte” nu s-a putut solda decât cu un eşec. Este de presupus că jandarmii români erau obişnuiţi să facă uz de forţă, că îi lega o camaraderie strânsă şi că misiunea ce le fusese încredinţată era aproape imposibil de îndeplinit cu mijloacele de care dispuneau.

La numai o zi după ordinul verbal al Conducătorului, pe 18 iulie 1942, marele pretor, generalul Ioan Topor, a trimis o telegramă Ministerului de Interne, în care arăta că 3400 de evrei fuseseră izgoniţi, din zona frontului, în judeţul Bălţi şi că el nu vedea nicio posibilitate de a-i aproviziona cu alimente şi de a asigura suficient personal de pază. Rămânerea lor în Basarabia fiind inoportună, era imperios necesar să fie duşi în interiorul ţării [5]. Din multe dintre lagărele şi ghetourile organizate în grabă soseau rapoarte similare: jandarmii erau suprasolicitaţi, trebuind să se îngrijească de adăpostirea, aprovizionarea şi paza oamenilor şi nu ştiau cum să se descurce. Cu siguranţă, i-a „ajutat” faptul că evreii erau consideraţi străini, „escroci” şi „exploatatori”, astfel încât obligaţia de a le purta de grijă se încadra în anumite limite.

În final, una singură dintre soluţiile problemei evreieşti părea practicabilă, pentru ca administraţia să scape de grija supravegherii şi a aprovizionării deportaţilor: expulzarea acestora în Est. Autorităţile române voiau să se debaraseze cât mai rapid de povara umană, drept pentru care, încă din iulie 1942, au dus aproape 30.000 de evrei pe celălalt mal al Nistrului, în Ucraina. Acolo însă, întrucât frontul înainta prea încet, germanii aveau cu totul alte preocupări, astfel încât au insistat asupra unei înapoieri imediate, fără nicio amânare. Depeşele circulau dintr-o parte într-alta. Trei săptămâni încheiate a durat tocmeala murdară asupra a ceea ce trebuia să se întâmple cu deportaţii, până când, în sfârşit, un prim grup s-a putut întoarce în Basarabia. Evident, partea română a perceput o astfel de reglementare a situaţiei ca pe o înfrângere. În orice caz, traversarea pe la Moghilău (ucr. Mohyliv-Podil’s’kyj) a fost interzisă. Când germanii şi-au permis să-i trimită pe evrei înapoi, românii au deschis focul. Şeful trupei de intervenţie D, Otto Ohlendorf, a hotărât să accepte provocarea şi a ordonat ca deportaţii să fie transferaţi prin altă parte, unde capul de pod era controlat de unităţile germane. Pentru oamenii epuizaţi şi flămânzi, lupta aceasta pentru putere a însemnat un drum de mai mulţi kilometri, parcurs pe jos. Cine nu ţinea pasul, cine se prăbuşea, era împuşcat fără probleme – fiind vorba, în primul rând, de copii, de bolnavi şi de bătrâni. Mai mult de o mie de oameni nu au mai ajuns pe ţărmul românesc [6].

De vreme ce deportarea fusese împiedicată, trebuia găsită o altă soluţie – cel puţin până când drumul către Est avea să fie eliberat. De aceea, Jandarmeria a organizat lagăre de tranzit, dintre care cel mai mare avea mai mult de 20.000 de locuitori. Adăpostiţi într-un spaţiu mult prea restrâns, fără hrană suficientă, fără posibilitatea de a menţine standarde elementare de igienă, oamenii trăiau de pe o zi pe alta şi erau puşi la muncă silnică absurdă.

În orice caz, din perspectiva Bucureştiului situaţia părea rezolvată cât se putea de convenabil. În ceea ce privea îngrijirile medicale, a comunicat Centrala, rebuia să se apeleze la ajutorul medicilor evrei. Deportaţii puteau să suporte, din banii lor, cheltuielile pentru hrană, iar în caz că nu aveau suficienţi bani, era de datoria unităţilor de jandarmi să le acorde asistenţă [7]. În mod evident, imaginea distorsionată a românilor despre evrei îşi genera propria realitate: nu erau ei oare – aşa se punea problema – destul de bogaţi? Nu-şi puteau plăti ei înşişi alimentele? Bucureştiul nu lua în calcul faptul că mulţi fuseseră jefuiţi pe drum şi că numeroase familii abia putuseră face rost de bani, întrucât fuseseră nevoite să-şi vândă lucrurile la un preţ derizoriu. La insistenţele organelor locale, conducerea statului a dispus ca deportaţii să-şi câştige existenţa prestând muncă în folosul comunităţii. Mai târziu, Prefectura din Cetatea-Albă (ucr. Bilhorod-Dnistrovs’kij) a făcut cunoscută o dispoziţie a Ministerului de Interne, conform căreia evreii trebuiau plătiţi corespunzător, pentru a se putea hrăni şi îmbrăca şi pentru a putea achiziţiona combustibil pentru iarnă. „Patronilor” nu li se permitea, în niciun caz, să vizeze, ca urmare a angajării evreilor, câştiguri necinstite [8].

Cât de puţin interesat era guvernul de cunoaşterea situaţiei reale o arată numeroasele petiţii ale autorităţilor administrative locale. Locotencnt-colonelul J. Poitevin a raportat, din zona Atachi, că legiunea de jandarmi pe care o conducea nu avea posibilitatea de a hrăni şi de a adăposti cei 25.000 de evrei proveniţi din inspectoratul Cernăuţi. Aprovizionarea cu alimente din comunele învecinate era aproape imposibilă, acestea fiind ruinate ca urmare a izgonirii evreilor. Chiar şi supravegherea deportaţilor constituia o problemă. El solicita, de aceea, ca Cernăuţiul să organizeze, pe proprie răspundere, în judeţul Hotin, un lagăr [9]. Două zile mai târziu, Jandarmeria din Cernăuţi a raportat că, în ciuda tuturor eforturilor, era pusă în imposibilitatea de a asigura alimente pentru atât de mulţi oameni. Lipsea în primul rând pâinea, iar numeroşi evrei nu mai aveau deloc bani, fiind în pericol să moară de foame [10]. Pe 16 septembrie, colonelul Mânecuţă, aflat la Edineţ, a prezentat detaliat situaţia din lagărul local: în perimetrul a cinci străzi erau adăpostite 12.248 de persoane. 1500 de pâini fuseseră împărţite gratuit şi încă 1500 fuseseră puse în vânzare la preţul de 10 lei kilogramul, dar rămăseseră în magazin. „Evreii se plâng că sunt lipsiţi complect de mijloace băneşti din cauză că au fost jefuiţi [în timpul deportării şi al şederii în Edineţi – n.a.], iar ce le-a mai rămas au vândut ca să poată trăi” [11]. Se pare că existaseră, într-adevăr, probleme cu paza, aceasta fiind, iniţial, încredinţată recruţilor, care îi jefuiseră pe evrei, abuzaseră de dânşii în diverse moduri şi, în plus, îşi neglijaseră îndatoririle de control. Acelaşi lucru îl făcuseră şi pionierii din garnizoana locală. Totuşi, după sosirea unei unităţi de jandanni, fusese asigurată măcar supravegherea. Cât de puţin izbutise încercarea de a pune ordine în haos fără ajutorul guvernului s-a dovedit doar patru zile mai târziu, când în Edineţ s-au semnalat primele cazuri de tifos exantematic [12]. La momentul respectiv, Bucureştiul spera deja să poată rezolva cât de curând problema, prin expulzare.

Septembrie 1941-martie 1942. Administraţia românească şi soluţia germană. Transnistria I

Deportarea: motivaţiile sociale ale izgonirii oamenilor

Prin acordul încheiat la Tighina (rus. Bendery) la data de 30 august 1941, României îi fusese cedată administrarea civilă a Transnistriei, astfel încât nimic nu mai împiedica o expulzare a evreilor pe malul stâng al Nistrului. Pe de altă parte, acordul stipula şi faptul că exilarea acestora dincolo de Bug nu se putea realiza din cauza operaţiunilor militare, drept pentru care, până la evacuarea definitivă în Est, trebuiau „adunaţi şi puşi la muncă în lagăre de concentrare” [13], pe teritoriul Transnistriei.

Deportările din lagărele Basarabiei au început la mijlocul lui septembrie 1941. Ordine secrete reglementau procedurile exacte, accentul punându-se pe epurarea definitivă a provinciei, pe finalizarea expulzării şi pe asigurarea ordinii; soarta evreilor interesa prea puţin. Jandarmilor şi poliţiştilor li s-a pus în vedere ca în Basarabia să nu mai rămână absolut niciun evreu [14]. Câte 30 de kilometri trebuiau parcurşi în fiecare zi, cu trei pauze a câte o oră. Oamenii aveau să fie duşi la Nistru şi de acolo mai departe, pe jos, în convoaie a câte 1500 de persoane. Pentru cei ce nu puteau efectua marşul pedestru, trebuiau asigurate 50-60, în cazuri speciale chiar 100-120 de căruţe. Proviziile urmau să şi le procure evreii înşişi, însă prefectura avea datoria să-i ajute, asigurând rezerve. O atenţie deosebită trebuia acordată disciplinei jandarmilor, care urmau a fi sancţionaţi cu cea mai mare asprime, dacă se atingeau de prizonieri. Înnoptarea se făcea sub cerul liber şi numai pe vreme rea în clădiri [15]. Pentru că se presupunea că marşurile aveau să se soldeze cu numeroase victime, jandarmii erau însărcinaţi să sape dinainte, la anumite intervale, gropi comune. Este posibil să fi existat şi un ordin verbal conform căruia cei ce rămâneau în urmă trebuiau împuşcaţi [16] – deşi, în ceea ce-i privea pe deportaţi, e indiferent dacă existase sau nu un astfel de ordin, întrucât jandarmii îşi puteau îndeplini misiunea numai datorită indiferenţei şi unei doze bune de dispreţ faţă de semeni. Arareori se asigurau suficiente căruţe pentru bagaje. Alimentele şi apa nu ajungeau, iar în adăposturile provizorii din câmp nici măcar nu se putea dormi. Pe căldura, ploaia şi noroiul din toamna anului 1941, masele de oameni puteau fi puse în mişcare doar cu ajutorul violenţei fizice. Un raport trimis Siguranţei Chişinău descrie începutul marşului pedestru:

„Se ştie că în ziua de 8 octombrie a.c. a plecat un transport de evrei între 1600-2500 persoane, cu bagaje într-un convoi de căruţe, iar ei pe jos cu destinaţia spre localitatea Balta Ucraina.

Starea lor era cum nu se mai poate închipui, bolnavi, bătrâni, copii mici, şi foarte goi, nu mai vorbesc de tratamentul lor primit de la cei ce-i escortau” [17].

Ca evreu „privilegiat”, suceveanul dr. Meier Teich a fost martor la trecerea locuitorilor lagărului din Edineţ:

„Deodată se aud din depărtare murmure surde cari se accentuează din ce în ce şi în cele din urmă se transformă în urlete. „ Vin evreii din Ediniţ. Sunt goi, flămânzi, goniţi ca o haită de câini”. Iată-i că au şi ajuns. Nu voi uita niciodată tabloul acela. Înaintea mea nu sunt fiinţe omeneşti. Flămânzi, îmbrăcaţi în cârpe, ei se târăsc, tremură, gem şi urlă. În fundul ochilor poartă groaza morţii aşa cum o poartă vânatul fugărit de haita de câini şi de şuierul gloanţelor. Turma aceasta mânată şi bătută de gârbaciul şi arma soldaţilor se mişcă uniform cu gesturi molatice, căznite, aproape inconştiente. Bestiile nu dau voie nimănui să se oprească şi gonesc tot înainte spre Nistru, spre plută, spre iad. Dar noi îi înconjurăm şi în clipa măruntă de turburare reuşim să le strecurăm ceva alimente, ceva îmbrăcăminte, ba chiar să furăm câţiva dintre ei şi să-i ascundem în grupul nostru. Dar soldaţii reuşesc să rupă repede cordonul nostru şi după ce se reface convoiul, aud pentru prima dată ordinul care de aici înainte îmi va fluiera de multe ori în urechi: „Cine nu poate să meargă mai departe şi rămâne în urmă va fi împuşcat” [18].

Dintre basarabeni au supravieţuit poate 40% [19].

Cu evreii din Bucovina, soarta a fost mai blândă: în vreme ce unii au fost scutiţi de expulzare, ceilalţi s-au putut pregăti din timp şi au fost cruţaţi, cel puţin, de marşul pedestru până la Nistru. Din pură teamă de colapsul economic, consulul german din Cernăuţi a intervenit şi a obţinut aprobarea ca o parte a evreilor să rămână pe loc [20]. În afara oraşului, comunităţi întregi s-au asociat într-un convoi de căruţe. Bagajele au putut fi triate şi aranjate raţional. Evreii bucovineni dispuneau de mai multe obiecte de valoare şi de mai mulţi bani decât basarabenii. Aşa se face că jandarmii i-au găsit mai bine pregătiţi – şi se pare că s-au şi purtat ca atare. Wolf Rosenstock a descris drumul evreilor din Vijniţa către Djurin:

„Ne-am asociat [un grup de oameni din Vijniţa – n.a.], am închiriat nişte căruţe şi, sub conducerea câtorva jandarmi, pe care îi plătisem pentru asta, călătoria a continuat. Destinaţia convoiului nostru era, după cum ni s-a comunicat, localitatea Djurin, la vreo 50 de kilometri est de Moghilău, unde ne-a dirijat oficiul central din Moghilău. Jandarmii care ne mânau nu erau chiar cei mai răi; un bacşiş gras îi făcuse aproape umani. Dar crudă şi nemiloasă s-a dovedit vremea. Jandarmii nu voiau să renunţe la odihna lor de noapte; ei dormeau în casele ţăranilor, dar noi a trebuit să petrecem două nopţi, pe ger, în zăpada care cădea fără milă, sub cerul liber, cu femeile şi cu copiii mici. Nu sunt în stare să descriu chinul şi suferinţa acestor nopţi” [21].

