ROMÂNIA LUI ION ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI (II): VIOLENȚA FASCISTĂ

media_145349229870329300
Templul evreilor sefarzi din Bucureşti după distrugerea din timpul rebeliunii legionare, ianuarie 1941.

O teorie a violenţei fasciste

Altfel decât în Germania, violenţa fascistă autohtonă din România a avut, începând din vara anului 1941, o contribuţie relativ redusă la prigoana împotriva evreilor, întrucât Garda de Fier [1] fusese îndepărtată de la putere încă înainte de a-şi putea pune în aplicare programul. Cu toate acestea, şi Legiunea „Arhanghelul Mihail” s-a făcut vinovată de moartea multor oameni, fiind, la rândul ei, răspunzătoare pentru cultul violenţei care a caracterizat România începând din 1940. Ea a transformat uciderea şi tortura în mijloace de demonstrare a puterii şi a orchestrat rebeliunea din ianuarie 1941, în care victimele violenţei scăpate de sub control au fost, în primul rând, evreii.

Chiar dacă în ultimii ani s-au scris studii importante, care au dat amploare discuţiei ştiinţifice, o teorie sistematică a violenţei fasciste rămâne, în continuare, un deziderat al cercetătorilor [2]. De regulă, predispoziţia la violenţă a mişcărilor şi a sistemelor fasciste este explicată prin prisma moştenirii Primului Război Mondial: după 1918, colapsul ordinii burgheze şi eşecul reintegrării foştilor soldaţi combatanţi au creat un climat violent, care şi-a pus amprenta asupra noilor ordini democratice. Desigur că o astfel de analiză este, în mare parte, judicioasă, deşi ea rămâne, totuşi, superficială. Violenţa fascistă a avut funcţii şi caracteristici diferite, depinzând de faza, respectiv de structura mişcării şi a sistemului fascist luate în discuţie. Va trebui să diferenţiem între:

1) faza naţional-socialistă propriu-zisă, care s-a manifestat imediat după încheierea Primului Război Mondial, când violenţa fascistă se îndrepta împotriva formaţiunilor politice de stânga, miza luptei o constituiau simbolurile, iar metodele adversarilor erau imitate;

2) faza scuadristă, în care violenţa a luat forma unei campanii asemănătoare războiului civil, având ca scop cucerirea puterii concrete, la nivel local;

3) apariţia mişcării fasciste ca partid înscris în cursa electorală – fază în care violenţa avea rolul de a demonstra imposibilitatea soluţionării conflictului, de a desfide samavolnicia statului, de a atrage atenţia, de a intimida opoziţia şi de a individualiza partidul pe plan intern şi extern;

4) violenţa grupurilor teroriste de cadre, ca în România anilor 1938-1940 sau ca „Ustasa” din Croaţia. O astfel de violenţă reflecta credinţa în „puterea bombei” şi pornea de la ideea de a şoca populaţia prin teroare şi de a o convinge de necesitatea preluării puterii pe calea armelor;

5) în faza „dictaturii de intermediere” şi a „uniformizării”, adică în etapa propriu-zisă de „cucerire a puterii”, violenţa s-a îndreptat împotriva potentaţilor din vechile regimuri, având ca scop realizarea statului fascist pur. Servea aşadar, pe de o parte, la consolidarea puterii şi la asigurarea de satisfacţii materiale membrilor partidului fascist, în urma exproprierii şi a privării de drepturi a altor grupuri, iar pe de altă parte, la punerea în practică a utopiei fasciste de factură exclusiv negativă. În mod semnificativ, în această etapă – atât în Germania, cât şi în România – evreii au devenit, pentru prima dată, victimele terorii stradale sistematice;

6) Doar încetarea revoluţionării partidului – aspect tratat de Wolfgang Schieder [3] – a împiedicat mai devreme prăbuşirea în haos a statului fascist. Teroarea fascistă a fost regândită birocratic şi fixată instituţional, astfel încât monopolul asupra violenţei a rămas, în Italia, mai clar în mâna statului, în vreme ce în Germania a dus la organizarea statului de tip „SS”;

