„SOLUȚIA FINALĂ A PROBLEMEI EVREIEȘTI” ȘI ROMÂNIA

Rußland, Judenverfolgung Judenfrauen werden rückbefördert 17.7.1941  

Modul de persecutare şi exterminare în masă a evreilor şi în mare măsură a rromilor în regimurile fasciste sau etnocratice evidenţiază poate cel mai concludent una din caracteristicile fundamentale ale dictaturilor „moderne”, şi anume faptul că teroarea nu mai este folosită doar ca mijloc de intimidare şi eliminare a oponenţilor politici, dar şi ca metodă de guvernare a maselor în general, culpabilizarea fiind practicată şi pe alte criterii decât cele politice.

Astfel, în Germania nazistă şi în celelalte ţări cu regimuri fasciste, antisemitismul a devenit politică de stat, evreii fiind persecutaţi şi exterminaţi, chiar pentru unicul motiv al apartenenţei lor etnice şi religioase.

Ce-i drept, confecţionarea unei probleme din existenţa evreimii în diaspora nu a fost o invenţie a fascismului. Ceea ce pare a fi fost inedit în evoluţia istorică a antisemitismului, în contextul regimurilor fasciste, a fost modul în care antisemitismul s-a afirmat în politica statelor respective ca problemă cheie, statul asumându-şi responsabilitatea de a „soluţiona” problema evreiască prin dislocarea, expulzarea şi exterminarea evreilor. În acest scop, s-a instituit o ideologie oficială bazată pe culpabilizarea etniei evreieşti; s-a construit şi mobilizat un întreg aparat administrativ-poliţienesc şi militar menit să transpună în practică o politică de distrugere a unei întregi colectivităţi umane.

Jaful şi crima în relaţie cu populaţia evreiască au devenit politică de stat. Statul nu numai că a încetat a fi un organism de garantare a securităţii pentru cetăţenii săi evrei, ci, dimpotrivă, s-a afirmat ca organizatorul şi executantul crimei împotriva lor. Asistăm la instalarea unui nou tip de „justiţie” bazat pe legalizarea jafului şi a crimei.

Modelul pentru acest nou tip de stat a fost, în primul rând, Germania nazistă.

Problema evreiască a fost pentru Hitler o problemă cheie (Kernfrage). Încă din 1922 el promitea că dacă va veni la putere „prima şi principala sa sarcină va fi lichidarea evreilor” [1].

Venind la putere, Hitler s-a ţinut de cuvânt şi a aplicat o dublă politică antievreiască: a încurajat violenţa de stradă şi pogromurile, introducând în acelaşi timp politica abuzurilor pe linie de stat: a promulgat o legislaţie antievreiască restrictivă şi discreţionară, a instituit represiunea poliţienească. Punctul culminant al acestei politici a fost trecerea la exterminarea fizică a evreilor, eufemistic vorbind, la „soluţia finală”. Ea a fost gândită şi planificată de Hitler, dar nu ar fi putut deveni realitate fără susţinători în Germania şi în Europa în general.

O dată cu invadarea Europei şi exercitarea controlului asupra unei importante părţi a continentului, naziştii nu au mai considerat problema evreiască ca o problemă germană, ci ca o problemă europeană: s-au simţit obligaţi s-o „rezolve” pe plan european.

La foarte scurt timp după invadarea Poloniei, a intrat în funcţiune prima cameră de gazare experimentală la Branderburg, unde au fost exterminaţi, în principal, alienaţi mintal, dar şi evrei epuizaţi de muncă forţată sau de existenţa precară în diferitele lagăre de concentrare.

În anii 1940-1941 a început exterminarea în masă a evreilor din Polonia.

După 22 iunie 1941, respectiv după invadarea Uniunii Sovietice, au intrat în acţiune batalioanele morţii (Einsatzgruppe) special antrenate pentru exterminarea populaţiei civile: din primul moment al atacului au fost exterminaţi sute de mii de civili, în principal evrei.