Este evident că existau şi paznici mai puţin înţelegători, iar interesele de război aveau, în orice caz, prioritate în faţa necesităţilor deportaţilor. Nu era permisă folosirea şoselelor, iar căruţele pentru bagaje lipseau. Bolnavii, copiii şi bătrânii erau nevoiţi să meargă pe jos, deoarece convoiul dispunea de numai cinci care, în loc de cele cincizeci prevăzute [22]. Trebuiau, înainte ca iarna să se dezlănţuie cu toată furia, să ajungă în zona de colonizare ce le fusese indicată. Adi Herzog îşi aminteşte:

„Era toamnă târzie. Era frig, ploua, iar vântul – vânt venit din Siberia — ne bătea neîntrerupt în faţă: doar eram la est de Carpaţi. Drumuri existau, drumuri de ţară, consolidate numai cu piatră de râu, dar noi nu aveam voie să mergem pe ele, ci trebuia să mergem pe laturi, de cealaltă parte a şanţurilor, aşadar pe marginea câmpurilor mustind de apă. Pământul era corespunzător de moale – şi corespunzător de adânc, uneori până la genunchi, ne scufundam noi la fiecare pas. […] Coborâserăm din vagoanele pentru vite – şi ca vitele eram mânaţi acum, cu leaţuri rupte de soldaţii de pază din gardurile ţăranilor. Cine era lovit cu un leaţ în care mai rămăseseră cuie, acela chiar că avea ghinion: de cele mai multe ori, rămânea întins în drum. Pe de altă parte, avea noroc dacă i se acorda un glonte, în loc să fie numai împins cu piciorul în şanţ, pentru că atunci lupii i-ar fi făcut capătul” [23].

De parcă nordul Transnistriei nu ar fi avut deja de primit destui disperaţi şi destule nenorociri, a început, la sfârşitul lui octombrie 1941 – întrucât Antonescu voia să epureze oraşul -, şi primul val de deportări ale evreilor din Odessa. Oamenii au trebuit, pe averse puternice de toamnă, să străbată pe jos 150 de kilometri, pe drumuri de ţară mustind de apă până în adânc, fară a avea parte de protecţia vreunui adăpost sau de hrană suficientă [24].

Colonizarea în condiţii de provizorat: neglijare şi şoc cultural

Târziu au realizat autorităţile transnistrene ce răspundere li se conferise. Pe 11 noiembrie 1941, guvernatorul Alexianu a emis un Statut al evreilor, care urma să fie valabil până când aceştia puteau fi expulzaţi în Est. După cum el însuşi scria, Alexianu se temea că provincia trebuia să-şi asume responsabilitatea financiară pentru deportaţi, drept pentru care a dispus adăpostirea temporară a acestora în ghetouri şi i-a pus la muncă silnică. De exemplu, celor ce construiau drumuri, scoteau piatră din cariere sau tăiau copaci în păduri trebuia să li se plătească o marcă pe zi, în timp ce muncitorii calificaţi urmau să primească două mărci, fiind de datoria comitetelor evreieşti să planifice utilizarea corespunzătoare a forţei de muncă [25]. Astfel, conducerea politică aruncase răspunderea asupra autorităţilor locale – fară însă a pune la dispoziţia acestora resursele corespunzătoare, întrucât adăposturile şi, în primul rând, locurile de muncă erau insuficiente. Doar arareori salariile erau într-adevăr plătite, iar părăsirea fară permisiune a coloniei se pedepsea cu moartea. Dar cum ar fi putut supravieţui exilaţii, fără a avea posibilitatea de a-şi procura alimente şi combustibil din afara ghetourilor?

Administraţia transnistreană nutrea speranţa că avea să scape neîntârziat de masele de oameni. De aceea, a acceptat provizoratul şi s-a mărginit la redactarea de rapoarte menite a arăta Bucureştiului cum stăteau în realitate lucrurile – şi că expulzarea în Est trebuia să aibă loc imediat, fără vreo amânare, într-adevăr, starea de lucruri din Transnistria nu oferea coloniştilor decât şanse reduse de a se organiza convenabil; chiar şi populaţia locală trăia în sărăcie, iar acum i se adăugau şi mii de nou-veniţi. În plus, războiul făcuse mari ravagii în teritoriul dintre Nistru şi Bug şi distrusese mult din ceea ce mai fusese, într-o oarecare măsură, în stare de funcţionare. Sute de oameni trebuiau să-şi găsească loc, pe puţini metri pătraţi, în case mult prea mici, epuizaţi, aproape morţi de foame, predispuşi la orice boală contagioasă.

Majoritatea evreilor izgoniţi din Basarabia şi din Bucovina au fost duşi în coloniile din nord-vestul Transnistriei. Ghetoul Şargorod (ucr. Sargorod), de exemplu, ar fi putut adăposti poate 2400 de persoane; numărul real al locuitorilor săi era însă de patru ori mai mare. Şocul cultural şi condiţiile de viaţă atât de diferite ar fi fost suficiente pentru a cauza depresii şi boli. Nu exista niciun fel de profilaxie ori de igienă. De obicei, populaţia locală îşi facea nevoile în aer liber. Casele nu puteau fi aerisite, pentru că ferestrele fuseseră astupate. În hainele şi în părul localnicilor se aciuaseră păduchii. Lipseau săpunul şi, desigur, orice posibilitate de dezinfectare. După ani, cernăuţeanca Anna Rosenberg şi-a relatat unui grup de studenţi experienţele din timpul deportării:

„După o lună am ajuns apoi la Berşad, ăsta era lagărul, ghetoul. Acolo am fost încartiruiţi într-o locuinţă cu patru camere. Camerele erau deja pline până la refuz cu oameni. Noi eram cinci persoane: părinţii, sora, fratele şi eu. În camera din faţă, de la stradă, pe unde treceau toţi, acolo am ajuns noi. Uşa nu se putea închide şi tare ne mai zvârcoleam pe podea, cu uşa deschisă. Era deja noiembrie, decembrie, era deja zăpadă. Eram îngropaţi în zăpadă. Mama a plecat să caute loc în altă parte, a întrebat prin vecini, dar peste tot era deja ocupat; nu aveai unde merge. Tatăl meu a murit în decembrie. A venit o căruţă şi pe căruţa asta trasă de cai erau întinşi morţii, ca scândurile. Aşa l-au pus şi pe tăicuţul meu deasupra. Fratele meu avea atunci 13 ani. I-au îngheţat picioarele până la genunchi şi au căzut bucăţi întregi de carne. A stat acolo, cu uşa deschisă, şi a murit în februarie. Mulţi au murit în camerele acelea, mulţi au murit” [26].

Între viaţă şi moarte: epidemiile

Unii oameni nu mai suportau dispreţul, boala şi suferinţele şi se sinucideau; alţii mureau de epuizare şi de subnutriţie; alţii, din cauza gerului. Dar cei mai mulţi au murit, în nord-vestul Transnistriei, din cauza epidemiilor. Tuberculoza, febra tifoidă şi tifosul exantematic cuprindeau trupurile slăbite şi secerau „cadavrele vii”. Deportaţii trăiau prea aproape unii de alţii pentru a se putea proteja eficient. Era de ajuns ca o persoană infectată să tuşească, pentru a transmite bacilul tuberculozei rudelor, prietenilor, cunoscuţilor sau celorlalţi din cameră; iar în frig tuşea întotdeauna câte cineva. Adesea, apa nu putea fi dezinfectată prin fierbere şi reprezenta o inevitabilă sursă de infecţie. Mizeria şi lipsa oricăror posibilităţi de spălare asigurau păduchilor de haine locuinţe minunate. În eczeme, în tăieturi, în răni, peste tot puteau pătrunde agenţi patogeni. Ce s-ar fi putut face, când lipseau pansamentele, medicamentele, posibilitatea de a păstra un minim standard de igienă? Puţinii jandarmi responsabili de paza ghetourilor şi a lagărelor erau depăşiţi, dezinteresaţi şi nu-şi doreau decât să fie lăsaţi în pace şi să nu se molipsească, la rândul lor. Uciderea prin neglijare, în asta a constat – nu conceptul, ci – efectul politicii româneşti vizavi de evreii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria; nu însă şi pe malurile Bugului.

Moartea venea pe furiş. Cine nu se îngrijea cu regularitate, cine nu-şi scutura hainele în aer liber, cine nu ţinea capul sus, cine nu mergea drept – acela pierduse deja. Apatia era letală:

„Prizonierilor experimentaţi din lagărele de concentrare le lua doar câteva zile pentru a-şi da seama dacă un nou-venit avea vreo şansă de supravieţuire. Moartea părea să-i fie întipărită pe trup ca un stigmat. Îşi neglija curăţenia, dormea, în ciuda interdicţiei, îmbrăcat şi îşi făcea nevoile unde se nimerea. Evita orice efort, se târa, era luat la ochi mereu. La apeluri trebuiau să-l care ceilalţi şi să-l sprijine de peretele barăcii. Uneori mai era de binevenită lecţia energică a câte unui camarad atent, pentru a-l îndemna să-şi autoimpună o disciplină corporală. Chiar dacă săpunul şi ocaziile de a se spăla erau extrem de rare, grija pentru curăţenie nu era doar un imperativ al igienei: era un imperativ al respectului de sine. Mersul drept, ţinuta dreaptă, regulamentul ţinutei nu reprezentau doar concesii făcute disciplinei cerute, ci şi măsuri contra decăderii exterioare şi interioare. Erau rămăşiţe necesare ale civilizaţiei, pentru a nu muri cu zile. Această disciplină autoimpusă o încălcau mereu „musulmanii” [27].

A se organiza însemna a se opune dezumanizării, prin solidaritate şi printr-un efort de voinţă. În iarna 1940-1941, totul le era potrivnic nou-veniţilor: pustiul dezolant al ţinuturilor transnistrene mlăştinoase şi îngheţate, sărăcia lucie a evreilor din partea locului, precum şi lipsa oricăror standarde civilizatoare, singurele care ar fi făcut posibilă convieţuirea atâtor oameni. Conducerea evreiască a ghetoului din Şargorod a alcătuit, pe 15 ianuarie 1944, un raport detaliat asupra condiţiilor de viaţă de acolo:

„Una din cele mai importante cauze a mortalităţii în genere şi a morbidităţii în special, a fost starea generală sanitară şi igienică deplorabilă, care a fost găsită de deportaţi în acest gheto. Nu există nici cele mai elementare principii de igienă şi profilaxie. […]

Salubritatea publică era complet inexistentă. Topografia comunei urbane Şargorod este de aşa natură încât salubritatea publică completă era şi este o imposibilitate. Aproape toate casele, clădite în stil vechi de cel puţin 80 de ani, fără nici un spaţiu viran în jur, fără nici o ordine arhitectonică atât în afara caselor cât şi în interiorul lor, construite în majoritate din lut, au făcut ca să avem de luptat cu mari dificultăţi pentru a ajunge la un minim de salubritate. Closetele publice sau particulare au fost inexistente.

Populaţia băştinaşă era obişnuită cu răspândirea materiilor fecale în jurul caselor şi în locurile virane.

Serviciul de vidanjă era inexistent. La fel şi gropile de gunoi. Din aceste motive străzile erau în permanentă murdărie.

Cam la fel se prezentau casele, cu odăi rău aerisite, deoarece geamurile 99 la sută erau permanent închise, aerisirea făcăndu-se numai printr-un singur ochi.

Încălzirea acestor odăi se făcea prin sobe comune pentru 2-3 odăi, aşa încât era insuficientă.

Factorul principal însă, care alături de cele enumerate mai sus a dus la marea epidemie de tifos exantematic din prima iarnă şi care a fost problema principală în combaterea acestei epidemii, a fost parazitarea aproape sută la sută a populaţiei băştinaşe. […]

O altă problemă de mare importanţă, a fost problema apei potabile. Existau în întreg Şargorodul 4 fântâni, care nu corespundeau nici din punct de vedere cantitativ pentru marea masă a deportaţilor, nici din punct de vedere calitativ, neîndeplinind nici cele mai elementare cerinţe de igienă: localizare defectuoasă, neacoperite, fără perimetru de protecţie, încât toate murdăriile curgeau înapoi în fântână, fără găleată fixă, încât fiecare îşi băga găleata proprie, infectând în permanenţă fântâna. Apeduct exista numai în câteva case, dar era distrus din timpul războiului. Mijloacele de igienă corporală nu existau. Baia comunală era distrusă şi necesita multă muncă pentru reconstrucţie. Curăţirea corporală la domiciliu era aproape imposibilă din cauza promiscuităţii în care trăiau deportaţii.

Săpun aproape nu exista şi nu se putea dobândi decât cu preţuri exagerate. Mijloacele de deparazitare erau inexistente. Etuvele complet deteriorate; petrolul se putea dobândi numai la preţuri foarte ridicate, la fel şi lemnele de foc.

Aceasta era situaţia, în general descrisă, a aceştia gheto la venirea deportaţilor.

Pentru a fi complet şi pentru a descrie exact starea sanitară a ghetoului, trebuie să trecem din punct de vedere sanitar şi transportul deportaţilor spre gheto.

Felul brusc de a ridica marea masă spre evacuare a dus la un şoc psihic care a jucat un rol important la dificultatea primelor încercări de organizare.

Prima mare problemă care se punea la venirea noastră în Şargorod a fost problema locuinţelor.

Existau, în total, 337 case, fiecare având în medie 2-3 încăperi, în mare parte fără mobile şi mici dependinţe, reprezentând un total de 842 odăi. Aceste odăi aveau în general o capacitate maximă de 2-3 persoane.

La sosirea noastră, în Şargorod am găsit un număr de cca 1800 de evrei localnici, în acelaşi timp numărul deportaţilor sosiţi în localitate a fost de cca 7000 suflete. […] Alături de această problemă şi concomitent cu ea a fost problema alimentării.

Din cauza stabilirii acestei mari mase de deportaţi, s-a ajuns la un dezechilibru al preţurilor, adică o mare cerere faţă de oferta normală.

În acest fel, grosul populaţiei fiind pauperizat, nu-şi putea dobândi hrana minimă necesară. Astfel de la început, populaţia a fost subnutrită. Nu exista nici un mijloc de câştig, singurul mijloc de a-şi procura alimentele fiind schimbul pe îmbrăcăminte.

În aceste condiţii, adică parazitarea rapidă a populaţiei, lipsa de locuinţe şi ca atare promiscuitate, subnutriţia, şocul psihic prin deportare şi mai ales factorul declanşant tifosul exantematic endemic, a început, în a doua jumătate a lunii noiembrie, marea epidemie de tifos exantematic, din prima iarnă. […]

În acest fel epidemia ne-a surprins complet dezorganizaţi, fără cele mai elementare organizaţiuni de profilaxie şi lipsiţi de medicamente.

În luna ianuarie 1942 numărul cazurilor izolate se ridică la 99 de morţi. Fură număraţi 13 morţi, adică un procent de 13,13 la sută.