7) Radicalizarea sistemelor politice din Italia şi din Germania s-a bazat pe compromisurile specifice făcute de guvernele celor două ţări, pe tradiţiile diferite ale statalităţii şi pe stadiile diferite de dezvoltare a societăţii. Holocaustul german nu are echivalent nici în Italia, nici în Croaţia. Şi-au spus cuvântul nu doar furia distructivă neînfrânată a simpatizanţilor exaltaţi ai partidului, ci şi inumanitatca rece a tehnocraţilor cinici aflaţi la putere, precum şi propria morală a executanţilor actelor de violenţă. Aceasta din urmă se regăseşte şi în regimul autoritar-fascistoid al lui Antonescu. Cel de-al Doilea Război Modial a constituit o premisă la fel de necesară pentru Holocaust ca şi exersarea măsurilor pseudobirocratice într-o fază de aparentă consolidare. În radicalismul extrem al naţional-socialismului german, uciderea evreilor reprezintă o ideologie devenită independentă, în care violenţa îşi pierduse funcţia socială îndeplinită în procesul de obţinere a puterii.

În perioada incipientă a fascismului, teroarea se manifesta întotdeauna în public, reclama o largă recunoaştere, se voia interpretată ca reacţie de apărare fermă şi conţinea elemente ritualice caracteristice. Violenţa fascistă nu era simplă încăierare, incendiere ori crimă, ci „fascistul” bătea, dădea foc, ucidea pretinzând că acţiona în folosul obştesc şi că avea să dea socoteală de faptele sale. Poliţia judiciară din România – pentru a ne apropia de tema noastră – nu întâmpina niciodată mari dificultăţi în a descoperi făptaşii.

Legiunea „Arhanghelul Mihail” ca religie politică de factură violentă

Spre deosebire de antisemitismul conservator, care îi viza întotdeauna, concret, pe evrei – respectiv situaţia lor economică, faptul că erau diferiţi şi numărul lor mare -, antisemitismul promovat de Legiunea „Arhanghelul Mihail” reprezenta o metaforă pentru o altă lume, de factură cvasireligioasă şi cu conotaţii negative. Evreii întruchipau tot ceea ce respingea căpitanul legionarilor, Corneliu Zelea-Codreanu: democraţia şi comunismul, dar în primul rând prezentul românesc, cu caracterul său imperfect, cu problemele sociale, cu prestigiul cultural scăzut al României, cu „domnia politicaştrilor”. Evreii reprezentau urâtul, răul, mizeria. „Tagma celor răi”, scria Codreanu, trebuia zdrobită, iar „puterile răului”, biruite [4]. Legionarii erau cruciaţii credinţei fasciste. Ei aduceau „euharistia sfântă a războiului” în viaţa politică [5]. Violenţa fascistă servea „purificării” poporului şi, în anii începuturilor, nici măcar nu se îndrepta preponderent împotriva evreilor: Ion Moţa a tras, în 1924, în sala de judecată, asupra presupusului „trădător” Vernichescu; Corneliu Zelea-Codreanu l-a ucis pe Constantin Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, în prezenţa unei mari mulţimi de oameni; Nicolae Totu a ales, la rândul său, prilejul unui proces pentru a-l culca la pământ, într-o baltă de sânge, pe studentul evreu David Fallik [6]. Nici Moţa, nici ceilalţi doi criminali nu au fost condamnaţi. Dimpotrivă, avocatul statului din Drobeta Turnu-Severin i-a mulţumit lui Codreanu, după asasinarea lui Manciu, pentru „fapta patriotică” săvârşită [7].