Experimentarea primei camere de gazare la Auschwitz a început în septembrie 1941; în octombrie-noiembrie 1941 s-a pus la cale primul masacru al evreilor germani evacuaţi la Kovno şi Riga; la sfârşitul lunii octombrie 1941 au intrat în funcţiune primele două camere de gazare în lagărele din Belzec şi Chelmno.

Astfel, la 20 ianuarie 1942, când s-a întrunit Conferinţa de la Wannsee cu scopul de a dezbate şi coordona aplicarea „soluţiei finale”, ea era de acum în plină desfăşurare. La conferinţă au participat reprezentanţi ai diferitelor ministere de resort ale Reichului. Administraţia celui de-al treilea Reich a aflat aici pentru prima oară, în mod oficial, despre decizia cancelarului Adolf Hitler de a rezolva problema evreiască în Germania şi în întreaga Europă prin exterminarea sistematică şi în masă a tuturor evreilor [2]. Au fost de faţă R. Heydrich, şeful Sicherheitspolizei-ului şi Obersturmführer A. Eichmann, conducătorul secţiei pentru problemele evreieşti în cadrul Gestapo-ului.

Conferinţa a fost deschisă de Heydrich, care a ţinut un lung discurs bazat pe un bogat material faptic alcătuit de Eichmann. În referatul său, Heydrich a subliniat, printre altele, că este împuternicit din partea lui H. Göring (atunci fiind şeful planului de patru ani) să coordoneze acţiunea de soluţionare finală a problemei evreieşti chiar şi dincolo de hotarele Germaniei. Vorbitorul a arătat că H. Himmler (atunci încă şeful Poliţiei Reichului şi al Poliţiei Securităţii) a interzis emigrarea şi expulzarea evreilor, ordonând evacuarea acestei populaţii în est ca o nouă soluţie posibilă pentru problema evreiască. În această acţiune urma să fie cuprins un număr de 11.000.000 de evrei europeni, inclusiv cei din Irlanda (!) şi Anglia; evacuarea trebuia privită, însă, ca o măsură temporară, căci au fost întreprinse „şi alte experienţe practice”, sublinia Heydrich, care vor fi de mare însemnătate pentru soluţia finală iminentă a problemei evreieşti.

S-a preconizat utilizarea evreilor la diverse munci în est; concentrarea lor în colonii pentru construirea de linii ferate şi şosele. Supravieţuitorii acestor munci, consideraţi ca fiind cei mai rezistenţi, urmau să fie „trataţi corespunzător”, căci ei „ar putea să reprezinte nucleul de refacere a poporului evreu”. Cu toate eufemismele folosite la expunerea acestui plan, scopul de exterminare până la ultima sămânţă a etniei evreieşti a fost dezvăluit fară perdea. Discuţiile pe marginea celor expuse de Heydrich au fost extrem de aprinse, dar nu în sensul de a contesta necesitatea celor prezentate, ci în vederea aplicării cât mai grabnice şi mai radicale a soluţiei finale.

La conferinţă a luat cuvântul şi reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe al Reichului. El a propus ca evreii, cetăţeni croaţi, sovietici, români, maghiari şi apatrizii, aflaţi în Germania sau în teritoriile ocupate de nazişti să aibă aceleaşi tratamente ca şi evreii cetăţeni germani sau cetăţenii ţărilor din zonele ocupate [3]. (Statul antonescian a consimţit la aplicarea acestei propuneri în cazul evreilor cetăţeni români aflaţi în Germania şi în alte ţări ocupate de nazişti). Guvernul Reichului urma să sprijine deportarea evreilor şi din ţări aliate Germaniei naziste, cum au fost Slovacia, România, Croaţia, Bulgaria, Ungaria ş.a. În final, însă, reprezentantul Ministerului de Externe conchidea că nu trebuie aplicată metoda constrângerii faţă de guvernele respective în soluţionarea problemei evreieşti, deşi noua ordine europeană este sistemul viitorului, chiar dacă drumul spre Moscova nu pare a fi uşor de parcurs [4].

