ROMÂNIA LUI ION ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI (I): VIOLENȚA DICTATORIALĂ

clipboard01_101-465x390 

Înainte de război, antisemitismul era o atitudine foarte obişnuită în România, reprezentând rezultatul manifestării concomitente a unor curente, de altfel, foarte diferite: antiiudaismul creştin, rezervele faţă de modernitate, anxietatea cauzată de apariţia unei minorităţi sociale care ieşea prea mult în evidenţă, sentimentul de invidie nutrit, din motive de concurenţă, de burghezia aflată în plină ascensiune şi, în cele din urmă, antisemitismul diversionist agresiv. Astfel, încă din secolul al XIX-lea antisemitismul se bucurase de un sprijin larg din partea cercurilor conducătoare, a reprezentanţilor clasei de mijloc, a unora dintre studenţi şi a unei părţi a populaţiei rurale. Cu toate acestea, în ciuda unor excese izolate, cu caracter de pogrom, convieţuirea evreilor cu românii era suportabilă. Legăturile strânse cu marile puteri vest-europene impuneau precauţie, corupţia notorie a birocraţilor permitea găsirea de soluţii, iar acţiuni cu caracter pronunţat antisemit aveau loc doar în puţine comunităţi – în timp ce restul ţării, locuit în majoritate de ţărani, era doar rareori afectat. O politică radicală, naţionalistă a fost posibilă numai în condiţiile unei intervenţii politice în forţă din partea Germaniei naziste. Scopul îl reprezenta epurarea etnică a României, altfel spus crearea unui stat pur românesc, vizate fiind toate minorităţile etnice. Politica a căpătat o componentă antisemită, deoarece evreii erau cel mai puţin protejaţi şi întruchipau aspectele negative ale modernizării neunitare a României (diferenţe de educaţie, conflicte sociale, deosebiri regionale). Politica antievreiască îşi avea limitele ei, dar fiindcă Antonescu s-a raliat în mod conştient la retorica germană şi a adoptat modelul german – în vreme ce politica românească urmase dintotdeauna, din punct de vedere programatic, modelul vest-european – a pierdut exact ceea ce îşi dorea: capacitatea de a controla procesul politic. Mai multe sute de mii de evrei şi de rromi an murit deoarece Antonescu a ordonat deportarea lor şi a refuzat să le acorde ajutor şi protecţie; la Odessa, mai multe zeci de mii de oameni au fost executaţi pentru a potoli dorinţa de răzbunare a dictatorului şi pentru a le demonstra germanilor că România reprezenta o forţă. Faptul că evreii din sudul Transilvaniei nu au fost deportaţi, în octombrie 1942, în lagărele de exterminare din Polonia dovedeşte că, treptat, s-au impus din nou acele structuri, care, înainte de 1940, împiedicaseră o înăsprire arbitrară a politicii antievreieşti. Relaţiile pe plan social şi economic, modelele de acţiune culturale adoptate, apelul la simbolurile potrivite au permis liderilor evreilor din România să elaboreze cu succes o strategie contra „soluţiei finale” avute în vedere de Berlin.

Un dictator slab?

Doar puţini observatori ai scenei politice româneşti ar fi putut prezice, înainte de septembrie 1940, că inabordabilul şi orgoliosul general Ion Antonescu avea să devină preşedintele Consiliului de Miniştri al României, ba chiar dictator cu puteri absolute. Desigur, ca ofiţer, Antonescu făcuse o carieră strălucită. Fusese şef de stat-major, deţinuse şi o funcţie politică, de ministru al apărării, dar temperamentul său impulsiv, obstinaţia sa notorie şi comportamentul violent îi câştigaseră puţini prieteni. Părul său roşcat şi faptul că, în calitate de tânăr locotenent, înăbuşise în sânge răscoala ţărănească de la 1907 din Galaţi îi aduseseră porecla de „Câinele roşu”. Comportamentul său se explică poate prin aceea că provenea din familia unui simplu soldat şi că nu avea legături solide cu societatea românească mai bună. Tatăl său, care murise de tânăr, se însurase a doua oară cu o evreică şi el însuşi fusese căsătorit, prima dată, cu o evreică de origine franceză. Toate aceste aspecte nu păreau însă a-l deranja prea tare; îşi compensa nesiguranţa printr-o prezenţă impunătoare şi printr-un mod de viaţă conştient cazon. Ura cu pasiune tot ceea ce nu corespundea imaginii sale asupra ordinii – şi îi facea şi pe cei din jur să conştientizeze asta. Dădea impresia unei severităţi inabordabile. Pe camarazii săi, care se împăcau bine cu corupţia ce predomina în ţară şi savurau stilul de viaţă tihnit, burghez al Bucureştiului, îi dispreţuia pe faţă. În ceea ce-l privea, se simţea chemat către o moralitate superioară, către îndatoriri mai înalte, fiind convins că România avea nevoie de o disciplină militară strictă, pentru a putea ieşi, în sfârşit, din mocirla mentalităţii balcanice [1].

Antonescu cunoştea bine Parisul şi Londra, unde activase ca ataşat militar şi se bucurase de o considerabilă influenţă. Preţuia ambele capitale, de care se simţea legat sufleteşte, însă convingerile sale politice erau de dreapta, chiar dacă se ferea să adere la vreun partid. Nu s-a lăsat intimidat, la finele anului 1938, nici chiar de Legiunea fascistă „Arhanghelul Mihail” – ceea ce, în contextul dictaturii carliste, s-a dovedit a fi foarte periculos, aducându-i mai întâi arestul la domiciliu, apoi şederea forţată într-o mănăstire. Formulase întotdeauna criterii morale înalte, protestase zgomotos împotriva corupţiei şi promovase o atitudine militaristă. De aceea, respecta regimul naţional-socialist, care predica aşa-numita „comunitate naţională”, iubea uniformele şi obişnuia societatea cu tonul de comandă.

Astfel, nu a fost o coincidenţă faptul că diplomaţiei germane de la Bucureşti nu i-a rămas indiferentă, în vara anului 1940, soarta acestui om, care intervenise pentru partidele de dreapta şi manifestase simpatie faţă de Reich. Atunci când regele părea hotărât să se debaraseze de un asemenea adversar, ministrul plenipotenţiar al Germaniei a intervenit în favoarea generalului.

În cele din urmă, regimul carlist nu a mai putut fi salvat. Carol al II-lea s-a văzut nevoit să-şi asume responsabilitatea pentru pierderea Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei, a Dobrogei şi a nordului Transilvaniei şi a părăsit ţara în mod ruşinos, fără a fi regretat de nimeni. Dar cum putea fi acoperit vidul de putere? Singurii care ştiau ce voiau erau legionarii, însă încercarea lor diletantistă de a organiza un puci, pe 3 septembrie 1940, a demonstrat că nu trebuia să li se permită să preia vreodată puterea pe cont propriu. Partidele tradiţionale ieşeau din discuţie, din pricina legăturilor lor strânse cu Vestul; în plus, într-o situaţie atât de critică, nici nu voiau să-şi asume responsabilitatea. Deoarece şi armata era, la rândul ei, total dezavuată, întrucât nu fusese capabilă să apere graniţele, nu mai rămânea decât soluţia recurgerii la cineva din afara sistemului. Alesul a fost, încă înainte de abdicarea lui Carol, Ion Antonescu, singurul care părea capabil să contracareze criticile populaţiei la adresa camarilei regale şi să ţină Legiunea în şah. Se bucura, indiscutabil, de încrederea Germaniei şi putea salva armata de la destrămare. Fără întârziere, generalul şi-a asigurat puteri depline, dictatoriale, iar de îndată ce le-a obţinut, l-a trimis pe Carol în exil. Doar pe legionari a trebuit să-i accepte, la început, în calitate de coregenţi, crezând probabil că şi-i putea subordona [2].

De fapt, Antonescu a ajuns la guvernare pentru că nu existau alternative la persoana lui, însă poziţia sa nu era cu adevărat solidă. Elitele conducătoare tradiţionale şi-au păstrat influenţa în administraţie şi în societate. Armata şi-a subordonat-o, prin jurământ, doar parţial, în timp ce Biserica a rămas autonomă. A primit sprijin din partea Germaniei, dar în schimb a fost nevoit să satisfacă, cel puţin în parte, interesele economice şi militare ale Berlinului. Legionarii l-au acceptat pentru că ei, pe cont propriu, ar fi fost prea slabi, însă au pus problema puterii de îndată ce au ocupat posturi importante în guvern. În acea perioadă, Hitler plănuia deja atacul asupra Uniunii Sovietice, drept pentru care Antonescu a rezolvat de unul singur conflictul din ianuarie 1941, guvernând ulterior împreună cu un grup de militari şi de tehnocraţi care îi erau datori. A încercat, în repetate rânduri, să consolideze sprijinul acordat de populaţie regimului său, organizând, de exemplu, plebiscite care indicau o adeziune populară de aproape sută la sută. Toate acestea dovedeau însă prea puţin; mult mai important era faptul că elitele tradiţionale îi dădeau mână liberă. Cu Iuliu Maniu, fost conducător al Partidului Naţional Ţărănesc, şi cu Dinu Brătianu, fost conducător al Partidului Naţional Liberal, întreţinea o corespondenţă regulată. Dar încercarea făcută în noiembrie 1941 de a înfiinţa un Consiliu de Stat care să dea dictaturii sale binecuvântarea simbolică de care avea nevoie a eşuat [3].

Astfel, Ion Antonescu a rămas un dictator însingurat, temut, doar prea puţin iubit şi fără charisma pe care şi-ar fi dorit-o atât de mult [4]. Avea de partea lui doar câţiva oameni de încredere; în primul rând, pe Mihai Antonescu, o rudă îndepărtată. Acesta îşi începuse modesta carieră politică în Partidul Naţional Liberal; mai mult succes a avut în cariera de jurist, ajungând profesor de drept internaţional. În 1938 l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie intentat de cercurile carliste, pe care l-a câştigat în cea de a treia instanţă – moment în care cei doi Antonescu au început să se aprecieze reciproc. În 1940, exact la timp, a trecut de partea extremei drepte. În statul naţional legionar, între septembrie 1940 şi ianuarie 1941, a fost ministru al propagandei, după care a devenit vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, iar în timpul războiului a condus de facto o bună parte a operaţiunilor militare [5].

Ceea ce le oferea concetăţenilor săi Ion Antonescu – care şi-a luat, în curând, titlul de „Conducător” (în limba germană: Führer) – era prea puţin motivant: familia, şcoala, Biserica şi în primul rând armata formau baza statului. Se impuneau: organizarea, disciplina şi onestitatea. Pe legionari i-a acuzat de samavolnicie, egocentrism şi politică reacţionară, iar pentru că, în plus de asta, îi puseseră la îndoială autoritatea, i-a anihilat. Ceea ce avea în comun cu ei era însă viziunea conform căreia comunitatea era superioară intereselor individului. Concepţia sa asupra lumii nu includea noţiunea de individualism. Democraţia însemna, dintr-o astfel de perspectivă, dezordine şi corupţie, iar libertatea presei nu ducea decât la confuzie în rândul oamenilor. Presa şi guvernul trebuiau – spunea el – să urmărească aceleaşi scopuri şi să slujească naţiunii, prin critici constructive. Antonescu formula astfel programul puţin atractiv al unui stat militarist autoritar – ceea ce ar fi însemnat, în mod normal, anularea oricăror contradicţii politice. Circumstanţele exterioare au creat însă obligaţii şi au făcut posibile modalităţi de a acţiona ce au dezlănţuit forţele distructive ale naţionalismului exclusivist al dictaturii din România [6].

Influenţa exercitată de Germania

Există relativ numeroase documente şi alte izvoare care atestă o anume influenţă exercitată de Berlin asupra politicii româneşti, traiectul fiind impus încă de regele Carol al II-lea. Până în 1940, monarhul încercase să penduleze între Aliaţi şi Axă, modelându-şi corespunzător şi politica internă – autoritară şi antisemită, dar totuşi nu samavolnică ori predispusă la acte de violenţă. În vara anului 1940, după ce frontul de vest s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc, a fost nevoit să se decidă asupra unui partener şi, pentru că orice altă opţiune părea şi mai riscantă, s-a hotărât asupra unei apropieri de Berlin şi a cerut ca Legile de la Nürnberg să fie preluate aproape literal în Statutul românesc al evreilor, inaugurând astfel o nouă fază a politicii antievreieşti [7], pe care Antonescu şi legionarii au înăsprit-o apoi şi mai mult, limitând progresiv posibilităţile evreilor de a-şi câştiga existenţa. Ca şi în Germania, aceştia trebuiau siliţi să emigreze. Dar unde s-ar fi putut refugia oamenii, în vreme de război?

Se presupune că, pe 12 iunie 1941, Hitler i-a împărtăşit dictatorului român planurile sale de deportare a evreilor în Est [8]. Două luni mai târziu, la începutul lui august, cei doi conducători s-au întâlnit din nou – şi din nou au discutat despre chestiunea evreiască, Hitler dând asigurări că teritoriul de colonizare avut în vedere oferea condiţii de viaţă mai bune decât însăşi Palestina [9]. În timp ce „Führer”-ul Antonescu explica amănuntele deportării evreilor, având nevoie, în ceea ce-l privea pe partenerul său de dicuție, doar de puţina forţă de convingere, conducerea SS se arăta nemulţumită de evoluţia „chestiunii evreieşti” în România, întrucât trupele române nu-i vânau numai pe evrei şi pe comunişti, ci şi pe ucraineni, pe care Germania şi-i dorea însă ca parteneri de alianţă [10]. În plus, Berlinul sperase că etnicii germani din România aveau să profite de pe urma exproprierii evreilor. Când însă factorii de răspundere au interpretat literal românizarea, conducerea SS a reacţionat „jignită” şi l-a rechemat pe Gustav Richter, „consilierul în problemele evreieşti”, la Berlin [11]. Dispreţuitor, Heydrich a reproşat Bucurcştiului atitudinea „prietenoasă faţă de evrei” şi a amintit, în acest context, perioada în care servise pe front, ca pilot de vânătoare. Atunci, s-a exprimat el, ar mai fi aflat şi el câte ceva” [12]. Abia după unele insistenţe din partea guvernului român, care a protestat împotriva observaţiilor Berlinului, Richter „a avut voie să revină” în România [13].

În toamna anului 1941, Legaţia germană din Bucureşti a înaintat documentul prevăzut, în care se stipula că evreii din Europa de Est – mai precis din Polonia, Slovacia, România şi Ungaria – trebuiau să ajungă dincolo de Marea Neagră. Pentru administraţia românească, acest plan însemna că deportarea evreilor bucovineni şi basarabeni în Transnistria avea să reprezinte, pur şi simplu, o etapă intermediară până la colonizarea lor definitivă în afara graniţelor teritoriului aflat sub stăpânire românească [14]; doar că, ulterior, lucrurile s-au petrecut altfel. Într-o luare de poziţie a diplomaţiei româneşti din anul 1946, răspunzătoare pentru schimbarea planului iniţial, sunt făcute cunoscute greutăţile neaşteptate întâmpinate de către trupele germane în avansarea lor: „Puternica reacţie militară sovietică din iarna 1941-1942 i-a împiedicat pe germani să-şi pună în aplicare proiectul de deportare a evreilor în regiunea care le fusese rezervată, astfel încât evreii care fuseseră deportaţi din România au rămas în Transnistria, în condiţiile cele mai grele” [15].

I-a izgonit guvernul român pe evreii din Basarabia şi din Bucovina, pentru că aşa a dorit Hitler? Au fost evreii din Odessa victimele samavolniciei naziste? A oglindit excluderea evreilor din economia României o influenţă extrem de puternică din partea Germaniei? După cum vom arăta mai jos, guvernul român ar fi putut acţiona şi altfel, ar fi putut alege şi alte alternative. Din punct de vedere politic, Bucureştiul avea destulă libertate de acţiune pentru a se sustrage pretenţiilor ridicate de Berlin în chestiunea evreiască. Politicienii români au acţionat însă din proprie iniţiativă şi şi-au urmărit propriile scopuri.

Germania depindea de sprijinul acordat de România, din numeroase motive: economice, logistice, în primul rând însă din motive militare, căci nicio altă ţară nu şi-a adus o contribuţie comparabilă la războiul împotriva Uniunii Sovietice. Poziţia de pe care negocia Antonescu era solidă, iar el s-a folosit de şansa de a se opune pretenţiilor Germaniei [16]. După ianuarie 1941, a refuzat să permită participarea la guvernare a legionarilor, dorită de Berlin. A împiedicat ca germanii din România să fie avantajaţi în urma procesului de românizare şi a evitat cu succes o luare în activitate unilaterală a economiei româneşti de către Germania. Atunci când i se părea necesar, obiecta. Înăsprirea legislaţiei antievreieşti din 1941 [17] şi deportările au fost ordonate de către guvernul României din proprie iniţiativă. La început, germanii chiar s-au împotrivit politicii duse de români contra evreilor, întrucât li se părea prea radicală, producea o dezordine de nedescris în economia ţării [18] şi precipita prea mult expulzarea în Est [19]. Chiar şi o privire aruncată asupra vecinilor României, Ungaria şi Bulgaria, ne conduce la presupunerea că Bucureştiul avea, în 1941-1942, o oarecare libertate de acţiune în ceea ce privea politica evreiască, de care însă nu s-a folosit. Într-adevăr, Antonescu a putut împiedica, în octombrie 1942, deportarea evreilor din Transilvania în Polonia, fără a periclita astfel alianţa cu Germania. De altfel, Hitler admira modul în care îi tratau românii pe evrei: pe data de 30 august 1941 i-a declarat lui Goebbels că un om ca Antonescu acţionase mult mai radical decât înşişi naziştii [20].

Putem aşadar concluziona că politica antievreiască dusă în România nu punea în practică ordinele Berlinului, ci uneori chiar anticipa o măsură sau alta. Ea a fost, în schimh, favorizată de către Germania şi s-a conturat urmând modelul nazist. Când Wilhelm Filderman a acuzat deportarea evreilor bucovineni şi basarabeni, descriind fără menajamente amănuntele [21], cabinetul Antonescu s-a împotrivit publicării scrisorii, întrucât aceasta putea provoca milă în rândurile populaţiei; „Germania n-a lăsat niciodată să apară în presa ei măsurile represive luate împotriva evreilor, decât atunci când ele erau legiferate şi nu priveau decât o latură materială sau pur formală. Acţiunile represive brutale n-au fost niciodată date publicităţii, ba dimpotrivă, au fost întotdeauna dezminţite când au fost publicate în presa străină” [22].

Politica antievreiască românească a avut de învăţat de la Germania, dar pentru privarea de drepturi şi jefuirea evreilor, pentru epurarea etnică nu a fost nevoie de o gândire rasistă modernă, precum cea profesată în Cel de-al Treilea Reich. Conceptul de „român neaoş”, introdus de legea din august 1940, a rămas, în general, străin de antisemitismul românesc, devenind doar o etichetă superficială aplicată unui concept mai vechi [23]. Delimitarea forţată de evrei, în parte chiar şi persecutarea fizică a acestora, existau deja ca modele de gândire în naţionalismul şi antisemitismul radical, cu motivaţii culturale, care s-au manifestat în România interbelică [24].

Moştenirea naţionalismului şi a antisemitismului românesc

Cine vrea să înţeleagă de ce România s-a înrolat cu atâta solicitudine în falanga antisemită trebuie să arunce o privire retrospectivă în istorie şi să caute cauzele atitudinilor antisemite.

Chiar şi „fanarioţii luminaţi” din secolul al XVIII-lea făcuseră diferenţa între evreii pământeni, evreii colonizaţi şi supuşii puterilor tutelare străine. Statutul juridic le era atribuit evreilor în funcţie de starea socială şi mai ales de utilitatea lor – cu atât mai mult cu cât noţiunea de „cetăţenie” nu exista încă, aceasta reprezentând, într-o oarecare măsură, rezultatul prevederilor Regulamentului Organic (1831-1832) [25], care era influenţat de Rusia şi îi definea pe evrei ca aparţinând unei „naţii străine”, reflectând prin aceasta conceptul romantic de „naţiune” al naţionalismului românesc incipient. Şi în perioada următoare, legislaţia referitoare la evrei a servit la „apărarea” de „străini” şi de „imigranţii nedoriţi”, adică de imigranţii, în marea lor majoritate săraci, proveniţi din estul Galiţiei şi din Rusia. Într-adevăr, procentul de populaţie de rit mozaic din Moldova a crescut de la 8,2% în 1859 la 10,6% în 1899, ceea ce, din pricina modului de viaţă preponderent urban al israeliţilor, a întărit şi mai mult impresia unei suprasolicitări demografice a estului României [26]. Desigur că evreii îşi dovedeau mereu utilitatea, îngrijindu-se, în calitate de arendaşi, de moşiile boierilor, lucrând ca meşteşugari ori în domeniul serviciilor sau asigurând, prin „donaţii”, venituri pentru birocraţi şi pentru politicieni. Astfel, legislaţia referitoare la evrei avea o tentă economico-raţională, a cărei logică se manifesta printr-o izolare formală şi prin acordarea de protecţie la nivel individual, în schimbul efectuării unor servicii sau al banilor. Se înrădăcinase convingerea, care a influenţat până în 1914 atitudinea administraţiei şi legislaţia, că existau evrei folositori şi nefolositori, care reprezentau o ameninţare, din cauza obiceiurilor şi a calităţilor lor. Constituţia din 1866 preciza că doar străinii de confesiune creştină puteau solicita acordarea cetăţeniei române. Deja cu mult timp înainte, evreilor li se impuseseră anumite limite în a se stabili în ţară. Pentru a se proteja de abuzurile birocraţiei româneşti, din ce în ce mai mulţi se puneau sub proiecţia consulatelor străine. În 1859, doar 4.763 de evrei solicitaseră o astfel de protecţie, dar până în 1888, la sfârşitul jurisdicţiei consulare, numărul lor a crescut la aproximativ 100.000 [27]. Se crea astfel aparenţa că populaţia evreiască submina statul român, ceea ce alimenta rezervele antisemite ale politicienilor. Pentru că în 1878, în cadrul Conferinţei de la Berlin, marile puteri s-au arătat dispuse să recunoască suveranitatea viitorului Regat numai în condiţiile în care, „precum alte state civilizate”, acesta nu mai condiţiona dobândirea cetăţeniei de apartenenţa religioasă, s-a creat posibilitatea obţinerii individuale a cetăţeniei române, de care au profitat însă între 1888 şi 1900 doar 85 de persoane [28]. În loc să ducă la o înbunătățire a siutuației, intervenţia puterilor europene a avut ca rezultat o nouă fază a izolării „străinilor”. Astfel, evreii erau dezavantajaţi la angajarea în sistemul sanitar, iar copiii lor nu aveau voie să frecventeze şcolile de stat decât în anumite condiţii [29]. Pentru răscoalele ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost făcuţi răspunzători arendaşii şi cârciumarii evrei.

De cât de puţin sprijin se bucura, din partea clasei politice, proiectul unei emancipări a evreilor, o demonstrează o observaţie a revistei Egalitatea. În 1892, aceasta a notat că, în Parlamentul nou ales, doar un singur deputat intervenise în favoarea lor [30]. Într-adevăr, puţini politicieni sprijineau ideea unei naturalizări colective. Printre aceştia s-ar număra, eventual, Titu Maiorescu, cel puţin într-o anumită perioadă, şi Petre Carp – ambii membri ai Partidului Conservator -, precum şi, nu în ultimul rând, socialiştii, care, deşi pe plan cultural exercitau o oarecare influenţă, nu aveau niciun cuvânt de spus pe plan politic. În 1919, în timpul negocierii Tratatului de pace, premierul Brătianu a preferat să se retragă de la guvernare, decât să-şi dea acordul pentru asimilarea in corpore a evreilor şi pentru garantarea drepturilor minorităţilor [31]. Fiindcă trupele române erau implicate în lupta împotriva regimului lui Bela Kun, le-a imputat tuturor evreilor simpatii bolşevice [32] – o figură de stil la care avea să se recurgă, în repetate rânduri, şi în perioada următoare, printre altele deoarece protestele politice care aveau loc în Basarabia, contra administraţiei româneşti corupte şi ineficiente, nu mai încetau [33].