Fascismul a avut şanse doar în ţările în care violenţa era acceptată, de un segment considerabil al opiniei publice, ca formă legitimă de „autoapărare” politică. În timp ce, în Germania şi în Italia, transformările radicale petrecute în 1918 au dus la tăgăduirea, de către o mare parte a burgheziei conservatoare, a dreptului statului la loialitate absolută [8] – ea fiind, de aceea, dispusă să tolereze actele de violenţă ale extremei drepte -, în România acceptarea violenţei fizice a avut alte cauze.

Din punct de vedere formal, sistemul politic din România imita ordinea parlamentar-democratică din Vest – deşi, în fapt, se asemăna mai degrabă cu formele statale din lumea a treia de astăzi. Un electorat rural, cu o conştiinţă limitată, era uşor de câştigat. Luptele electorale, care degenerau în altercaţii violente, şi manipulările masive asigurau guvernelor majorităţile necesare. Stilul confruntărilor politice avea prea puţin din rafinamentul ordinii burgheze vest-europene a secolului al XIX-lea: generalul Averescu le-a declarat liberalilor, în mod public, „război”, în vreme ce Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, i-a anunţat pe ţărănişti că avea să urmeze o „luptă de nimicire politică”. Guvernul era considerat o adunătură de „bandiţi” şi de „duşmani ai patriei”. Dezbaterile parlamentare erau întrerupte de huruitori şi de bombe urât mirositoare şi nu arareori se sfârşeau prin bătăi sălbatice [9]. În lipsa oricărui control, samavolnicia, corupţia şi abuzurile de putere defineau în mod constant raporturile dintre aparatul de stat şi cetăţeni. Corneliu Zelea-Codreanu, conducătorul Gărzii de Fier, a descris în memoriile sale cum a fost bătut, scuipat, târât demonstrativ pe străzile Iaşiului de către poliţişti. Camarazii i-au fost torturaţi sub privirile lui [10]. Achitarea sa poate fi interpretată aşadar şi ca o rezolvare a unei chestiuni de onoare ce putea fi decisă doar prin vărsare de sânge. Într-o societate în care monopolul de stat asupra autorităţii nu se impusese încă pe deplin, în care statul dădea cale liberă samovolniciei individuale, în care doar prestigiul social oferea o protecţie reală, reacţia violentă la atacurile fizice poate fi interpretată şi ca răspuns la apărarea onoarei.

Pentru a-şi demonstra limitele toleranţei, şi statul facca uz, la rândul său, de limbajul public, emoţional al violenţei. Revelator în acest sens este un pasaj din jurnalul personal al lui Mihail Sebastian — pasaj scris imediat după asasinarea premierului Armand Călinescu şi după arestarea atentatorilor, legionari:

„Asasinii [lui Armand Călinescu – n.a.] – 6 sau 9, nici pînă acuma nu ştiu – au fost „ executaţi sumar pe locul crimei” şi pe urmă lăsaţi acolo, pe trotuar, o zi şi o noapte, cu o placardă la capătîi: trădători de ţară!

Am fost ieri-dimineaţă pînă acolo (dincolo de podul Elefterie). Mii de oameni veneau cu tramvaie, cu maşini, cu autobuze sau pe jos. Eram parcă intr-un imens bîlci. Se rîdea, se glumea. O companie din regimentul meu abea reuşea să ţină lumea la oarecare distanţă de cadavrele executaţilor. (Dacă aş fi fost concentrat, gîndeşte-te că aş fi putut fi şi eu acolo, de gardă!) Cine nu răzbea pînă în primul rînd nu vedea nimic. O cucoană de lîngă mine zicea:

– Ar trebui să se ţie ordine, să ne pună pe două rînduri, să vadă fiştecare. Oamenii din împrejurimi aduseseră scări de lemn şi cine voia să vadă mai bine plătea 2 lei ca să se urce şi să privească de sus, peste rînduri.

– Nu face! zicea un tip care plătise 2 lei, dar rămăsese dezamăgit. Nu face, nu se văd decît picioarele.