De fapt, Conferinţa de la Wannsee avea menirea să oficializeze un plan gândit de hitlerişti, poate chiar înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial şi intrat în plină acţiune o dată cu începerea războiului.

În ce măsură erau la curent cercurile politice româneşti aflate la cârma ţării în epoca celui de-al doilea război mondial cu toate intenţiile conducătorilor Germaniei naziste de a trece la exterminarea fizică a evreimii europene este greu de spus. Este însă de menţionat că numeroşi politicieni români, în declaraţiile lor, condiţionau rezolvarea aşa-zisei probleme evreieşti în România de o soluţie internaţională în general şi de soluţia pe care o va da Germania nazistă în special. Până atunci, regimurile regelui Carol al II-lea şi apoi al mareşalului Antonescu promovau o politică antisemită proprie, considerând politica Germaniei naziste ca un factor internaţional favorabil pentru înfăptuirea programului de „deziudaizare” a societăţii româneşti.

Dar dacă până în momentul intrării României în război alături de Germania nazistă, regimul antonescian a promovat mai mult o politică de restructurare etnică a societăţii româneşti pe calea legilor şi a reformelor sociale, după intrarea în război (22 iunie 1941) anumite teritorii româneşti au devenit zone nu doar ale discriminărilor etnice, ci şi ale unor exterminări fizice sistematice, după model nazist. Chiar dacă planul „soluţiei finale” nu a fost încă definitivat de regimul nazist, totuşi autorităţile antonesciene, în colaborare cu cele naziste aflate pe teritoriul României, au început să acţioneze în spiritul „soluţiei finale”. Ce-i drept, conform unui plan local: evacuările în masă a zeci de mii de oameni, internările în lagăre şi introducerea regimului de ghetou în diferite zone ale ţării, pogromul de la Iaşi, trenurile morţii, regimul de ostatici, execuţiile în masă în Basarabia şi Bucovina, deportarea şi regimul de exterminare în Transnistria, chiar dacă s-au înfăptuit în colaborare cu naziştii, ele au fost iniţiate şi programate de autorităţile antonesciene.

Despre începutul acestor acţiuni generalul Ioan Popescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, prezenta următoarea informare în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 august 1941: „În ziua de 7 iunie, prin dl general Leoveanu, care a fost la dl general Antonescu pe zonă, s-a dispus ca să se evacueze întreaga populaţie evreiască care se găseşte pe zonă până la o adâncime de 4 km. Aceste evacuări s-au făcut în comunele în care le-au găsit necesare comandanţii de mari unităţi, s-a făcut pe o zonă de 4 km. Pe linia Prutului, la sud de Dunăre şi la sud de vechea frontieră, de la Herţa până la munţi […] în afară de aceştia, s-a mai evacuat o parte din evreii şi evreii comunişti din Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Tulcea şi Constanţa. La 21 iunie, s-a dat ordin ca toţi evreii valizi între 18-60 ani care se găseau în zona cuprinsă între Prut şi Şiret să fie evacuaţi la Târgu-Jiu, ca şi cei care se găseau la dreapta Prutului să fie evacuaţi în comunele urbane ale judeţului. Pe urmă s-a dat ordin ca în oraşele reşedinţă de judeţ să se facă concentrarea evreilor în cartiere. Aceste concentrări s-au făcut pentru toate oraşele din Moldova, iar în Muntenia s-a făcut în Prahova şi în Buzău şi apoi în Râmnicu Sărat, Tulcea şi Constanţa

[…] O dată cu aceasta, pentru a nu se petrece nici o tulburare, s-a dat ordin să se ia ca ostatici persoanele mai importante evreieşti, preşedinţii comunităţilor evreieşti sau membrii cultului religios etc. În afară de aceste măsuri, s-au mai făcut o serie de evacuări, uneori chiar de către marile unităţi din zonă, care au îndreptat pe aceşti evrei fără să aibă preciziuni unde să-i îndrepte şi care pe urmă au fost duşi la muncă, în diferite părţi în judeţele Călăraşi, Vlaşca, Teleorman, Romanaţi, Dolj şi nu mai ştiu unde” [5].