Ar fi totuşi incorect, de vreme ce existau şi voci ponderate, să caracterizăm discursul naţional din România ca fiind complet antisemit. I-am amintit deja pe Titu Maiorescu şi P.P. Carp, iar dintre liberali i-am putea menţiona pe Ştefan Zeletin şi Eugen Lovinescu [34]. Cotidiane importante erau publicate de editori evrei şi îşi aveau cititorii lor. Trebuie subliniat că antisemitismul se manifesta conjunctural, iar în perioadele de linişte, chiar şi duşmanii de mai târziu ai evreilor se comportau raţional. Spre exemplu, Mihai Antonescu a dat dovadă, în 1928, de stil şi fler atunci când a condamnat excesele antisemite ale studenţilor din Oradea, deoarece astfel de manifestări contraveneau obligaţiilor internaţionale ale României, făceau ţara vulnerabilă, subminau libertatea religioasă şi dovedeau cu totul altceva decât toleranţă şi bunătate creştină [35]. De aceea, climatul antisemit din România devenea virulent doar în perioadele de criză sau când oponenţii moderaţi erau reduşi la tăcere.

Şi antisemitismul intelectualilor cunoştea o serie de nuanţe:

(1) Varianta liberală a unui Ion Heliade-Rădulescu critica starea de înapoiere a populaţiei evreieşti din estul Europei şi reclama o dorinţă de integrare şi de civilizare din partea acesteia [36].

(2) Poporaniştii, care visau la un stat românesc ţărănesc, îi asociau pe evrei cu negustoria şi cu camăta. În interpretarea lor – de tip fiziocratic -, evreii reprezentau activitatea contraproductivă. În alte ţări, susţinea Constantin Stere, acest fapt nu era atât de evident, el constituind o problemă doar în România, deoarece, din cauza numărului lor mare, trebuia purtat de grijă la deosebit de multe elemente neproductive. În plus, tendinţa clasei de mijloc de a deveni, la un moment dat, activă pe plan politic, prezenta pericolul ca, într-o zi, România să ajungă să fie condusă de „străini”. În cele din urmă, o cultură naţională putea lua naştere numai dacă exista un public larg, cultivat din punct de vedere literar [37].

(3) Începând din 1878, aşadar după Congresul de la Berlin, s-au făcut auzite şi alte teorii, care erau alimentate de critica incipientă a civilizaţiei. De exemplu, Ioan Slavici, unul dintre tinerii literaţi români, îi asocia pe evrei cu imoralitatea şi cu păcătoşenia lumii moderne. Boierimii româneşti îi reproşa faptul că, prin decadenţa sa, îşi trădase demnitatea şi cultura naţională, în timp ce, ca nişte adevărate instrumente ale Satanei, evreii exploatau această situaţie în folosul propriu [38]. Faptul că acum se integrau cu succes în societate, că pe lângă idiş vorbeau şi scriau şi în română şi franceză, că se postau în fruntea civilizaţiei demonstra că erau reprezentanţii unei „culturi barbare”, universaliste şi deznaţionalizate. Din partea românilor, Slavici cerea revenirea la o viaţă morală, iar ca ultimă soluţie propunea: „Nu ne rămâne decât să închidem graniţele, să-i strângem de gât, să-i aruncăm în Dunăre până la unul, pentru ca să nu rămână nici sămânţă de ei” [39].

(4) Pentru antisemiţii radicali din anii ’30, pentru susţinătorii Gărzii de Fier şi pentru intelectualii din cercul lui Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, evreii întruchipau, chiar mai mult decât pentru Ioan Slavici, tot ceea ce era străin şi demn de dispreţ: corupţia, bolşevismul, democraţia. Noţiunea de „evreu” simboliza descompunerea interioară, putreziciunea şi dezumanizarea. Adevărata măreţie presupunea, în opinia lor, puritate spirituală – altfel spus, înlăturarea evreilor, percepuţi ca o plagă socială. Printr-o hiperbolizare metafizică, lupta împotriva a tot ce ţinea de evrei devenea un „război sfânt” [40].

(5) Purificarea societăţii, în sensul unei separări a etniilor, se bucura de sprijin şi din partea adepţilor eugeniei, o ştiinţă nu lipsită de influenţă, dar acceptată, în anii ’20 şi ’30, de doar câteva cercuri de intelectuali [41]. Aducând în mod conştient argumente empirice, bazate pe hărţi, grafice şi statistici, aceştia creau iluzia unei argumentări echilibrate şi a unei onestităţi ce nu permitea alternative. Programul lor prevedea sporul populaţiei şi omogenizarea şi modernizarea naţiunii prin politica demografică – scopuri realizabile, în viziunea lor, doar într-un stat puternic, depolitizat şi condus de specialişti. Printre eugenişti se numărau reprezentanţi ai întregului spectru politic, de la membri ai Partidului Naţional Ţărănesc până la simpatizanţi ai dreptei fasciste. Chiar mai mult decât în cazul evreilor, ale căror căsătorii aveau loc, de regulă, în cadrul propriei comunităţi, eugeniştii vedeau pericolul unui amestec cu rromii şi cu alte etnii. După cum spunea Traian Herseni, România trebuia curăţată de jidani, de ţigani şi de spiritul grecesc – ceea ce pornea de la vechea imagine a românilor asupra străinilor şi a dus, prin 1940, la o politică foarte concretă a controlului naşterilor pe criterii etnice şi a separării etniilor [42]. Momentul de glorie al eugeniştilor a venit atunci când, într-adevăr, România a pierdut teritorii cu minorităţi etnice bine reprezentate, au început mişcări de populaţie, iar războiul a scos la iveală carenţele unei societăţi neomogene.

Liniile discursive nu erau însă întotdeauna atât de clar diferenţiate, după cum au fost prezentate mai sus. Argumentele puteau fi combinate şi folosite diferit, în funcţie de situaţie. Stăteau la dispoziţie ca puncte de referinţă ale limbajului antisemit, putând fi înlocuite între ele în funcţie de partenerul de discuţie şi de cadrul acesteia. Uneori serveau lui Ion şi Mihai Antonescu pentru a-şi motiva, „moderat-raţional”, măsurile antievreieşti, alteori redeveneau sloganuri ale unei noi ordini mondiale cu iz escatologic. Leon Volovici scrie într-un studiu despre antisemitismul din anii ’30:

„Cine citeşte discursurile lui Ion Antonescu sau ale lui Mihai Antonescu pentru justificarea politicii şovine şi combaterea „ elementului evreiesc ” constată că liderii politici şi militari sînt, pe de-a întregul, produse ale „învăţătorilor” şi „apostolilor” naţionalismului românesc. Antisemitismul intelectual a alimentat cu argumente ideologice discriminarea şi antagonismul faţă de evrei întreţinute de politicieni” [43].

Cauza o reprezenta devotamentul faţă de o concepţie asupra naţiunii bazată pe criterii etnice. România ar fi trebuit, cel mai târziu în urma câştigurilor teritoriale de după Primul Război Mondial, să se redefinească, în calitatea ei de spaţiu multicultural. Prevederea Conferinţei de pace de la Paris de a adopta un statut al minorităţilor şi de a accepta egalitatea în drepturi a cetăţenilor evrei a fost, iniţial, refuzată categoric de guvernul român, care şi-a dat acordul abia după luni de ezitări. Bucureştiul nu se baza pe cooperarea cu elitele locale şi etnice, ci pe eliminarea particularităţilor regionale şi pe impunerea unei conştiinţe de sine româneşti la nivel local [44]. Având acum propriul stat, naţiunea română trebuia restructurată, formată şi desăvârşită unitar pe dinăuntru. În aceste condiţii, rezervele faţă de evrei au câştigat din nou teren – şi nu doar în rândurile extremiştilor de dreapta. Într-un studiu meritoriu despre climatul politic al anilor ’20, Irina Livezeanu scrie:

„Naţionalismul statal şi fascismul radical aveau în comun o mulţime de lucruri. Deşi primul era, în esenţă, conservator şi însemna stabilitate politică şi modernizare economică autarhică, iar celălalt era vizionar, violent, revoluţionar şi lipsit de o strategie economică, ambele aveau în comun preocuparea de a limita naţiunea la românii „adevăraţi”, ideea de a folosi statul pentru naţiunea română (nu pentru o societate a cetăţenilor egali) şi dorinţa de a crea o elită etnică românească destul de numeroasă pentru a administra statul extins” [45].

În contextul crizei economice din anii ’30 şi al antisemitismului care câştiga teren în multe regiuni ale Europei, ideea favorizării sistematice a populaţiei de etnie română se bucura de un sprijin larg. Se vorbea despre „numerus valahicus”, „numerus clausus” şi „numerus nullus” [46], însă antisemitismul a fost ridicat la rangul de program de guvernare abia la începutul anului 1938, de către guvernul Goga-Cuza, care a dispus o verificare sistematică a cetăţeniei evreilor [47], a interzis presa democrată, de stânga – aflată în mâna editorilor evrei – şi a căutat să realizeze o „românizare” a şcolilor, a căilor ferate şi a sectorului privat. Nu după mult timp, a devenit însă clar că politica antievreiască aruncase ţara în haos. Pe 10 februarie 1938, regele Carol şi-a instaurat dictatura autoritară. Anglia, Franţa şi SUA protestaseră împotriva legilor antievreieşti, iar URSS ameninţase cu ocuparea Basarabiei, pe motiv că dorea să protejeze populaţia locală. Teama de şomaj i-a împins pe mulţi dintre angajaţii firmelor evreieşti în rândurile opoziţiei. Ţăranii din apropierea localităţilor cu populaţie majoritar evreiască se plângeau că nu mai aveau cui să-şi vândă produsele. Pentru că evreii şi-au retras banii din bănci, piaţa financiară a intrat în colaps, iar românii au început să se teamă, la rândul lor, pentru soarta banilor depuşi [48]. Chiar dacă pătura conducătoare din România nu-i iubea pe evrei, s-a văzut nevoită să recunoască faptul că, fără colaborarea acestora, statul era imposibil de guvernat. Exista, în primul rând în Bucureşti, un grup de lideri evrei românizaţi, cu care românii întreţineau contacte strânse şi care era bine văzut. Astfel de detalii întregesc imaginea asupra perioadei respective.

Antisemitismul românesc a rămas, în condiţii normale, antisemitismul gălăgios al tinerilor scandalagii, antisemitismul retoric al politicienilor naţionalişti şi conservatori, antisemitismul birocratic şi maliţios al administraţiei şi antisemitismul cu motivaţii economice, dar nu foarte virulent, al populaţiei rurale. A fost nevoie de condiţii excepţionale pentru ca naţionalismul şi antisemitismul să degenereze.

Abia colapsul sistemului de referinţă al politicii externe – pierderile teritoriale din 1940, afluxul neaşteptat a 250.000 de refugiaţi români din teritoriile ocupate, sentimentul că doar cu ajutorul Germaniei mai putea fi salvat ceva, venirea la putere a Legiunii „Arhanghelul Mihail” şi staţionarea trupelor germane pe teritoriul României – a distrus echilibrul structural. Totul s-a dezorganizat şi, ca şi cum nu s-ar fi petrecut deja destule nenorociri, pe 10 noiembrie 1940 un cutremur a zguduit Bucureştiul. Anul 1941 n-a fost nici el mai bun: mai întâi, rebeliunea legionară a distrus echilibrul dorit, apoi războiul împotriva Uniunii Sovietice a cerut mari sacrificii în vieţi omeneşti. Tactica războiului total, cu angajarea forţelor aeriene, lupte de partizani şi bătălii ale materialelor, a luat ţara pe nepregătite. Antisemitismul a fost alimentat din plin.

Dictatura şi izgonirea ca elemente ale pseudomodernizării

Suferinţa provocată de discrepanţa dintre imaginea despre sine şi starea de fapt, dintre înaltele pretenţii morale şi realitatea crudă, este adânc înrădăcinată în cultura politică a României. Elita politico-intelectuală se orienta după modelele vest-europene şi resimţea viaţa într-o ţară în curs de dezvoltare, balcanică şi agrară, cu corupţia ei, cu administraţia ineficientă şi cu sloganurile politice lipsite de conţinut, ca pe o traumă aproape insuportabilă. Toate guvernele promiseseră îmbunătăţirea situaţiei – şi toate dăduseră greş, din cauza structurilor pe care nu fuseseră în stare să le eradicheze.

După 1918, Antonescu îşi câştigase, în corpul ofiţeresc român, renumele de critic neînduplecat al venalităţii individuale şi al politicii de tip balcanic [49]. Îşi făcuse astfel numeroşi duşmani, dar îşi găsise şi admiratori, în primul rând printre politicienii de dreapta. Dictatura sa a reprezentat o încercare de a da României, din punct de vedere teritorial, economic şi politic, o nouă înfăţişare. Integritatea teritorială a României trebuia restabilită, ţara trebuia întărită, cultura trebuia consolidată. Şi pentru că democraţia eşuase până atunci cu acelaşi program, Antonescu s-a bazat pe dictatură, ierarhie militară, urmărirea fără scrupule a scopurilor propuse şi îndepărtarea a tot ceea ce percepea ca fiind incomod, urât şi corupt. Pentru starea înapoiată a ţării îi făcea răspunzători, în primul rând, pe evrei. La reproşurile lui Maniu, cum că economia românească fusese dată pe mâna Germaniei, generalul a răspuns:

„Din acest cadru ai intereselor naţionale face parte, pe îniîiul pian al preocupărilor noastre, problema românizării vieţii economice, pe care nici un partid politic nu a avut pînă acum curajul să o atace, atît din cauza concepţiilor lor programatice, cit şi din cauza situaţiei internaţionale. Regimul actual priveşte această problemă drept cea mai însemnată problemă structurală a economiei noastre şi este în situaţia favorabilă, atât din punct de vedere intern, cît şi extern, de a o rezolva în toată întinderea şi complexitatea ei. […] exproprierea proprietăţii rurale a evreilor fusese decretată, organizarea creditului şi a muncii naţionale pentru români începuse, precum şi înlocuirea personalului evreiesc din întreprinderi. Mă îndoiesc că ţăranii din Partidul Naţional Ţărănesc ar avea un cuvînt de dezaprobare pentru asemenea acţiuni, ca şi pentru măsurile economice numeroase luate de guvern în folosul lor direct, cum au fost […] înzestrarea cu pluguri, unelte şi maşini agricole, asigurarea de seminţe, acordarea unui fond de un miliard de lei pentru împrumuturi etc. […] Exproprierea rurală a evreilor a fost completată prin exproprierea urbană, creîndu-se şi organul legal pentru aplicarea acesor reforme, vitale pentru neamul nostru, dar imposibil de realizat prin partidele noastre politice” [50].

Pe 7 decembrie 1938 [51] şi, din nou, pe 12 martie 1939, guvernul României se adresase diverselor guverne străine şi luase, într-un memorandum, iniţiativa fondării unui stat evreiesc în care să fie colonizaţi evreii din România, Polonia şi din alte state est-europene. Explicaţia oferită de Bucureşti era că, în secolul al XIX-lea, sute de mii de evrei se stabiliseră în Ţările Române, că aparţineau aşkenazilor de tip polonez şi rusesc şi că, prin natura lor, nu erau asimilabili. După 1917, din cauza evenimentelor din Rusia, avusese loc o nouă „invazie”:

„Această nouă invazie a sporit considerabil dificultăţile de aprovizionare a populaţiei autohtone, deja atît de încercată, complicînd pînă la exces sarcina, şi-aşa atît de grea, a organelor administrative şi riscînd să compromită, într-o perioadă deosebit de tulbure, ordinea şi securitatea internă a ţării. […] Stabiliţi în marea lor majoritate în oraşe, evreii au pătruns în comerţ, industrie, micile meşteşuguri şi profesiile liberale, astfel încît au ajuns să constituie pentru români un baraj în accesul la aceste profesii. […] De fapt, viitorul României depinde în primul rînd de unitatea şi conştiinţa sa naţională, fără de care nu ar reuşi să-şi ocrotească patrimoniul etnic şi nici să-şi împlinească misiunea istorică” [52].

Cu ajutorul dictaturii, Antonescu voia să realizeze ceea ce regele căutase să rezolve, pe cale diplomatică, încă din 1939 [53]. Pe 20 octombrie 1940 i-a pus în vedere ministrului de interne, generalului Petrovicescu, legionar: „Le-am dat jidanilor intraţi clandestin în ţară două luni timp ca să plece. Cine nu pleacă, ajunge în lagăr” [54]. Pe 10 ianuarie 1941 i-a cerut aceluiaşi Petrovicescu socoteală cu privire la ceea ce se realizase până atunci, după care a ordonat:

„Acum îţi dau ordin categoric: băgaţi în lagăre pe toţi jidanii intraţi clandestin în tară, pentru că s-au apucat de comerţ, de comunism, de tot felul de agitaţii. Să stea acolo în lagăre până când se vor hotărî să plece din ţară.

[…] Eu trebuie să mă țin de cuvânt. Am anunţat un lucru pe care nu l-am făcut, iar jidanii îşi bat joc de mine. Am anunţat că toţi jidanii intraţi clandestin în ţară vor fi puşi în lagăre. Trebuie să luăm această măsură şi să-i silim pe jidani să muncească, pentru că numai aşa îi vom face să plece. Şi măsura aceasta trebuie luată nu numai pentru jidani, ci şi pentru toţi ceilalţi, greci, armeni, ţigani, intraţi clandestin în ţară” [55].

Antonescu era aproape obsedat de ideea că România era copleşită de popoare străine şi de tot soiul de imigranţi ilegali şi nutrea convingerea că mai multe milioane de evrei trăiau în ţară şi o controlau. Când, în octombrie 1940, Biroul Statistic i-a comunicat cifra oficială de 239.000 de evrei, n-a vrut să-i dea crezare [56].

Pe 7 februarie 1941, după înfrângerea rebeliunii legionare, Conducătorul a dat din nou instrucţiuni referitoare la modul în care trebuia organizată ţara, pe viitor. Îl iritau starea mahalalelor şi slăbiciunea societăţii româneşti, care dăduse atâtor străini posibilitatea de a se statornici în România şi de a avea succes pe plan economic. Soluţia găsită de Antonescu pentru a epura suburbiile şi pentru a întări economia era: izgonirea rromilor din mahalale, colonizarea lor în Bărăgan şi mutarea evreilor în ghetouri. Poate, a mai spus el, avea să se găsească mai târziu, în colaborare cu alte naţiuni, o soluţie de spaţiu [57]. Ocazia a venit însă mai repede decât probabil se aşteptase – atunci Hitler i-a împărtăşit, în iunie 1941, planurile sale de deportare a evreilor în Est. Prin aceasta, soarta evreilor din Basarabia şi din Bucovina a fost pecetluită.

Limbajul utilizat de dictator

Interpretarea funcţionalistă a Holocaustului a relevat modul în care acesta a fost declanşat de discursurile şi declaraţiile lui Hitler. Conform unei astfel de interpretări, nu a existat un program pe termen lung de ucidere a evreilor, ci, dimpotrivă, autoritatea legitimată charismatic nu s-a putut realiza decât la modul negativ. Hitler reacţiona la crizele din sistem folosind metafore din ce în ce mai radicale ale distrugerii, oferind militarilor germani un cadru interpretativ şi „libertatea de acţiune” care îi „ajuta” să depăşească discrepanţa dintre aşteptările escatologice şi numeroasele probleme pe care şi le creau singuri – ca, de exemplu, rezistenţa partizanilor, lagărele supraaglomerate ori bolile care se răspândeau în ghetouri [58].

Pentru cazul în discuție, al României, vom aduce argumente asemănătoare, deoarece nici aici nu a fost nevoie, pentru a declanşa exterminarea evreilor, de un „ordin” explicit al lui Antonescu [59]. Dimpotrivă, crimele împotriva evreilor au reprezentat consecinţa limbajului dur folosit în primul an de război, care accepta pe faţă uciderea acestora. Când, în toamna anului 1942, atmosfera s-a schimbat, iar dictatorul a reînceput să-i considere pe evrei oameni, s-au ameliorat şi raporturile societăţii cu aceştia şi cu rromii.

Dictatorul ca profet

Conform logicii regimului său, Antonescu nu avea nevoie de adeziune explicită ori de alegeri, întrucât era prezentat la radio şi în presă ca fiind salvatorul ales de soartă al poporului român, Conducătorul hotărât de providenţă, care arăta României calea de ieşire din împrejurările dificile în care se găsea, prin multitudinea ideilor sale, prin severitate şi prin dorinţa de a acţiona [60]. De aceea, vorbea despre sine la persoana a treia: „Generalul Antonescu nu a înşelat niciodată, nu înşeală şi nu va înşela niciodată”. Sau: „Generalul Antonescu nu ameninţă pe nimeni, dar nici nu ezită. El a venit ca să aducă tuturor dreptatea, ca să le permită tuturor [românilor – n.a.] să trăiască omeneşte”. Folosind un limbaj atât de simplificat, încât părea aproape nedemn de un ofiţer cult, Antonescu promitea concetăţenilor săi depăşirea tuturor greutăţilor, prin disciplină şi ordine. Pervertirea culturii politice a României, provocată din exterior, trebuia să ia sfârşit: „De acum, seriozitatea va înlocui nechibzuinţa, cei nevrednici vor face loc celor vrednici, corectitudinea va distruge mentalitatea de tâlhari, omul de caracter îl va învinge pe cel viclean”. Antonescu cerea respect, hărnicie şi supunere şi promitea, pentru viitor, o Românie puternică, pacificată pe plan social, care – odată eliberată de opoziţia din interior şi de „străinii exploatatori” – avea să-şi desăvârşească forţa: „Acest nou stat se întemeiază pe primatul românilor în toate domeniile şi îşi va regăsi bazele în structurile noastre agrare, ţărăneşti. Naţionalul şi socialul vor fi cheia lui de boltă. Eu voi realiza fără ezitare toate reformele necesare pentru eliminarea parazitismului şi a influenţelor străine”.

De multe ori, Antonescu dădea colboratorilor săi, până în cele mai mici amănunte, indicaţii cu privire la paşii ce trebuiau urmaţi şi la scopul ce trebuia avut în vedere. Alteori schiţa doar cadrul general, desemnând, în mare, obiectivele – şi nu se mai interesa de modul în care acestea erau atinse.

Pretenţia sa de a avea o capacitate de înţelegere superioară celei a muritorilor de rând era, cel puţin în cercul colaboratorilor săi apropiaţi, necontestată. În şedinţele Consiliului de Miniştri la care participa, vorbea monologic, atoateştiutor, pe un ton poruncitor. Membrii Cabinetului nu prea îndrăzneau să-l contrazică. Declaraţiile sale erau transmise imediat organelor puterii de stat sau strecurate mass-mediei şi îşi generau astfel propria realitate, în care voinţa creatoare depăşea orice altceva.

Jocuri de limbaj. Forţa limbajului

E uimitor cât de mult s-a modificat limbajul utilizat de Conducător şi de Mihai Antonescu în cei patru ani cât s-au aflat la putere. De aceea, toate declaraţiile celor doi trebuie examinate şi contextualizate în respectivul lor cadru istoric. Se deosebesc cel puţin patru faze: (1) faza conflictului cu legionarii, a românizării treptate şi a pregătirii teoretice a epurării etnice, între septembrie 1940 şi februarie 1941, (2) faza planificării epurării etnice şi a fascizării limbajului, din martie până în iunie 1941, (3) faza antisemitismului „salvator” şi a epurării etnice radicale, între iunie 1941 şi octombrie 1942 şi (4) faza paternalismului exclusivist, din octombrie 1942 până în august 1944.

Românizarea treptată şi pregătirea teoretică a epurării etnice, septembrie 1941 – februarie 1942

Până în 1940, politicienii români încercaseră să pară la fel de civilizaţi şi de plini de tact, să-şi formuleze punctele de vedere la fel de echilibrat şi de diplomat precum omologii lor din metropolele vest-europene. Acum se prezentau însă, conform modelului german, ca fiind energici, obsedaţi de onoare, lipsiţi de scrupule şi extrem de naţionalişti.