Dar aceasta reprezintă o mică parte a marii mase de îmbolnăviţi, care, din lipsă de locuri în spital, au rămas la domiciliu. În această lună încep măsurile de combatere. Etuvele se repară, se pune în funcţiune baia comunală, unde se instalează o etuvă mare pentru 400 persoane zilnic. Dar faţă de parazitarea unei mari părţi a populaţiei, şi mai ales din cauza extinderii mari a epidemiei, cazurile neputănd fi izolate, aceste prime măsuri n-au avut aproape nici un efect.

În această lună încep primele îmbolnăviri ale medicilor. În luna februarie epidemia se răspândea exploziv, neexistând aproape nici o casă fără bolnavi. […] În această lună se îmbolnăveşte absoluta majoritate a medicilor, adică 20 din 24, cu 12 medici morţi […]. Medicamentele lipsesc încă.

În luna martie epidemia ajunge la punctul culminant […].

Epidemia continuă în luna aprilie, fiind în declin, dar cu mortalitatea în punctul culminant, adică 36 la sută.

Toate cazurile se izolează. Se iau severe măsuri de combatere prin: etuvare, tundere, îmbăiere, petrolizare.

În proximele luni, epidemia descreşte rapid, pentru a se închide complet în luna iunie 1942.

În total s-au îmbolnăvit în decursul acestor epidemii 2414 persoane având 1449 morţi, reprezentând un procent de peste 60 la sută. […]

Din luna mai 1942, ghetoul este împărţit în sectoare, fiecare având un medic şi un sanitar. Se fac razii zilnice la domiciliu, în tot timpul verii se procedează la o deparazitare radicală a populaţiei. […] În luna aprilie 1942 reparăm fântânile oraşului, curăţindu-le şi dezinfectându-le, făcând absolut tot ce era posibil pentru a le da un aspect igienic. Se repară şi uzina electrică, precum şi uzina de apeduct cu mari dificultăţi, prin munca şi cheltuielile coloniei” [28].

Două săptămâni durează – conform cunoştinţelor medicale actuale – perioada de incubaţie până când apar, după înţepătura unui păduche sau a unui purice şi infectarea cu agentul patogen reprezentat de bacteria aerobă „Rickettsia prowazekii”, cele mai grave simptome ale bolii: febră mare, anchiloză, dereglarea funcţiilor cerebrale, delir. În timpul unei epidemii majore de tifos exantematic, mortalitatea se cifrează la 50-70 de procente [29]. Este imposibil ca în 1942, în Transnistria, să fi fost mai redusă, întrucât lipseau orice medicamente şi aparate de dezinfecţie pentru combaterea paraziţilor, iar condiţiile de viaţă împiedicau izolarea bolnavilor. Totul depindea aşadar de prevenirea infecţiei. Dacă existau, ca la Şargorod, o structură comunitară care să funcţioneze şi specialişti pricepuţi la combaterea epidemiei, exista posibilitatea ca, după o anumită perioadă de tranziţie, măsurile luate să aibă efect. Acolo unde lipseau aceste premise, rămânea doar speranţa că – întrucât supravieţuitorii erau protejaţi de o nouă îmbolnăvire – agenţii patogeni nu aveau să mai găsească hrană.

Exterminarea în masă: Bogdanovka, Domanovka şi Akmicetka

Epidemia a făcut cele mai mari ravagii în lagărele din imediata apropiere a Bugului, unde situaţia părea, în multe privinţe, disperată. Era disponibilă o singură companie de jandarmi, în loc de patru sau cinci, ca în celelalte judeţe. Personalul auxiliar ucrainean îşi imagina că se afla într-un loc unde totul era permis. Chiar dacă prefectul judeţului Golta, Modest Isopescu, îi dispreţuia pe evrei, s-a plâns că ajutoarele lui le violau pe femeile încredinţate spre pază, jefuiau şi băteau oamenii şi, beţi, trăgeau zi şi noapte în aer. Alimentele destinate expulzaţilor se terminaseră deja de la începutul lui noiembrie 1941 [30]. În plus, abia acum au sosit în lagărele de pe Bug deportaţii din districtele sudice: Odessa, Oceacov, Ovidiopol, Tiraspol, Berezovka şi Ananiev [31].

Pe 13 noiembrie, Isopescu a lansat, într-o scrisoare autografă, un strigăt de ajutor adresat guvernatorului Transnistriei:

„La luarea în primire a judeţului am aflat mai multe colonii jidoveşti, din cei adunaţi prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimişi de peste Nistru. În comuna Vazdovca din raionul Liubaşevca, comună românească, se adunaseră vreo 15.000, iar în Crivoi-Ozero şi Bogdanovca către circa 1.500.

În cei din Vazdovca a dat tifosul şi au murit vreo 8.000 cu toţi cei morţi de foame. […]

Primarul comunei disperat ne-a cerut voie să-i transfere în altă parte, fiind un veşnic pericol de infecţie.

Am intervenit oficial la Rgt. 20 Inf. să dea garda necesară pentru ca populaţia civilă să nu mai poată lua contact cu ei, precum şi ca să-i transporte la Bogdanovca, comună situată pe malul Bugului, cu intenţia de a-i trimite peste Bug.

Tot la Bogdanovca au fost trimişi şi cei de la Crivoi-Ozero, unde au fost cazaţi în grajdurile de porci ale sovhozului.

Până însă să sosească transportul de jidani de la Vazdovca au fost trimişi din direcţia Odessei vreo 9.000 de jidani, aşa că astăzi din ce a fost acolo şi din ce a mai venit sunt 11.000 jidani plasaţi în grajdurile sovhozului, unde nu încăpeau 7.000 porci.

Astăzi a venit primarul cu şeful de sovhoz disperaţi căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40.000 [de evrei] din direcţia Odessa. Cum sovhozul nu mai poate găzdui pe toţi, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar poliţia cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântările şi cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune. Putere de muncă nu au, căci din cei 300 aduşi la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alţi 50 sunt pe moarte, deşi sunt relativ bine îngrijiţi. Majoritatea sunt tuberculoşi, suferă de dizenterie şi tifos.

Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordinele urgente ca să nu ni se mai trimită jidani în această regiune. Pe cei existenţi nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, aşa că în curând vom avea aerul complet curat. Rog, însă ca să nu ni se mai infecteze prin noi convoaie de jidani” [32].

Până când un acord cu germanii avea să facă posibilă expulzarea în Est, exista o singură „soluţie” pentru a împiedica răspândirea epidemiilor: despărţirea grupelor de populaţie, respectiv separarea ucrainenilor, a românilor şi a evreilor – chiar dacă problema adăpostirii şi a asigurării alimentelor devenea astfel şi mai gravă. Subprefectul Aristide Pădure, pe atunci în vârstă de 24 de ani, a cerut colaboratorilor săi, într-o şedinţă de lucru ţinută pe 20 noiembrie, să împiedice orice contacte între evrei şi localnici. Ordinului strict i-a mai adăugat că, pentru a preveni extinderea epidemiei, populaţia nu avea voie să-şi însuşească hainele sau obiectele personale ale „jidanilor morţi” [33].

„Grija” manifestată de Tsopescu şi de Pădure îi privea pe evrei doar atâta timp cât era necesar ca aceştia să fie adăpostiţi provizoriu pe raza judeţului lor. În fapt, ei voiau să se ocupe de cu totul alte chestiuni – mult mai interesante – şi să-şi transforme judeţul într-o „regiune-model”. Pornind de la premisa că stăpânirea românească avea să dăinuie, în zona Bugului, timp îndelungat, voiau să-şi aducă, la rândul lor, contribuţia, ajutând regiunea să progreseze pe plan economic, social şi cultural. Prefectul a iniţiat constituirea unei trupe de teatru, a lansat o revistă şi s-a preocupat personal chiar şi de colectarea fierului vechi [34]. Pentru evrei rămânea doar prea puţin timp. Subprefectul a cerut serviciilor aflate în subordinea sa ca aceştia să fie scoşi din toate comunele şi duşi în lagăre aflate la cel puţin 20 de kilometri depărtare de localităţi. Trebuiau alcătuite, cât mai repede, unităţi de poliţie sau, acolo unde lipseau poliţiştii, comandouri săteşti, pentru a-i căuta şi a-i duce în lagăre pe evreii fugari ascunşi în păduri şi pe câmpuri [35].

Pe 17 noiembrie 1941, Alexianu a trimis o telegramă Prefecturii judeţului Golta, prin care îi dădea lui Isopescu speranţe că, în curând, avea să se producă o destindere a situaţiei – întrucât convoaie de evrei continuau să sosească în judeţ: „Pentru rezolvarea problemei evreieşti din Transnistria, suntem actualmente în tratative cu autorităţile germane pentru trecerea lor peste Bug. În unele puncte, cum este Golta, parte din evrei au şi început să treacă peste Bug” [36].

Desigur că situaţia reală nu era chiar atât de „favorabilă”. Pe 11 decembrie 1941, Alexianu a elaborat un raport mai lung adresat conducătorului statului, în care explica: „Nu vom putea avea linişte în Transnistria, până nu vom executa dispoziţia din înţelegerea Hauffe-Tătăranu [Acordul de la Tighina, încheiat pe 30.8.1941 – n.a.], pentru trecerea evreilor peste Bug” [37]. Câteva zile mai târziu, la Bucureşti, l-a întâlnit personal pe Conducător şi a fost informat că nu exista încă o înţelegere cu germanii, că trebuia, deocamdată, să improvizeze şi că lui Antonescu îi era, în fond, indiferent ce se întâmpla cu oamenii – atâta timp cât evreii erau scoşi din Odessa [38].

Dincolo de acest transfer de răspundere, realizat, de altfel, în linii foarte generale, rămâne încă neclară desfăşurarea exactă a procesului decizional ce a dus la uciderea a mai multe zeci de mii de oameni în judeţul Golta. Izvoarele susţin presupunerea că hotărârea a fost luată în strânsă colaborare cu germanii din aşa-numitul „Comisariat din Ucraina al Reich-ului”. Isopescu însuşi a declarat, după război, că „ordinul” venise de dincolo de Bug şi că la execuţii participaseră şi germanii [39]. Trebuie să reţinem că – exceptând pogromul de la Odessa, care avusese alte motivaţii – în zona administrativă Moghilău, controlată exclusiv de români, nu a fost iniţiată o exterminare în masă, fie şi doar pentru motivul că, în vestul Transnistriei, adăpostirea evreilor se făcea în condiţii puţin mai acceptabile şi că, prin izolarea ghetourilor, epidemiile au putut fi mai bine controlate. Peste 70.000 de oameni au murit în judeţul Golta, direct învecinat cu Comisariatul [40]. Se poate demonstra, cel puţin, că ceea ce s-a petrecut acolo corespunde destul dc exact interpretării „funcţionaliste” a Holocaustului, întâmplările au fost elucidate, abia cu câţiva ani în urmă, de către Jean Ancel [41].

Punctul de pornire al evenimentelor l-a reprezentat un ordin dat de Ion Antonescu în toamna anului 1941, conform căruia cea mai mare parte a evreilor ucraineni din Odessa şi din alte localităţi trebuiau izgoniţi şi concentraţi, mai întâi temporar, în lagăre. Adăpostirea în Bogdanovka (ucr. Bogdanivka), Domanovka (ucr. Domanivka), Akmicetka [42] (ucr. Akmetcetka, astăzi Pribuz’c) şi în alte lagăre provizorii era gândită pur şi simplu ca măsură tranzitorie, valabilă până în momentul în care evreii aveau să fie expulzaţi. Pentru că, în tot acest timp, campania din Rusia nu avansa, expulzarea nu a avut loc. Mii de evrei trăiau, într-un spaţiu foarte restrâns, în condiţii deplorabile. Fiind slăbiţi şi înfometaţi, suferind de frig, în rândurile lor s-au extins epidemii care îi periclitau şi pe toţi cei ce intrau în contact cu dânşii. Pentru a face rost de ceva hrană, oamenii vindeau pe ascuns ce le mai rămăsese. Mergeau în localităţile învecinate şi traversau şi Bugul, care era îngheţat din cauza gerului puternic, ajungând astfel şi pe teritoriul controlat de germani.

De bună seamă că, în aceste condiţii, consilierul german al prefectului Modest Isopescu a fost cel ce a indicat o „soluţie” pentru Bogdanovka [43]. Bolnavii şi bătrânii au fost înghesuiţi în grajduri, cărora li s-a dat foc cu benzină, astfel încât victimele au ars de vii. Nici pe restul oamenilor nu-i aştepta o soartă mai bună: în coloane a câte mai multe sute, au fost duşi în pădure, până în apropierea unei gropi, unde au trebuit să se dezbrace şi de-a lungul căreia au fost aliniaţi cu precizie. Apoi, de sus, s-a tras [44], iar cadavrele au căzut în focul care ardea pe fund. Pentru mai multă siguranţă, criminalii au aruncat în adânc, la anumite intervale, grenade de mână. Opt zile a durat infernul. E posibil ca, în cazul majorităţii călăilor, indiferenţa totală faţă de victime să fi uşurat comiterea crimelor, căci oamenii de-abia dacă mai puteau fi consideraţi astfel, fiind desfiguraţi de boli, istoviţi de foame şi de sete, cu priviri fixe, inexpresive şi, din cauza lipsurilor îndurate timp de săptămâni în şir, incapabili de vreo reacţie. Alţii au fost motivaţi, probabil, de beţia puterii. Aceşti lachei se bucurau de oportunitatea de a-şi descărca, la ţintă fixă, armele aducătoare de moarte. Îşi demonstrau totala libertate de acţiune, întrerupând execuţiile când considerau ei necesar şi prelungind moartea după bunul lor plac, facându-şi victimele să simtă că acţiunea de a ucide nu le schimba lor viaţa, în vreun fel. Crăciunul l-au sărbătorit ca de obicei [45].