Totul mi s-a părut atroce, umilitor, deşănţat. Se pare că acelaşi spectacol s-a repetat întocmai la Craiova, la Ploieşti, la Turnu Severin. Radio Londra zicea aseară că sunt „zeci de executări”. Se şopteşte însă că nu sunt zeci, ci sute. Ba chiar se precizează: patru sute. Se pare că toţi legionarii din lagăre şi închisori au fost împuşcaţi” [11].

În varietatea lor, astfel de forme de violenţă au făcut posibilă ascensiunea Legiunii „Arhanghelul Mihail”, care a devenit a treia forţă politică a ţării şi a impus un stil nou în viaţa publică. Violenţa practicată în România era violenţa cotidiană, privată, a unei ordini sociale instabile [12] – şi era violenţa politică a unui aparat de stat caracterizat de teama pentru propria siguranţă profesională, de conştiinţa puterii şi de faptul că era suprasolicitat şi prea puţin controlat. Violenţa reprezenta o consecinţă a supradimensionării emoţionale a contradicţiilor din sfera politicului şi un bruiaj al unei convieţuiri cât se poate de civilizate la nivelul politicienilor de prim rang. Doar Garda de Fier propaga un cult al violenţei care îi era specific.

„Decemvirii”, ucigaşii presupusului „trădător” Mihai Stelescu, nu s-au mulţumit să-şi omoare victima, eliminând-o astfel ca posibil concurent al lui Codreanu; asasinatul în sine a reprezentat un act cu conotaţii ritualice. Simbolistica vărsării de sânge provenea din straturile profunde ale unei gândiri „superstiţioase”: abia distrugerea completă a corpului neînsufleţit garanta faptul că victima nu avea să se întoarcă din lumea spiritelor şi împiedica o campanie de răzbunare a celui „mort înainte de vreme”:

„Stelescu se afla internat în spitalul Brîncovenesc din capitală. O echipă de 10 legionari a pătruns în spital cu pistoalele în mîini şi, răspîndind spaima în rîndurile bolnavilor şi ale personalului, a descărcat asupra lui Stelescu 120 de focuri de revolver, ciopîrţindu-i apoi trupul cu toporiştile. Autorii acestei crime sadice, după cum consemnau rapoartele siguranţei, „au jucat în jurul bucăţilor de carne, s-au închinat, s-au sărutat şi au plîns de bucurie” [13].

Orgiile de violenţă ale legionarilor au atins punctul culminant în perioada în care aceştia s-au aflat la guvernare, între septembrie 1940 şi ianuarie 1941. Faptele lor porneau de la simple jafuri şi ajungeau până la masacre. Victime au devenit reprezentanţii vechiului regim – foşti politicieni şi funcţionari de poliţie – şi populaţia evreiască. Noul stat legionar era condiţionat de spălarea în sânge a unei ţări în aparenţă murdărite, dezonorate, zguduite de pierderea unor teritorii întinse. Teroarea legionară avea ca scop crearea, în cel mai scurt timp, a acelui stat desăvârşit, „frumos ca un soare”, eliberat de contradicţiile interne, influent pe plan internaţional, la care visase Ion Moţa [14]. Se cerea demonstrată capacitatea de a încheia orice socoteli cu trecutul şi de a elibera naţiunea, printr-un amplu act purificator, de toată murdăria şi imperfecţiunile [15]. Actele de violenţă aveau loc la scenă deschisă şi se supuneau unei dramaturgii sociale ce le detaşa de criminalitatea obişnuită. Teroarea legionară oglindea în aceeaşi măsură, prin radicalitatea sa, logica gândirii fasciste, ca şi prin manifestările sale concrete – elementele specifice ale culturii politice româneşti. Inventarul de semne şi de simboluri ale violenţei şi alegerea victimelor pot fi explicate doar prin prisma istoriei românilor.