Tonul l-au dat mai întâi legionarii, iar Ion Antonescu a fost cel care a semnalat, în şedinţa Consiliului de Cabinet, pericolele inerente unei astfel de atitudini:

„Eu m-am ferit, domnilor, în toate proclamaţiile mele de până acum, să ating această problemă, pentru că, din experienţa mea de până acum, m-am învăţat că cel ce atacă multe probleme în acelaşi timp se încurcă şi pierde. Aceasta este o problemă mare pentru noi, dar, în primul rând, trebuie să dau Neamului nostru posibilitatea de a respira liniştit” [61].

Reţinerile nu au durat mult, dar nu s-a renunţat la ideca că, din considerente evidente, era necesară precauţia. Pe 17 septembrie, Antonescu a declarat la radio:

„Problema evreiască este o problemă vitală. Voi urmări cu mijloace civilizate înlăturarea treptată a evreimii din organizarea economică românească. Toţi evreii veniţi clandestin şi instalaţi după Unire în ţară, sub orice formă şi sub orice pretext, vor fi invitaţi să lichideze şi vor pleca. Ignorarea problemei evreieşti sau mascarea ei prin soluţii aparente ar însemna o trădare a românismului. Dar violenţa gestului sau a cuvântului nu rezolvă această problemă, ci înjoseşte pe cei care o practică. Generalul Antonescu şi-a luat angajamentul să rezolve această problemă metodic şi progresiv, pentru a nu aduce dezechilibrarea vieţii economice. Înlăturarea elementului străin e condiţionată de înlocuirea lui cu forţe autohtone” [62].

Chiar şi lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Israelite din România, Antonescu i-a explicat acţiunile întreprinse şi l-a asigurat că, „dacă coreligionarii D-sale nu vor sabota pe faţă şi din culise regimul, nici pe planul politic, nici pe planul economic, populaţia evreiască nu va avea nimic de suferit” [63]. Desigur că evreii aveau mult de suferit sub regimul Antonescu; conducătorul stalului voia să împiedice doar agresiunea corporală. După cum a declarat unui ziar italienesc, plănuia să-i exproprieze pe evrei contra unei despăgubiri (modice) şi să angajeze în locul lor forţă de muncă din rândurile românilor. Totul trebuia pregătit încet şi metodic, astfel încât economia să nu aibă de suferit. Pentru evreii sosiţi recent în ţară a prevăzut o soartă mult mai dură decât pentru ceilalţi, întrucât intenţiona să-i expulzeze imediat – iar ca dată de referinţă nu a mai indicat Primul Război Modial, ci anul 1913 şi sfârşitul războiului balcanic [64].

În lupta sa cu Legiunea pe tema autenticităţii doctrinelor naţionaliste, Antonescu a descoperit, la sfârşitul anului 1940, subiectul politicii antievreieşti. Ce altceva putea să le reproşeze legionarilor mai grav decât lipsa de iniţiativă în chestiunea evreiască? Pe 10 ianuarie 1941 i-a cerut socoteală ministrului de interne, generalul Petrovicescu, legionar:

„Mi-am luat un angajament faţă de tară, pe care nu l-am respectat, pentru că n-am băgat în lagăre pe toţi jidanii intraţi clandestin în ţară. De ce nu i-am băgat? De ce nu ţi s-a spus dumitale, domnule general Petrovicescu, de către funcţionarii dumitale: dl. general Antonescu a promis că va interna în lagăr pe toţi jidanii intraţi clandestin în ţară. […] Eu trebuie să mă ţin de cuvânt” [65].

Lui Petrovicescu i se puteau reproşa multe, dar cu siguranţă nu şi bunăvoinţa faţă de evrei. Ceruse o dare de seamă asupra locaţiilor unde se puteau înfiinţa lagăre şi avea la dispoziţie, în acest scop, 200.000 de lei – o sumă care ajungea fix pentru a întemniţa 250 de comunişti, însă pe Antonescu amănuntul îl deranja prea puţin: doar se puteau construi barăci din lemn, a replicat el, iar cheltuielile curente puteau fi acoperite din veniturile provenite din munca oamenilor internaţi [66]. Un plan şi mai fantastic a conceput pentru a adăposti multe mii de evrei. Dar ceea ce conta, până la urmă, era că putea demonstra incapacitatea legionarilor şi îşi putea apropria iniţiativa.

Antonescu era cât se poate de ferm în ceea ce privea epurarea etnică a ţării. La începutul lui februarie 1941 – rebeliunea legionară tocmai fusese înfrântă, iar el informat, cel puţin tangenţial, cu privire la viitorul atac asupra Uniunii Sovietice – a schiţat imaginea României viitoare, mai frumoasă, mai unitară decât fusese vreodată; iar pentru că acest deziderat nu se putea realiza imediat, a propus o serie de paşi intermediari. În vremuri normale ar fi acţionat normal şi i-ar fi scos pe evrei dincolo de graniţele ţării; dar, în condiţiile date, aşa ceva nu era posibil: pe un baron Neumann [care, datorită fabricilor sale, era important pentru eforturile de înarmare – n.a.] nu-l putea izgoni. Şi apoi: unde să-i ducă, doar nu putea pur şi simplu să-i lase să moară de foame. Aşadar, lipsa sentimentului de omenie avea încă limite. Ca soluţie, Antonescu insista asupra înfiinţării de ghetouri [67]; pentru rromii din Bucureşti a propus colonizarea în stepele Bărăganului. Mahalalele creau o impresie proastă, deprimantă. Doar cei mai nevrednici dintre „ţigani” se stabiliseră acolo, pentru ca, fără a munci, să trăiască din jafuri şi din alte nelegiuiri; în timpul rebeliunii legionare se puseseră în mişcare şi îşi organizaseră propriile mici campanii. Trebuiau întemeiate trei-patru sate cu câte 500 sau 600 de familii, iar „ţiganii” trebuiau educaţi sistematic, în spiritul muncii, după care trebuia procedat asemănător şi în cazul rromilor din celelalte oraşe.

Desigur că nu trebuia avută în vedere o soluție definitivă, penru că, in final, toate elementele indezirabile aveau să fie scoase din țară. Pentru aceasta erau insă necesare vremuri paşnice şi acorduri internaționale privitoare la spaţiul de colonizare [68].

Dorinţa lui Antonescu de a omogeniza România era mai mare decât capacitatea sa de a o pune în practică. În Bucureşti nu s-a înfiinţat niciun ghetou, pentru că în atare situaţie ar fi trebuit să se mute şi românii, iar ideea de a întemeia sate noi în Bărăgan depăşea cu mult posibilităţile ţării, care avea şi aşa destule dificultăţi în a găzdui refugiaţii din provinciile pierdute, a repara distrugerile provocate de cutremur, a aproviziona trupele germane şi a face pregătiri în vederea războiului iminent. Pe de altă parte, trimiterile la „obligaţia de ocrotire” a evreilor arătau că Antonescu nu era încă pregătit să depăşească limitele antisemitismului tradiţional.

Planificarea epurării etnice şi fascizarea limbajului, martie-iunie 1941

În martie 1941, Antonescu a fixat noi obiective. Întrucât fuseseră îndepărtaţi de la putere, legionarii îl acuzau acum de o apropiere de cercurile masonice şi reproşau regimului său că se lăsa mituit de evrei; presiuni se făceau asupră-i şi din partea Berlinului, deoarece conducerea Reich-ului insista asupra unei reconcilieri cu „oamenii de înţeles” din mişcarea legionară [69]. O dată cu începerea pregătirilor de război, au apărut idei care, mai înainte, fuseseră de neconceput [70]. Antonescu a declarat categoric, în faţa Consiliului de Miniştri, că elementul românesc din Bucovina trebuia întărit şi că toate elementele străine, inclusiv cel ucrainean, trebuiau trimise în lagăre, pentru a fi apoi expulzate în ţările slave. Deja nu mai era vorba despre oameni:

„Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini, care ne-au făcut cel mai mare rău” [71].

Câtă fascinaţie exercita modelul fascist asupra lui Antonescu o dovedeşte şedinţa Consiliului de Miniştri care a urmat, în cadrul căreia a ridicat în slăvi „mitul muncii”, noua disciplină în muncă, brigăzile de muncitori şi marile realizări în folosul public ce deveneau posibile dacă cei neobişnuiţi să muncească erau supuşi unui proces dur de reeducare [72].

Schimbarea priorităţilor a dus în curând şi la fantezii violente explicite, cauzate de creşterea preţului alimentelor. Cererea din partea numeroşilor refugiaţi, aprovizionarea soldaţilor germani şi urmările cutremurului au făcut ca preţurile să explodeze. Pentru aceasta, Antonescu i-a făcut răspunzători pe evrei, iar generalul Popescu, ministrul de interne, a raportat că redactase o circulară către toţi evreii, în care anunţa măsuri drastice în caz de speculă. Antonescu a întărit ameninţarea: „Dau drumul mulţimii să-i masacreze. Eu mă retrag în cetatea mea şi, după ce-i masacrează, pun iarăşi ordine” [73]. Exact asta, a completat ministrul de interne, anunţase şi el.

Prin declaraţiile sale, Antonescu a creat un climat care favoriza pogromurile, punând administraţia în faţa unor sarcini imposibil de îndeplinit şi impunând minorităţilor statutul de proscrişi. În şedinţa Consiliului de Miniştri din data de 8 aprilie, i-a pregătit pe colaboratorii săi pentru îndatoririle care aveau să apară:

„Pe urmă va trebui să inspirăm românilor ura împotriva duşmanilor naţiei. Aşa am crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins până la ultima extremitate. Îmi iau această răspundere. Într-un fel se bate un soldat împotriva unui străin, care îi este indiferent, şi altfel se luptă el cu un duşman pe care îl urăşte” [74].

În curând, Mihai Antonescu s-a dovedit a fi un învăţăcel silitor al generalului. Pe 17 iunie 1941 a detaliat, în Consiliul de Miniştri, politica din următoarele luni de război: în cazul Basarabiei şi al Bucovinei, România avea să urmeze modelul dat de împăratul roman Titus, care, la rândul său, nu ezitase să ia măsuri drastice. După pătrunderea trupelor române în cele două provincii, se impunea aşadar ca toate elementele străine, toţi evreii, ucrainenii şi celelalte minorităţi, să fie izgonite. Mihai Antonescu n-ar fi putut descrie mai clar scopul atacului asupra Uniunii Sovietice. Ca o încununare a unei misiuni aşa-zis istorice, care îşi vea rădăcinile mitice în „latinizarea sud-estului Europei” de către romani, dictatura antonesciană îşi propunea recucerirea şi completa românizare a provinciilor anexate de către URSS, deşi în centrul preocupărilor politice se mai afla încă epurarca etnică, iar evreilor trăitori de mult în Vechiul Regat le era încă rezervată o altă soartă [75]. Desigur şi Mihai Antoncscu nu avea îndoieli în această privinţă – că misiunea respectivă cerea duritatea şi convingerea omului de acţiune. Pe 8 iulie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, a declarat:

„Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi între dvs., eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie azvârlit peste graniţă. De asemeni, sunt pentru migraţiunea forţată a elementului ucrainean, care nu are ce căuta aici în momentul acesta. […]

Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Imperiul Roman a făcut o serie de acte de barbarie faţă de orizontul contemporan şi a fost totuşi cel mai vast şi mai măreţ aşezământ politic” [76].

Antisemitismul „salvator”, iunie 1941-octombrie 1942

Până în iunie 1941, discuţiile de natură politică purtate în cadrul Consiliului de Miniştri gravitaseră în jurul unei epurări etnice lipsite de scrupule şi al românizării economiei. Acestea au rămas şi în perioada următoare obiectivele principale, deşi, odată cu începerea războiului, discursul politic a luat o altă turnură. Victime ale atacurilor au devenit – mai mult decât până atunci – evreii, care erau făcuţi răspunzători pentru toate urgiile războiului, pentru teroare, bombardamente şi luptele de partizani. În acelaşi timp, a devenit şi mai pregnantă imaginea unei Românii eliberate de toate etniile „străine”.

Încă înainte de începerea ostilităţilor, guvernul ordonase ca agenţii evrei şi comunişti să fie urmăriţi sistematic, pentru a putea fi luate în orice moment măsurile de rigoare [77]. Pentru evreii care trăiau la ţară, între Siret şi Prut, şi care erau atât de bine integrați în comunităţile lor, încât nu reprezentau niciun fel de pericol, a fost înfiinţat un lagăr de concentrare la Târgu Jiu [78]. După primele atacuri sovietice, Antonescu a dispus ca liderii evreilor din zona vizată să fie luaţi prizonieri, iar dacă se ajungea la acţiuni teroriste şi la revolte, să fie împuşcaţi imediat [79]. Pe 30 iunie 1941, a ordonat ca toţi evreii comunişti din Iaşi să lie executaţi [80]. Astfel, campania împotriva Uniunii Sovietice a început sub apăsarea traumei autoimpuse a unui front dublu, pe plan intern şi extern.

Tot ceea ce ordonau Marele Stat-Major, autorităţile provinciale şi guvernul de la Bucureşti trebuia să dovedească fermitate şi capacitatea de a acţiona şi de a minimaliza riscurile în perioada de criză şi de război. În realitate, conducerea politică a pierdut, tocmai din cauza politicii antievreieşti, posibilitatea de a controla la faţa locului evenimentele – pentru că a lăsat un segment important al populaţiei la discreţia prejudecăţilor, urii şi lăcomiei hoardelor puse pe jaf şi pe omor. Când, într-adevăr, s-a ajuns la pogromuri, Bucureştiul a fost neplăcut impresionat, fiindcă astfel de manifestări nu corespundeau câtuşi de puţin conştiinţei de sine a dictaturii militare. Antonescu a vrut să ia măsuri împotriva rebelilor, dar nu a reuşit, „deoarece conducerea poliţiei, ministerul de interne, jandarmeria, deoarece toţi erau împotrivă” [81]. Ordinul de zi din 4 iulie 1941 nu a mai fost dat publicităţii:

„Dezordinile întîmplate acum cîteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocazia evacuării Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti fără a reacţiona. Ruşinea este însă şi mai mare cînd, soldaţi izolaţi, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui şi maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întîmplare, astfel cum a fost cazul la Iaşi. Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dezvoltarea neamului românesc, timp de cîteva secole. Nevoia de a scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate, după normele ce voi hotărî. Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască, prin jafuri şi masacre. Prin asemenea procedee arătăm lumii că sîntem un popor nedisciplinat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută” [82].

În vara anului 1941, politicienii de la Bucureşti priveau fascinaţi către Vest şi învăţau cu aviditate ce însemna a realiza o epurare etnică şi a duce un război al lumilor. După o convorbire cu comandantul de brigadă SS şi ministrul de interne bavarez Karl Pflaumer, Mihai Antonescu a subliniat, pe 8 iulie 1941, faptul că în teritoriile cucerite din Est se aplica legislaţia marţială – fapt care oferea nenumărate posibilităţi:

„Aşa că vă rog să fiţi implacabili. Omenia siropoasă, vaporoasă, filosofică n-are ce căuta aici. […]

Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Dacă se întâmplă ca soldaţii şi ofiţerii români să fie împuşcaţi pe la spate sau scuipaţi şi loviţi, cum au fost loviţi anul trecut, să fiţi fără cruţare. Nu se poate admite ca soldaţii români să fie din nou generoşi cu toţi aceşti ticăloşi care răspund la ospitalitatea şi generozitatea de veacuri a românilor cu trădare, cu infamie şi cu crimă. La aceasta răspundem cu tot ceea ce se cuvine. Chiar românii care au ajuns să fie rătăciţi şi au intrat în valul de anarhie şi de întuneric al bolşevismului, chiar şi aceştia vor fi nimiciţi fără cruţare. Veţi fi fără milă cu ei. […]

Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege. Cum veacuri întregi pentru neamul acesta nu a existai lege, ci a existat lege împotriva lui, […] astăzi nu există lege pentru neamul românesc în faţa drepturilor sfinte de a se întrupa şi de a-şi reconstitui fiinţa naţională” [83].

Înspăimântătorul monolog al lui Mihai Antonescu poate fi considerat declaraţia cea mai reprezentativă făcută în primele luni de război. Sunt evidente puternica influenţă germană asupra limbajului ales, adaptarea la aşa-zisul măreţ model şi dorinţa de a acţiona. Dispreţul juristului faţă de lege şi conştiinţa faptului că se acţiona într-o situaţie excepţională întregesc imaginea. Nu se mai punea problema unei expulzări ordonate, întrucât Bucureştiul ducea acum un război împotriva minorităţilor, iar vieţile omeneşti nu mai contau. În mod evident, anexarea în 1940 a Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, salutată cu bucurie de o parte a populaţiei autohtone, provocase o traumă, care, în concepţia conducerii ţării, putea fi dominată doar făcând uz de forţă. Termeni ca „trădare”, „infiltrare” şi, la polul opus, „onoare” trimit la încercarea de a redefini identitatea colectivă a României. Nu era vorba doar de recucerirea şi de românizarea teritoriului, ci, în acelaşi timp, de înscrierea ţării pe o hartă nouă, nazistă, a „marilor naţiuni” europene.

Dacă la început înaintarea trupelor române în Est s-a făcut într-un ritm susţinut, atacul asupra Odessei s-a împotmolit odată cu încercarea de a lua cu asalt fortăreaţa. Cartierul general al armatei române a raportat mai mult de 70.000 de morţi şi 100.000 de răniţi, până ce, în sfârşit, pe 16 octombrie 1941, unităţile sovietice au părăsit oraşul, dând cale liberă cuceritorilor [84]. În ceea ce-l privea pe Antonescu, asediul îndelungat, numeroşii morţi şi răniţi şi retragerea încununată de succes a trupelor sovietice însemnau o mare catastrofă pentru prestigiul său în țară, fiindcă trecerea Nistrului fusese, oricum, prea puțin populară. Ce scop avea intrarea armatei române pe teritoriul ucrainean şi rusesc? Antonescu argumenta că, pentru a primi înapoi Transilvania, România trebuia să dovedească Germaniei seriozitate şi forţă. Dar merita o astfel de speculaţie moartea atâtor oameni şi subordonarea faţă de directivele strategice ale armatei germane? Şi, nu era oare armata română mult mai slabă decât pretindea mareşalul? [85].

Pe 3 septembrie, conducătorul statului i-a trimis preşedintelui Consiliului de Miniştri o telegramă prin care interzicea eliberarea evreilor din lagărele de internare: România nu lupta împotriva slavilor, ci a evreilor – şi exact comisarii evrei erau cei care îi forţau pe ruşi, cu revolverul în spate, să reziste până la ultimul om şi să moară mai degrabă decât să-şi abandoneze poziţiile. „Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor.” Argumentele economice aduse în favoarea eliberării evreilor din lagăre îşi pierdeau valabilitatea în atare situaţie, iar ceea ce conta era doar „victoria tuturor în contra Satanei”. Războiul în sine şi, mai cu seamă, luptele pentru cucerirea Odessci arătaseră cu prisosinţă „că Satana este evreul. El şi numai el duce [pe] slavi ca pe o turmă de boi şi îi face să moară trăgând ultimul glonţ. De aci enormele noastre pierderi” [86].

La următoarea şedinţă a Consiliului de Miniştri a participat şi Ion Antonescu, care a repetat ceea ce îi scrisese lui Mihai Antonescu şi a indicat un nou obiectiv: curăţarea României de toţi străinii. În mod evident, pierderile suferite de trupele române puteau fi justificate doar printr-un ideal şi mai măreţ, şi mai radical, şi mai vast: „Prin urmare, politica în această privinţă este să facem absolut un tot omogen românesc şi în Basarabia, şi în Moldova – eu şi cu dv. dacă vom mai trăi, […] – şi în Transilvania” [87]. Se renunţa astfel definitiv la acele considerente care limitaseră epurarea etnică la anumite grupe sau regiuni. Ucrainenii, evreii, toţi trebuiau scoşi din România [88]. Războiul spulbera şi ultimele rezerve. Dacă până atunci interesele proprii ale României îl împiedicaseră pe Antonescu să se debaraseze de toţi evreii, acum era dispus să poarte un război total:

„Să nu credeţi că atunci când am hotărât să deparazitez viaţa neamului românesc de toţi evreii, nu mi-am dat seama că produc o mare criză economică. Dar mi-am spus că este ca un război pe care îl duc. Şi atunci, ca la război, sunt pagube pentru naţie. Dar dacă îl câştig acest război, naţiunea obţine compensaţiile. Trecem prinţr-o criză, pentru că scoatem pe evrei; dar neamul românesc trebuie să se pregătească să suporte această criză, pentru ca să scape de parazitul acesta” [89].

În mod surprinzător, astfel de declaraţii au avut ca rezultat faptul că germanii au intervenit pe lângă administraţia românească, arătând că prigoana împotriva evreilor şi faptul că aceştia erau supuşi la muncă silnică destabilizau economia şi periclitau, din punct de vedere economic, şi bunul mers al războiului. De aceea, pe 12 septembrie, Mihai Antonescu a corectat impresia pe care o lăsase mareşalul, făcând o diferenţiere între vagabonzi şi evreii „de cafenea”, pe de o parte, şi străinii utili statului român, pe de altă parte – care puteau să-şi vadă mai departe de treburi. Astfel, antisemitismul românesc tradiţional a repurtat o primă victorie asupra antisemitismului „salvator” din primele luni de război [90].

Desigur că tactica dezumanizării evreilor şi ideea că supravieţuirea naţiunii era posibilă doar în condiţiile anihilării iudeo-bolşevicilor şi-au arătat efectele. La scurt timp după cucerirea Odessei, un grup de partizani a reuşit să arunce în aer cartierul general local al armatei române. Antonescu a reacţionat printr-un ordin care îi viza, în mod direct, pe evrei: (1) pentru fiecare ofiţer român sau german care îşi pierduse viaţa în atentat, trebuiau executaţi 200 de comunişti, iar pentru fiecare soldat mort, câte 100 de comunişti; (2) toţi comuniştii din Odessa trebuiau luaţi ostatici, de asemenea şi câte un membru al fiecărei familii de evrei [91]. Deoarece comuniştii importanţi părăsiseră însă de mult oraşul, factorilor de răspundere locali nu le-a rămas, pentru a putea duce la îndeplinire ordinul lui Antonescu, decât să ia în vizor populaţia evreiască. Aceasta era, de fapt, intenţia reală, confirmată de un ordin ulterior, din 24 octombrie 1941: într-o notă scrisă de mână şi semnată de şeful Cabinetului militar, Antonescu dispunea: (1) executarea tuturor evreilor refugiaţi din Basarabia în Odessa şi (2) uciderea demonstrativă a tuturor celor răspunzători de atentat, în măsura în care nu fuseseră executaţi până atunci. În acest scop, pentru a adopta modelul partizanilor, trebuia umplut cu explozivi un depozit, care urma apoi să fie aruncat în aer cu toţi cei închişi acolo [92]. În mod clar, onoarea lui Antonescu nu putea fi salvată nici de această dată altfel decât numai prin vărsare de sânge – o limbă pe care o înţelegeau atât membrii trupei de intervenţie germane staţionate în faţa porţilor Odessei [93], cât şi soldaţii români de acolo. Ce-i drept, chiar şi în atare situaţie măcelul urma să se desfăşoare într-un cadru bine stabilit: „crima pentru onoare” nu avea câtuşi de puţin un caracter arbitrar, ci moartea românilor şi a germanilor trebuia compensată exact, printr-un sacrificiu de vieţi omeneşti diferenţiat în funcţie de „valoarea” victimelor.