Exterminarea în masă a fost executată de o „brigadă” internaţională de ajutoare de călău. Au participat „purtători de arme” germani şi, de asemenea, poliţişti ucraineni, jandarmi români şi voluntari locali [46]. Ca stimul, primeau din belşug alcool tare [47]. Făptaşii nu lăsau nimic la voia întâmplării [48]. Două sute de tineri bărbaţi au scăpat la început de la moarte, pentru că era încă nevoie de ei, datoria lor fiind să adune şi să incinereze cadavrele împrăştiate pe teritoriul lagărului. În februarie, 150 de „ciocli” evrei au fost ucişi, astfel încât au supravieţuit doar cincizeci. Unul dintre aceştia şi-a amintit, mai târziu:

„Eu făceam parte din grupul care, la început, se ocupa de strângerea corpurilor rămase de-a lungul drumului către locul de execuţie. După câteva zile am fost transferat să lucrez la scoaterea celor câteva mii de corpuri care fuseseră aruncate în groapă. […] Pregăteam ruguri pentru arderea cadavrelor: un strat de paie, peste care aşezam cadavrele într-un strat lat de 4 metri şi lung de vreo 10 metri. Erau clădite unele peste altele până la înălţimea unui om. Adăugam ceva lemne la margini şi la mijloc şi din nou un strat de paie şi de lemne de foc şi un rând de cadavre. Apoi dădeam foc rugului şi construiam un altul – şi aşa am continuat timp de două luni. Ne prefăceam fraţii în cenuşă şi, pe frigul aprig, ne încălzeam la căldura cenuşii lor” [49].

Acţiuni comparabile cu cea din Bogdanovka au avut loc şi la Akmicetka şi la Domanovka, în care localitate forţele române s-au limitat doar la a da ordine, în timp ce de executarea asasinatelor s-au ocupat unităţile ucrainene [50]. Măcelul a durat de pe 10 ianuarie până pe 18 martie 1942, lagărul fiind, în mare măsură, golit. Din cauza începutului de primăvară şi deoarece cadavrele nu fuseseră incinerate imediat, distrugerea acestora s-a dovedit, în orice caz, a fi foarte anevoioasă: scheletele s-au carbonizat doar parţial, iar mirosul de putrefacţie se simţea de la mai mulţi kilometri. Motivele omorului aminteau de cele de la Bogdanovka. Pe 19 martie 1942, Vasile Mănescu, pretorul din Domanovka, a raportat Prefecturii judeţului Golta:

„În Domaniovca există un lagăr de evrei, care prezintă un pericol permanent pentru autorităţi şi populaţia autohtonă din localitate, din cauza mizeriei în care trăiesc şi a insectelor de care sunt plini, fund cel mai bun mediu de răspândire al tifosului, holerei şi al altor boale.

[…] cum în această comună s-au împuşcat un număr însemnat de evrei, care au fost îngropaţi în gropi neconforme cu regulile cerute, fiind săpate la suprafaţă la o adâncime de cel mult 1/2 m şi care prin infiltrarea apei în pământ o dată cu topirea zăpezii va prezenta un pericol pentru sănătatea publică. Pentru a putea face față pericolului de răspândire al epidemiilor din cele arătate mai sus, vă rugăm să binevoiţi a dispune mutarea lagărului la Bogdanovca sau la un colhoz” [51].

Ianuarie-decembrie 1942. Întâietatea germanilor. Transnistria II

În Transnistria, uciderea evreilor a avut numeroşi autori, printre care:

– jandarmii români, care în timpul deportării i-au omorât fără milă pe cei slabi şi bolnavi;

– administraţia românească, ce a refuzat aprovizionarea şi adăpostirca corespunzătoare a izgoniţilor;

– conducătorul şi clica sa politică, ce i-au desemnat pe evrei şi pe rromi ca fiind o „problemă” care trebuia rezolvată „fară a ţine seama de nimic”;

– din nou, Antonescu şi armata română, care au pregătit evreilor din Odessa o „răzbunare” îngrozitoare pentru atentatul partizanilor;

– responsabilii pentru exterminarea în masă înfăptuită în judeţul Golta;

– personalul auxiliar ucrainean;

– trupa de intervenţie D, care a „curăţat” de evrei teritoriul transnistrean locuit de etnicii germani;

– autorităţile din „Comisariatul din Ucraina al Reich-ului”;

– comandoul special R, aflat în subordinea aşa-numitului serviciu „Hauptamt Volksdeutsche Mittelstelle”, aparţinător de SS;

– în fine, grupuri de civili din rândul etnicilor germani de la Marea Neagră.

În primăvara anului 1942, administraţia românească din Transnistria şi-a schimbat „tactica” şi nu a mai comis pe cont propriu crimele împotriva evreilor, ci a lăsat uciderea acestora în seama germanilor – fie trimiţându-i pe evrei dincolo de Bug, pe teritoriul Comisariatului, fie „colonizându-i” în zonele locuite de etnicii germani. Într-adevăr, în sudul Transnistrici existau colonii germane importante, cu nume cunoscute precum Worms (ucr. Vinogradnoe), Rastadt (ucr. Poretc’e) ori Landau (ucr. Sirokolanivka), în total 228 de sate cu 130.000 de locuitori vorbitori de limbă germană. Aceştia trăiseră momentul în care Trupa de intervenţie D le „scotocise” spaţiul – ceea ce, desigur, nu-i nemulţumise. Iniţial nu fuseseră însă protejaţi de jafurile soldaţilor români, drept pentru care le-a fost aprobată înfiinţarea propriei poliţii, aşa-numita „Autoapărare”. Prin acordul încheiat la Tiraspol [52] (ucr. Tyraspil) pe 13 decembrie 1941, spaţiul colonizat de germani a primit o vastă autonomie şi a fost subordonat direct serviciului „Volksdeutsche Mittelstelle” şi reprezentantului local al acestuia, Oberfuhrer-uf SS Horst Hoffmeyer.

La începutul lui ianuarie 1942, Alexianu a ordonat ca, după cum ceruse Antonescu, ultimele rămăşiţe ale populaţiei evreieşti din Odessa şi din împrejurimi să fie evacuate către nord-est [53]. Mai multe zeci de mii de oameni au trebuit să-şi părăsească definitiv locurile natale şi au fost duşi, cu trenul sau pe jos, către un viitor incert, fără hrană, fără suficientă protecţie împotriva frigului, fără perspectiva unei vieţi demne de nişte fiinţe umane. Pentru administraţia germană de dincolo de Bug şi din teritoriile transnistrene colonizate de etnicii germani, s-a repetat „scenariul groazei” din iarna 1941-1942 – de această dată fiind însă afectată o parte şi mai mare a „propriului” teritoriu. Pe 5 februarie 1942, comisarul regional Schlutter din Nikolaev (ucr. Mikolaiv) i-a telegrafiat prefectului judeţului Berezovka, arătând că 70.000 de evrei erau concentraţi de cealaltă parte a Bugului, la nici 20 de kilometri depărtare de graniţă. Nu exista practic nicio supraveghere din partea românilor, astfel încât evreii erau lăsaţi în voia soartei şi mureau de foame şi de frig. Se răspândise tifosul exantematic şi fiindcă oamenii, pentru a face rost de alimente, îşi vindeau hainele, exista pericolul unei extinderi a epidemiei – şi anume, în condiţiile în care fluviul era îngheţat din cauza gerului, şi pe teritoriul german de dincolo de Bug. De aceea, comisarul ruga partea română să îi ia pe evrei de pe fluviu şi să-i ducă în interiorul provinciei. Alexianu a reacţionat cu enervare, trimiţând răspuns că adăpostirea evreilor în vestul provinciei era, din motive tehnice, imposibilă. Conform prevederilor Acordului de la Tighina, aceştia fuseseră duşi în lagărele de concentrare de pe Bug, iar acum se aştepta deschiderea graniţei [54]. Pe 14 februarie, comisarul general Oppermann a reluat tema şi a subliniat că o astfel de aglomerare de evrei crea, atât etnicilor germani, cât şi Comisariatului, serioase probleme de igienă. Trupele trebuiau, la rândul lor, protejate, astfel încât se impunea luarea de urgenţă a unor măsuri corespunzătoare. Administraţia Transnistriei a replicat scurt: pe viitor, cadavrele aveau să fie incinerate [55].

Într-adevăr, în evaluarea situaţiei, românii şi germanii din împrejurimile Bugului ajunseseră la un punct de vedere comun. Jandarmeria judeţului Golta şi-a rezumat astfel perspectiva asupra problemei evreieşti:

„Problema evreiască este privită şi urmărită pe raza judeţului Golta din următoarele puncte de vedere:

– Ca factori de contaminare ai maladiilor contagioase, sunt un mijloc permanent de întreţinere a tifosului exantematic, toate satele situate de-a lungul traseului pe unde s-au scurs convoaele în trecere, resimlându-se de pe urma acestui fapt.

– Sunt un permanent mijloc de propagandă, de colportare de ştiri denaturate, de îndemn la rezistenţă, la reacţiune, cunoscându-şi soarta, având de altfel în parte şi posibilitatea, întrucât din cauza lipsei de organizare a lagărelor pentru internare, privind paza şi cazarea acestora, fug şi cutreeră prin judeţ. […]

– Din convoaiele în trecere spre judeţul Colta se reţin pe traseu, în celelalte judeţe, bărbaţii valizi pentru acoperirea nevoilor de muncă, aci ajungând numai femei şi copii care nu pot fi întrebuinţaţi pentru prestarea vreunei munci serioase şi deci constituind o povară pentru raioane în ceea ce priveşte hrana, îngrijirea acestora, […]” [56].

Din astfel de rapoarte întocmite de administraţiile germană şi română nu transpare nicio urmă de empatie, niciun indiciu că autorii lor i-ar fi perceput pe evrei ca fiinţe umane. Din contră, funcţionarii depăşiţi de situaţie priveau convoaiele ca o problemă pur birocratică şi ca o chestiune de combatere a epidemiei – ca şi cum ar fi avut de combătut o epidemie în rândul animalelor. În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi faptul că din documentele vremii nu reiese câtuşi de puţin ideea de ură sau de dorinţă de nimicire. Abia indiferenţa totală faţă de victime a făcut posibilă exterminarea în masă, reclamând disponibilitate de a ucide, timp de zile, săptămâni şi luni, oameni lipsiţi de apărare. Nu era vorba de o „muncă” plăcută, de o îndatorire care să aducă recunoaştere ori satisfacţie, de o crimă menită să potolească ura – ci de o activitate insensibilă care permitea, eventual, satisfacerea unei meschine dorinţe de putere.

Faza a doua, „germană”, a democidului a început o dată cu atacurile civililor germani asupra evreilor aflaţi în trecere prin apropierea aşezărilor lor. Din cauza tifosului, comandanţii unităţilor germane interziseseră convoaielor să treacă direct prin colonii, însă mici grupuri înarmate nu ţineau seama de pericol şi profitau de ocazie, însuşindu-şi cu forţa obiectele de valoare şi hainele oamenilor prost păziţi, slăbiţi, muribunzi [57].

În ianuarie 1942, un prim convoi a ajuns în apropierea comunei Worms. Pe deplin depăşit de situaţie, locţiitorul de comandant de unitate Bernhard Streit a solicitat instrucţiuni şi a primit de la Centrala din Landau răspunsul că pătrunderea evreilor în aşezările etnicilor germani trebuia împiedicată cu forţa armelor. Evreii prăbuşiţi, care zăceau neputincioşi la marginea drumului, trebuiau lichidaţi cu ajutorul „Autoapărării”. Ulterior, Streit a raportat îndeplinirea ordinului, precum şi moartea a mai mult de 3000 de oameni [58].

Convoiul principal era condus de către jandarmii însoţitori în direcţia Comisariatului. La Wosnesensk, pe celălalt mal al Bugului, masa de oameni a rămas pe loc, întrucât partea germană nu ştia cum să reacţioneze la provocare. Horst Hoffmeyer a plecat la Berlin, unde a primit instrucţiuni să procedeze la fel cum făcuse, înaintea lui, Otto Ohlendorf. Speranţa că misiunea avea să fie preluată tot de către trupa de intervenţie a acestuia s-a dovedit iluzorie: Ohlendorf a refuzat, invocând lipsa de competenţă în afara teritoriului controlat de armata germană. În aceste condiţii, Hoffmeyer s-a văzut nevoit să-şi asume sarcina lichidării evreilor, pe care a îndeplinit-o prin forţe proprii şi cu ajutorul trupelor de „Autoapărare”. Mai întâi, oamenii au fost duşi înapoi la Berezovka şi acolo, la sud de Rastadt şi Lichtenfeld (ucr. Ambarova), au fost ucişi. Conform declaraţiilor sale, numărul total al morţilor s-a ridicat la 52.000 [59].

În timp ce, în judeţul Golta, românii construiau ruguri pentru a arde cadavrele – aşa cum ard ţăranii gunoaiele rămase pe câmp după strângerea recoltei şi cum se protejează de molimele din rândul animalelor – germanii utilizau procedee mult mai bine „puse la punct”. În unele locuri au folosit, pentru a incinera cadavrele, vechi cuptoare de var, iar alteori uciderea s-a făcut în văi, morţii fiind apoi stropiţi cu benzină şi arşi [60]. Victimele trebuiau să lepede toate obiectele de valoare, inclusiv hainele, care ulterior erau împărţile în satele etnicilor germani. În mod clar, lăcomia era mult mai mare decât teama de o extindere a epidemiei.

Începând din vara anului 1942, militarii români au adoptat un alt mod de a proceda şi au renunţat la a mai expulza convoaiele dincolo de Bug. Îi urcau, în schimb, pe evrei în trenuri de marfă, care erau trimise direct în teritoriul controlat de germani, unde membrii „Autoapărării” îşi aşteptau încărcătura umană, îşi luau în primire victimele şi le ucideau [61]. Forţele germane şi române au colaborat astfel până la sfârşitul anului – după care Bucureştiul şi-a modificat politica faţă de evrei şi şi-a întărit controlul asupra teritoriului transnistrean pe care îl administra.

Desigur că vieţile evreilor aflaţi în Transnistria erau, în continuare, în pericol. Germanii nu mai invocau argumentul profilaxiei epidemiilor, ci solicitau braţe de muncă din rândul evreilor, pe care le obţineau, cu sutele, din zona de influenţă românească. Prizonierii care nu corespundeau exigenţelor erau executaţi imediat; ceilalţi, mai puternici, erau supuşi „exterminării prin muncă”.