În cele ce urmează vom ilustra, prin câteva exemple, dramaturgia socială. La Turnu Măgurele a avut loc, sub ochii concetăţenilor şi cu implicarea acestora, şantajarea negustorilor evrei:

„Astfel, la data de 15 noiembrie 1940, în faţa fiecărui magazin evreiesc „s-a postat cîte un legionar, care, după ce a pus în vedere comercianţilor evrei că nu mai au voie a vinde nimic din magazinele lor, împiedicau pe oricine ar fi dorit să intre în aceste magazine” […]. Apoi, chemaţi la prefectură, acestora li s-a pus în vedere să-şi vîndă mărfurile în cel mult 24 de ore, la un preţ care să reprezinte maximum 15% din valoarea reală a mărfii. În cîteva zile, echipe de legionari s-au prezentat la fiecare magazin, „ împreună cu cîte un comerciant român, căruia i se preda imediat marfa ce şi-o alegea, plătind 15% din valoarea apreciată de un alt comerciant român, adus ca expert” [16].

Semnificativ este faptul că totul a fost regizat în aşa fel încât să fie evitată impresia de samavolnicie. Chiar şi jaful îşi avea regulile sale: cedarea prăzii se servea de inventarul de forme al unei proceduri de rambursare comerciale normale. Faptul că se restituiau doar 15 procente din valoarea mărfii sugerează că e posibil să fi fost vorba de o pedeapsă tardivă aplicată „speculantului evreu”.

La Cernavodă, legionarii i-au silit pe antreprenorii evrei să-şi vândă firmele, cu mult sub preţul pieţei. Proprietarii care refuzau erau bătuţi, iar dacă nici asta nu ajuta, soţiile lor erau rase în cap şi întreaga familie era scoasă din oraş [17]. Strategia gardiştilor se baza pe izolarea socială, pe zdruncinarea organizării familiilor evreieşti. În schimb, această formă de violenţă asigura, cel puţin, supravieţuirea victimelor.

În unele locuri, pornind de la practica medievală a „ţintuirii la stâlpul infamiei”, Garda de Fier a introdus şi respectiva metodă: la Hîrşova, Alexandru Spiegel, negustor evreu originar din Constanţa, a fost arestat, bătut şi, pentru că din cauza picioarelor dureroase şi umflate nu se mai putea încălţa, a fost lăsat doar în ciorapi şi legat, în picioare, de un stâlp. La -7° Celsius, echipele de pază se înlocuiau, din cauza frigului, la fiecare două ore. În timpul zilei, legionarii au adus copiii de la şcoală şi i-au pus să arunce cu bulgări de zăpadă în omul lipsit de apărare. Pentru că nu-şi mai putea ţine capul, torţionarii i-au băgat o bucată de lemn între piept şi bărbie. La ora nouă seara, Alexandru Spiegel a decedat. Comandantul legionarilor din Hîrşova s-a putut făli că omorâse un „Iţic”.

La Brăila, de Crăciun, legionarii au început să-i „boteze” pe evrei, prin câte o „baie” în apa rece ca gheaţa a Dunării [18].

Cu o lună mai înainte, câţiva membri ai corpului de muncă legionar executaseră 65 de deţinuţi din închisoarea militară de la Jilava, printre care şi câţiva foşti miniştri. Un participant la masacru, pe atunci în vârstă de 22 de ani, a dat mai târziu amănunte:

„Aproximativ la 23,45 d-nul comandant Grozea Dimitrie ne-a comunicat că trebuie răzbunat căpitanul [Corneliu Zelea-Codreanu, care în 1938 fusese executat fără sentinţă judecătorească – n.a.] prin executarea celor 65 de deţinuţi […]. Eu am fost repartizat la celula nr. 18. La ora 0,30 s-a auzit semnalul. Am deschis uşa celulei, am comandat „drepţi”, după care am tras, executînd prin împuşcare pe toţi cei 14 deţinuţi care se găseau înăuntru […]. Execuţia a durat aproximativ 10 minute, după care ne-am strîns în faţa corpului de gardă legionar, apoi, in corpore, am mers şi ne-am închinat sfintelor oseminte ale căpitanului” [19].