Intensificarea prigoanei împotriva evreilor manifestată în următoarele săptămâni a anulat şi ultimele restricţii impuse exterminării acestora şi nu a mai reprezentat – prin comparaţie cu cazul german – rezultatul ordinelor directe ale conducătorului statului, ci al suprasolicitării administraţiei locale şi al transferului responsabilităţii asupra executanţilor aflaţi la faţa locului. Unor interlocutori îngrijoraţi Antonescu le-a declarat, la sfârşitul anului 1941, că evreii stabiliţi de mult în Vechiul Regat nu trebuiau să-şi facă griji în privinţa siguranţei personale, întrucât aveau să fie trataţi cu totul altfel decât cei din Basarabia şi din Bucovina [94]. Regreta expulzarea evreilor din Dorohoi, cărora nu li se putea reproşa nicidecum că ar fi avut un comportament nepotrivit în 1940; o anchetă era posibilă. El, unul, dacă voia cineva să-şi asume responsabilitatea că ţăranii nu aveau să-i omoare în bătăi, era dispus chiar să-i readucă pe evrei în Basarabia [95]. În cele din urmă, s-a plâns că îi repugna ceea ce se petrecea cu evreii din provinciile cucerite, dar că guvernul său era incapabil să intervină, întrucât tot ce se întâmpla în Est se întâmpla la iniţiativa părții germane [96].

Antonescu nu avea, în niciun caz, doar atât de puţină influenţă pe cât pretindea; dimpotrivă, el însuşi făcea, lansând atacuri virulente împotriva evreilor, ca aceştia – lipsiţi fiind de orice apărare – să ajungă pe mâinile celor ce urmau să-i ucidă. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 noiembrie 1941, s-a interesat dacă ordinele pe care le dăduse trupelor staţionate în Odessa fuseseră îndeplinite. Primind un răspuns pozitiv, a adăugat:

„Evreii nu trebuiesc menajaţi, pentru că, dacă ar putea, nici ei nu ne-ar menaja pe noi, nici pe mine, nici pe d-ta, nici pe dumnealor. Eu am plecat de la ideea că, dacă nu se va găsi un român care să mă omoare, n-are să mă omoare nimeni. De aceea nu-i las eu pe evrei. Să nu credeţi că ei n-au să se răzbune atunci când vor avea posibilitatea. Dar, ca să n-aibe cine să se răzbune, termin eu cu ei mai înainte. Şi aceasta n-o fac pentru mine personal, ci pentru populaţia acestei ţări” [97].

O lună mai târziu, a fost confruntat cu un raport dur al guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu, în care se arăta că acolo ajunseseră mult mai mulţi evrei decât ar ti putut găzdui provincia. În ceea ce-l privea, Alexianu ar fi acceptat orice număr, dar, în fapt, nu exista decât o soluţie: deportarea dincolo de Bug a tuturor evreilor – atât a celor autohtoni, cât şi a celorlalţi – după cum fusese prevăzut de la bun început [98]. Într-adevăr, planul iniţial al unei colonizări dincolo de Munţii Ural nu fusese pus în aplicare, întrucât războiul-fulger preconizat de Germania se transformase, în vestul Uniunii Sovietice, într-un război de uzură. Cu toate acestea, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu a acutizat şi mai mult problema, cerând ca şi toţi evreii din împrejurimile Odessei să fie evacuaţi, deoarece se temea de o depresurare a oraşului şi de un război pe două fronturi, cu iudco-bolşcvicii din fortăreaţă şi cu cei din afara ci. Soluţia lui Alexianu, expulzarea în Est, nu putea fi încă luată în discuţie, dar era în curs de clarificare la Berlin: „Germanii vor să-i ducă pe toţi jidanii din Europa în Rusia şi să-i aşeze într-o anumită regiune”. Până atunci însă avea să mai treacă ceva timp, iar mai întâi trebuia rezolvată problema securităţii: „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi, dar nu vreau să moară nici un funcţionar sau ofiţer român. Mă tem până duc alte trupe acolo” [99]. Nici că ar fi putut Antonescu să formuleze mai clar ordinul dat lui Alexianu: îi era indiferent ce se întâmpla cu evreii, iar singurul lucru care conta era rezolvarea „problemei evreieşti” din Odessa. Către finalul şedinţei, l-a mai sfătuit pe guvernator să conducă Transnistria ca şi cum administraţia românească avea să rămână acolo 2000 de ani: „Dumneata eşti suveran acolo. Dumneata să scoţi pe oameni la lucru, chiar cu biciul dacă nu înţeleg. […] Dacă va fi nevoie şi altfel nu merge, să-i scoţi cu gloanţele. Pentru asta nu e nevoie de autoritatea mea” [100].

Făcând astfel de declaraţii, Antonescu dădea, de fapt, instrucţiuni clare. Nu conta decât soarta românilor, în vreme ce viaţa celorlalţi locuitori ai ţării – şi mai ales a evreilor – îşi pierduse între timp valoarea sau valora, în orice caz, mult mai puţin decât imediat după cucerirea Odessei, când dictatorul stabilise un „preţ” de câte o sută de evrei pentru fiecare soldat român. Alexianu avea deplină libertate de acţiune şi era somat să se şi folosească de ea [101]. Conducătorul nu a ordonai exterminarea evreilor aflați în Transnistria, însă a transferat răspunderea în sarcina administraţiei locale, căreia i-a dat undă verde pentru crimă.

Conducerea politică din România – constatăm — a preluat exprimările naziste, vocabularul neoamenilor şi retorica voinţei pure şi s-a văzut implicată într-o luptă escatologică pentru supravieţuire. Şi totuşi – iar aceasta îl deosebeşte pe Antonescu de Hitler – metafora „războiului total” a rămas limitată la anumite situaţii şi la anumite grupe de populaţie. Este evident că, în logica lui Antonescu, nu toţi evreii reprezentau un pericol la fel de mare. „Iudeo-bolşevicii” din Transnistria şi din Odessa i se păreau imprevizibili, iar evreii din Basarabia şi din Bucovina, periculoşi. Pe toţi aceştia îi deosebea clar de coreligionarii lor din Moldova şi din Valahia, pe care îi cunoştea şi cărora le-a oferit, în schimbul bunei purtări, perspectiva unei anume protecţii legale şi chiar, ca parte a soluţionării pe plan internaţional a chestiunii evreieşti, strămutarea. Unui cunoscut de-al său, arhitectul evreu Clejan, Antonescu i-a explicat:

„Dacă evreii se hotărăsc să se încadreze sincer şi fără de ezitare pe linia intereselor Statului Român, dacă atitudinea lor va fi aceea pe care o datoresc ţării acesteia care le-a dat o atât de largă ospitalitate, cei aşezaţi în România înainte de 1914 vor găsi înţelegere şi îngăduire, vor fi ocrotiţi prin legi ca şi celelalte elemente străine şi nu vor avea nimic de suferit. Posibilităţile lor de trai şi de desvoltare vor fi asigurate după criterii de proporţionalitate în domeniul economic şi în unele compartimente ale vieţii publice. Aceasta bineînţeles, până se va găsi o soluţie echitabilă pe plan mondial a chestiunii evreieşti. […] ţin să atrag atenţia că nu cerem de la evrei sentimente patriotice, fiindcă nu este normal a le cere, dar cerem tuturor cari trăiesc în mijlocul nostru să nu ia drept slăbiciune toleranţa noastră şi să nu abuzeze de ea, fiindcă acei cari vor încerca de acum înainte să se opună în orice fel intereselor noastre naţionale, vor fi loviţi fără de nici o cruţare” [102].

Faptul că Antonescu vorbea serios referitor la ameninţarea cu pedeapsa a fost dovedit, în vara anului 1942, de deportarea evreilor care încălcaseră legile economice sau erau acuzaţi că făcuseră agitaţie comunistă. În iulie 1942, a analizat chiar şi posibilitatea expulzării evreilor din sudul Transilvaniei – cu excepţia medicilor, a inginerilor şi a industriaşilor – cu scopul de a face loc refugiaţilor români din nordul provinciei [103].
Paternalismul exclusivist

Entuziasmul manifestat de Hitler faţă de guvernul de la Bucureşti devine explicabil dacă citim discursurile şi ordinele date de Ion şi de Mihai Antonescu în perioada cuprinsă între toamna anului 1941 şi iarna anului 1942. Acestea nu lasă să planeze nicio îndoială asupra unor concepţii înrudite şi a antisemitismului fanatic, predispus la acte de violenţă. Cu atât mai surprinzător e faptul că, la finele anului 1942, conducerea României s-a îndepărtat de modelul nazist. Motivele acestei decizii vor fi discutate mai jos; deocamdată vom spune doar că emoţia şi aşteptările exaltate din primul an de război făcuseră loc normalităţii confruntărilor militare. Nici adaptarea la ideologia Berlinului nu dăduse roadele aşteptate. Ungaria, care avea o politică mult mai tolerantă la adresa evreilor, era apreciată în afara sferei de influenţă a Germaniei şi îşi consolida astfel, chiar şi fără ajutorul Berlinului, poziţia în nordul Transilvaniei. Hitler pendula între cei doi rivali şi făcea conducerii de la Bucureşti promisiuni ce trimiteau la perioada de după război, când avea să vină şi vremea socotelilor. În tot acest timp, încrederea politicienilor români într-o cucerire grabnică a teritoriilor sovietice de către armata germană slăbea. Rămânea de văzut dacă şi când avea să fie răsplătită angajarea României de partea Axei; apoi, se înmulţeau şi veştile despre soarta evreilor din teritoriile ucrainene controlate de nazişti. În România, numeroase personalităţi protestau pe faţă împotriva politicii antievreieşti. În aceste condiţii, Ion şi Mihai Antonescu au revenit la limbajul antisemitismului tradiţional românesc din perioada antebelică. Mihai Antonescu i-a pus în vedere lui Gustav Richter, în cadrul unei convorbiri avute pe 11 noiembrie 1942, că era dispus să ia măsuri împotriva poziţiei economice a evreilor din România, dar că avea să împiedice „actele de barbarie”:

„Sunt pentru stăpânirea totală a vieţii economice româneşti de către elementul românesc, dar sunt potrivnic măsurilor barbare şi actelor de teroare împotriva unor sărmani oameni care nu se pot apăra şi a unor oameni slabi. Eu prefer să lovesc în activitatea economică a celor bogaţi, decât să fac masacre şi acte împotriva săracilor sau să îngădui ca, prin măsuri administrative neregulate sau prin fraudă, să fie lovit de imoralitate întregul sistem de tratament al evreilor.

[…]

Ungurii pândesc, fotografiază şi fac propagandă în străinătate împotriva noastră pe această temă a aşa-zisei barbarii împotriva evreilor.

Excesele nu aparţin Guvernului şi eu am intervenit de trei ori până azi pentru a pune ordine în tratamentul acesta al evreilor.

Unele organe periferice au făcut greşeli şi abuzuri care trebuiesc curmate” [104].

De bună seamă că Mihai Antonescu juca atât de convingător rolul antisemitului conservator, încât Gustav Richter l-a asigurat că măsurile luate de Centrala evreilor, la iniţiativa lui Radu Lecca, aveau în vedere protejarea populaţiei evreieşti, nu persecutarea acesteia [105].

Bucureştiul nu renunţa, cel puţin la nivel de declaraţii, la obiectivul îndepărtării evreilor din viaţa economică a ţării şi al expulzării, până la sfârşitul războiului, a tuturor minorităţilor etnice. Renunţase însă la aşteptările escatologice, iar pe evrei îi considera din nou oameni cu drept la viaţă. De la începutul anului 1943, Mihai Antonescu a sondat posibilitatea încheierii unei păci separate [106]. Reprezentantului Crucii Roşii cu care s-a întâlnit în mai 1943 i-a explicat că el le pusese deja în vedere germanilor că, în ceea ce-l privea, nu lua în considerare opţiunea „rezolvării fizice” a problemei evreieşti. Poporul român era un popor tolerant. Măsurile brutale luate contra evreilor aveau să se întoarcă împotriva propriului guvern, deoarece nu ţineau seama de spiritul creştin şi tolerant al românilor şi îi făceau pe aceştia să-i compătimească pe evrei [107]. Mihai Antonescu recurgea astfel la o autocaracterizare a românilor, pe care, până nu demult, o dispreţuise profund şi o combătuse. Din perspectiva anilor 1941-1942, „sinceritatea proverbială a românilor” şi „mila” mult prea mare a acestora faţă de „străini” se făcuseră vinovate de decăderea ţării, reprezentând cauzele pervertirii spirituale, ale înapoierii economice şi ale generalizării corupţiei. Conducătorul le atribuise evreilor o influenţă de-a dreptul satanică; mai nou însă, privirea sa se îndrepta asupra „vecinilor”, care, spre paguba societăţii, se statorniciseră într-un loc nepotrivit. Mihai Antonescu ţinea în continuare la ideea „emancipării” economice a românilor şi de aceea i-a propus reprezentantului Crucii Roşii căutarea, la nivel internaţional, a unei soluţii pentru problema evreiască. Noua redefinire a identităţii românilor în spiritul tradiţiilor Vestului creştin demonstra însă eşecul portretizării acestora ca oameni de acţiune fascişti neînfricaţi. Prin setea de putere nestăvilită din anii 1941-1942, dictatura autoritară îşi trădase principiile. În loc să se bazeze pe moderaţie, se bazase pe expansiune şi epurare şi se izolase astfel pe plan politic intern şi extern. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 17 noiembrie 1943, Ion Antonescu a ordonat: „În ce priveşte pe cei care sunt expuşi ca să fie omorâţi de germani trebuie să luaţi toate măsurile şi să preveniţi pe germani că nu tolerez lucrul acesta, căci în ultima instanță eu voi purta ponosul acestor asasinate oribile [108].

Acţiunile dictatorului

Deportări, ordine de execuţie şi dispreţ faţă de victime

Ce răspundere purta aşadar dictatura pentru prigonirea şi exterminarea evreilor? Până în vara anului 1940, aceştia ştiuseră cum să trăiască în condiţiile antisemitismului promovat de stat şi chiar şi ale exceselor bandelor extremiste. Acum însă, Antonescu ridica prigoana împotriva evreilor la rangul de program guvernamental şi respingea orice compromis, orice pornire de omenie, ca reprezentând „acte de corupţie”. Mihail Sebastian, scriitor evreu român, a resimţit schimbarea de atmosferă – chiar şi prin comparaţie cu excesele legionarilor – ca fiind neliniştitoare. Pe 18 martie 1941, nota în jurnalul său:

„Textul Legii chiriilor apărut azi-dimineaţă în ziare, deprimant. Nu ştiu de ce măsurile antisemite „legale” mi se par mai întristătoare, mai umilitoare decît bătăile, decît spargerea geamurilor. […] Mi-e inima grea […] pentru toată această stupidă, inutilă cruzime, al cărei singur scop este de a face rău şi de a batjocori, pentru plăcerea de a face rău, pentru plăcerea de a batjocori…” [109].

În primăvara anului 1941, Antonescu a ordonat ca în întreaga ţară să fie înfiinţate ghetouri. Motivul: „Nu mai vreau această promiscuitate [110] între jidani şi români” [111]. Condiţiile din Vechiul Regat erau însă nefavorabile planurilor sale de reorganizare. Chiar şi administraţia ezita, iar în urma protestelor vehemente ale românilor care locuiau în zonele prevăzute a fi transformate în ghetouri şi care ar fi urmat să-şi piardă locuinţele, planul a trebuit abandonat [112].

S-ar fi rămas, poate, la această situaţie incertă, dacă la începutul războiului atmosfera nu ar fi fost otrăvită din nou, în mod conştient, iar persecuţia antisemită predispusă la acte de violenţă nu ar fi chemat la ordine administraţia. În ochii factorilor de răspundere, evreii erau în stare de orice: sabotaje, trădare, crimă, teroare. Nesiguranţa de la începutul războiului şi propriile fantezii de atotputernicie diminuau capacitatea românilor de a percepe corespunzător realitatea. Din cauza pericolului imaginar al cooperării cu duşmanul, guvernul a ordonat evacuarea evreilor din sate şi a dispus ca bărbaţi, femei şi copii să fie închişi în lagăre sau în casele-tip înşiruite de-a lungul străzilor din localităţile mai mari [113]. Din perspectiva de astăzi, nici nu trebuie să ne mire faptul că, la scurt timp după aceea, la Iaşi s-a dezlănţuit un pogrom. Mass-media trecea însă sub tăcere astfel de lucruri; în schimb, ziarele anunţau cu litere mari: „Jidanii în lagăre de muncă” [114], între timp, guvernul le interzisese evreilor să circule pe timpul nopţii, iar pentru că nu li se permitea nici să efectueze serviciul militar, au fost puşi la muncă silnică. Ministrului plenipotenţiar al Elveţiei, de Weck, i se părea că guvernanţii dispuneau de o singură soluţie împotriva numeroaselor zvonuri: brutalitatea poliţiştilor [115].

Atmosfera incendiară din primele săptămâni de război nu a durat prea mult, deoarece operaţiunile militare afectau din ce în ce mai grav şi mediul economic, provocând numeroase dificultăţi şi deficienţe, întrucât peste tot se simţea lipsa forţei de muncă şi a specialiştilor. În structurile tradiţionale din Vechiul Regat, politica antievreiască a cunoscut, de aceea, limite. În Moldova şi în Valahia, guvernul Antonescu era prins într-o reţea densă de interese economice şi sociale. Trebuia să reacţioneze la „evoluţiile deficitare” şi s-a arătat sensibil la părerile opiniei publice. În Est, dimpotrivă, cursul evenimentelor era dictat de o logică a guvernării total diferite. Bucureştiul indica pentru nordul Bucovinei, pentru Basarabia şi, în primul rând, pentru Transnistria obiective şi un anumit regim lingvistic, arătându-se, în schimb, dezinteresat de punerea în aplicare concretă şi de urmările propriei politici. În condiţiile lipsei unor reglementări, dictatura suprasolicita armata şi administraţia şi, ca unică posibilitate de îndeplinire a îndatoririlor, îi punea la dispoziţie pe evrei. Deoarece graniţele cu Basarabia şi cu nordul Bucovinei, respectiv cu Transnistria erau strict blocate, lipsea şi factorul coercitiv reprezentat de opinia publică. Bucureştiul lăsa aşadar în seama administraţiei locale din provinciile cucerite rezolvarea tuturor „problemelor importante” şi crea, în compensaţie, un spaţiu în care nu se aplicau prevederile legale. În termenii lui Ernst Fraenkel, România sub regimul Antonescu poate fi caracterizată aşadar ca „stat dublu” [116]: „stat al normelor” în Vechiul Regat şi „stat al măsurilor” în Bucovina şi Basarabia. Pentru a descrie Transnistria – care nu aparţinea direct României şi în care intrau în conflict, pe de o parte, armata şi administraţia, iar pe de altă parte, interesele Germaniei şi ale României – ar trebui, din contră, să apelăm la conceptul propus de Franz Neumann, al „statului-behemoth”, ca spaţiu al completei samavolnicii şi al terorii instaurate de organe concurente ale puterii [117].

Conducerea politică a României îşi are partea ei de răspundere pentru masacrele împotriva evreilor, fapt demonstrat de chiar ordinele din iunie-iulie 1941. Încă înainte de începerea războiului, Jandarmeria – care ar fi trebuit, în fapt, să asigure legea şi ordinea – a primit indicaţii să ţină în şah, cu toată energia, minoritatea evreiască din teritoriile recucerite, întrucât în vara anului 1940 aceasta pactizase aproape integral cu comuniştii şi comisese acte de ostilitate extrem de grave la adresa armatei, a administraţiei şi a populaţiei româneşti [118]. Un oarecare colonel Ionescu elabora planuri de destabilizare a teritoriilor aflate încă sub dominaţie sovietică – planuri ce amintesc, prin natura lor, de directivele primite de trupele de intervenţie germane. Ofiţerul descria pe larg modul în care populaţia putea fi instigată, chiar înainte de sosirea trupelor, împotriva evreilor [119]. Pe scurt, Bucureştiul dădea militarilor şi trupelor de ocupaţie undă verde pentru a-i lămuri pe evreii din provinciile din est că era preferabil să se supună deportărilor. Multe mii de oameni au plătit, cu suferinţe de nedescris şi cu moartea, cinismul şi ura insuflată de dictatură.

Consecinţa firească a celor expuse mai sus a fost că, încă din primele zile de ocupaţie, trupele române au început să „cureţe” nordul Bucovinei şi Basarabia de „iudeo-comunişti”. Mii de oameni au fost expulzaţi dincolo de Nistru, fară ca cineva să se preocupe ulterior de soarta lor. La început, operaţiunea a decurs fară incidente, dar apoi corpul german al generalilor a luat atitudine, subliniind că, în ceea ce-i privea, comportamentul românilor reprezenta un obstacol în calea operaţiunilor lor militare din Ucraina [120]. Pentru că expulzarea imediată nu a izbutit, iar guvernul nu era dispus să renunţe la ideea epurării etnice ori să acorde o prelungire de termen, s-a născut ideea de a amenaja, pentru evreii din Basarabia şi din nordul Bucovinei, lagăre de tranzit. Centrala a transferat întreaga răspundere instituţiilor locale, fără însă a pune la dispoziţia acestora personalul şi mijloacele financiare necesare. Nu după mult timp, Jandarmeria a anunţat că situaţia devenise intolerabilă şi a solicitat, de urgenţă, ajutor [121]. Bucureştiul nu a avut nicio reacţie.

În schimb, la începutul lui septembrie 1941, guvernul a anunţat că fuseseră create, între timp, condiţiile necesare unei expulzări dincolo de Nistru. Ordinul solicita, în termeni categorici, un comportament corect, în sensul că orice atac asupra expulzaţilor trebuia pedepsit cu toată severitatea [122]. Realitatea arăta însă cu totul altfel. Cum ar fi putut oare atât de puţini jandarmi să asigure ordinea şi siguranţa când fie şi numai însoţirea convoaielor îi suprasolicita?

Este de presupus că doar puţini dintre funcţionarii din ministerele de la Bucureşti îşi puteau imagina ce se întâmpla cu adevărat în provinciile recucerite. Distanţa obişnuită a superiorilor faţă de subalterni, lipsa disponibilităţii de a se preocupa îndeaproape de problemele de la faţa locului, transferul responsabilităţii, tipic pentru birocraţie, precum şi interdicţia oficială de a informa mass-media şi publicul izolau conducerea ţării de realitate. Centrala din Bucureşti nu voia să ia la cunoştinţă şi nu lua la cunoştinţă evenimentele din Est. Chiar şi ordinul lui Antonescu, de a pedepsi exemplar atentatul din Odessa, a rămas abstract şi formal în logica lui bazată pe calcule. Când, în mai 1942, membrii Marelui Stat-Major l-au întrebat pe dictator dacă detaşamentelor „Autoapărării” etnicilor germani le era permis să execute evrei în teritoriul aflat sub ocupaţie românească, Ion Antonescu a notat pe marginea circularei: „Nu este rolul M.S. Major a se ocupa de aceste probleme. I-am mai atras atenţia şi pentru alte chestiuni. Am dat în această privinţă instrucţiuni Dlui Alexianu“ [123]. Niciun document nu consemnează vreun protest energic împotriva măsurilor luate de germani.

Revenirea la situaţia de dinainte de război: condiţii obiective şi acţiuni motivate cultural

De ce a rămas guvernarea Antonescu, pe teritoriul Vechiului Regat, la logica „statului normelor”, în timp ce în Est a dat undă verde samavolniciei? Ce structuri sociale, ce coduri culturale îi protejau pe evreii regăţeni? Răspunsurile le găsim într-o scrisoare trimisă de Antonescu preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Israelite din România, Wilhelm Filderman, care îl contactase cu scopul de a apăra interesele populaţiei evreieşti. Pe 11 noiembrie 1941, dictatorul i-a trimis următorul răspuns:

„Mareşalul Antonescu şi-a spus cuvântul. Vor pleca toţi evreii cari au venit în România după 1914 şi toţi cei din provinciile dezrobite, fără nici o excepţie. Vor putea rămâne evreii din Vechiul Regat cari au venit aci înainte de 1914, dacă se încadrează în legile statului nostru naţional. Vor pleca însă şi dintre aceştia cei cari sunt comunişti, cei cari fac propagandă subversivă, cei ce se asociază cu duşmanii ţării şi toţi cei ce caută să saboteze, într’un fel sau altul, interesele Statului şi Neamului Românesc” [124].