De exemplu, pe teritoriul carierei de piatră de pe Bug trăiau laolaltă bărbați, femei, bătrâni, copii, bolnavi fizic şi handicapaţi mintal. Când au sosit trupele SS, cu camioanele lor, au ordonat o selecţie imediată. Cine nu putea munci și nu era util nu avea decât şanse minime de supravieţuire. Infirmii şi bolnavii mintal au fost ucişi pe loc, de către personalul de pază ucrainean. Pe ceilalţi, forţele SS i-au dus dincolo de Bug. O dată ajunşi pe celălalt mal, a urmat o a doua triere, căreia i-au căzut victime copiii şi bătrânii [62]. Pentru ceilalţi a început un răstimp în care supravieţuirea era încă posibilă. Se prea poate ca indicaţiile date, în Galiţia de Est, de către Friedrich Katzmann, membru al conducerii SS şi al partidului, să fi fost, de asemenea, valabile şi în Transnistria şi în Comisariat: „Pentru că nu aveau la dispoziţie alţi lucrători, trebuia adusă şi adăpostită în lagăre forţă de muncă din rândul evreilor. Evreii trebuiau trataţi dur. Purtau vina războiului şi reprezentau cel mai mare duşman. De aceea, acolo era o ţară duşmană. Era indiferent dacă pe fiecare kilometru de şosea rămâneau în urmă o mie sau zece mii de evrei” [63]. În timp ce românii nu le cereau evreilor „lor” decât, pur şi simplu, să nu-i deranjeze ori să facă munci de sclavi, membrii SS nu mai erau interesaţi nici măcar de aşa ceva. Pentru ei, munca reprezenta doar o altă formă de exterminare, mai avantajoasă [64].

Domnia bunului-plac şi consolidarea structurilor sociale

Violenţa practicată în lagăre şi ghetouri: sadism, bătăi, corupţie

În nord-vestul Transnistriei, aflat, în cea mai mare parte, sub administraţie românească, supravieţuirea depindea hotărâtor de robusteţea fizică şi mentală a fiecărui individ în parte, de coeziunea socială a deportaţilor, dar şi de bunul-plac al forţelor de supraveghere româneşti. Deoarece personalul de pază era insuficient, iar contactul cu centrele administrative funcţiona doar defectuos, soarta exilaţilor atârna de bunăvoinţa sau de răutatea unor responsabili, de altfel, puţin numeroşi. Neflind împiedicaţi de nimeni, sadicii aveau posibilitatea de a-şi satisface pornirile. Cu toate acestea, în timp, s-au cristalizat structuri comunitare ce reflectau ordinea socială de dincolo de Prut, desigur înăsprite şi mult mai brutale – dar care ofereau, în acelaşi timp, şanse de supravieţuire.

O lectură a relatărilor supravieţuitorilor ghetourilor şi lagărelor din Transnistria arată ce proporţii atinseseră abuzurile sadice. Astfel, Jacob Melzer aminteşte cazul unei femei care a fost prinsă de un jandarm, împreună cu trei bărbaţi, în afara ghetoului. Fără a sta prea mult pe gânduri, jandarmul i-a aşezat pe „delicvenţi” unul în spatele celuilalt, a scos arma şi l-a împuşcat în ceafa pe ultimul din rând. Pentru că îşi înclinase capul spre dreapta, femeia a scăpat doar cu o împuşcătură în laterala maxilarului [65]. În ghetoul din Berşad au murit, din 21.000 de oameni, 18.000. Vinovat de asta s-a făcut comandantului lagărului, Generaru, fiul unui general, un cinic plin de dispreţ faţă de semeni, care savura sentimentul puterii; într-o zi a pus ca un evreu să fie legat de motocicleta lui, pentru ca apoi să-l târască după el, cu toată viteza [66]. Comandantul din Vapniarka (ucr. Vapnjarka) se „mulţumea” să împartă ca aliment mazăre furajeră, care le producea prizonierilor spasme şi paralizii [67].

Dincolo de oroarea atrocităţilor comise de unii indivizi, existau în cultura română o serie de practici violente care validau ordinea puterii, satisfăceau nevoia de violenţă, dădeau criminalilor libertate de acţiune şi, în acelaşi timp, îşi puneau pe termen lung amprenta pe trupurile victimelor – fără însă a cauza neapărat moartea acestora. În memoriile sale, Adi Herzog a zugrăvit în culori vii experienţele transnistrene:

„De cele mai multe ori, românii erau cei care dădeau astfel de reprezentaţii sadice; ceea ce nu înseamnă că germanii ar fi fost mai buni. Stăteau însă mai mult pe planul al doilea şi dădeau ordine, în timp ce românii erau mai mult pe străzi şi, de aceea, erau mai răi pentru noi. Erau şi mai obişnuiţi să bată, chiar şi pe timp de pace. Românii îşi băteau copiii şi servitorii; ofiţerii români îi băteau pe subordonaţii lor. Era, cumva, ca o orânduire dată de la Dumnezeu” [68].

Violenţa fizică directă nu lăsa loc de negociere; ea demonstra cine era „sus” şi avea „autoritate” şi cine era „jos” şi trebuia să se supună. În acelaşi timp, dădea totuşi executanţilor şi o oarecare libertate de interpretare, făcând astfel posibilă supravieţuirea victimelor. Conform articolului 8 din Statutul evreilor, toţi evreii găsiţi în afara ghetourilor, fără permisiune, trebuiau trataţi precum spionii pe timp de război – ceea ce ar fi însemnat o moarte sigură. În cele mai multe cazuri, jandarmii se mulţumeau însă cu pedepsirea prin bătaie: uneori mai multă, alteori mai puţină, uneori până la leşin, alteori doar ca „amintire”, cu cravaşa. Îşi asumau astfel, concomitent, rolul „executivului” şi al „judiciarului”, ceea ce le întărea poziţia; dar îşi şi protejau victimele de tribunalul militar.

În ghetouri şi în lagăre se restabileau, treptat, acele structuri care, în trecut, protejaseră populaţia evreiască de excesele antisemite. Familiile care dispuneau încă ori puteau face rost de bani şi de obiecte de valoare aveau oarece şanse de supravieţuire. Desigur, premisele se modificaseră între timp, dar – dacă erai pregătit şi capabil să faci servicii – se puteau cumpăra din nou favoruri şi se putea obţine protecţie în faţa samavolniciei. Era o stare de fapt pe care evreii din România trebuiseră dintotdeauna să o accepte, iar jandarmii înţelegeau şi ei, ca şi mai înainte, această limbă. A luat astfel naştere un sistem în care tuturor celor din ierarhia ghetoului le revenea partea cuvenită de „avantaje contra recompense”: personalului auxiliar evreiesc, aflat pe treapta cea mai de jos a scalei de putere şi de corupţie, care reuşise să obţină statutul de intermediari influenţi, conducerii evreieşti a ghetourilor, ţăranilor din împrejurimi, personalului de pază „creştin” şi înşişi comandanţilor.

În cazul cel mai simplu şi mai avantajos, jandarmii profitau de poziţia lor pentru a-şi asigura câştiguri monopoliste, de exemplu intermediind vânzarea de alimenteb [69]. În alte cazuri, banii protejau de samavolnicie. Astfel, la sosirea într-unul din lagărele de muncă din apropierea Bugului, oamenii trebuiau să se supună dezinfecţici – ei înşişi şi hainele lor. De obicei, procedura reprezenta un supliciu, atrăgând după sine şi pierderea unei părţi din rufărie. Un bacşiş corespunzător, dat la timp, proteja însă oamenii şi textilele de expunerea la temperaturi ridicate [70]. Conform unui ordin dat de comandamentul din Ladijin (ucr. Ladizin), în acelaşi lagăr trebuia să fie zi de târg numai o dată pe săptămână. Bacşişul a ajutat din nou, astfel încât târgul se ţinea, eludând ordinul „de interdicţie din Ladijin[…] zilnic neoficial, dimineaţa şi după-amiaza câte trei ore, duminica însă oficial toată ziua” [71].

Chiar şi membrii SS respectau jocul de plată şi acordare de protecţie practicat de aliaţii lor. În cariera de pe Bug, brutele din SS au triat 1150 de persoane, dintre care 150 au fost salvate de locotenentul Vasilescu „din pură omenie”, iar alte trei sute, prin „intervenţia locotenentului Enăchiţă, care îşi urmărea propriul câştig, pentru că cele 300 de persoane erau candidaţii siguri la Ladijin. Dar oare, la împărţirea prăzii, nu ar fi putut câştiga mai mult predându-i? […] Cine cunoaşte profunzimile şi slăbiciunile fiinţei umane – chiar dacă poartă uniformă de locotenent de jandarmi român?” [72].

Corupţia se putea dovedi o adevărată binecuvântare, cu condiţia să fie practicată mai mult sau mai puţin în văzul lumii, iar deportaţii să acţioneze solidar unii cu alţii – situaţie în care putea realiza o diminuare a samavolniciei şi avea, asupra personalităţii celui ce lua banii, efectul unui avans monetar de încredere. Adeseori, darul făcut pe faţă dădea rezultate, îmbunându-i pe jandarmi, deşi existau şi cazuri în care investiţia în bunăvoinţă nu avea urmările dorite. Astfel, un număr de exilaţi şi-au adunat obiectele de valoare, în speranţa că toţi cei din lagărul respectiv aveau să fie protejaţi de o expulzare în teritoriul controlat de germani. Totuşi, doar aceia care dăduseră şi bani au fost duşi, de pe Bug, în interiorul ţării [73].

De regulă, corupţia avea un efect selectiv pe plan social, deoarece consolida ierarhia stabilită în cadrul grupurilor de exilaţi şi oferea şanse de supravieţuire, diferenţiate în funcţie de bunăstarea fiecăruia. Cine nu avea bani, cine nu putea face troc cu obiecte de valoare, cine nu era capabil să se integreze într-una dintre comunităţile structurate pe criterii regionale, acela aproape că pierduse deja. Corupţia a dat naştere unei relaţii de complicitate cu regimul samavolnic al lui Antonescu, întrucât i-a transformat pe liderii evreilor în „complici”. Aşa se face că activitatea Comitetului Evreiesc apare astăzi, în ochii multor contemporani ai evenimentelor respective, ca reprobabilă din punct de vedere moral [74] – chiar dacă, fără ea, supravieţuirea ar fi fost aproape imposibilă.

Strategii de supravieţuire

Jacob Melzer a analizat cu perspicacitate, în memoriile sale, viaţa din ghetourile transnistrene, alegând perspectiva narativă a unui observator implicat:

„În lagăr puteai întâlni cele mai felurite şi mai neobişnuite strategii de supravieţuire, testate cu mai mult sau mai puţin succes; unele erau, dintru început, condamnate la eşec, altele, bune de dus la olimpiadă – iar între ele gravita un spectru larg de artişti ai supravieţuirii.

Erau acolo basarabenii, adăpostiţi separat în cazarma de vizavi, sub conducere proprie; pentru că erau mai de mult în lagăr, fiind, ca urmare, mai bine experimentaţi în supravieţuire, puteam învăţa din experienţele şi din modul lor de a proceda. La ei, pogromurile începuseră la doar puţine zile după izbucnirea războiului, în iulie 1941. Fuseseră izgoniţi din casele lor, fără a putea lua cu dânşii bagaje sau provizii, şi târâţi prin ţară, pe jos, în condiţii criminale, cale de sute de kilometri, în scopul de a fi lăsaţi să moară în chinuri; de altfel, mai mult de jumătate muriseră în acest marş al morţii. Cam 1500 dintre ei, cei mai puternici, reuşiseră să ajungă la Balki, însă, în primele luni de lagăr, mulţi muriseră de foame sau de tifos. În timp ce grupul basarabenilor se împuţina din ce în ce – chiar dacă, la început, într-un ritm mai lent – au sosit evreii din Bucovina.

Am încercat să descopăr căile şi mijloacele prin care cei mai puternici se menţineau în viaţă. Era, de exemplu, echipa de oameni de serviciu la curăţenie: două femei şi doi bărbaţi care aveau o ocupaţie stabilă, anume de a curăţa cele două latrine aflate în lagăr, separate pe sexe, constând în două barăci de tablă ondulată, în a căror podea de beton erau făcute vreo douăzeci de găuri, în cerc şi fără pereţi despărţitori. Iarna se întâmpla, de regulă, ca fecalele să îngheţe imediat, astfel încât cei care urmau la rând erau în mare măsură scutiţi de mirosuri neplăcute; în anotimpul mai călduros, duhoarea nu era însă reţinută nici de pereţii de tablă ondulată, nici de pereţii cazărmilor – şi cu atât mai puţin de gardul de sârmă ghimpată; era, ca să zicem aşa, singurul locuitor al lagărului care avea libertate de mişcare nelimitată. În lagăr nu exista nici săpun, nici hârtie igienică sau de alt fel. Din când în când, un jandarm însărcinat cu asta inspecta cazărmile şi starea latrinelor, care erau zilnic frecate şi măturate, de cei patru, cu apă de fântână şi cu mături de nuiele; la câteva luni, podeaua de beton şi pereţii erau văruiţi. Respectivele locuri de muncă reprezentau un privilegiu, pe care basarabenii îl revendicau pentru ei. Cei patru trăiau din ceea ce eliminau locuitorii lagărului, din urină şi excremente şi mai rău, şi îşi primeau salariul sub formă de resturi de mâncare, aduse de echipa lui Welwale Weinstein din expediţiile de jaf întreprinse în satele din împrejurimi. Dacă nu-şi făceau datoria în aşa fel încât să-l mulţumească pe Welwale, acesta le micşora sau le înrăutăţea raţia, ori îi pedepsea cu bătaia; în cel mai rău caz, munca lor era încredinţată altor patru oameni. Bătaia nu o dădea Welwale personal, ci Teplinsky, ajutorul său, care era, după toate probabilităţile, şi santinela lui personală, căci îl însoţea la fiecare pas. Sentinţa nu trebuia neapărat rostită: ajungea un gest discret, un schimb de priviri, şi Teplinsky ştia ce avea de făcut, cum şi unde şi în ce măsură trebuia să aplice pedeapsa. Purta mereu asupră-i o scurtă cravaşă, asemănătoare cu cele ale jandarmilor, cu bile de plumb fixate pe curele înguste de piele – aşa cum se cuvenea unui reprezentant oficial al legii.

Pe lângă echipa de curăţenie, printre oamenii lui Welwale se mai numărau şi cei doi gropari, care se bucurau de un prestigiu şi mai mare decât spălătorii de latrine. Munca lor era, în adevăratul sens al cuvântului, „sigură ca moartea”, deoarece ar fi putut, atâta timp cât respectau regulile, să o îndeplinească până la ultimul locuitor al lagărului, îngrijirea morţilor, în primul rând a celor care nu aveau pe nimeni sau a celor ale căror rude, din diferite motive, nu-şi îndeplineau datoria, presupunea şi recuperarea obiectelor de valoare, cum ar fi inelele sau monedele de aur ori bancnotele cusute în tivul hainelor; oricum, toate acestea nu aveau să mai folosească la nimic, pe lumea cealaltă, celor morţi; la urma urmelor, acolo erau puse în balanţă faptele bune şi faptele rele – şi orice contrabandă lua sfârşit. Groparii se socoteau nevinovaţi şi îi predau lui Welwale obiectele găsite, iar acesta le acorda un supliment de resturi de mâncare din rezerva tinerilor jefuitori. Welwale, comandantul de lagăr al basarabenilor, ducea apoi comandantului militar lucrurile de valoare ale morţilor şi primea în schimbul lor mâncare adevărată de la cantina soldaţilor, pâine, făină şi ulei, gaz şi zahăr.