Punerea în scenă a violenţei a atins punctul culminant în timpul rebeliunii din ianuarie 1941 [20]. Templul evreilor sefarzi din Bucureşti a fost mai întâi devastat, apoi incendiat de către rebeli, care au făcut un cerc larg în jurul focului, ca la un foc de tabără, şi au cântat „Cântecul tineretului legionar”. Trei evreice cărora le fuseseră luate hainele erau împinse, cu lovituri de bocanc, din ce în ce mai aproape de foc; în punctul culminant, urmau a fi arse, precum vrăjitoarele, pentru a se pune astfel capăt „magiei negre” [21]. Pe drumul către Jilava, autorităţile au numărat, după terminarea rebeliunii, mai multe zeci de cadavre. Înainte de a fi ucise, victimelor le fuseseră sparte nasurile, rupte membrele, tăiate limbile şi striviţi ochii [22]. La abator, mai mulţi oameni au fost omorâţi cu cuţitele măcelarilor, iar la sfârşit, câteva dintre trupurile neînsufleţite au fost agăţate în cârlige, ca vitele. O pancardă pe doi pari promitea cu litere mari, roşii: „Carne cuşer de vânzare!” în acelaşi timp, grupuri de legionari înconjurau clădirea într-o procesiune „sărbătorească”, cântând şi scandând rugăciuni evreieşti şi psalmi [23].

Scenariile repertoriului de crime au avut numeroase surse de inspiraţie: Biblia, liturghia, tradiţiile justiţiei populare şi mitul haiducilor [24]. Legionarii luptau pentru o fundamentare nouă, cvasireligioasă a ordinii sociale; voiau să cureţe lumea, o dată pentru totdeauna, de pângărirea străinilor şi a trădătorilor; acţionau pentru şi în numele poporului. Când jefuiau prăvăliile evreieşti, nu-şi însuşeau mărfurile, ci le ardeau în mijlocul străzii [25]; când ucideau, se rugau şi ţineau crucea în mână ori o purtau la gât. Ritualul uciderii avea un scop mai profund decât simpla eliminare a victimelor: jucând rolul unei magii purificatoare, el tindea – pornind de la imagini superstiţioase şi magice – să împace nişte zei mânioşi. Violenţa fascistă era alimentată de reprezentări provenite din negura timpurilor.

Rezumat

În cele ce urmează vom recapitula, pe scurt, concluziile noastre referitoare la violenţa fascistă din România:

1. Violenţa fascistă a avut semnificaţii şi funcţii diferite, în funcţie de structura, respectiv de stadiul dezvoltării mişcărilor şi a sistemelor fasciste.

2. În faza de consolidare şi de cucerire a puterii, ea avea ca scop recunoaşterea publică. Făptaşii nu acţionau din umbră, ci îşi asumau public faptele.

3. Fascismul s-a putut impune doar în ţări relativ tolerante faţă de formele violente de confruntare politică. În timp ce, în Germania şi în Italia, transformările radicale din 1918 au zdruncinat loialitatea păturii conservatoare, burgheze faţă de monopolul statal asupra autorităţii, în România posibilitatea punerii în scenă a violenţei de către fascişti a rezultat din discrepanţa între „ordinea autoritară” premodernă şi statalitatea modernă.

4. Fascismul se defineşte ca un cult specific al violenţei; sau, mai exact, ca o religie politică de factură violentă.

5. Ritualul violenţei şi alegerea victimelor pot fi explicate doar în contextul lor politic şi cultural specific. În România, violenţa fascistă i-a vizat – ca şi în Germania – mai întâi pe adversarii politici ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” şi abia apoi, după o primă fază de exercitare a puterii, pe evrei. „Limbajul” terorii recurgea, în tot acest timp, la laitmotivele unei ordini culturale premoderne, dar actuale încă, a acţiunilor violente.