Nu era întâmplător faptul că Antonescu dădea socoteală evreilor din Vechiul Regat şi că purta chiar un dialog public cu ei. Arhitectul Clejan îi realizase planurile casei [125], iar avocatul Filderman îi fusese coleg de şcoală [126]. Antisemiţii conservatori din Vechiul Regat erau strâns legaţi de intelighenţia evreiască asimilată şi nu se puteau sustrage, pur şi simplu, convenţiilor sociale, fără a-şi pierde în mod public prestigiul. Într-o societate în care statul era, prin tradiţie, slab, iar coeziunea era asigurată de relaţiile interumane, contactele la nivel personal făceau posibilă depăşirea barierelor formale şi – dincolo de orice regulă oficială – influenţarea acţiunilor statului.

Evreii din Basarabia şi din Bucovina – în special cei din nordul Bucovinei – nu dispuneau de o reţea comparabilă de contacte personale. Comunităţile îşi pierduseră, mai ales în teritoriile controlate de sovietici, liderii. Chiar şi evreii din sudul Bucovinei, care în 1940 rămăsese la Regat, erau consideraţi „străini” şi puţin integraţi. România îşi adjudecase provincia abia în 1918, iar minoritatea evreiască locală vorbea, mai degrabă decât româneşte, germană şi idiş. În puţine zone ale ţării se manifesta un antisemitism atât de pregnant ca aici – promovat, în primul rând, de pătura conducătoare sosită din Vechiul Regat. La toate acestea se adăuga un al doilea considerent, incomparabil mai pragmatic: până în 1940, evreii fuseseră de neînlocuit în economia Bucovinei şi a Basarabiei, însă în perioada stăpânirii sovietice situaţia se schimbase radical, astfel încât argumentele economice aveau mai puţină relevanţă când venea vorba de „purificarea Basarabiei şi a Bucovinei”. Unica excepţie o constituia Cernăuţiul.

Cu totul alta era, în schimb, situaţia din Vechiul Regat, unde au devenit vizibile, în scurt timp, dificultăţile din plan economic. Obligarea evreilor să presteze muncă în folosul comunităţii şi trimiterea în Basarabia a 60.000 de evrei pentru a construi şosele ar fi creat mari probleme economiei româneşti. Mobilizarea trupelor însemna, pentru întreprinderi, o acută lipsă de personal – iar dacă, în aceste condiţii, dispăreau şi salariaţii evreii, cu cunoştinţele lor de specialitate, producţia avea să fie afectată în ansamblul său. Când, în cele din urmă, a fost periclitată până şi circulaţia mărfurilor între Germania şi România, Legaţia germană a intervenit, cerând ca eliminarea evreilor din Vechiul Regat să se facă doar încet şi metodic, ţinându-se cont de posibilităţile economice [127].

Din perspectiva românilor, evreii trebuiau nu doar să asigure forţă de muncă ieftină, ci şi să salveze finanţele statului. Fiindcă sărăceau însă din ce în ce mai mult, ca urmare a exproprierilor, a numeroaselor impozite speciale şi a bacşişurilor pe care erau nevoiţi să le dea, puteau plăti taxe şi impozite doar dacă desfăşurau activităţi productive. Din ce în ce mai mulţi dintre ei au fost scutiţi de munca forţată, astfel încât, în 1943, doar 40% dintre cei vizaţi mai efectuau într-adevăr muncă în folosul comunităţii [128].

Este posibil ca nicio altă instituţie socială să nu fi contribuit în aceeaşi măsură la protecţia evreilor cum a facut-o corupţia generalizată [129]. Radu Lecca recunoaşte, în memoriile sale, că atât administraţia şi armata, cât şi Centrala Evreilor, pe care o conducea, vegheau cu gelozie asupra „propriilor” evrei [130]. Controlul exercitat asupra unor astfel de sfere de autoritate autonome asigura atât venituri, cât şi influenţă. Pe de altă parte, pentru evrei, bacşişul însemna şansa reală de a-şi cumpăra protecţia. „Datul” şi „luatul” au funcţionat chiar şi în condiţiile anilor 1940-1944. Darul (silit) îi obliga pe potentaţi la contraservicii, la manifestări de bunăvoinţă, însemnând şi altceva decât numai jaf şi şantaj. Desigur că regulile jocului se modificaseră faţă de perioada antebelică, cercul celor implicaţi fiind mai larg, iar investiţiile mai mari, dar finanţarea ostentativă îşi demonstra, în continuare, eficienţa.

Acţiunile motivate cultural ale unei societăţi mai degrabă tradiţionaliste determină, până la cele mai mici gesturi, reacţiile păturii conducătoare politicosociale. Tânărul Mare Rabin Alexandru Şafran a putut obţine, printr-o acceptare simbolică a veleităţilor de conducători ale românilor şi apelând la mila şi la responsabilitatea prelaţilor şi a politicienilor ortodocşi, ca însăşi personalităţi cu concepţii declarat antisemite să intervină în favoarea populaţiei evreieşti oprimate şi să împiedice înăsprirea politicii antisemite. Nu întâmplător, tocmai reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, care înainte de 1940 toleraseră şi chiar promovaseră antisemitismul, au intervenit în favoarea evreilor [131]. Sistemul cultural românesc dispunea de o serie de semne şi de simboluri la care, în condiţiile sociale din Vechiul Regat, puteau apela, cu oarece şanse de succes, chiar şi cei desconsideraţi de societate, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Antisemitismul românesc conservator nu oferea nicio bază cinismului tehnocraţilor şi dezumanizării totale a evreilor promovate de rasismul nazist şi, în România, de Antonescu, prin limbajul folosit în anii 1941 şi 1942.

Vom ilustra cele de mai sus prin două exemple:

I) În toamna anului 1941, Marele Rabin Şafran s-a întâlnit cu Patriarhul Nicodim, pentru a-l îndupleca să medieze încetarea deportării evreilor din Basarabia şi din Bucovina. Scena întâlnirii, descrisă de Şafran, redă impresionant atmosfera din acea perioadă, stă ca mărturie a rezervelor faţă de evrei manifestate în cercurile bisericeşti ortodoxe şi ilustrează conştiinţa de sine a Patriarhului. Mai mult, fragmentul arată şi că exista un limbaj care facea posibilă depăşirea prejudecăţilor şi implorarea milei:

„Patriarhul era un bătrân sever, neînduplecat, din vechea preoţime antisemită. Era mai degrabă ostil evreilor, care nu meritau nimic altceva decât dispreţul „bunilor români”. „Bunii creştini” nu trebuiau să aibă încredere ori să-i compătimească pe evrei. Privea cu o anume satisfacţie propaganda oficiată care declara că aceştia erau vinovaţi de toate nenorocirile care se abătuseră asupra României şi de toate inconvenientele cu care se confrunta statul român. – Când am mers să-l întâlnesc şi i-am explicat situaţia dezastruoasă creată ca urmare a deportărilor, atitudinea lui a fost nu doar indiferentă, ci şi aproape ostilă. Discuţia noastră a reprezentat mai mult un monolog din partea mea, întrucât el arareori reacţiona la ceea ce spuneam. Nemaifiind în stare să-i suport neclintirea, am izbucnit: „Nu vă daţi seama că vorbesc despre vieţile a zeci de mii de oameni absolut nevinovaţi? Veţi purta o răspundere covârşitoare dacă permiteţi să se întâmple o nedreptate atât de strigătoare la cer! ” Ridicând glasul, am strigat la el: „Sunteţi Patriarh, un om al religiei! Nu credeţi că veţi fi chemat să apăreţi în faţa Judecătorului Suprem şi că veţi avea de dat socoteală pentru lucrurile pe care le-aţi lăsat să se întâmple aici pe Pământ, aici în România, sub ochii de Patriarh ai Sfinţiei Voastre?” – Incapabil de a mă controla, m-am prăbuşit şi am căzut pe podea. M-a văzut îngenunchind în faţa lui şi a fost extrem de impresionat. A coborât de pe tron şi, împreună cu secretarul lui, m-a ajutat să mă ridic. Atmosfera s-a schimbat brusc” [132].

II) Un an mai târziu, liderii evreilor din România au apelat la mitropolitul ortodox al Transilvaniei, Nicolae Bălan – singurul care putea să-l convingă pe Conducător, de a cărui încredere părea a se bucura, să împiedice planurile de deportare a evreilor în Polonia. Din nou, Şafran a vorbit cu un reprezentant al Bisericii Ortodoxe:

„La început, când ne-am întâlnit, Bălan părea neschimbat – distant şi rece. I-am explicat situaţia extrem de gravă în care se găseau evreii din sudul Transilvaniei şi pericolul iminent al deportării în Polonia. A rămas impasibil, îndemnat de o forţă supranaturală – ca aceea pe care o simţisem în 1941, la Patriarhie, în timpul discuţiei cu Patriarhul Nicodim […], am început să strig la el, prevenindu-l că, după moartea noastră, când aveam să stăm împreună în faţa Judecătorului Suprem, îl voi acuza de moartea a zeci de mii de evrei, de moartea unor oameni nevinovaţi de care răspundea, fiind locuitori ai eparhiei sale. Auzind această izbucnire puternică, violentă chiar, Bălan a părut tulburat de cuvintele mele. S-a ridicat din fotoliu şi a început să umble prin cameră. Dintr-o dată, s-a întors la locul lui şi m-a privit cu atenţie. Trăsăturile feţei păreau că i se îmblânzesc. A ridicat receptorul telefonului, a sunat la biroul mareşalului Antonescu şi a cerut să fie primit imediat” [133].

Liderii evrei de la Bucureşti, care trebuiseră dintotdeauna să lupte cu un antisemitism public, însufleţit, dispuneau de o experienţă de decenii şi de cunoştinţe verificate privind modul în care trebuiau să reacţioneze în situaţiile-limită [134]. Toate acestea nu fuseseră însă de niciun folos în iunie-iulie 1941, când întreaga ţară se afla sub impresia războiului incipient, iar Bucureştiul, Constanţa şi Iaşiul, lipsite de apărare, erau expuse atacurilor aeriene sovietice [135]. Câteva luni mai târziu, când trupele române ajunseseră departe, în interiorul Rusiei, atmosfera de pogrom din ţară se potolise, iar la Bucureşti soseau primele veşti despre soarta deportaţilor din Transnistria. Aceasta era şansa conducerii evreieşti de a deveni activă pe multiple planuri. Wilhelm Filderman a protestat împotriva introducerii stelei lui David, după modelul german, şi s-a făcut ascultat [136]. A deplâns soarta evreilor deportaţi [137], iar când Antonescu i-a dat un răspuns dur [138], simpatia unei părţi a opiniei publice s-a îndreptat mai degrabă către rugăminţile evreilor decât către reacţiile pline de ură ale dictatorului [139]. La sfârşitul anului, Filderman a iniţiat trimiterea de ajutoare în Transnistria, ceea ce, începând din primăvara anului 1942, s-a şi întâmplat [140]. Când, în cele din urmă, în vara aceluiaşi an, s-a auzit că evreii din sudul Transilvaniei urmau să fie exilaţi „în Est”, Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran şi alţii şi-au alarmat cunoscuţii din partidele burgheze fiind cooptaţi inclusiv regina-mamă Elena şi regele Mihai [141]. Mai târziu, Legaţia germană a aflat că regina îi spusese fiului său:

„[…] că este o ruşine ce se întîmplă cu oamenii în această ţară şi că ea nu mai poate suporta în continuare, cu atît mai mult cu cît regele – fiul ei — şi numele său vor fi mereu legate în istoria României de crimele comise împotriva evreilor, aşa încît domnia sa va fi numită a lui „Mihai cel Cumplit”. Ea i-ar fi pus foarte serios regelui în vedere că, dacă deportările nu sînt imediat sistate, va părăsi ţara” [142].

Aşadar, în vara anului 1942, liderii evreilor şi-au putut atrage de partea lor reprezentanţi ai elitelor tradiţionale din România, şi anume nu fără a-şi face, pe bună dreptate, un calcul – căci Antonescu nu se putea lipsi de sprijinul grupurilor influente.

Împiedicarea deportării evreilor la Belzec şi sfârşitul expulzărilor în masă în Transnistria

În perioada cuprinsă între iulie şi octombrie 1942, structura dictaturii antonesciene s-a modificat. Până atunci, Conducătorul fusese încă ferm convins că putea decreta modernizarea României prin distrugerea şi alungarea a tot ceea ce era străin şi murdar. În iarna 1941-1942, Hitler îi insuflase încredere în cursul ulterior al războiului. Conta doar „măreţia”, fară a ţine seama de costuri. Către sfârşitul verii 1942, Antonescu a trebuit însă să observe că politica dispreţului faţă de oameni dăuna inclusiv aparatului de stat. În cele din urmă, a învins conştiinţa faptului că regimul putea domina viitorul numai dacă se deschidea influenţelor din partea societăţii, dacă dezavua samavolnicia şi dacă îşi îndeplinea acele angajamente internaţionale care-şi păstrau valabilitatea chiar şi în caz de război.

În 1941, deportările începuseră cu evreii din Basarabia şi din Bucovina. În 1942, guvernul a dispus şi izgonirea a numeroşi evrei şi rromi din Vechiul Regat. Pe ce motive, pe ce calcule se întemeiau astfel de ordine? A răspunde la această întrebare a fost, până nu demult, imposibil. Abia documentele şi memoriile recent publicate permit reconstruirea procesului decizional, chiar dacă interpretarea materialului rămâne destul de dificilă, căci doar arareori chestiunile sunt adresate explicit. În loc de „deportarea în Polonia” – pentru a da doar un exemplu – în multe izvoare e vorba de o expulzare a evreilor în Transnistria. Este posibil, dar nu obligatoriu, ca aceasta să fi fost o mistificare conştientă, întrucât se ştie că, în vara anului 1942, se făceau, în paralel, două planificări diferite:

1) a deportării evreilor, rromilor şi a altor grupuri în Transnistria – pentru care răspunderea o purta exclusiv partea română; şi

2) a trimiterii evreilor din sfera de influenţă românească în lagărele de exterminare din Polonia – la iniţiativa părţii germane. La început, conducerea României a fost de acord cu o expulzare a evreilor din sudul Transilvaniei, însă, ulterior, şi-a retras consimţământul. În orice caz, formularea în limba germană arăta că era vorba despre muncă obştească în vederea sprijinirii eforturilor de război.

Referitor la punctul 1: în noiembrie 1941, Antonescu îi comunicase fără menajamente lui Wilhelm Filderman intenţia de a izgoni, fără excepţii, întreaga populaţie evreiască a noilor provincii; puteau rămâne doar evreii din Vechiul Regat, dacă trăiseră deja acolo înainte de 1914 şi dacă nu acţionaseră împotriva intereselor poporului român [143]. Deportările fuseseră sistate pe timpul iernii şi e posibil ca unii contemporani să fi avut impresia că ceea ce fusese mai rău trecuse deja – căci, în paralel cu încetarea ostilităţilor, se răspândeau în Bucureşti un anumit scepticism şi o oarecare prudenţă în ceea ce privea viitorul. Era armata germană capabilă să continue războiul pe toate fronturile, în Vest, Sud, Nord? Putea să depăşească stagnarea din Est? Mulţi se îndoiau de „victoria finală”. Antonescu ţinea însă la camaraderia de arme cu germanii şi a declarat ferm Berlinului că voia să participe cu numeroase divizii la campania ce urma să se desfăşoare în Est. Hitler, care aprecia seriozitatea României, a promis în vara anului 1942, ca un fel de răsplată, un „corp de armată terestră Antonescu” autonom [144], măgulindu-l astfel pe dictatorul român, care redevenise optimist şi voia să rămână în istorie ca marele conducător al unui popor pur, puternic, mândru.

Antonescu reluase deja deportările; pe 22 mai 1942, a stabilit ce grupe trebuiau excluse – de exemplu, evreii căsătoriţi cu creştini, invalizii şi orfanii de război. Pentru evreii botezaţi înainte de 1920, precum şi pentru cei ce făcuseră ţării servicii deosebite, a prevăzut o soartă mai bună decât pentru ceilaţi [145]. Grupul persoanelor vizate nu a fost restrâns fără motiv, întucât protestele fuseseră atât de vehemente încât pe viitor trebuiau evitate orice „anomalii” și „greşeli” [146].

Pe 7 iunie 1942 au plecat din Cernăuţi primele trenuri cu destinaţia Transnistria [147]. În plus, blestemul i-a atins acum și pe evreii din Vechiul Regat: pe comunişti, respectiv pe cei suspectaţi de comunism [148], pe cei acuzaţi că se sustraseră de la munca silnică şi pe cei ce încălcaseră legile economice. În cele din urmă, în graficul de expulzare au fost incluse şi familiile „delincvenţilor” [149]. Pentru că în România pretextele erau uşor de găsit, noile decrete îi ameninţau, practic, pe toţi evreii din Vechiul Regat. Obsesia epurării, de care suferea Antonescu, aproape că nu mai cunoştea limite. În august 1942, a ordonat realizarea unei statistici referitoare la structura demografică a oraşelor din România, pentru ca toată lumea să poată vedea cât de compromisă şi de ameninţată era, din cauza ticăloşiei politicaştrilor iudeo-masoni, viaţa economică şi spirituală a ţării. „Voi trece peste toţi şi peste orice greutate pentru a purifica total naţia de această neghină” [150], a subliniat dictatorul.

Pe Antonescu îl deranjau multe aspecte din ţară. Pe 19 august a dat curs, din nou, nemulţumirilor sale. Era îngrozit – a anunţat el prin intermediul Ministerului de Interne – de starea oraşelor: peste tot se vedeau străzi şi curţi pline de mizerie şi pieţe murdare. Numeroşi stâlpi de susţinere fixaţi după cutremurul din 1940 nu fuseseră încă îndepărtaţi de pe clădiri. Apoi, îi atrăsese atenţia numărul mare de ţigani, care stricau aspectul oraşelor, întrucât hoinăreau peste tot ca vânzători de flori sau ca să adune fier vechi şi îşi lăsau copiii să umble cu picioarele goale şi murdare [151]. Această stare de lucruri trebuia să ia sfârşit, drept pentru care ordonase deja deportarea ţiganilor nomazi şi „indezirabili” în Transnistria [152], însă, în opinia lui, lucrurile se desfăşurau mult prea încet. Verdictul său a afectat şi o sectă creştină, pe aşa-numiţii inochentişti, deoarece compromiteau imaginea poporului român omogen [153].

Cursul asumat de politica românească în vara anului 1942 a devenit evident atunci când Bucureştiul şi-a retras protecţia acordată evreilor români din teritoriile aflate sub dominaţie germană. Până atunci, miniştrii plenipotenţiari şi consulii României interveniseră ocazional în favoarea acestora pe lângă autorităţile germane, insistând mai ales asupra unui tratament identic cu cel aplicat evreilor maghiari [154]. În iulie-august 1942 însă, Berlinul l-a convins pe mareşal că evreii români trebuiau consideraţi egali cu cei germani [155]. Reglementarea prevedea negru pe alb posibilitatea ca evreii români domiciliaţi în Gennania să fie obligaţi să poarte steaua lui David, să se dispună exproprierea averilor acestora şi, în ultimă instanţă, să se impună expulzarea lor în Polonia. Un document în acest sens, datat pe 21 august 1941, instruia consulii români din Germania să nu mai protesteze împotriva asimilării evreilor români celor germani, ci, dimpotrivă, să aibă grijă să informeze la timp Bucureştiul în legătură cu averile confiscate [156].

Referitor la punctul 2: tot în iulie-august 1942, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi Radu Lecca, în calitatea lui de om de legătură cu SS-ul, negociau cu Berlinul soarta evreilor din România. Dacă e să dăm crezare memoriilor lui Radu Lecca, Gustav Richter, însărcinatul cu problemele evreilor de la Legaţia germană din Bucureşti, i-a înmânat vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, o scrisoare personală a lui Himmler. În termeni foarte prietenoşi, şeful SS-ului cerea nici mai mult, nici mai puţin decât expulzarea evreilor din România, începând cu cei din Transilvania şi din Banat, în aşa-numitul „Generalgouvernement”. Ca motiv era invocată nevoia de braţe de muncă resimţită în fabricile de armament din Polonia. Mihai Antonescu s-a simţit onorat, dar şi depăşit. Fără a sta prea mult pe gânduri, s-a prezentat însă la mareşalul Antonescu, împreună cu care a hotărât să dea curs dorinţei lui Himmler, în speranţa că aveau să se debaraseze, în acelaşi timp, şi de propaganda iredentistă, întreţinută – în opinia lor – de evreii transilvăneni. Au pus o singură condiţie; şi anume, ca evacuarea să se realizeze cu ajutorul Căilor Ferate Germane, întrucât CFR nu dispuneau de capacităţi de transport libere [157]. Un document publicat recent arată că a urmat, pe 22 iulie 1942, şi un acord scris. Von Killingcr a comunicat Ministerului de Externe german, printr-o telegramă, că Mihai Antonescu îi transmisese lui Gustav Richtcr o notă informativă în acest sens, în care se mai preciza că demersul corespundea şi dorinţei mareşalului Antonescu [158].

Putem presupune că Himmler insista asupra unei integrări rapide a României în „soluţia finală”, deoarece spera să rezolve, concomitent, mai multe „probleme”, în primul rând, din cauza expulzării evreilor în teritoriul ucrainean administrat de germani izbucneau periodic conflicte între militarii germani şi români. În al doilea rând, în Transnistria trăiau comunităţi destul de mari de etnici germani care nu voiau să aibă nimic de-a face cu expulzaţii. În al treilea rând, evreii din Vechiul Regat cauzau probleme politice majore, întrucât instigau neîncetat forţele de opoziţie. În cel de-al patrulea şi ultimul rând, chestiunea includerii evreilor români în „soluţia finală” fusese discutată deja în cadrul Conferinţei de la Wannsee [159]. Himmler nu se aştepta la o opoziţie serioasă: Antonescu demonstrase că voia să scape de evrei; militarii români se dovedeau uneori a fi chiar mai violenţi decât membrii trupelor de intervenţie; iar genocidul care avusese loc în Transnistria în iarna 1941-1942 amintea de măsurile luate de germani în Polonia.

Pe 10 iulie 1942, colonelul Davidescu, membru al Cabinetului militar al mareşalului, a trimis Ministerului de Interne – probabil ca reacţie la scrisoarea lui Himmler – o directivă conform căreia evreii din sudul Transilvaniei şi din Banat trebuiau înregistraţi, pe motiv că era nevoie de spaţii pentru refugiaţii din nordul Transilvaniei şi, ca urmare, toţi evreii de care economia locală se putea lipsi trebuiau deportaţi în Transnistria [160]. Antonescu anunţase, încă din noiembrie 1941, că intenţiona să-i expulzeze pe toţi evreii din noile provincii, altfel spus din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aşadar, în exterior se putea crea impresia că iniţiativa aparţinea României. Doar conducătorul statului, Mihai Antonescu și Radu Lecca erau la curent cu pretenţiile Germaniei, dar făceau totul pentru a păstra secretul.

Dacă e să dăm crezare izvoarelor, iniţiativa a aparţinut şi în continuare părţii germane. Pe 26 iulie 1942, cartierul general din Berlin al SS-ului a informat Ministerul de Externe german cu privire la stadiul planificărilor:

„Din punct de vedere politic şi tehnic, pregătirile în vederea rezolvării problemei evreieşti din România au fost încheiate de către delegatul Biroului Central al Securităţii Reich-ului, astfel încât transporturile de evacuare pot începe în cel mai scurt timp. Este prevăzut ca, începând în jurul datei de 10.9.1942, evreii din România să fie duşi, în transporturi curente, în districtul Lublin, unde cei capabili de muncă vor fi integraţi în câmpul muncii obşteşti, în timp ce restul vor fi supuşi tratamentului special” [161].