Ierarhia era aşadar uşor de recunoscut: de la echipa de curăţenie la gropari şi la evreul responsabil şi de acolo la comandamentul lagărului, care cu siguranţă că nu reprezenta ultima verigă a lanţului, acesta ducând mai departe, la şeful conducerii judeţene — realizându-se astfel o simbioză între asupritor şi asuprit, în care asupritul găsea căi şi mijloace avantajoase de supravieţuire, iar asupritorul slăbea puţin frâiele din mână, dacă merita pentru el. Se putea presupune că jandarmii executau ordinele ca parte a meseriei lor, dar şi că, în mod logic, nu puteau fi interesaţi de exterminarea ocupanţilor lagărului, întrucât aceştia le justificau existenţa în locul respectiv şi îi protejau de transferul pe front. Apoi mai erau băieţii lui Welwale, acei copii de 8-12 ani, care reprezentau baza de aprovizionare a tuturor basarabenilor şi formau prima verigă a lanţului trofic din lumea lagărului, „furnicile din subsol”, care primeau pomană de la sătenii miloşi şi o aduceau comandantului lor. Mai departe se aflau, printre oamenii lui Welwale, încă o duzină, care făceau zilnic de serviciu la comandamentul militar şi la români, la bucătărie, la spălătorie, la curăţenie şi la tăiat lemne, fiind recompensaţi pentru asta cu firimituri de la masa stăpânilor lor. Capul rămânea totuşi Welwale, suveranul, cel care plănuia şi organiza; el reprezenta, în acelaşi timp, organul executiv şi de control şi coordonatorul legăturii simbiotice — şi pe lângă el era Teplinsky, omul cu biciul şi bodyguard-ul.

Am ajuns la concluzia că acest sistem de colaborare putea dăinui mai departe până la sfârşitul lumii, atâta timp cât condiţiile exterioare nu se schimbau, atâta timp cât nu dădea peste noi vreo altă catastrofă naturală. Exista aşadar o cale de supravieţuire, chiar dacă era anevoioasă! Nici dintre privilegiaţi nu aveau toţi să-şi atingă scopul – iar eu nici nu mă gândeam să mă alătur lor sau să-i imit în tot ceea ce făceau; nu puteam şi nu voiam să fac asta. Ei se împăcaseră cu realităţile vieţii de lagăr, se adaptaseră sistemului care domnea acolo, se încadraseră în el şi prinseseră rădăcini în el. Pentru mine, dimpotrivă, dilema rămânea: a trăi în el sau a muri din cauza lui.

În ceea ce mă privea, trebuia să caut o altă soluţie.

Era şi grupul din Bucovina, şi el redus, între timp, la jumătate, după ce tifosul şi foamea îi răriseră rândurile. Aici domnea o altă atmosferă, aici puteam găsi mai uşor un model pentru propria-mi strategie – model corespunzător ideilor mele, întrucât aceşti oameni îmi erau mai apropiaţi din punct de vedere spiritual: proveneam din aceeaşi sferă culturală austro-iudaică, spre deosebire de sfera ruso-iudaică a basarabenilor: nici idişul lor nu era acelaşi. În fruntea basarabenilor trona sistemul autoritar al lui Welvale Weinstein şi al bătăuşului său Teplinsky; aici, în lagărul bucovinenilor, şeful era Groß, un contemporan solid, trufaş, care slujea şi regimului din afara lagărului, dar într-un mod mai amabil, fără biciuşca aducătoare de groază, pe care o lăsa în seama jandarmilor – după cum, în general, nu constituia un zid despărţitor între prizonieri şi paznicii lor, ci se purta ca un intermediar, cu răspundere limitată şi influenţă doar aparentă. Ştia să-şi protejeze apropiaţii, fie ei rude ori aliaţi financiari, în detrimentul altora, care erau apoi predaţi jandarmilor şi plăteau preţul, adică trebuiau să lucreze fără plată ori să suporte maltratarea „gratuită”.

Mai era şi Markowitsch, care îşi câştigase, sieşi şi familiei lui – datorită talentelor sale personale şi banilor săi — un statut special. Avea vreo 50 de ani, era potrivit de înalt şi grăsuţ şi avea o mustaţă rară, căruntă şi un zâmbet ştrengăresc care dezgolea un şir de dinţi de aur. La cazarmă avea propria cameră, unde locuia cu fiul său, care era cam de vârsta mea, şi cu fiica sa Esther, ceva mai mică. Soţia îi murise pe drum. Într-o zi, mama a ieşit emoţionată din camera lui Markowitsch, ţinând în mână o comoară: două capete de găină şi patru labe, pe care i le cedase sub formă de contraserviciu pentru munca ei, de a jumuli găinile pe care le tăiase el ca masă pentru familia sa. Două găini, şi fiecare în greutate de două kilograme! Acum se explica de ce cei trei Markowitsch erau, prin comparaţie cu ceilalţi locuitori ai lagărului, aşa de rotunzi şi de bine hrăniţi. În camera lor, spunea mama, erau adunate provizii care nouă, celorlalţi, ni se păreau o Fata Morgana: saci plini cu cartofi, ceapă, fasole, arpacaş şi tot ce mai putea face să-ţi lase gura apă! Din bogăţia aceea de bucăţi de găină, mama ne-a pregătit două mese îmbelşugate, aproape la fel de bune ca pe vremuri” [75].

A supravieţui în ghetou însemna aşadar a te adapta la structura socială a ordinii impuse de trupele de ocupaţie şi a accepta simbioza „ultrarafinată” a comunităţilor diferenţiate pe baza originii regionale cu unităţile de jandarmi care îşi urmăreau interesul personal.

Cele mai „mari” şanse de a scăpa din iadul ucrainean le aveau evreii sosiţi acolo, în vara anului 1942, direct din Vechiul Regat şi din sudul Transilvaniei – evrei care fuseseră deportaţi pe baza unor învinuiri dubioase. Rudele rămase acasă mobilizaseră imediat toate resursele, procuraseră bani şi îşi informaseră prietenii, care se îngrijeau ca ofiţerii de jandarmi din lagăre şi ghetouri să vegheze asupra evreilor „lor”. Cei implicaţi se cunoşteau între ei de la şcoală, din studenţie sau de la locul de muncă. Unul sau altul dintre comandanţi cumpărase poate, înainte de război, vreo carte dintr-o librărie evreiască renumită, ori îşi făcuse fotografii într-un atelier evreiesc cunoscut. Astfel de lucruri ajutau, prin aceea că puteau face probabilă supravieţuirea. În 1942, în teritoriile aflate sub stăpânire românească, dezumanizarea înregistra un regres treptat şi continuu [76].

Şanse de supravieţuire relativ mari aveau şi evreii bucovineni, întrucât puteau face uz de cunoştinţele lor practice şi nu corespundeau decât în prea mică măsură imaginii „urâtului evreu iudeo-bolşevic”. Iniţial fusese prevăzut ca la Moghilău să nu rămână niciun grup de evrei, însă, în cele din urmă, 20.000 de oameni şi-au dus acolo zilele, cu oarece şanse de supravieţuire. Oraşul era distrus, iar fabricile, părăsite, dar conducătorii evreilor şi-au dat seama că se putea face ceva, drept pentru care s-au prezentat la comandantul local şi l-au convins să acorde o şansă specialiştilor evrei – care au pus în funcţiune o uzină electrică şi o turnătorie. În curând, au fost înfiinţate un serviciu medical pentru populaţia evreiască, o farmacie, o brutărie şi un serviciu comercial, prin care se aduceau alimente. În primăvară a început înjghebarea unei grădini de legume, care avea să asigure vitaminele atât de importante [77]. În iulie 1942, prefectul a ordonat ca evreii să fie îndepărtaţi de la locurile lor de muncă şi înlocuiţi cu specialişti ucraineni – întrucât, pe viitor, românii aveau să trăiască împreună cu ucrainenii, nu cu evreii. Ordinul a putut fi pus în aplicare doar parţial, pentru că românii şi germanii nu voiau şi nu puteau să renunţe la specialiştii evrei [78].

Responsabil pentru progresele înregistrate la Moghilău a fost Siegfried Jägendorf, care condusese centrala Siemens din Bucovina, avea titlul de inginer şi se purta, în continuare, ca şi cum ar fi fost directorul unei importante întreprinderi industriale germane. Hainele sale stăteau ca proaspăt călcate, pantofii îi erau mereu lustruiţi, gulerele cămăşilor sale străluceau de albeaţă. După sosirea în Moghilău, se pusese în contact cu prefectul Băleanu, care efectuase, la rându-i, serviciul militar în armata austriacă şi căruia i s-a adresat, în mod clar, aşa cum se cuvenea. După ce, cu sprijinul coreligionarilor săi, a pus în funcţiune uzina electrică a oraşului, Jägendorf a fost însărcinat şi cu reconstrucţia altor clădiri publice şi fabrici. A jucat, cu pasiune şi până la extrem, rolul „germanului demn de admiraţie”. Nu permitea să fie contrazis, umbla însoţit de gărzi de corp, iar secretara din faţa uşii izolate fonic stabilea cine şi când avea voie să-i vorbească [79].

În definitiv, modelul „Moghilău” a depins de trei factori interdependenţi:

1) de mobilizarea unor modele culturale percepute, în cadrul referenţial românesc, ca fiind pozitive şi incompatibile cu interpretările antisemite tradiţionale;

2) de consolidarea respectului de sine al populaţiei evreieşti şi de ieşirea acesteia din letargia generalizată; şi

3) de faptul că evreii din Moghilău şi-au putut realmente demonstra priceperea.

Nu peste tot premisele au fost la fel de favorabile, însă acolo unde deportaţii au reuşit să dea dovadă de solidaritate, a crescut şi probabilitatea supravieţuirii. La Vapniarka, un lagăr pentru „comunişti” evrei, căpitanul Buradescu a ordonat, după o ceartă între deţinuţi şi ucraineni, ca evreii să fie împuşcaţi; compania de gardă a refuzat, lăsându-şi armele pe umăr. Nathan Simon a relatat, în memoriile sale, cum şi-au explicat mai târziu prizonierii motivele întâmplării:

„Am găsit următoarele răspunsuri: 1. eforturile de a ne câştiga simpatia soldaţilor de gardă trebuie să fi dat roade. 2. munca noastră de lămurire dusă printre soldaţi, că acest război era absolut contrar intereselor reale ale poporului român, avusese succes. 3. putuserăm demonstra că fusesem aduşi în lagăr, ca vinovaţi, doar pentru că regimul ne reproşa faptul că eram evrei, lucru în care îi imita pe nazişti” [80].

Indiferent ce motive ar fi avut soldaţii de a ignora ordinul, desigur că prizonierii au ştiut să profite de schimbarea de politică înregistrată în iarna 1941-1942. Când, în ciuda presiunilor insistente, comandantul lagărului a continuat să împartă mazăre furajeră, prizonierii au reacţionat printr-o grevă a foamei care, în cele din urmă, a dat rezultate [81].

Treptat, s-au reinstaurat şi structurile sociale normale. După un an, liderii evreilor din Vechiul Regat aflaseră amănunte despre condiţiile de viaţă din Transnistria şi organizaseră o reţea de informatori şi curieri, care duceau cu ei bani, pentru a uşura puţin viaţa rudelor şi a cunoscuţilor:

„Astfel de curieri erau ofiţeri care se întorceau, din permisia la Bucureşti, înapoi în zona Moghilău. La Bucureşti se trimiteau bani din Elveţia şi de la New York, din Stockholm şi din Copenhaga. Aceşti ofiţeri erau mituiţi cu bani grei, în primul rând ca să ia cu ei scrisorile deportaţilor şi apoi ca să le ducă banii; pentru că din asta puteau face o afacere bună, dar şi pentru că, pe de altă parte, se temeau să nu fie denunţaţi de evrei superiorilor lor, din banii trimişi ilegal au ajuns la destinaţie destul de mulţi. Totuşi, unii curieri pur şi simplu nu s-au mai prezentat cu banii – situaţie în care nu se putea face nimic” [82].

Contactele din ce în ce mai strânse cu „paznicii buni” ajutau să facă suportabile ororile şi să opună samavolniciei, pentru câteva momente, ideea unei comuniuni umane. Sonia Palty povesteşte că evreii din Alexandrovka plănuiau să sărbătorească Crăciunul:

„- Mîine e Crăciunul! Ce-ar fi să ieşim cu colindul?

– La cine? La Capeleanu? [comandantul lagărului, un om josnic şi cinic -n.a.]

– Nu! La directorul fermei, chiar şi la corpul de gardă. Sînt printre ţăranii ăştia şi din aceia care nu şi-au vîndut sufletul diavolului.

Ideea lui Gusti ne surîse. Seara ne-am adunat în camera noastră, vreo doisprezece, treisprezece tineri.

Printre ei Neumann, Zwirnii, Winter, Fritz, […].

În seara de 25 decembrie, am ieşit din lagăr. Jandarmul de serviciu ne însoţea.

– Viu şi eu — ne-a spus el. – Îmi mai aduc aminte de acasă.

[În curând, grupul ajunse la casa directomlui fermei şi începu să-şi cânte colindele:] Uşa se deschise. Directorul aduse afară un coş cu mere, pîine, fructe uscate.

– Ne-aţi făcut mare bucurie! Să vă dea Dumnezeu sănătate… putere… Mîine… şi poimîine toată lumea va căpăta carne. S-a tăiat o vită… da, da, o vită… nu porc… ăla e pentru noi… pentru dumneavoastră o săptămînă veţi mînca la cazan ciorbă cu carne de vită! Ce naiba, oameni sîntem!” [83].

La finele anului 1942, chiar şi politicienii au reacţionat, arătându-se interesaţi de ceea ce se petrecea în Transnistria. S-a creat un for de control şi a fost întărită legătura dintre capitală şi provincie. Acum, deportaţilor li se permitea, chiar şi în mod oficial, să primească ajutoare. Desigur că asta nu rezolva toate problemele: în continuare, oamenii sufereau de foame şi de frig; în continuare, existau comandanţi de lagăr sadici; în continuare, jandarmii băteau când credeau ei de cuviinţă. Totuşi, un pericol real venea acum doar din partea germanilor, care solicitau să li se trimită evrei pentru a-i „pune la muncă” – ceea ce însemna o moarte aproape sigură.