6. Prigonirea evreilor din România de către Garda de Fier se deosebeşte clar, prin motivaţie şi prin formele ei de manifestare, de antisemitismul românesc conservator, care avea ca obiective concrete izgonirea evreilor şi realizarea statului român pur din punct de vedere etnic. Violenţa fascistă era satisfăcută abia de „pedepsirea” autorilor aşa-zisului rău.

7. Violenţa Legiunii „Arhanghelul Mihail” a anulat standardele morale şi i-a plasat pe evrei, pentru un timp, în afara legilor. După ianuarie 1941, ea caracteriza încă unele comportamente individuale, însă regimul Antonescu îşi urmărea propria dinamică a violenţei.

NOTE:

1. Referitor la Garda de Fier, vezi: Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Die Eiserne Garde. Terrororganisation faschistischen Typs, Bucureşti, 1975 (în limba română: Garda de Fier — organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980); Armin Heinen, Die Legion; Livezeanu, The politics of culture, Ioanid, The sword of the Archangel, Francisco Vaiga, La mistica del ultranacionalismo. Historia de la Guardia de Hierro. Rumania 1919-1941, Barcelona, 1989; Constantin Iordachi, Charisma, politics and violence. The Legion of the „Archangel Michael” in inter-war Romania, Trondheim, 2004. O privire de ansamblu oferă şi: Mihai Chioveanu, Fețele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Bucureşti, 2005.

2. Adrian Lyttelton, Faschismus und Gewalt. Sozialer Konflikt und politische Aktion in Italien nach dem Ersten Weltkrieg, în: Wolfgang J. Mommsen, Gerhard Hirschfeld (ed.), Sozialprotest, Gewalt, Terror. Gewaltanwendung durch politische und gesellschaftliche Randgruppen im 19. und 20. Jahrhundert, Stuttgart, 1982, pp. 303-324; Peter H. Merkl, Formen der nationalsozialistischen Gewaltanwendung. Die SA der Jahre 1925-1933, în: ibidem, pp. 422-440; Jens Petersen, Das Problem der Gewalt im italienischen Faschismus, 1919-1925, în: ibidem, pp. 325-348; David B. Southern, Anti-demokratischer Terror in der Weimarer Republik. „Fememorde” und „Schwarze Reichswehr”, în: ibidem, pp. 381-393; Norbert Elias, Studien über die Deutschen. Machtkämpfe und Habitusentwicklung im 19. und 20. Jahrhundert, Frankfurt am Main, 1989; Richard Bessel, Political violence and the rise of Nazism. The Storm Troopers in Eastern Germany 1925-1934, London, 1989; Bernd Weisbrod, Gewalt in der Politik, Geschichte in Wissenschaft und Unterricht 43 (1992), pp. 391-404; Emilio Gentile, Il culto dei littorio. La sacralizzazione della politica nell’Italia fascista, Roma, 1993. În completarea interpretării propuse de Gentile, vezi: Renato Moro, Religione e politica nell’età della secolarizzazione. Riflessioni su di un recente volume di Emilio Gentile, Storia contemporanea 26 (1995), pp. 255-328. De asemenea: Eva Rosenhaft, Links gleich rechts? Militante Straßengewalt um 1930, in: Thomas Lindenberger, Alf Lüdtke (ed.), Physische Gewalt. Studien zur Geschichte der Neuzeit. Frankfurt am Main, 1995, pp. 238-275; Sven Reichardt, Faschistische Kampfbünde. Gewalt und Gemeinschaft im italienischen Squadrismus und in der deutschen SA, Köln, 2002.

3. Wolfgang Schieder, Das Deutschland Hitlers und das Italien Mussolinis. Zum Problem faschistischer Regimebildung, in: Gerhard Schulz (ed.), Die Große Krise der dreißiger Jahre. Vom Niedergang der Weltwirtschaft zum 2. Weltkrieg, Göttingen, 1985, p. 54 și urm.

4. Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru legionari, Sibiu, 1936, p. 307.

5. Vezi şi Emilio Gentile, despre logica de acţiune a scuadrismului: Gentile, II culto, p. 47.

6. Heinen, Die Legion, p. 122 şi urm.; B. Brandmarken David Fallik, în: Hugo Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. II, Tel Aviv, 1962, p. 174 şi urm.

7. Heinen, Die Legion, p. 128.

8. Vezi bibliografia indicată în nota 2 din acest capitol [n.a.]

9. Heinen, Die Legion, p. 54.

10. Zelea-Codreanu, Pentru Legionari, p. 202 şi urm.

11. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Bucureşti, 2002, pp. 233-234.

12. O descriere sugestivă a violenţei cotidiene oferă: Adi Herzog, Kind im Niemandsland. Ein judisches Leben, Hamburg, 1995.

13. Mihai Fătu, Ion Spălăţelu, Garda de fier – organizaţie teroristă de tip fascist, Bucureşti, 1980, p. 127.

14. Moţa, Testament, p. 9.

15. Obsesia purificării s-a îndreptat, în primul rând, contra minorităţii evreieşti, deşi, din principiu, toate minorităţile etnice, inclusiv cea germană, erau considerate indezirabile. Consulul Germaniei la Braşov, Rodde, a transmis, referitor la planurile legionarilor locali: „în secret este propagată ideea că, după soluţionarea problemei evreieşti, care, după părerea legionarilor, va fi rezolvată exclusiv de către aceştia, va veni timpul să fie daţi afară şi germanii, vinovaţi, la rândul lor, de situaţia catastrofală a României”. 10.12.1940, Rodde către Legaţia germană din Bucureşti: Legionarii vor să acţioneze nu numai împotriva evreilor, ci şi a germanilor, în: Traşcă, Deletant (ed.), AI III-Iea Reich, documentul nr. 4.

16. Fătu, Spălăţelu, Garda de fier, p. 277.

17. Lavi, Documents on the struggle of Rumanian Jewry, pp. 271-272.

18. Butnaru, The silent Holocaust, p. 79 şi Fătu, Spălăţelu, Die Eiserne Garde, p. 261.

19. Fătu, Spălăţelu, Garda de fler, p. 291.

20. În ziarul Universul din 12.2.1941 s-a scris că, în Bucureşti, 236 de civili căzuseră victime violenţei legionarilor, dintre care 118 erau evrei: Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, Iaşi, 2005, p. 157. Ce s-a întâmplat în celelalte oraşe şi comune din România nu a fost încă studiat sistematic. Wilhelm Filderman vorbea, pe 8.3.1941, de 999 din 1500 de posibile anchete, conform cărora 25 de temple şi sinagogi fuseseră devastate, iar prăvăliile evreieşti fuseseră jefuite sistematic: ibidem, p. 160. Vezi, în completare, şi: Institutul naţional pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (ed.), Violenţă şi teroare în istoria recentă a României, Bucureşti, 2006.

21. Jean Ancel, The „Christian” regimes of Romania and the Jews, 1940-1942, Holocaust and Genocide Studies 7 (1993), pp. 14-29, p. 16.

22. Emil Dorian, The quality of witness. A Romanian diary. 1937-1944, Philadelphia, 1982, p. 139.

23. Butnaru, The silent Holocaust, p. 85; Ioanid, The Antonescu era, pp. 127-128. Nu este sigur
dacă cele de mai sus s-au petrecut într-adevăr la abator, dar faptul în sine a fost dovedit. Cf. Sara Tuvel Bernstein, Die Näherin. Erinnerungen einer Überlebenden, München, 1998, pp. 83-84.

24. Vezi Căpitanul, a cărui moarte trebuia răzbunată.

25. Amănunt împărtăşit autorului, la data de 15.2.1996, de un martor contemporan.

Sursă: Armin Heinen, ”România, Holocaustul și logica violenței”, Iași, 2011.

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s