Munca de sclavi şi moartea prin intoxicare cu monoxid de carbon în lagărul de exterminare de la Belzec – aceasta era aşadar soarta rezervată evreilor din sudul Transilvaniei. Trenurile morţii nu au plecat însă spre Polonia nici pe 10 septembrie 1942, nici la o dată ulterioară. La sfârşitul lui septembrie şi începutul lui octombrie 1942 au fost sistate chiar şi deportările în masă în Transnistria.

Cum se poate explica schimbarea radicală de politică din toamna anului 1942? Cercetătorii invocă numeroase motive, dar hotărâtor trebuie să fi fost faptul că Antonescu se îndepărtase de baza regimului său şi avea de suportat consecinţele. Acţionase conform logicii „statului măsurilor” şi se vedea confruntat acum cu realităţile statului român tradiţional, „al normelor”.

Primele proteste s-au făcut auzite în iunie-iulie 1942. Spre exemplu, nunţiul papal a hotărât pentru fiecare miercuri, în toate bisericile catolice din România, un timp de rugăciune pentru deportaţii din Transnistria [162]. Nicolae Lupu, membru de vază al Partidului Naţional Ţărănist, a criticat condiţiile de viaţă din cel mai mare ghetou evreiesc de acolo, pe care îl vizitase personal [163]. Din Bucovina a luat cuvântul fostul primar al Cernăuţiului, Traian Popovici, înfierând practica expulzării, al cărei caracter inuman putea fi doar cu greu întrecut şi amintea de perioada stăpânirii sovietice. În plus, avea consecinţe grave asupra economici şi cauza corupţie şi abuzuri de putere [164]. Faptul că astfel de luări de poziţie nu au rămas neauzite este demonstrat de un raport al lui Jacques Truelle, reprezentantul guvernului Laval în România, care, la sfârşitul lunii iulie, a informat Ministerul de Externe de la Vichy despre existenţa unui memorandum al unor cetăţeni bucovineni îngrijoraţi, care protestau împotriva deportărilor în Transnistria. Documentul fusese transmis unui număr de politicieni cunoscuţi, precum şi Patriarhului României [165]. Chiar şi consulul german din Cernăuţi, Fritz Schellhorn, a raportat că expulzările în Transnistria erau, în general, nepopulare – drept pentru care administraţia îi făcea răspunzători pentru ele pe germani [166].

Pe 8 august, aroganţa lui Gustav Richter a produs şi mai multă iritare. Entuziasmat de perspectiva de a putea duce la îndeplinire misiunea încredinţată de Führer, acesta a lansat în Bukarester Tageblatt şi în alte ziare de limbă germană din estul Europei un articol în care aprecia politica antievreiască dusă de Antonescu ca fiind exemplară pentru Europa şi promitea că România avea să fie, cel mai târziu până în toamna anului 1943, „curăţată de evrei”. Chiar „în decursul lunilor septembrie şi octombrie” trebuia expulzat

„[…] un prim contingent de evrei, care din cauza dificultăţilor de transport ar putea fi limitat la aproximativ 25.000, în Est, aşadar dincolo de Transnistria […] Alte contingente vor urma în primăvara anului 1943 şi restul evreilor din România, inclusiv cei ce se află în Transnistria, vor fi părăsit apoi ţara până în toamna anului 1943. În decursul anului următor, România va fi aşadar complet curăţată de evrei” [167].

Desigur că ziarele antisemite din România ar fi comentat cu plăcere articolul din Bukarester Tageblatt, însă cenzura interzisese ziarelor româneşti nu numai traducerea, ci şi simpla lui menţionare [168]. Cu siguranţă că la aceasta a contribuit şi faptul că Mihai Antonescu îşi schimbase între timp optica şi căuta acum o modalitate de a se eschiva de promisiunea făcută Berlinului. Vorbise despre asta cu von Killinger, dar ministrul plenipotenţiar al Germaniei îi pusese clar în vedere că, în conformitate cu dreptul internaţional, o declaraţie scrisă obliga și că Bucureștiul nu se putea sustrage, pur şi simplu, angajamentului pe care şi-l luase faţă de Reich [169].

De aceea, decizia a trebuit să aparţină altcuiva. Liderilor evrei le-au fost suficiente, pentru a recunoaşte pericolul, ştirile din ziarele de limbă germană. În scurt timp, au mobilizat opinia publică românească, folosindu-se de contactele mai vechi cu diverse personalităţi influente.

După înfrângerea rebeliunii din ianuarie 1941, şi-au păstrat influenţa acele forţe care respingeau, prin ţinută şi conştiinţă de sine, antisemitismul scandalagiilor. Se distanţau clar de evrei ca „şarlatani” şi „comunişti”, însă încercau să-şi motiveze raţional comportamentul, iar pe plan personal apreciau fară rezerve contactul cu specialiştii şi cu intelectualii evrei. Wilhelm Filderman, un avocat ce argumenta lucid, se bucura de prestigiu. Alexandru Şafran, tânărul Mare Rabin, era un învăţat deosebit de inteligent. Baronul Neumann, convertit, trecea drept un antreprenor de excepţie, de o loialitate indubitabilă faţă de statul român. Imediat ce s-a informat, lecturând Donauzeitang, despre intenţiile de deportare, comerciantul bănăţean Josef Grunberger s-a folosit de contactele cu croitorul evreu al mitropolitului ortodox Bălan, pentru a lua legătura cu înaltul prelat [170]. Pe scurt, deşi legislaţia lovise din punct de vedere economic populaţia evreiască, relaţiile sociale funcţionau încă.

Succesul strategici de mobilizare se explică, incontestabil, prin faptul că s-a reuşit subminarea regimului pe planuri foarte diferite [171]. A fost anunţată Crucea Roşie, au fost informaţi ambasadorii Suediei, Elveţiei şi Turciei, a fost abordat nunţiul papal şi, prin el, Vaticanul, apoi s-a atras atenţia opiniei publice internaţionale asupra expulzărilor şi a izgonirii care îi ameninţa pe toţi evreii din România. Opoziţia burgheză, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au fost înştiinţaţi, regele şi regina-mamă informaţi [172].

Pentru a-şi atrage de partea ei administraţia, liderii evrei argumentau, în nemoriile oficiale, cu deosebită luciditate, obiectiv şi fără emoţie. Aminteau luările de poziţie mai vechi ale lui Antonescu, comparau atitudinea României cu atitudinea celorlalţi membri ai Axei [173], făceau referire la statisticile oficiale asupra criminalităţii, pentru a demonta acuzaţiile legate de rata crescută a criminalităţii în rândurile evreilor, şi descriau urmările deportărilor din Vechiul Regat asupra aparatului de stat. Într-un raport datat pe 15 august 1942 adresat guvernului de la Berna, René de Weck, ministrul plenipotențiar al Elveției, a descris dilema argumentativă ce se contura pentru Conducător:

„Cât despre proiectele d-lui Radu Lecca, ele sunt comentate după cum urmează, nu numai de către mediile semite, dar şi în numeroase cercuri româneşti:

1. În octombrie 1941, mareşalul Antonescu, printr-o scrisoare deschisă adresată d-lui Filderman, pe atunci preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Israelite, şi-a luat angajamentul de a nu-i deporta pe evreii din Vechiul Regat.

2. El se va găsi, deci, în penibila situaţie fie de a nu-şi respecta cuvântul, fie de a intra în conflict cu aliaţii săi germani care îi cer o politică de antisemitism integral. Cât despre evreii din Vechiul Regat, priviţi, până acum, ca fiind mai bine asimilaţi decât cei din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ei vor putea fi deportaţi de acum înainte pentru vini infinit mai puţin grave decât cele de care sunt acuzaţi coreligionarii lor din noile provincii. Acestora din urmă, într-adevăr, li s-a reproşat, adesea (şi uneori pe bună dreptate), o atitudine ostilă României şi armatei sale.

3. Contrar afirmaţiilor Ministerului de Interne, statistica tribunalelor relevă că 95% dintre persoanele condamnate pentru comerţ clandestin sau sabotaj economic nu sunt evrei. De altfel, evreii, excluşi din toate profesiile obişnuite, nu pot decât să se consacre unor afaceri marginale. De unde rezultă că legislaţia antisemită încurajează, în realitate, comerţul clandestin.

4. Pentru evrei, acest delict nu va mai fi de competenţa tribunalelor civile: pedeapsa va depinde de bunul plac al funcţionarilor subalterni. Această procedură, agravată de percheziţiile domiciliare, va reînvia metodele practicate în timpul legionarilor” [174].

În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, de Weck a arătat că acesta condamnase explicit expulzarea evreilor transilvăneni, pe care o interpreta ca fiind, indubitabil, o manevră germană făcută în scopul de a crea o Transilvanie independentă, „curăţată” de evrei [175]. Jacques Truelle, ministrul plenipotenţiar al Franţei, a confirmat criticile aduse de numeroşi români scenariului unei Românii lipsite de evrei, dând ca motiv grija pentru bunăstarea economică a ţării [176].

Argumentele puteau genera reţineri şi atrage după sine declaraţii, dar, dincolo de raţiunea pură, era nevoie de un discurs emoţional şi de o fixare de durată a pertenerilor de discuţie asupra ideii de a dezavua deportările. Dacă se reuşea izolarea lui Antonescu din punct de vedere social, putea fi silit să se întoarcă din drum. Medicul său personal, dr. Stroescu, a primit din cercurile evreieşti o donaţie de 100 de milioane de lei pentru construcţia unui cămin pentru invalizi [177]. Conducerea evreiască şi-a demonstrat astfel nu numai solidaritatea cu naţiunea română, ci a realizat şi o legătură sufletească pozitivă, care ar fi putut avea efect şi asupra mareşalului. Faptul că tocmai atunci ministrul justiţiei, C. Stoicescu, şi-a înaintat din nou demisia – pentru că, după cum a motivat, refuza să mai semneze decrete antievreieşti – a demonstrat un prim succes al strategiei [178]. Conducerea evreilor se baza însă, în primul rând, pe contactele cu mitropolitul Bălan: dacă înaltul prelat putea fi înduplecat să susţină suspendarea deportărilor în Polonia, Antonescu s-ar fi putut doar anevoie sustrage presiunilor – deoarece, cum ar fi putut el să conteste integritatea morală a unui om de încredere, mai în vârstă şi preot?

Pe data de 15 august 1942, reprezentanţilor comunităţii evreieşti li s-a dat a înţelege, din cercuri guvernamentale, că deportarea ar fi fost amânată [179]. Probabil că informaţia a venit însă prea devreme şi a reflectat doar o anumită ezitare a apropiaţilor dictatorului, deoarece, pe 31 august, Ion Antonescu a luat cuvântul cu energia obişnuită, l-a denigrat pe Iuliu Maniu şi a cerut – după cum am arătat – realizarea unei statistici care să demonstreze pericolul reprezentat de evrei pentru România. O săptămână mai târziu, generalul Vasiliu, care nu-i simpatiza câtuşi de puţin pe evrei, a încercat, fară succes, să-l determine pe Antonescu să renunţe la ideea expulzărilor. După cum a notat Gustav Richter, „mareşalul i-a declarat că intervenţia sa este inutilă şi că evreii trebuie îndepărtaţi” [180].

În această situaţie, au dat roade contactele pe plan internaţional ale liderilor evreilor. Cordell Hull, ministrul de externe american, a ţinut, cu ocazia petrecerii de Anul Nou, un discurs care a făcut senzaţie, proclamând solidaritatea Americii cu poporul evreu. Mai târziu, Gustav Richter a menţionat o notă transmisă de americani prin intermediul Legaţiei elveţiene, în care se ameninţa cu măsuri represive asupra românilor din SUA, dacă deportările nu încetau [181].

Efectul avut de discursul lui Hull nu poate fi câtuşi de puţin supraapreciat printre altele deoarece, în acelaşi timp, atacul german asupra Stalingradului se împotmolise definitiv [182]. Elita românească se simţea în continuare, în majoritatea ei, legată mai degrabă de aliații tradiționali din Vest decât de Grmania nazistă. Maniu a declarat că, între timp, chestiunea evreiască dobândise o dimensiune internaţională, iar Roosevelt şi Churchill îi ameninţaseră pe iniţiatorii deportărilor cu sancţiuni cum nu se mai văzuseră vreodată în istorie [183]. Mai târziu, şi-a însuşit argumentele mai puţin emoţionale ale lui Filderman şi i-a amintit lui Antonescu că, în cazul în care Germania câştiga războiul, putea apoi oricând să rezolve „problema evreiască”, dar şi că, în situaţia unei victorii a Aliaţilor, ducea țara la dezastru [184].

Şi Brătianu a luat cuvântul, atrăgând atenţia asupra expulzării rromilor – prigoniţi, la rândul lor, ca şi evreii. După părerea lui, nimeni nu putea înţelege ce se petrecea, de vreme ce intenţia şi scopurile rămâneau neclare, iar rromii fuseseră până atunci bine integraţi în societatea românească. Erau creştini ortodocşi şi lucrau ca meşteşugari şi muzicanţi sau aveau mici gospodării. Cum era aşadar posibil ca astfel de oameni să fie izgoniţi în cele mai groaznice condiţii? Avea România prea mulţi meşteşugari? Nu era oare nevoie de orice lucrător priceput [185]?

În cercurile evreieşti creştea speranţa de a putea evita răul suprem. Observatorii atenţi au notat că un specialist cunoscut a refuzat, referindu-se explicit la discursul lui Cordell Hull, postul oferit în guvern [186]. Chiar şi reprezentanţii guvernului şi-au modificat discursul. Mihai Antonescu a vorbit, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 16 august, despre posibilitatea emigrării benevole a evreilor, menţionând că îi fuseseră promise 200 de milioane de lei pentru 2000 de emigranţi [187]. Cel mai târziu în jurul datei de 18 septembrie, expulzarea evreilor transilvăneni în Polonia pare a nu mai fi constituit un subiect de actualitate. Radu Lecca a notat, pe textul unui proiect: „Evacuarea evreilor din Ardeal numai se studiază. Nu va începe decât când va veni momentul oportun. Până atunci se pregăteşte, în cele mai mici amănunte, de Ministerul de Interne, pe baza indicaţiilor date de dl. mareşal Antonescu” [188].

Independent de stoparea expulzării în Polonia, deportarea evreilor şi a rromilor în Transnistria a continuat. Pe 21 septembrie, conducătorul statului şi-a reiterat ordinul care prevedea că toţi evreii ce se sustrăgeau muncii silnice trebuiau trimişi în Transnistria, acum chiar împreună cu familiile lor [189]. Drept urmare, subsecretarul de stat Vasiliu a anunţat că în Transnistria era nevoie de 30.000-40.000 de adăposturi pentru oamenii care aveau să sosească [190]. Cât de puţin mai controla Antonescu de fapt situaţia politică o arată reacţia ministrului de interne însuşi, care l-a chemat pe Filderman şi a criticat acţiunea de expulzare [191]. Alţi politicieni le comunicau liderilor evrei nemulţumirile lor, prin intermediari, la fel de clar [192].

Pe fondul acestei stări de spirit, Mihai Antonescu a plecat la Vijniţa (ucr. Vyzhnytsia), în Ucraina, în locul conducătorului statului – care avusese un nou puseu de sifilis – pentru a discuta acolo cu Hitler. În decursul întrevederii a înţeles repede că Germania se aştepta, fără însă a promite contraservicii pe măsură, la o angajare şi mai puternică din partea României. Recâştigarea nordului Transilvaniei nu avea să vină de la germani, sprijinul suficient cu material de război suprasolicita Reich-ul, iar situaţia de la Stalingrad era, după cum putea realiza orice neiniţiat în chestiuni militare, disperată [193]. În cadrul unei discuţii cu omologul său, ministrul de externe von Ribbentrop, a venit vorba şi de expulzarea evreilor români în Polonia. Mai târziu, traducătorul german a notat:

„În continuarea întrevederii, ministrul de externe al Reich-ului s-a informat asupra poziţiei lui Maniu, care pare a se afla în spatele propagandei duşmănoase făcute în România împotriva guvernului. Germanii ştiu din experienţă că, în astfel de cazuri, cauza o reprezintă întotdeauna nişte instigatori, adeseori evrei. În teritoriile din care au fost evacuaţi toţi evreii domneşte de atunci o linişte deplină. Oare n-ar putea România să ia şi alte măsuri în această privinţă? Antonescu a replicat că evreii din Basarabia şi din Bucovina, ca de altfel şi cei din Transnistria, fuseseră evacuaţi, respectiv că se încheiaseră convenţii cu trupele SS în vederea punerii în aplicare a unor astfel de măsuri” [194].

Cu aceasta, subiectul a fost încheiat.

În România se menţinea starea de agitaţie provocată de expulzări. Brătianu a respins acuzaţiile conform cărora ar fi fost de acord cu deportarea evreilor, spunând că i-ar fi explicat mareşalului mai mult decât clar că era vorba de o chestinue de omenie, de performanță economică și de ordine publică [195]. Primarul din Târgoviște a protestat energic impotriva continuării expulzării rromilor, motivând că oraşul său nu-şi putea permite pierderile economice [196]. Din Transilvania s-a raportat că izgonirea rromilor slăbea elementul românesc şi că circulau zvonuri despre planul de colonizare, în locul acestora, a germanilor din Reich [197]. Rene de Weck a relatat ceva neobişnuit: în ultimele zile, arestarea evreilor continuase, intervenţiile poliţiei fiind la fel de brutale, de samavolnice şi de corupte ca şi în trecut. Nou era însă faptul că opinia publică – cel puţin în Bucureşti -reacţiona. Din mai multe declaraţii demne de încredere reieşea că martorii oculari ai ridicării celor ce urmau a fi expulzaţi îşi exprimaseră dezaprobarea, putând fi auzite chiar şi strigăte duşmănoase la adresa guvernului [198].

În cele din urmă, nervozitatea i-a cuprins chiar şi pe reprezentanţii Celui de-al Treilea Reich în România. Gustav Richter a trecut pe la Ministerul de Externe şi l-a rugat pe secretarul general să potolească presa de extremă dreaptă, pentru a nu mai scrie despre expulzarea evreilor dincolo de Bug [199]. Pe 29 septembrie, Mihai Antonescu a anunţat, în Consiliul de Miniştri, o stopare a deportării „ţiganilor” încadraţi în câmpul muncii şi a celor ale căror rude luptau pe front [200]. Chiar în ziua următoare a transpirat vestea că deportările urmau să fie suspendate [201].

În orice caz, decizia nu fusese încă luată în mod oficial, căci von Killinger şi-a anunţat, pentru data de 7 octombrie, vizita la Mihai Antonescu, căruia i-a pus în vedere că, în chestiunea evreiască, nu se mai putea proceda ca până atunci, referindu-se explicit la contactele strânse ale unor înalte personalităţi cu evreii şi la sabotarea sistematică a soluţionării problemei evreieşti din România. În plus, a criticat deportările în Transnistria, care continuau ca şi mai înainte, creând probleme administraţiei locale şi corupţie în ţară [202]. Trebuie să fi fost vorba şi despre efectele asupra opiniei publice, întrucât Gustav Richter a notat, mai târziu: „Partea germană i-a expus Prof. Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, obiecţiile sale referitoare la deportările evreilor în Transnistria, deoarece s-a constatat că acestea, realizate fiind absolut la întâmplare şi arbitrar, sunt utilizate propagandistic împotriva Germaniei, care e acuzată de barbarie” [203]. Mihai Antonescu era pus, de bună seamă, într-o situaţie foarte dificilă, drept pentru care a răspuns că politica referitoare la evrei nu depindea de el şi că mareşalul Antonescu era cel care ajunsese la concluzia că, la momentul respectiv, situaţia era prea delicată pentru a se putea acţiona consecvent în chestiunea evreiască [204]. Schimbarea de politică primea astfel o confirmare oficială.

Pe 13 octombrie 1942, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri a explicat de ce trebuiau oprite deportările în Transnistria:

1. Pe plan internaţional, acestea puneau România într-o lumină nefavorabilă, întrucât statele vecine aveau un cu totul alt regim al evreilor;

2. Economia nu mai era funcţională, pentru că, în România, evreii deţineau o poziţie mult mai importantă decât în Germania;

3. Ţara era minată moral, căci se ştia din experienţă că funcţionarii şantajau şi persoanele care aveau dreptul de a rămâne, ameninţându-le cu perspectiva expulzării;

4. Chiar şi germanii îşi manifestaseră îngrijorarea vizavi de practicile haotice de expulzare;

5. Marele Stat-Major planificase deportarea în Transnistria a circa 20.000 de evrei, pe motivul refuzului de a munci; se impunea însă a fi selectaţi cei cu adevărat periculoşi, iar nu a fi arestaţi într-o noapte câteva mii – cu urmările de rigoare asupra opiniei publice.

„Nu fac reformă antisemită pentru germani şi pentru doctrina doctorului Rosenberg, orişicât este de puternică, de sănătoasă şi orişicâtă primejdie europeană ar putea încă să reprezinte comunismul evreiesc sau simpla ideologie iudaică. Pe mine ceea ce mă interesează este să fac naţionalism românesc şi să iau din reforma doctorului Rosenberg şi din experienţa germanică hotărârile înţelepte şi nu orişice măsură care nu se potriveşte ţarii noastre” [205] .

Faptul că regimul Antonescu îşi punea cu adevărat problema pierderii controlului e dovedit de un raport al lui Jacques Truelle, datat pe 21 octombrie 1942. Acesta a confirmat, în esenţă, declaraţiile lui Mihai Antonescu, subliniind faptul că deportările din Vechiul Regat cauzaseră, imediat după publicarea în Bukarester Tageblatt a articolului amintit, agitaţia de rigoare şi atrăgând atenţia asupra consecinţelor pentru administraţia de stat şi pentru economia României.

Măsurile antievreieşti nu făcuseră decât să amplifice haosul din țară. În ciuda unui antisemitism instinctiv, populaţia respingea ideea românizării, pentru că „leacul” aducea mai multe dezavantaje decât „răul” în sine. În plus, se putea presupune că unii membri ai guvernului voiau să-şi ia măsuri de precauţie, pentru a nu fi asociaţi, de către anglo-saxoni, cu măsurile antisemite [206]. O anchetă asupra intervenţiilor împotriva politicii antievreieşti, cerută de Ion Antonescu în ianuarie 1944, a stabilit concis că protestele lui Lupu, Maniu şi ale altora duseseră la suspendarea deportărilor [207].

Pe 11 noiembrie 1942, Mihai Antonescu a clarificat din nou părţii germane schimbarea de situaţie; în mod semnificativ, nu a lipsit nici referirea la propaganda diplomaţiei maghiare:

„D-l Richter a venit cu D-l Lecca la mine ca să discute unele probleme evreeşti.

I-am arătat D-lui Richter că am instituit o conferinţă ministerială tocmai cu scopul să se evite unele greşeli; că, indiferent cum va fi judecată această măsură, am considerat-o esenţială, pentru că s-au făcut unele abuzuri şi acte de barbarie pe care nu le pot îngădui.

Eu am lucrat împotriva elementului economic evreesc, pentru că este o problemă raţională. Am făcut legi de expropriere a patrimoniilor evreeşti cu scopul constructiv de a ajuta burghezia românească să se poată înstări prin bunurile care fuseseră acaparate de evrei într-o proporţie rapidă şi excesivă. Sunt pentru stăpânirea totală a vieţii economice româneşti de către elementul românesc, dar sunt potrivnic măsurilor barbare şi actelor de teroare împotriva unor sărmani oameni care nu se pot apăra şi a unor oameni slabi. […] Ungurii pândesc, fotografiază şi fac propagandă în străinătate împotriva noastră pe această temă a aşa-zisei barbarii împotriva evreilor. […]

Înţeleg să iau măsuri economice pentru întărirea Neamului Românesc, dar nu măsuri sălbatice de luptă împotriva unor persoane fizice prin acte de barbarii inutile. […]

Am folosit acest prilej pentru a discuta cu D-l Richter problema evreilor care la Bug au fost supuşi unui regim grav şi i-am atras atenţia că purtăm totuşi o răspundere asupra soartei acelora care pleacă de pe teritoriul românesc. […]

Şi tot personal sunt dator să-i atrag atenţia că s’a făcut o mare campanie în România, că noi am scoate pe evreii din Transilvania ca să aducem în schimb germani. Această campanie a fost desfăşurată de evrei, care au crezut că noi îi trimitem dincolo de Bug şi că în mod intenţionat urmărim aceasta.