Moartea în masă – fără xenofobie. Soarta rromilor în 1942 şi 1943

Benjamin Valentino a concluzionat, la finele unui remarcabil studiu în care analizează o serie de cazuri de genocid motivate politic, că uciderea civililor nu are câtuşi de puţin nevoie de o bază ideologică vastă. Premisa o constituie, pur şi simplu, decizia unei conduceri politice puternice de a izola, indiferent de consecinţe, anumite grupe de populaţie. Uciderea oamenilor nu reprezintă aşadar scopul propriu-zis, ci ultima posibilitate disponibilă de a „separa” grupurile percepute ca fiind antagonice [84]. Dacă la acest argument se adaugă acceptarea morţii a numeroşi deportaţi, interpretarea lui B. Valentino poate descrie şi soarta rromilor izgoniţi de regimul Antonescu.

Spre deosebire de antisemitismul larg răspândit şi consolidat vreme de decenii, după Viorel Achim rromii erau, în marea lor majoritate, integraţi în societatea românească [85]. Mulţi trăiau în sate, vorbeau româneşte şi erau creştini ortodocşi. După emanciparea din secolul al XIX-lea, fuseseră eliberaţi din robie şi se integraseră în societate, fără a contesta asumarea de către români a statutului de conducători. De fapt – am putea adăuga – existau rezerve faţă de anumite grupuri de rromi, fără ca respectivele grupuri să constituie însă un element central al definirii identităţii românilor, de vreme ce rromii, în calitatea lor de minoritate semnificativă, nu influenţau decât în prea mică măsură imaginea despre sine a naţiunii.

Deportarea rromilor s-a constituit într-o „măsură de igienizare socială” luată de Antonescu şi de colaboratorii săi apropiaţi, prin intermediul unei administraţii care adoptase limbajul impus de Conducător, incapabilă să rezolve contradicţia între dorinţa brutală de putere şi obligaţia de a da dovadă de demnitate – şi care reacţiona, invocând suprasolicitarea birocratică, prin samavolnicie, indiferenţă ori strigăte de ajutor mult prea anemice. Astfel, rromii au ajuns, pe neaşteptate, să aibă parte de o soartă asemănătoare cu a evreilor.

Deportarea propriu-zisă a început prin „prinderea” brutală a rromilor, pe stradă, fără a li se da posibilitatea de a lua cu ci nici măcar strictul necesar. În timpul expulzărilor s-au manifestat dorinţa personală de răzbunare a poliţiştilor şi a jandarmilor, precum şi toate formele de corupţie imaginabile [86]. Pe jos, în căruţe sau în vagoane pentru vite, lipsite de aer, rromii au fost duşi în Transnistria, în apropierea Bugului. Se aflau printre ei părinţi şi rude ale soldaţilor combatanţi, dar şi meşteşugari înstăriţi – pentru că din partea celor cu reputaţie proastă se aşteptaseră bacşişuri mai mari. Ca răspuns la protestele violente împotriva colonizării forţate în ţinuturile neospitaliere ale Transnistriei, jandarmii le-au confiscat căruţele şi animalele de tracţiune [87].

Nimic nu era pregătit în Transnistria pe 1 iunie 1942, la începutul deportărilor, pentru a găzdui şi a hrăni o atât de mare mulţime de oameni. Centrala promisese că avea să asigure combaterea în mare măsură a paraziţilor, alimente şi lemne de foc [88]. Ceea ce a sosit era total insuficient, chiar pentru a satisface şi cele mai elementare necesităţi [89]. Nu mai târziu de iulie 1942, Legiunea de Jandarmi Balta a raportat:

„Până în prezent s’au internat pe raza Legiunei în raza Sectorului Bercad un număr de 900 de ţigani.

Din cauza restricţiunii ce s’a impus că nu au voe să părăsească comunele, situaţia lor este mizerabilă, căci 90% sunt lipsiţi de cele mai elementare posibilităţi de hrană, cauză care duce la furturi şi devastări şi deci cu multă greutate se pot ţine în comună. Dacă mai continuă această situaţie, sigur vor părăsi sălaşele, o parte se vor forma în bande (terenul este propice, şi păduri mari etc.) şi deci vor ataca la drumul mare dând Legiunei mult de lucru. Numărul mare al ţiganilor, zona în care sunt internaţi, firea nomadă şi inconştienţa lor în acţiuni, face ca paza actuală să fie neeficace, deaceia rugăm să se destine o unitate cu efectiv suficient în mod special pentru paza lor” [90].

Faptul că nici multe luni mai târziu situaţia nu era mai bună – cel puţin acolo unde rromii trăiau în lagăre mari – este demonstrat de raportul Siguranţei din 5 decembrie 1942, din Alexandrudar (ucr. Alcksandrodar), o fostă unitate militară sovietică:

„Pe timpul cât au stat în cazărmile de la Alexandrudar, ţiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentaţi insuficient. Li se dădeau 400 gr. pâine pentru cei capabili de a munci şi câte 200 gr. pentru bătrâni şi copii. Li se mai dădeau puţini cartofi şi foarte rar peşte sărat şi acestea în cantităţi extrem de mici.

Din cauza proastei alimentări unii ţigani – aceasta o formează majoritatea – au slăbit într-atât că au ajuns numai schelete. Zilnic mureau – mai ales în ultimul timp – câte 10-15 ţigani. Erau plini de paraziţi. Vizita medicală nu li se făcea deloc, iar medicamente nu aveau. Sunt goi, fără haine pe ei, iar rufăria şi îmbrăcămintea le lipseşte de asemenea completamente. Sunt femei al căror corp (partea inferioară) este gol în adevăratul sens al cuvântului. Săpun nu li s[-]a dat de când au venit, din care cauză nu s-au spălat nici ei şi nici n-au putut să-şi spele singura cămaşe ce o au.

În general situaţia ţiganilor este groaznică şi aproape de neînchipuit. Din cauza mizeriei mulţi dintre ei au ajuns nişte umbre şi aproape sălbateci” [91].

Izvoarele trec sub tăcere soarta concretă a multora dintre exilaţi, care nu au supravieţuit deportării. Se pare că în judeţul Golta numeroşi rromi au fost ucişi la ordinul prefectului; alţii, mai ales în judeţul Berezovka, au fost împuşcaţi de membrii SS şi de etnicii germani [92]. Mulţi au murit de tifos; alţii, de foame şi de frig. Cine a avut şansa să supravieţuiască a purtat cu sine, toată viaţa, amintirea lipsurilor şi a umilinţelor. Chiar atunci când aveau pâine şi cartofi, rămânea, în continuare, frigul. Pentru a nu îngheţa, smulgeau, cu disperare, orice bucăţică de lemn din adăposturi, până şi din ferestre şi uşi, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult situaţia [93]. În timp ce, pentru a-şi asigura supravieţuirea, evreii îşi creaseră structuri sociale şi conduite adecvate, practicile culturale ale rromilor – care trăiau, în parte, ca nomazi – s-au dovedit, în condiţiile şederii forţate în ţinuturile neospitalicre ale Transnistriei, total necorespunzătoare.

După câte ştim astăzi, aproape jumătate dintre rromii exilaţi în Transnistria au murit. Pentru ei, schimbarea din politica românească s-a produs prea târziu. Au fost alcătuite comisii de anchetă, care au dat publicităţii lucruri zguduitoare [94]. Lagărele mari au fost desfiinţate şi, în loc, rromii au fost adăpostiţi în satele din care fusese evacuată populaţia ucraineană [95]. Cu toate acestea, pentru că ajutorul a venit prea târziu sau a fost insuficient, doar în judeţul Oceacov au murit, în iarna 1942-1943, trei sau patru mii de deportaţi [96].

Rezumat

Pentru a ucide ori a lăsa să moară în masă nu era nevoie, la nivelul forţelor administrative şi poliţieneşti, de o expunere de motive detaliată, de apelul la o ideologie cu mare încărcătură emoţională. Pentru a genera reţineri şi a desemna viaţa umană ca având o valoare mai mare sau mai mică erau suficiente scopul stabilit de către sfera politică, respectiv „curăţarea României de toţi străinii”, transformarea „chestiunii evreieşti” într-o problemă şi declararea „rromilor indezirabili” ca fiind nedoriţi din punct de vedere al igienei sociale. Până la sfârşitul anului 1942, Bucureştiul s-a arătat dezinteresat de soarta deportaţilor. Dar cum ar fi putut forţele de pază puţin numeroase, fără ajutor din afară, să organizeze, într-un ţinut distrus de război, viaţa a mii de oameni? Răspunsul era că scopul îl reprezenta nu colonizarea, ci expulzarea. O responsabilitate mai mare nu voia şi nu trebuia să-şi asume nimeni; eventual, se impunea o adăpostire în condiţii de provizorat. Epuizaţi, subnutriţi, deportaţii au căzut în curând pradă bolilor şi epidemiilor. Priviţi din exterior, aduceau din ce în ce mai puţin a oameni înzestraţi cu conştiinţă de sine şi făceau o impresie de sălbăticie, aproape animalică.

În nord-vestul Transnistriei, administraţia românească i-a lăsat pe expulzaţi în voia soartei, urmărind doar să nu fie inoportunată. Oricât de inumane erau condiţiile de viaţă din ghetouri şi din lagăre, oricât de şocante au fost pentru oameni lipsurile, unele grupe de evrei au reuşit totuşi să instaureze o comunitate socială şi să se opună dezumanizării. La Moghilău şi la Şargorod, evreii au demonstrat ce puteau realiza dacă li se permitea. În unele locuri au căutat să treacă drept „germani”, pricepuţi la organizare, corecţi şi curaţi, iar întrucât antisemitismul românesc nu era motivat rasial, imaginile despre „străini” s-au amestecat.

Aşadar, în timp ce în sufletele oamenilor din nord-vestul provinciei încolţeau speranţe timide de a găsi o cale de a face posibilă supravieţuirea, evreilor din nord-est nu li s-a dat nicio şansă de a se organiza. Deoarece Antonescu voia să epureze teatrul de operaţiuni din sud de „iudeo-bolşevici”, în judeţele Golta şi Berezovka soseau încontinuu noi grupuri de deportaţi. Ca urmare, forţele de ordine au pierdut controlul asupra situaţiei, pe care o percepeau ca un focar de epidemie, lagăr de exterminare şi iad uman. În această situaţie s-au aflat, de bună seamă, germanii de dincolo de Bug, care, de teama epidemiei de tifos, au recomandat aplicarea „soluţiei finale” în judeţul Golta. Mai târziu, de-a lungul fluviului, au preluat ei înşişi „misiunea” de a „combate epidemia”. Nu ura, nu ideologia oarbă a pecetluit soarta evreilor din estul Transnistrici, ci abordarea de către administraţie, dintr-o perspectivă cinică, a problemei pe care singură şi-o crease – şi care ar fi putut fi rezolvată doar dacă optica s-ar fi schimbat radical.

De trei ori a încercat administraţia românească să realizeze epurarea etnică prin izgonirea evreilor în Est – şi de trei ori a dat greş: în vara anului 1941, când forţele germane i-au dus pe deportaţi, din Ucraina, înapoi în Basarabia; în iarna 1941-1942, când doar desfiinţarea lagărelor din Bogdanovka şi Domanovka ar fi putut garanta supravieţuirea celor internaţi acolo; şi în primăvara anului 1942, când germanii s-au opus expulzării evreilor dincolo de Bug. „Exterminarea în masă birocratică” s-a realizat, de către partea germană şi română, prin împuşcare. În timp ce, în vederea „combaterii epidemiei”, românii ardeau pe ruguri cadavrele evreilor „lor”, germanii foloseau metode „mai perfecţionate”, cum ar fi „eliminarea” cu ajutorul cuptoarelor de var sau arderea cu benzină. Chiar şi prin actul uciderii, aliaţii de război celebrau lupta simbolică pentru „supremaţia civilizatoare”.

Iniţial, guvernul de la Bucureşti s-a limitat la emiterea de ordine rupte de realitate, iar mai târziu a refuzat orice amestec în problemele concrete ale adăpostirii şi aprovizionării deportaţilor, lăsând responsabilitatea în seama Jandarmeriei şi a administraţiei militare a provinciei. Fără a trebui să-şi facă griji în privinţa unor controale serioase, sadicii îşi puteau da frâu liber, în public, instinctelor lor josnice. Pe de altă parte, în cultura română existau forme de expresie a despotismului care canalizau samavolnicia. Se poate presupune că jandannii bătăuşi şi corupţi au salvat vieţile multor evrei şi rromi.

Cu timpul, chiar şi în Transnistria, structurile sociale s-au consolidat. Uneori, evreii şi rromii primeau vizite de acasă. În unele locuri, „paznicii buni” puteau fi câştigaţi în vederea unui sprijin de durată. Înfiinţarea de instituţii comunitare (orfelinate, spitale, toalete) şi-a arătat, la rândul ei, efectele. Şansele de supravieţuire variau în funcţie de originea geografică, pentru că de aceasta depinseseră modalitatea şi destinaţia deportării: cele mai mari şanse le aveau evreii români deportaţi în vara anului 1942, iar cele mai reduse – evreii din sudul Transnistriei, către care se îndrepta tot dispreţul militarilor români şi care nu aveau susţinători în ţară. O comparaţie între destinele deportaţilor arată însă că şi originea socială influenţa considerabil şansele de supravieţuire: în timp ce comuniştii şi intelectualii au combătut urmările sociale şi psihice ale deportărilor din vara anului 1942, o mare parte a rromilor a fost incapabilă de o împotrivire eficientă.

Desigur că nu se va putea stabili niciodată cu exactitate câţi dintre deportaţi au căzut victime indiferenţei şi samavolniciei. Pentru mulţi, schimbarea înregistrată de politica românească în octombrie 1942 a venit prea târziu. Faptele expuse mai sus arată însă şi că, pe de altă parte, ar fi fost necesară doar puţină bunăvoinţă din partea conducerii centrale, pentru a da administraţiei posibilitatea de a uşura viaţa oamenilor care îi fuseseră încredinţaţi.

NOTE:

1. Dalia Ofer, The Holocaust in Transnistria. A special case of genocide, în: Lucjan Dobroszycki, Jeffrey S. Gurock (ed.), The Holocaust in the Soviet Union. Studies and sources on the destruction of the Jews in the Nazi-occupied territories of the USSR, 1941-1945, New York, 1993, p. 134.