D-l Richter mi-a declarat că evreii care sunt luaţi din România şi din alte părţi sunt duşi în Polonia, unde sunt organizaţi în tabere de muncă şi supuşi unui regim care, fără să fie de lux, este totuşi de conservare fizică” [208].

Se ştie că Richter a minţit; rămâne însă incert dacă Mihai Antonescu era conştient de asta. Amănuntul nu are însă relevanţă în ceea ce priveşte decizia de a împiedica deportările în Polonia şi de a stopa expulzările în Transnistria. Prin proclamarea unei „Românii lipsite de evrei” şi prin deportarea a multe mii de evrei şi de rromi din Vechiul Regat în Transnistria, regimul dezechilibrase o serie de structuri sociale care – în constelaţia politicii interne şi externe a anului 1942 – şubreziseră înseşi fundamentele guvernării.

„Varianta umană” a epurării etnice: „vânzarea” evreilor în străinătate

La data de 27 octombrie 1942, Consiliul de Miniştri român discuta deja o nouă variantă a izgonirii evreilor. Spiritul de sacrificiu al evreilor înstăriţi, mulţi dintre ei creştinaţi de mult, care erau dispuşi să investească sume considerabile – sub formă de donaţii şi bacşişuri – pentru a împiedica expulzarea, deschisese apetitul politicienilor români [209]. Radu Lecca a fost, de bună seamă, cel ce a dezvoltat sistematic ideea, ajungând la concluzia că ideal era să-i „vândă” în străinătate pe evreii din România. Atunci, „problema evreiască” ar fi fost rezolvată, ţara şi-ar fi putut, eventual, recâştiga prestigiul, iar criza financiară ar fi fost atenuată. Planurile au demarat, fără a se bucura însă de un real succes – dacă facem abstracţie de faptul că aproximativ 6000 de oameni au ajuns, într-adevăr, în Palestina. Germania refuza să-şi dea acordul pentru deplasarea pe uscat sau pe mare, nimeni nu era cu adevărat dispus să procure banii, niciun stat nu era pregătit să colonizeze un număr atât de mare de evrei şi lipseau şi capacităţile de transport maritim. Totuşi, atitudinea politicienilor români faţă de evrei se modificase perceptibil.

După înfrângerea zdrobitoare suferită de armata română la Stalingrad, când, în primăvara anului 1943, au fost iniţiate primele contacte cu Aliaţii, în vederea analizării posibilităţii încheierii unei păci separate, deja nu se mai punea problema deportării evreilor în Polonia. Despre schimbarea situaţiei din România au raportat serviciile secrete britanice:

„Source şi prietenii săi (personalităţi evreieşti de marcă) au impresia că, din octombrie 1942, guvernul a dat un curs mai moderat politicii sale referitoare la evrei. Presupunerea lor a fost confirmată de diverse măsuri, care atenuează, în parte, cele mai grele suferinţe, de exemplu înlesnirile făcute deportaţilor din Transnistria […] şi anularea unui ordin de deportare” [210].

Schimbarea de atmosferă a fost observată şi de personalul Legaţiei germane din Bucureşti. În 1944, von Killinger a telegrafiat la Berlin: „Mareşalul Antonescu doreşte să scape de cât mai mulţi dintre evreii din România. Refuză măsurile radicale, din cauza efectelor propagandistice nefavorabile asupra statelor duşmane, a atitudinii cercurilor româneşti influente, în mare parte înrudite cu evreii, şi, de bună seamă, a propriilor rezerve” [211].

Antisemitismul românesc conservator, promovat de regimul Antonescu începând din octombrie 1942, dorea – ca şi mai înainte – epurarea etnică. Basarabia, Bucovina, pe cât posibil şi Vechiul Regat şi Transilvania trebuiau „curăţate” nu doar de evrei, ci şi de toate celelalte minorităţi etnice [212]. Sabin Manuilă, adept al eugeniei de factură românească şi, în timpul guvernării Antonescu, şeful Biroul Statistic, înaintase în octombrie 1941 un plan care prevedea un vast schimb de populaţie cu statele vecine, revizuirea graniţelor, „repatrierea” turcilor şi a germanilor în ţările lor şi expulzarea unilaterală a evreilor şi a rromilor. Toate acestea corespundeau întrucâtva obiectivelor pe care şi le propusese regimul la sfârşitul anului 1942 [213]. Din vara anului 1941 până în toamna anului următor, în timpul primului an de război împotriva Uniunii Sovietice, Antonescu transformase însă naţionalismul disociativ al lui Manuilă într-un naţionalism violent, energic, de influenţă nazistă. Faptul că, în această perioadă, evreii şi rromii au devenit victimele opresiunii şi ale izgonirii forţate reflectă conjunctura istorică: războiul, alianţa cu Germania şi acutizarea atitudinii duşmănoase faţă de evrei, transformată în antisemitism „salvator”.

REZUMAT

Niciuna dintre explicaţiile date până acum de cercetători pentru politica antievreiască din România anilor 1940-1942 nu s-a dovedit viabilă:

1. Faptele istorice contrazic teza conform căreia Antonescu trebuie aclamat ca salvator al evreilor români: scopul său a rămas, până la sfârşit, epurarea etnică, ceea ce a creat, la începutul războiului, un climat de violenţă şi de ură şi, în ultimă instanţă, premisele pentru pogromurile împotriva evreilor şi pentru moartea în masă în lagărele Transnistriei.

2. De asemenea, politica dusă de guvernul român nu trebuie echivalată cu exterminarea sistematică a evreilor de către nazişti. Regimul Antonescu nu reprezenta o dictatură fascistă, ci una fascistoidă. În Vechiul Regat, Antonescu a putut depăşi doar parţial limitele conducerii autoritare; în Basarabia şi în Bucovina a avut, în general, mână liberă; în Transnistria lipseau orice structuri ale puterii, iar birocraţiile luptau între ele. „Statul normelor”, „statul măsurilor” şi „statul-behemolh” coexistau, România putând fi deci considerată un „stat triplu”.

3. Politicienii români acţionau din proprie iniţiativă, aşadar nici ca urmare a constrângerilor din exterior, dar nici din pur oportunism faţă de Berlin.

Detaliind: abia modificarea structurilor puterii şi climatul politic al anilor 1940-1941 au provocat transformarea bruscă a antisemitismului românesc latent într-o politică guvernamentală cu caracter pronunţat represiv. Până în vara anului 1940, condiţiile economice, contactele sociale strânse ale intelighenţiei evreieşti cu personalităţile aflate la conducerea ţării, precum şi influenţa marilor puteri vest-europene împiedicaseră manifestarea şi promovarea de către stat a unui antisemitism radical. La rândul lor, structurile sociale, politice şi culturale din perioada interbelică nu permiseseră izbucnirea violenţei latente îndreptate împotriva evreilor. Schimbarea s-a petrecut în mai-iunie 1940, când extrema dreaptă a reluat destinele ţării – şi ce putea fi mai la îndemână, decât să încerce să se impună pe plan extern şi intern prin intermediul unei politici conştient antisemite?

Naţionalismul românesc era caracterizat de o evidentă dualitate. Pe de o parte, sublinia dreptul românilor la „autodeterminare şi emancipare”, pornind de la „prejudiciile istoriei” şi cerând ca România să intre în rândul statelor moderne, de altă parte, se crampona de modelele perioadei preindustriale. Nu corespunea aşadar exigenţelor modernizării culturale nici din punct de vedere economic, nici social. Această contradicţie determinase deja eşecul partidelor burgheze; acum, Antonescu decreta aşa-zisa înnoire, „ordonând” românizarea economici, „purificarea rurală” şi „înfrumuseţarea ţării” – în detrimentul populaţiei evreieşti şi al rromilor.

Atitudinea antisemitaa formațiunilor politice de dreapta din România a fost determinată de o serie de factori culturali, sociali şi politici. Respectivele grupări cercau, exclusiv în folosul burgheziei româneşti, izgonirea evreilor, însă antisemitismul lor nu avea conotații rasiste. Nu lumea trebuia salvată de „paraziţii evrei”, printr-un act dc „igienizare” nemiloasă, ci România, de o minoritate care ieşea prea mult în evidenţă. Prin aceasta se deosebea antisemitismul conservator de antisemitismul „salvator” pseudoreligios, escatologic, aşa cum s-a cristalizat şi în România, ca urmare a revoltei fundamentaliste împotriva modernităţii. Trebuie să diferenţiem foarte exact antisemitismul concret de cel rasist, metaforic. Iniţial, Antonescu şi camarazii săi rămăseseră la logica antisemitismului bazat pe separarea etniilor, dar la începutul războiului au adoptat limbajul şi ideile naziste – consecinţele fiind devastatoare.

În vara anului 1941, la începutul războiului şi având perspectiva recuceririi Basarabiei şi a Bucovinei, antisemitismul promovat de stat a atins punctul culminant. Evreii din provinciile recâştigate au fost duşi mai întâi în lagăre de concentrare, apoi deportaţi în Transnistria. Germania era la apogeul prestigiului său, iar Antonescu întreţinea atmosfera de pogrom, lăsându-i pe evrei, ca potenţiali „trădători de ţară”, pradă samavolniciei administraţiei, a poliţiei, a Jandarmeriei, a armatei şi, în cele din urmă, a populaţiei. Factorii de răspundere din Bucureşti şi-au însuşit limbajul fascismului, pentru că erau fascinaţi de acesta şi se delectau cu splendoarea lui. Era vorba despre acea adaptare exagerată la modelele culturale ale Vestului, care caracteriza cultura politică a României încă din secolul al XIX-lea. Antonescu nu a trebuit obligat să-i prigonească pe evrei, ci a acţionat din proprie iniţiativă; Hitler nu elogiase degeaba, în toamna anului 1941, politica dusă de români împotriva acestora.

Fascizarea dictaturii militare a rămas, desigur, superficială. Liniştea, ordinea şi recucerirea teritoriilor naţionale constituiau, ca şi până atunci, dezideratele ei principale; chiar şi epurările etnice din Basarabia şi din Bucovina se plasau, din punctul de vedere al obiectivelor lor generale, în tradiţia naţionalismului românesc conservator.

În 1941, România se găsea în stare de urgenţă. Abia treptat s-au consolidat din nou acele structuri care atenuaseră, în trecut, antisemitismul şi a pălit imaginea iudeo-comuniştilor responsabili pentru pierderea provinciilor estice şi pentru toate relele din ţară. Soseau din Transnistria din ce în ce mai multe informaţii, iar descrierile sorţii populaţiei din Est deveneau din ce în ce mai exacte. În plus, înlăturarea evreilor din viaţa economică îi prejudicia grav şi pe români. Corupţia la scară largă reprezenta aproape o binecuvântare, deoarece crea o alianţă de interese între administraţie şi populaţia evreiască, asigurându-i acesteia din urmă, cu adevărat, protecţie şi „asistenţă”. La rândul lor, au început să dea din nou rezultate legăturile cultivate de liderii evrei din Bucureşti cu politicienii influenţi şi cu personalităţile importante ale vieţii sociale. Existau un registru lingvistic şi o serie de simboluri care dădeau, chiar şi celor lipsiţi de drepturi, posibilitatea de a reclama respectul faţă de om. Pentru antisemitismul românesc conservator, evreii reprezentau persoane indezirabile dar, totuşi, oameni, care – dacă acceptau, în mod demonstrativ, proteguirea grupurilor conducătoare, aşa cum o făcuse Marele Rabin Şafran – îşi câştigau dreptul de a fi protejaţi fizic şi de a acuza colectiv. Dictatura militară a rămas sensibilă la argumentele elitelor conservatoare, cu care se afla în dialog. După ce Berlinul îşi pierduse splendoarea atotcuprinzătoare, iar Ungaria transformase, cu iscusinţă, chestiunea evreiască într-un argument pentru a-şi consolida, pentru perioada postbelică, pretenţiile asupra Transilvaniei, Antonescu s-a opus, în ciuda acceptului dat iniţial, expulzării dorite de Berlin a evreilor în Polonia. Într-adevăr, în vara anului 1942, regimul său îşi pierduse deja legitimitatea, ca urmare a proclamării unei „Românii lipsite de evrei” şi a expulzării în masă a evreilor şi a rromilor regăţeni în Transnistria. Concesiile vădite făcute Berlinului, numeroasele acte de violenţă, evidente pentru toată lumea, care avuseseră loc în timpul deportărilor, urmările avute de acestea din urmă asupra economiei naţionale şi corupţia generalizată au făcut ca regimul să decadă, în ochii liderilor de opinie din exterior, la statutul de slugă a intereselor Germaniei. Opoziţia faţă de deportarea completă a evreilor, planificată de Germania, precum şi comunicarea intenţiei de a lua măsuri împotriva corupţiei şi de a asigura un tratament uman evreilor din Transnistria aveau, tocmai de aceea, scopul de a recupera credibilitatea regimului. Pe de altă parte, Bucureştiul nu era dispus să renunţe la obiectivul epurării etnice, chiar dacă aceasta era acum prezentată ca act caritabil ce avea, pur şi simplu, nevoie de o anumită compensaţie financiară.

Politica lui Antonescu a creat condiţiile-cadru, a fost responsabilă pentru deportări, pentru jefuirea evreilor, pentru „măsurile disciplinare” şi „represaliile” faţă de aşa-numiţii „agenţi iudeo-comunişti”, pentru moartea din cauza inaniţiei şi a epidemiilor şi pentru genocidul din Transnistria, pus în scenă de birocraţie, dar nu a ordonat direct – cu excepţia pogromului din Odessa – uciderea sistematică a evreilor. Contribuţia ei esenţială la moartea acestora a fost mai subtilă, fiind reprezentată de crearea unui climat de violenţă, în care uciderea şi moartea în masă au devenit posibile. „Holocaustul românesc” a avut mulţi autori. Istoria sa este istoria cinismului şi a beţiei de sânge, a jafurilor şi a uciderii – şi a genocidului pus la punct până în cele mai mici amănunte.

NOTE:

1. Pentru biografia lui Antonescu vezi: Valeriu F. Dobrinescu, Studiu introductiv, în: Gheorghe Barbul (ed.), Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Iaşi, 1992, p. XI şi urm.; Ion Văduva-Poenaru (ed.), Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului, Bucureşti, 1998, pp. 24-26; Watts, Romanian Cassandra; Felicia (Steigman) Carmelly, Shattered! 50 years of silence. Histoty and voices of the tragedy in Romania and Transnistria, Scarborough, 1997, pp. 16-17; Balta, Rumänien und die Großmächte, p. 35 şi urm.

2. Heinen, Die Legion, p. 422 şi urm.

3. Giurescu, România, p. 61 şi urm.

4. Cf. şi raportul Serviciului de Contrainformaţii referitor la situaţia politică din România, la un an după preluarea puterii de către Ion Antonescu: 8.9.1941, Abwehrbericht, Rumänische Politik, în: Traşcă, Deletant, Al III-lea Reich, documentul nr. 53.

5. Jäckel, Longerich, Schöps (ed.), Enzyklopädie des Holocaust, Balta, Rumänien und die Großmächte, pp. 58-59.

6. Citate oferă: Giurescu, România, p. 63 şi urm.

7. Broszat, Das Dritte Reich und die rumänische Judenpolitik, p. 114 şi urm.; 8.8.1940, Referat către Consiliul de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. I, p. 37 şi urm.; 8.8.1940, Decret-Lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România, p. 46 şi urm.

8. 16.8.1941, Telegrama Legaţiei germane din Bucureşti către Ministerul Afacerilor Externe din Germania, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. III, p. 478; Jean Ancel, The Jassy Syndrome (I), Romanian Jewish Studies 1 (primăvara 1987), pp. 33-49, p. 38.

9. Gheorghe Barbul, Memorial Antonesco, vol. I, Le IIIe Homme de l’Axe, Paris, 1950, p. 126 şi 133-134.

10. Angrick, Besatzungspolitik, pp. 191-192.

11. [Fără dată], Raport al lui Richter către von Killinger, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 2 şi urm.; [Fără dată], Notă asupra convorbirii avute în ziua de 11 octombrie 1941 de Dl. Mihai Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri a.i., cu D-nii. Rodll, von Ritgen şi Richter de la Legaţia germană, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în: Calafeteanu (ed.), Emigrarea populaţiei evreieşti, pp. 91-92.

12. 27.8.1941, Luther către v. Killinger, în: URO (ed.), Dokumenlation Judenverfolgung, vol. II, p. 288.

13. 8.8.1941, v. Killinger către Ministerul Afacerilor Externe din Germania, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 9; [Fără dată], Notă asupra convorbirii avute în ziua de 11 octombrie 1941 de Dl. Mihai Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri a.i., cu D-nii. Rodll, von Ritgen şi Richter de la Legaţia germană, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în: Calafeteanu (ed.), Emigrarea populaţiei evreieşti, pp. 91 -92.

14. Situation des Juifs en Roumanie, 1940-1944, Bucarest, 1946, în: Ancel (ed.), Documents, vol. VIII, p. 487 şi urm. Din păcate, documentul nu conţine data elaborării memoriului german. Totuşi, informaţiile din 1946 coincid cu rezultatele cercetărilor recente, conform cărora, până în toamna anului 1941, Berlinul planificase o expulzare a evreilor în Est.

15. Situation des Juifs en Roumanie, 1940-1944, Bucarest, 1946, în: Ancel (ed.), Documents, vol. VIII, p. 497.

16. Hillgruber, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu; Dumitru Şandru, Aurel Kareţchi, Ion Saizu, Dificultăţi în „colaborarea” româno-germană, 1940-1944, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” 23 (1986), pp. 201-229; Balta, Rumänien und die Großmächte.

17. Lecca, Eu i-am salvat, pp. 157-158.

18. Mihai Antonescu în timpul şedinţei Consiliului de Miniştri din 20.8.1941, în: FCER (ed.), Evreii, vol. I, p. 310 şi urm.

19. Angrick, Besatzungspolitik, pp. 203-204.

20. Jean Ancel, German-Romanian relations during the Second World War, în: Braham (ed.), The tragedy, pp. 57-76, p. 68.

21. 11.10.1941, Filderman către Mareşalul Antonescu, în: Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, p. 264.

22. 22.10.1941, Notă, Cabinetul militar, Biroul al doilea, în: idem, Documente, p. 279.

23. Expunere de motive la decretul-lege Nr. 2650/1940 privitor la reglementarea situaţiei juridice a evreilor din România, în: Alexandrescu (ed.), Martiriul evreilor din România, p. 14 şi urm.

24. La începutul anului 1942, Antonescu i-a spus arhitectului său evreu, Clejan, că era convins de victoria Germanici, dar în acelaşi timp s-a declarat hotărât să cureţe în orice caz ţara de evreii sosiţi după 1913 – anume chiar şi în eventualitatea că Germania ar fi pierdut războiul. Cf. Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 492.

25. Mariana Hausleitner, Intervention und Gleichstellung. Rumäniens Juden und die Großmächte, 1866-1923, Jahrbuch des Simon-Dubnow-Instituts I (2002), pp. 475-531, p. 479 şi urm. Despre naţionalismul şi antisemitismul românesc a scris pe larg: Dietmar Müller, Juden und Muslime als Alteritätspartner im rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte. 1878-1941, Wiesbaden, 2005. Dintre lucrările publicate în România, fundamentale sunt, în primul rând, cele scrise de Zigu Ornea: Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1998; Zigu Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, 1998; Zigu Ornea, Poporanismul, Bucureşti, 1972; Zigu Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980; Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, 1996.

26. Weiter, Die Judenpolitik, pp. 48-49.

27. Idem, p. 51.

28. Heinen, Die Legion, p. 68.

29. Harry Kuller, O istorie a evreilor din România în date, vol. I, De la începuturi până la 1919, Bucureşti, 2000, p. 230 şi urm.; Heinen, Die Legion, pp. 68-69.

30. Kuller, O istorie a evreilor, p. 237.

31. Hausleitner, Intervention, p. 525.

32. Ibidem.

33. Hildrun Glass, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-judische Verhältnis in Rumänien 1918-1938, München, 1996, p. 50 şi urm.; Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien, p. 72 şi urm.

34. Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” in România anilor ’30, Bucureşti, 1995, p. 207.

35. Dumitru Hîncu (ed.), Mărturii. „ Chestiunea evreiască”. Antologie şi introducere, Bucureşti, 1996, p. 156 şi urm.

36. Răzvan Pârâianu, Semitism as a metaphor for modernity, Studia Hebraica 5 (2006), pp. 23-68.

37. Heinen, Die Legion, pp. 79-80.

38. Pârâianu, op. cit.

39. Teşu Solomovici, România judaica. O istorie neconvenţională a evreilor din România. 2000 de ani de existenţă continuă, vol. 1, De la începuturi şi până la 23 august 1944, Bucureşti 2001, p. 319.

40. Problematică tratată pe larg în capitolul al treilea al lucrării de faţă, Violenţa fascistă: etapele radicalizării şi antisemitismul ca ideologie a purificării. Legiunea „Arhanghelul Mihail ” [n.a.]

41. Bucur, Eugenics and modernization in interwar Romania.

42. Radu Ioanid, Romania, în: David S. Wyman, Charles H. Rosenzveig (ed.), The world reacts to the Holocaust, Baltimore, 1996, pp. 230-231.

43. Volovici, Ideologia naţionalistă, p. 200.

44. Irina Livezeanu, Cultural politics in Greater Romania. Regionalism, nation building and ethnic struggle, Ithaca, 1995.

45. Irina Livezeanu, The politics of culture in Greater Romania. Nation building and student nationalism, 1918-1927, Ann Arbor, 1986, p. 362. Referitor la istoria antisemitismului în perioada interbelică vezi şi: Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars, Bloomington, 1983, p. 171 şi urm.; Heinen, Die Legion; Volovici, Ideologia naţionalistă; Fischer-Galaţi, The legacy of antisemitism; Theodore Armon, The economic background of antisemitism in Romania between the World Wars. C.Z. Codreanu and the Jewish trade, 1918-1940, Shvut 17-18 (1995), pp. 296-331.

46. Wilhelm Filderman a descris pe larg, în memoriile sale, excesele antisemitismului politic din România şi evoluţia în timp a acestora: Filderman, Memoirs, vol. I.

47. Unui procent de 36,5% dintre evrei le-a fost retrasă cetăţenia română. Cf. Ion Stanciu, Statutul juridic al populaţiei evreieşti din România în perioada 1878-septembrie 1940, Revista istorică 3 (1992), pp. 329-343.

48. 17.1.1938, Raport confidenţial asupra situaţiei evreilor din România, în: Ancel (ed.), Documents, vol. I, p. 217 şi urm.

49. L. Watts, Romanian Cassandra.

50. 22.6.1941, Răspunsul generalului Ion Antonescu la scrisorile succesive ale lui Iuliu Maniu, în: Mihai Pelin (ed.), Mareşalul Ion Antonescu. Epistolarul infernului. Bucureşti. 1993, pp. 155-156.

51. Angelo Martini, La Santa Sede e gli ebrei della Romania durante la Seconda Guerra Mondiale, în: La Civiltà Cattolica 112 (1961 ), pp. 449-463, p. 450.

52. Ancel (ed.), Documents, vol. X, p. 13 şi urm.

53. Cf. şi Jean Ancel, Antonescu and the Jews, Yad Vashem Studies 23 (1993), pp. 213-280, p. 217: „Antonescu nu a redefinit scopurile naţionalismului românesc, ci pur şi simplu, a încercat să atingă obiectivele fixate de predecesorii săi. Astfel, se pare că filosofia politică a noului regim, metodele sale de conducere, precum şi matricea sa ideologică şi intelectuală erau «neaoşe» mai degrabă decât importate din Germania – şi erau legate inextricabil de ura localnicilor faţă de evrei”.