2. Concludentă în această privinţă este relatarea preşedintelui comunităţii evreieşti din Suceava, în: Carp, Cartea neagră, vol. III, Bucureşti, 1996, p. 153 şi urm. Şeful jandarmeriei din Bogdanovka, Vasile Melinescu, a refuzat să execute ordinele primite, drept pentru care a fost destituit din funcţie; vezi: Act de acuzare contra primului lot de criminali de război (1945), în: Ancel (ed.), Documents, vol. V, p. 197 şi urm.

3. 17.7.1941, Instrucţiuni verbale ale generalului Antonescu către prefectura, primarii şi jandarmii din judeţul Balta, în: Şiperco (ed.). Holocaust in România, pp. 82-83.

4. Neil J. Kressel. Mass hate. The global rise of genocide and terror, New York, 1996, pp. 208-209.

5. 18.7.1941, Telegrama lui Topor către Ministerul de Interne, în: Саrp, Cartea neagră, vol. III, pp. 97-98.

6. Ogorreck, Die Einsatzgruppen und die „Genesis der Endlösung”, p. 157 şi urm.; Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord, р. 196 şi urm. Incidentul este prezentat în numeroase documente. Cf. şi Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 26 şi urm.

7. 8.8.1941, Oficiul Marelui pretor către Inspectoratul de jandarmi Cernăuţi, telefonic, în: Şiperco (ed.), Holocaust, pp. 47-48.

8. 14.8.1941, Prefectura Cetatea-Albă către jandarmeria şi poliţia judeţului, în: Şiperco (ed.), Holocaust, p. 85.

9. 8.8.1941, Lt. col. Jean Poitevin către Marele pretor, în: Carp (ed.), Cartea neagră, vol. III, pp. 102-103.

10. 10.8.1941, Inspectoratul de jandarmi Cernăuţi către Marele pretor, în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, pp. 144-145.

11. 16.9.1941, Col. I. Mânecuţă către oficiul Marelui pretor, în: Şiperco (ed.), Holocaust, p. 77 şi urm.

12. Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 91.

13. Acord privind siguranţa, administrarea şi exploatarea economică a teritoriilor dintre Nistru şi Bug (Transnistria), în: Ancel, Transnistria, vol. I, p. 267.

14. 15.10.1941, Ordin de „curăţire totală” a teritoriului Basarabiei de evrei, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 65.

15. Septembrie 1941, Instrucţiuni cu privire la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni-Soroca, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 53 şi urm.; 1.10.1941, Notă către Legiunea Jandarmi Soroca, în: ibidem, p. 55 şi urm.; 10.10.1941, Inspectoratul Jand. Chişinău către Leg. Jand. Cahul, Chilia, Ismail, Orhei, – în: idem, p. 58 şi urm.

16. Decembrie 1941, Raportul comisiei de anchetă cu privire la neregulile din ghetoul Chişinău, în: Carp (ed.), Cartea neagră, vol. III, p. 68.

17. 9.10.1941, Notă, în: Şiperco (ed.), Holocaust, p. 95.

18. Gânduri şi imagini ale fostului preşedinte al comunităţii evreieşti din Suceava, şef al ghetoului Şargorod, dr. Meicr Teich, în: Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 324.

19. Rozen, 60 de ani de la deportarea evreilor, p. 75.

20. 17.10.1941, Consilierul german Theo Ellgering (Cernăuţi) către von Killinger, în: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 61.

21. Wolf Rosenstock, Die Chronik von Dschurin. Aufzeichnungen aus einem rumänischdeutschen Lager, Dachauer Hefte 5 (1989), pp. 40-86, p. 45.

22. Extras din actul de acuzare a comandantului lagărului Vertujeni, în: Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 130.

23. Herzog, Kind im Niemandsland, p. 42.

24. Ancel, Contribuţii la istoria României, vol. II, partea I, p. 231 şi urm.

25. 11.11.1941, Ordonanţa nr. 23, în: Ancel, Transnistria, vol. I, p. 389 şi urm.; 11.11.1941, Alexianu către Ion Antonescu, în: Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, p. 54.

26. Heinrich Boll-Stiftung, Elieser Steinbarg-Kulturgesellschaft (ed.), „Czernowitz is gewen an alte jidische schtot… ”, p. 72.

27. Wolfgang Sofsky, Die Ordnung des Terrors. Das Konzentrationslager. Frankfurt am Main, 1993, pp. 232-233. [Termenul de „Muselmann” sau „Musulmann” se referea, în limbajul lagărelor naziste, la prizonierii ajunşi la limita decăderii umane. Cf. Oliver Lustig, Dicţionar de lagăr, Bucureşti 2002, p. 208 şi urm. – n.t.]

28. 15.1.1944, Fragment dintr-o prezentare a ghetoului Şargorod, realizată la cererea Institutului Social Român, în: Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 333 şi urm.

29. Microsoft Encarta Professional 2003, „Fleckfieber” (tifos exantematic).

30. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, p. 99.

31. Ibidem, p. 87.

32. 13.11.1941, Scrisoare autografa a lui Modest Isopescu către Alexianu, în: Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, p. 101 şi urm.

33. Ancel, Transnistria, vol. I, pp. 159-160.

34. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, p. 90; Ancel, Transnistria, vol. I, p. 160.

35. Ancel, Transnistria, vol. I, p. 160.

36. 1 7.11.1941, Telegrama col. Georgescu către Prefectura judeţului Golta, în: Ancel, Transnistria, vol. I, p. 157.

37. 11.12.1941, Raportul asupra situaţiei elaborat de Alexianu, în: Ancel, Transnistria, vol. II,
p. 374.

38. 16.12.1941, Consiliul de Miniştri cu guvernatorii provinciilor dezrobite, în: FCER (cd.), Evreii, vol. II, p. 364 şi urm.

39. Şiperco, Holocaust, p. 149.

40. Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, p. 313, nota 1.

41. Ancel, Antonescu and the Jews, p. 256 şi urm.; Ancel, Transnistria, vol. I, p. 125 şi urm., Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, p. 77 şi urm.

42. Referitor la Akmicetka, vezi: David Chervinski, Die Tragödie der Juden in Rumänien und Transnistria im II. Weltkrieg – Augenzeugen berichten, la: http://www.shoa.de/content/view/ 689/46/ (27.5.2007).

43. Dora Litani, The destruction of the Jews of Odessa in the light of Rumanian Documents, Yad Vashem Studies 6 (1967), pp. 135-154, pp. 140-141. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, p. 113 şi urm., contestă, bazându-se pe izvoare contemporane, implicarea germanilor – deşi, pe de altă parte, aceasta este confirmată de depoziţiile mai multor martori contemporani, făcute independent unele de altele; cf. Angrick, Besatzungspolitik, p. 288 şi Buchsweiler, Volksdeutsche in der Ukraine, pp. 377-378, referitor la procedurile judecătoreşti germane şi sovietice. Sonja Palty, Jenseits des Dnjestr, Konstanz, 1995 (în original: Evrei, treceţi Nistrul!, Tel-Aviv, 1989), p. 180 şi urm. citează un martor contemporan care menţionează făptaşi germani, ucraineni şi români.

44. Grossmann, Ehrenburg, Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch, p. 146.

45. Wolfgang Sofsky, Traktat über die Gewalt, Frankfurt am Main, 1996, p. 178 şi urm.

46. Grossmann, Ehrenburg, Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch, p. 146.

47. Ancel, Transnistria, vol. I, p. 191.

48. Palty, Jenseits des Dnjestr, p. 180 și urm.; Buchsweiler, Volksdeutsche in der Ukraine, p. 377 și urm.

49. Chaim Kogan, citat in: Ancel, Antonescu and the Jews, pp. 259-260.

50. Ancel, Transnistria, vol. I, p. 207 și urm.

51. 19.3.1942, Raportul adresat de pretorul din Domanovka Prefecturii judeţului Golta, în: Ancel, Transnistria, vol. I, p. 214. O notă scrisă pe margine de Isopescu ordona deshumarea şi incinerarea cadavrelor.

52. Disponibil la: http://www.forost.ungarisches-institut.de/pdf719411213-1.pdf (14.3.2006).

53. 2.1.1942, Ordonanţa nr. 35, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a Il-a, pp. 202-203.

54. Final report, pp. 181-182.

55. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea I, pp. 291-292.

56. Martie 1942, Inspectoratul de Jandarmi Transnistria despre situaţia evreilor din raza judeţului Golta, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 231.

57. Ianuarie 1942, Legiunea Jand. Berezovka, Dare de seamă, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 215 şi urm.

58. Ingeborg Fleischhauer, Das Dritte Reich und die Deutschen in der Sowjetunion, Stuttgart, 1983, pp. 140-141; Angrick, Besaizungspolitik, p. 284 și urm.

59. Ibidem.

60. Ancel, Contribuții, vol. II, partea I, p. 300 și urm.

61. Angrick, Besaizungspolitik, pp. 289-290.

62. Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 295; Avigdor Shachan, Burning ice. The ghettos of Transnistria, New York, 1996, pp. 220-221.

63. Dieter Pohl, Nationalsozialistische Judenverfolgung in Ostgalizien. 1941-1944. Organisation und Durchführung eines staatlichen Massenverbrechens, München, 1996, р. 169.

64. Concludent din acest punct de vedere este procesul-verbal al „Conferinţei de la Wannsee”, desfăşurată la data de 20.1.1942: „În cadrul soluţiei finale, evreii, conduşi corespunzător, vor merge în Est, aşa cum se cuvine, pentru muncă obştească. Organizaţi în mari formaţii de lucru, separaţi pe sexe, evreii capabili de muncă vor înainta în aceste teritorii construind şosele, timp în care, fără îndoială, cea mai mare parte dintre ei va dispărea, prin diminuare naturală. Eventualul rest rămas în viaţă va trebui – pentru că e vorba, fără îndoială, de cei mai rezistenţi dintre ei – tratat corespunzător, pentru că acesta, reprezentând rezultatul unei selecţii naturale, va fi, după eliberare, considerat celula embrionară a unei noi populaţii evreieşti (Vezi experienţele istoriei)”, în: Longerich, Pohl (ed.), Die Ermordung der europäischen Juden, pp. 85-86.

65. Jacob Melzer, Jankos Reise. Von Czernowitz durch die transnistrische Verbannung nach Israel. 1941-1946, Konstanz, 2001, pp. 101-102.

66. Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. II, p. 73.

67. Mărturia Korneliei Mautner, în: Vultur (ed.), Memoria salvată, p. 297 şi urm.

68. Herzog, Kind im Niemandsland, p. 86.

69. Palty, Jenseits des Dnjestr, p. 90.

70. Isak Weissglas, Steinbruch am Bug. Bericht einer Deportation nach Transnistrien, Berlin, 1995, p. 35 și 47.

71. Ibidem, p. 41.

72. Ibidem, p. 59.

73. Ibidem, p. 79.

74. Emil Wenkert, Czernowitzer Schicksale. Vom Ghetto nach Transnistrien deportiert. Jüdische Schicksale 1941-1944, Konstanz, 2001, p. 19 și urm.; Coldewey, Fiedler, Gehrke, Zwischen Pruth und Jordan.

75. Melzer, Von Czernowitz, р. 126 şi urm.

76. Cf. şi Palty, Jenseits des Dnjestr.

77. Gold (ed.), Geschichte der Bukowina, vol. II, p. 77; Fisher, Transnistria, p. 101 şi urm.

78. 5.7.1942, Col. Năsturaş către pretori, unităţile de jandarmi şi primăriile din judeţ, în: Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 373.

79. Siegfried Jagendorf, Jagendorf’s foundry. Memoir of the Rumanian Holocaust, 1941-1944, New York, 1991; Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina, p. 404 și urm.

80. Nathan Simon, „… auf allen Vieren werdet ihr hinauskriechen!” Ein Zeugenbericht aus dem KZ Wapniarka, Berlin, 1994, p. 86.

81. Carmelly, Shattered, pp. 194-195.

82. Herzog, Kind im Niemandsland, p. 127.

83. Palty, Evrei, treceţi Nistrul!, Tel-Aviv, 1989, pp. 93-94.

84. Benjamin A. Valentino, Final solutions. Mass killing and genocide in the 20th century, Ithaca, 2004.

85. Achim, Ţiganii în istoria României, p. 126.

86. 15.4.1945, Raport al fostului prefect al judeţului Oceacov, Vasile Gorsky, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, p. 192 şi urm.

87. 15.8.1942, Buletin informativ al Inspectoratului de Jandarmi pentru Transnistria, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, pp. 154-155.

88. 15.4.1945, Raport al fostului prefect al judeţului Oceacov, Vasile Gorsky, în: Ionescu (ed.). Deportarea rromilor, p. 192 şi urm.

89. 21.11.1942, Scrisoare a comandantului Legiunii de Jandarmi Golta, în: Achim (ed.), Documente privind deportarea ţiganilor, vol. I, pp. 346-347.

90. Iulie 1942, Buletin informativ al Legiunii de Jandarmi Balta, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, p. 154.

91. 5.12.1942, Raport al Siguranţei, în: Achim (ed.), Documente, vol. II, pp. 27-28.

92. Mihok. Die Verfolgung der Roma, p. 25 şi urm.; Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 320.

93. 15.4.1945, Raport al fostului prefect al judeţului Oceacov, Vasile Gorsky, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, p. 192 şi urm.

94. Rapoartele acestor comisii, elaborate în decembrie 1942, sunt reproduse în: Achim (ed.), Documente privind deportarea ţiganilor, vol. II, p. 51 şi urm. şi 59 şi urm.

95. 4.12.1942, Raport asupra situaţiei, elaborat de Siguranţa Oceacov, în: Achim (ed.), Documente privind deportarea ţiganilor, vol. II, p. 24 şi urm.; 18.12.1942, Ordinul lui Alexianu privitor la condiţiile de colonizare pentru rromi în Transnistria, în: ibidem, p. 54 şi urm.

96. 15.4.1945, Raport al fostului prefect al judeţului Oceacov, Vasile Gorsky, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, p. 192 şi urm.; 12.1.1943, Raport asupra situaţiei, elaborat de Legiunea de Jandarmi Oceacov, în: Achim (ed.), Documente privind deportarea ţiganilor, vol. II, p. 85 şi urm.

Sursă: Armin Heinen, ”România, Holocaustul și logica violenței”, Iași, 2011.

(va urma)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s