54. România pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti, 1942, pp. 112-113.

55. Ibidem.

56. Lecca, Eu i-am salvat, pp. 157-158; Ancel, Antonescu and the Jews, p. 226.

57. Florian, The Antonescu Regime, pp. 102-103; 7.2.1941, Şedinţa Consiliului de Cabinet, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor în Transnistria, pp. 96-97.

58. Martin Broszat, Hitler und die Genesis der „Endlösung”. Aus Anlaß der Thesen von David Irving, Vierteljahreshefte Jur Zeitgeschichte 25 (1977), pp. 739-755; Hans Mommsen, Die Realisierung des Utopischen. Die „Endlösung der Judenfrage” im „Dritten Reich”, în: Geschichte und Gesellschaft 9 (1983), pp. 381-420; Hans Mommsen, Der Weg zur Vernichtung der europäischen Juden, în: Mihran Debag, Kristin Platt (ed.), Genozid und Moderne, vol. I, Strukturen kollektiver Gewalt, Opladen 1998, pp. 241-253.

59. Cel puţin în cazul pogromului de la Odessa, responsabilitatea lui Antonescu poate fi dovedită în mod clar.

60. În cele ce urmează voi relua argumentele lui Cornelius R. Zach din articolul: Die Rhetorik der Diktatur. Anmerkungen zur politischen Sprache Marschall Antonescus, în: K. Zach (ed.), Rumänien im Brennpunkt, pp. 325-334. [n.a.]

61. 7.9.1940, Şedinţa Consiliului de Cabinet, în: Arhivele Naţionale ale României (ed.), Stenogramele şedinţelor consiliului de miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. 1, septembrie-decembrie 1940, Bucureşti, 1997, p. 5.

62. 17.9.1940, Extrase din directivele date de conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, presei, radiodifuziunii şi agenţiei telegrafice, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 129.

63. 18.9.1940, Scrisoarea lui Antonescu către Filderman, în: FCER (ed.). Evreii din România, vol. III, partea I, p. 100.

64. 2.10.1940, Articol din Universul despre un interviu acordat de Ion Antonescu ziarului italienesc La Stampa, în: Andrei Şiperco, Crucea roşie internaţională şi România. 1939-1944, Bucureşti 1997, p. 81.

65. 10.10.1941, Şedinţa Consiliului de Cabinet. Ordinul în rezoluţie al generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, cu privire la internarea în lagăr a evreilor intraţi clandestin în ţară, în: FCER (ed.). Evreii, vol. II, pp. 178-179.

66. Ibidem.

67. Radu Florian, The Antonescu Regime, pp. 102-103.

68. Vasile Ionescu, Deportarea rromilor în Transnistria, Bucureşti, 2000, pp. 96-97; Solomovici, România judaica, vol. I, p. 481.

69. 18.2.1941, Telegrama lui Spitzmuller către Ministerul de Externe francez, în: Iancu (ed.), Shoah, pp. 133-134; Lecca, Eu i-am salvat, pp. 157-158; Broszat, Das Dritte Reich, p. 133.

70. Balta, Rumänien und die Großmächte, pp. 170-171.

71. 7.3.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri. Extrase din stenograma privind discuţiile asupra problemei evreieşti, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 207.

72. 11.3.1941, Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, p. 97.

73. 15.4.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 229.

74. Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 499.

75. 15.2.1941, Protocolul şedinţei Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 190
şi urm.

76. 8.7.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri. Extras din expunerea profesorului Mihai Antonescu, preşedintele ad-interim al Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 266.

77 19.6.1941, Ordinul generalului I. Şteflea către autorităţile poliţieneşti, în: Matatias Саrp, Holocaust in Rumania. Facts and documents on the annihilation of Rumania’s Jews. 1940-1944, Budapest, 1994, p. 139.

78. 21.6.1941, Directiva Ministerului de Interne către inspectoratele de jandarmi, în: Matatias Carp, Holocaust, pp. 211 -212.

79. Aurel Kareţki, Maria Covaci, Zile însîngerate la Iaşi. 28-30 iunie 1941, Bucureşti, 1978, pp. 55-56.

80. Ioanid, The Antonescu Era, pp. 156-157.

81. Lecca, Eu i-am salvat, p. 64.

82. 4.7.1941, Ordin de zi, în: Pelin (ed.), Mareşalul Ion Antonescu, pp. 198-199, nota 8.

83. 8.7.194], Şedinţa Consiliului de Miniştri. Extras din expunerea profesorului Mihai Antonescu, preşedintele ad-interim al Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, pp. 267-268.

84. Hillgruber, Hitler, p. 138.

85. Cf. corespondenţa dintre Iuliu Maniu, C.I.C. Brătianu şi Ion Antonescu, în: Pelin (ed.), Mareşalul Ion Antonescu, p. 242 şi urm.; 6.9.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 301 şi urm.; 15.11.1941, Telegrama lui Gunther către secretarul de stat, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 390.

86. 3.9.1941, Telegrama de pe front a mareşalului Ion Antonescu, adresată profesorului Mihai Antonescu, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, pp. 290-291.

87. 5.9.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri, în: ibidem, pp. 298-299.

88. 27.11.1941, Protocolul convorbirii dintre Mihai Antonescu şi Hitler, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IX, p. 281; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 322.

89 5.9.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 299.

90. 12.9.1941, Protocolul şedinţei Consiliului de Miniştri, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IX, p. 310 şi urm.

91. 23.10.1941, Cabinetul Militar către Vrancea, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 105.

92. 24.10.1941, Notă autografă a colonelului Davidescu, în: Ancel, Transnistria, vol. II, Bucureşti 1998, p. 291.

93. Angrick, Besatzungspolitik, p. 297 şi urm.

94. Watts, Romanian Cassandra, p. 358.

95. Notele lui Wilhelm Filderman despre o convorbire cu Dr. N. Lupu, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 424.

96. Watts, op. cit., p. 357.

97. 13.11.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 332.

98. 11.12.1941, Scrisoarea lui Alexianu către Ion Antonescu, în: Ancel, Transnistria, vol. II, p. 373 şi urm.

99. 16.12.1941, Consiliul de Miniştri cu guvernatorii provinciilor dezrobite, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 365.

100. Ancei, Contribuţii, vol. II, partea 1, p. 18.

101. Stenograma completă a respectivei şedinţe a Consiliului de Miniştri este, din acest punct de vedere, deosebit de concludentă. Arhivele Naţionale ale României (ed.), Stenogramele şedinţelor consiliului de miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, voi. V, Octombrie 1941-ianuarie 1942, Bucureşti, 2001, p. 440 şi urm.

102. 6.2.1942, Scrisoarea lui Antonescu către Clejan, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 521 şi urm.

103. 10.7.1942, Colonelul R. Davidescu către Ministerul de Interne, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 453, nota de subsol 1. în document este vorba despre o expulzare dincolo de Bug. Este însă foarte posibil şi ca respectivele date statistice să fi fost cerute în vederea pregătirii deportării în lagărul de exterminare de la Belzec (vezi mai jos).

104. 11.11.1942, Notă asupra convorbirii avute de M. Antonescu, vicepreşedintele Consiliului, cu G. Richter, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 273.

105. Idem, p. 274.

106. Giurescu, România în al doilea război mondial, p. 188 şi urm.

107. 17.5.1943, Consemnarea unei convorbiri a lui Mihai Antonescu cu reprezentanţii Crucii Roşii Internaţionale, în: Ion Calafetcanu, Nicolae Dinu, Teodor Gheorghe (ed.), Emigrarea populaţiei evreieşti din România în anii 1940-1944. Culegere de documente din arhiva ministerului afacerilor externe al României, Bucureşti, 1993, pp. 115-116.

108. 17.11.1943, Ordin dat de Antonescu în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri, în: Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 425, nota 1. Pe 13 aprilie 1943, Ion Antonescu îi răspunsese lui von Ribbentrop că era dispus să trimită 100.000 de evrei în Crimeea, ca să lucreze în minele de acolo. „El [Antonescu] cere, în orice caz, să nu fie ucişi, deoarece cu altă ocazie s-a văzut nevoit să pună capăt deportării evreilor în Rusia, când s-a dovedit că acolo erau pur şi simplu omorâţi”: Deletant, Hitler’s forgotten ally, p. 215.

109. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Bucureşti, 2002, pp. 313-314.

110. Cuvânt semnificativ, împrumutat din vocabularul antisemit al naţional socialiştilor.

111. 7.2.1941, Şedinţa Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, pp. 183-184.

112. 23.03.1941, Ordin al ministrului de interne către prefecţi, de a desfiinţa ghetourile evreieşti; vezi şi nota 1, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea I, pp. 195-196.

113. Henry L. Eaton, Killers. The massacrc of Yassy, în: Mirjam Korber, Sylvia Hoisic-Korber, Henry L. Eaton, Erhard R. Wiehn, Deportiert. Jüdische Überlebensschicksale aus Rumänien, 1941-1944. Ein Tagebuch, Konstanz, 1993, p. 137.

114. Sebastian, Jurnal, p. 351.

115. Şiperco (ed.), Ecouri, p. 84.

116. Ernst Fraenkel, Der Doppelstaat, Hamburg, 2001.

117. Franz Neumann, Behemoth. Struktur und Praxis des Nationalsozialismus, Frankfurt am Main, 1984 [„Behemot” reprezintă, în Apocalipsa iudaică, un animal mitic al sfârşitului lumii – n.t.].

118. Ioanid, Evreii, pp. 124-125.

119. 11.7.1941, Ionescu către Dacia 1, secţiunea 2, în: Ancel, Transnistria, vol. I, p. 269.

120. Angrick, Besatzungspolitik, p. 196 şi urm.

121. 11.9.1941, Inspectoratul de jandarmi Cernăuţi către administraţia provincială a Bucovinei, în: Саrp, Cartea neagră, vol. III, pp. 123-124.

122. Septembrie 1941, Chişinău. Instrucţiuni cu privire la evacuarea evreilor din lagărul Vertujeni-Soroca, în: FCER (ed.), vol. III, partea a II-a, p. 53 şi urm. Cf. şi: Radu Ioanid, The deportation of the Jews to Transnistria, în: Hausleitner, Mihok, Wetzel (ed.), Rumänien und der Holocaust, p. 79.

123. 12.5.1942, Notă, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 232.

124. 11.11.1941, Antonescu catre Filderman, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 380.

125. Theodor Lavi, Documents on the struggle of Rumanian Jewry for its rights during the Second World War, Yad Vashem Studies on the European Jewish Catastrophe 4 (1960), pp. 261-315, p. 288.

126. Ancel, Antonescu and the Jews, p. 221.

127. 12.8.1941, Copia unei telegrame a Legaţiei germane din Bucureşti către inspectorul central al Băncii Naţionale a Reich-ului, Hoppe, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. II, p. 274. Cf. şi: 12.3.1943, Guvernul României către Legaţia germană din Bucureşti. Memoriu eferitor la măsurile luate de statul român pentru rezolvarea problemei evreieşti în România, în: Calafeteanu (ed.). Emigrarea populaţiei evreieşti, p. 106 şi urm.; 6.8.1941, Telegrama lui v. Killinger și Neubacher către Ministerul de Externe din Germania, în: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 36.

128. Ion Calafeteanu, Aurica Simion, The condition of the Jews living within the Rumanian ate during the years of the military-fascist dictatorship, în: Ancel (ed.), Documents, vol. X, p. 509.

129. Zach, Rumänien, în: Benz (ed.), Dimension des Völkermords, p. 397. Cf. şi: Butnaru, Waiting for Jerusalem, pp. 212-213.

130. Lecca, Eu i-am salvat, p. 196 şi urm. Cf. şi: Dan Zamfirescu, O memoralistică de interes mondial, în: ibidem, p. 18.

131. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, p. 109 şi urm.

132. Safran, Resisting the storm, pp. 82-83.

133. Ibidem, p. 100.

134. Lavi, The background, p. 177 şi urm.

135. Rene de Week, Journal de guerre, 1939-1945. Un diplomale suisse à Bucarest, Genève, 2001, p. 201 şi urm.

136. Fredy Cohen, Istoria evreilor din Romania. 1918-1940, partea I-II, Bucureşti, 1991, p. 547.

137. 11.10.1941, Filderman către Antonescu, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 234.

138. 19.10.1941, Antonescu către Filderman, în: ibidem, p. 259 şi urm.

139. Sebastian, „ Voller Entsetzen”, pp. 575-576.

140. Coldewey, Fiedler, Gehrke, Zwischen Prut und Jordan, p. 75 şi urm.

141. Butnaru, Waiting for Jerusalem, p. 113 şi urm.

142. 30.10.1942, Richter. Notă. Deportarea evreilor în Transnistria, în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, p. 223.

143. 11.11.1941, Antonescu către Filderman, în: Ancel (ed.), Documents, vol. III, p. 378 şi urm.

144. Balta, Rumänien und die Großmächte, p. 240 şi urm.

145. 22.5.1942, Principiile fixate de domnul Mareşal relative la exceptarea internării evreilor în lagăr, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 235.

146. Idem, nota 1.

147. Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 237.

148. Ancei, Contribuţii, voil. II, partea a II-a, p. 162 şi urm.; Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 240; 9.9.1942, Extrase din notele zilnice ale lui Саrp cu privire la deportările din toamna anului 1942, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 300.

149. Fisher, Transnistria, p. 79; Ancel, Contribuţii, vol. II, partea a II-a, p. 164 şi urm.; FCER (ed.), Evreii, vol. II, pp. 413-414; FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, pp. 246-247.

150. 31.8.1942, Document statistic privind starea demografică a populaţiei evreieşti din România. Adnotări ale mareşalului Ion Antonescu pe document, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 169.

151. 19.8.1942, Cabinetul ministrului de externe către Inspectoratul general al jandarmeriei, în: Achim (ed.), Documente privind deportarea ţiganilor, vol. 1, p. 106.

152. Mihok, Die Vetfolgung der Roma, p. 25 şi urm.

153. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea a II-a, p. 163.

154. Radu Ioanid, The fate of Romanian Jews in Nazi occupied Europe, in: Randolph L. Braham (ed.), The destruction of Romanian and Ukrainian Jews during the Antonescu era, Boulder, 1997, pp. 219-220; Watts, Romanian Cassandra, p. 361; 9.6.1942 şi urm., diverse telegrame ale Ministerului Afacerilor Externe din România către misiunile diplomatice din Berlin şi Paris şi alte documente, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 357 şi urm. Dacă e să-l credem pe v. Killinger, Mihai Antonescu aprobase încă din noiembrie 1941 expulzarea evreilor români din teritoriul controlat de germani în „ghetourile din Est”. Consulatelor României nu li se trimisese nici o directivă în acest sens. Cf. şi: 13.11.1941, Telegrama lui v. Killinger către Ministerul de esterne din Germania, în: Traşcă, Deletant (ed.), AI III-lea Reich, documentul nr. 68.

155. Final report, p. 197 şi urm.; 19.07.1942, Referat, C. Văleanu (Berlin), în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 364 şi urm.; 21.8.1942, Telegrama lui Davidescu către Legaţia de Berlin, în: ibidem, p. 367.

156. 21.8.1942, Telegrama lui Davidescu către Legaţia de la Berlin, în: ibidem, p. 367.

157. Prezentarea de mai sus se bazează pe memoriile lui Radu Lecca. Acestea conţin, ce-i drept, erori obiective, dar descriu cu destulă acurateţe atmosfera. Lecca, Eu i-am salvat, p. 272 şi urm. În decursul unei audieri desfăşurate la data de 7.7.1969 la Tribunalul Provincial Frankenthal, Gustav Richter a confirmat că Eichmann îl rugase să încerce să afle „dacă România era pregătită să expulzeze evrei” în teritoriul polonez rezervat evreilor, „pentru a susţine în acest mod Germania”. Prin aprilie sau mai 1942 îl informase pe Mihai Antonescu despre pretenţiile Germaniei. 7.7.1969. Tribunalul Provincial Frankenlhai, Judecătorul de instrucţie, Arhiva RFG, filiala Ludwigsburg, 505 AR-Z 16 / 61. [O copie a documentului mi-a fost pusă la dispoziţie de către Ottmar Traşcă – n.a.]

158. 12.8.1942, Telegrama lui v. Killinger către Ministerul de Externe de la Berlin, în: Comisia internaţională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, Iaşi, 2005, p. 395.

159. 20.1.1942, Procesul-verbal al „Conferinţei de la Wannsee”, în: Longerich, Pohl (ed.), Die Ermordung der europäischen Juden, p. 83 şi urm.

160. 10.7.1942, Davidescu către Ministerul de Interne, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 453,
nota 1.

161. 19.8.1942, Telegrama lui Rintelen către Ministerul de externe de la Berlin, în: Longerich, Pohl (ed.), Die Ermordung der europäischen Juden, p. 314.

162. 21.1.1944, Consemnarea intervenţiei câtorva persoane în favoarea evreilor, în: Ancel (ed.), Documents, vol. XX, p. 315 şi urm.

163. 7.7.1942, Petiţia adresată de Dr. N. Lupu lui M. Antonescu, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 10.

164. 14.7.1942, Memoriul lui Traian Popovici, fost primar al municipiului Cernăuţi, privind deportarea evreilor din Bucovina, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 189 şi urm.

165. 27.7.1942, Truelle către Laval, în: Iancu (ed.), Shoah în România, p. 175.

166. 16.6.1942, Schellhorn către Legaţia germană de la Bucureşti, Deportarea evreilor, în: Al III-lea Reich, documentul nr. 95.

167. 8.8.1942, „Rumänien wird judenrein”, Bukarester Tageblatt, în: Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 257 şi urm. În cadrul unei audieri susţinute în 1969 la Tribunalul Provincial Frankenthal, Gustav Richter a respins acuzaţia că ar fi fost autorul articolului. Desigur că afirmaţia lui pare prea puţin credibilă, de vreme ce alte articole semnate de el avuseseră un conţinut şi un ton asemănător. 14.7.1969, Depoziţia lui Richter la Tribunalul Provincial Frankenthal, Arhiva RFG, filiala Ludwigsburg, 505 AR-Z 16 / 61. (O copie a documentului mi-a fost pusă la dispoziţie de către Ottmar Traşcă – n.a.) Pe de altă parte, în Ancel, Contribuţii, vol. II, partea a II-a, pp. 185-186, paternitatea articolului este apreciată ca indubitabilă.

168. 15.8.1942, Raportul politic al lui de Weck, în: Şiperco (ed.), Ecouri, p. 95 şi urm.

169. Lecca, Eu i-am salvat, p. 272 şi urm.

170. Victor Neumann. Evreii din Banat şi Transilvimin și Sud în anii celui de-al doilea război mondial, în: Achim, Iordachi (ed.). România şi Transnistria, pp. 58-59

171. Pentru perspectiva germană şi penru confirmarea unor izvoare vezi şi: 5.10.1942, Richter către Ministerul de Externe de la Berlin, Raport privind atmosfera și situația expulzării evreilor din România, în: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 130.

172. Balta, Rumänien und die Großmächte, р. 293.

173. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea a II-a, p. 232 şi urm.

174. 15.8.1942, Raportul politic al lui de Weck, în: Şiperco (ed.), Ecouri, p. 95 şi urm.

175. 18.8.1942, Raportul politic al lui de Weck, în: ibidem, pp. 97-98.

176. 17.8.1942, Truelle către Laval, în: Iancu (ed.), Shoah, p. 177.

177. Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 143.

178. 18.8.1942, Raportul politic al lui de Weck, în: Şiperco (ed.), Ecouri, p. 98.

179. Саrp, Cartea neagră, vol. III, p. 244.

180. 11.9.1942, Notă, G. Richter, în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România. p. 209.

181. Balta, Rumänien und die Großmächte, р. 294; 4.10.1942, Killinger către Ministerul de Externe de la Berlin, Notă adresată de guvernul american guvernului român, referitoare la tratamentul aplicat evreilor din România, în: Traşcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 129.

182. Sebastian, „Voller Entsetzen”, р. 662.

183. 21.1.1944, Consemnarea intervenţiei câtorva persoane în favoarea evreilor, în: Ancel (ed.), Documents, vol. XX, p. 315 şi urm.

184. 30.9.1942, Filderman, Jurnal, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 259; 5.10.1942, Notă informativă a Serviciului Special de Informaţii, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, pp. 68-69, nota 2.

185. 16.9.1942, Brătianu către Ion Antonescu, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 225.

186. Carp, Cartea neagră, vol. III, p. 246.

187. 16.9.1942, Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 432 şi urm.

188. FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 453, nota 1. Mai târziu, Gustav Richter a citat respectivul text ca dovadă că „amânase” expulzarea evreilor. 26.11.1942, Von Killinger către Ministerul de Externe de la Berlin, „Raport asupra situaţiei expulzării evreilor din România al responsabilului cu probleme evreieşti, Richter”, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. III, p. 514.

189. Ancel, Contribuţii, vol. II. partea a II-a, p. 173.

190. Ibidem.

191. 21.9.1942, Carp, Jurnal, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 301.

192. 22.9.1942, în: ibidem.

193. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea a II-a, p. 224 şi urm.

194. 28.9.1942, Notă asupra convorbirii din data de 23.9.1942, dintre ministrul de externe german şi Mihai Antonescu, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. IV, p. 578.

195. 21.1.1944, Consemnarea intervenţiei câtorva persoane în favoarea evreilor, în: Ancel (ed.), Documents, vol. XX, p. 315 şi urm.

196. 29.9.1942, Primarul din Târgovişte către Ministerul de Interne, în: Achim (ed.), Documente privind deportarea ţiganilor, vol. 1, pp. 238-239.

197. 25.9.1942, Parchetul General din Arad către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, p. 261.

198. 24.9.1942, Raportul lui de Week, în: Şiperco (ed.), Ecouri, p. 102 şi urm.

199. 26.9.1942, Consemnarea întrevederii între Davidescu şi Richter, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, pp. 369-370.

200. 29.9.1942, Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri, în: Ionescu (ed.), Deportarea rromilor, p. 42.

201. Ancel, Contribuţii, vol. II, partea a II-a, p. 203.

202. 08.10.1942, Convorbirea ministrului german la Bucureşti cu Mihai Antonescu, asupra „problemei evreieşti”, pe 7 octombrie 1942, în: FCER (ed.), Evreii, vol. III, partea a II-a, pp. 264-265.

203. 12.10.1942, Nota lui Richter privind stoparea deportărilor în Transnistria, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 293.

204. 8.10.1942, Consemnarea convorbirii dintre Mihai Antonescu şi v. Killinger, pe 7.10.1942, către Gustav Richter, în: FCER (ed.), Evreii, voi. III, partea a II-a, pp. 264, 265.

205. 13.10.1942, Şedinţa Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.). Evreii, vol. II, p. 457.

206. 21.10.1942, Raportul lui Truelle către Laval, în: Iancu (ed.), Shoah, pp. 179-180.

207. 21.1.1944, Consemnarea intervenţiei câtorva persoane în favoarea evreilor, în: Ancel (ed.). Documents, vol. XX, p. 315 şi urm.

208. 11.11.1942, Notă asupra convorbirii avute de D. M. Antonescu, vicepreşedintele Consiliului, cu D. Richter, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în: Ancel (ed.), Documents, vol. XX, p. 241.

209. 27.10.1942, Consiliul de Miniştri, Extras, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 309 şi urm.

210. 16.5.1943, Raportul Serviciului de Spionaj Britanic din Haifa. România, martie 1943, Chestiunile evreieşti. Statutul juridic şi politic, în: Ancel (ed.), Documents, vol. IV, p. 578.

211. 16.2.1944, Telegrama lui von Killinger către Ministerul de Externe german, în: Longerich (ed.), Die Ermordung, p. 315.

212 16.11.1943, Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri, în: FCER (ed.), Evreii, vol. II, p. 524.

213. Viorel Achim, Proiectul guvernului de la Bucureşti vizând schimbul de populaţie româno-ruso-ucrainean (1943), p. 395 şi urm.; Achim, Romanian-German collaboration, pp. 141-142.

Sursă: Armin Heinen, ”România, Holocaustul și logica violenței”, Iași, 2011.

(va urma)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s