Între 29 iunie – 6 iulie 1941 a avut loc sângerosul pogrom de la Iaşi şi au fost puse în circulaţie trenurile morţii.

Comunicatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din 30 iunie 1941, înştiinţa ţara că „la Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti (cifra dată nu reflectă adevărul – n.n.) care trăseseră focuri de armă din case asupra soldaţilor germani şi români” [6].

Era desigur un document de otrăvire a opiniei publice, dar şi de justificare a represiunilor sângeroase împotriva populaţiei evreieşti. Prin acest text, conducerea supremă a statului, anunţând, la 30 iunie, o execuţie care a avut loc cu o zi înainte – fără nici o referire la vreun demers procesual sau la vreo sentinţă dată de un tribunal militar – subscria oficial la o practică de stabilire a crimei în afara prescripţiilor legii. Decretul-lege privind reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa statului stipula, la art. 27, că în cazul crimelor ca acelea de care erau acuzaţi evreii ieşeni, cercetările trebuie efectuate de Parchetul Militar în termen de 24 de ore de la sesizare, iar hotărârea urma să se execute la 10 ore după pronunţare [7].

Dar evenimentele din Iaşi demonstrau că evreii puteau fi executaţi şi fără anchetă judecătorească, fără dovedirea crimei şi fără hotărârea unei instanţe judecătoreşti.

Ce-i drept, conducătorul statului a înfierat „dezordinile întâmplate […] la Iaşi”. În ordinul nr. 255, de la începutul lunii iulie 1941, mareşalul a condamnat acţiunile unor soldaţi izolaţi care, „în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost cazul la Iaşi”. Dispunând să fie oprită „cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală”, mareşalul liniştea spiritele declarând că guvernul este conştient de modul în care „neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî” [8].

Definirea crimei organizate împotriva evreilor drept acţiune individuală şi apoi dezaprobarea ei nu a fost un demers original al conducătorului statului. După cum arată istoricul englez Paul Johnson, această practică a fost pe larg folosită de Hitler după instalarea sa la putere [9].

Pentru maeşalul Antonescu ca şi pentru Hitler, de altfel, evreii erau cei mai mari duşmani; periculozitatea lor, în optica conducătorului, constând în faptul că chipurile ei ar acţiona în interiorul ţării. Se poate afirma că mareşalul a declarat un veritabil război evreilor: „Trebuie să se înţeleagă de toţi că nu este luptă cu slavii, ci cu evreii”, scria conducătorul statului lui Mihai Antonescu în septembrie 1941. Era o luptă considerată a fi „pe viaţă şi pe moarte” căci ori „învingem noi şi lumea se va purifica”, ori înving evreii şi atunci, conchidea mareşalul, „devenim sclavii lor” [10].

Măsurile represive împotriva populaţiei evreieşti din vara anului 1941 au îmbrăcat forme deosebit de violente în Bucovina şi Basarabia. Iată câteva date sumare cu privire la crimele săvârşite în aceste regiuni: în primele zile după intrarea trupelor române şi germane în Cernăuţi (5-6 iulie 1941) au fost omorâţi în case, în pivniţe şi pe străzi circa 2.500 de evrei; în zilele de 5-8 iulie a fost ucisă aproape întreaga populaţie rurală evreiască din nordul Bucovinei (circa 15.000 de suflete); în 8 iulie, trupele germane incendiază Templul din Cernăuţi şi ucid aproximativ 500 de evrei, în frunte cu Şef Rabinul dr. Mark; în 9 iulie sunt împuşcaţi 100 de evrei la Herţa; în 17 iulie trupele româno-germane, ocupând Chişinăul, ucid circa 10.000 de evrei pe străzi, în case, în pivniţe şi sinagogi. Astfel, în cursul lunilor iulie şi august zeci de mii de evrei cad victimă crimelor săvârşite de trupele germane şi române pe teritoriile Basarabiei şi Bucovinei de nord. „Numărul exact şi cu atât mai puţin numele victimelor nu se va putea cunoaşte niciodată”, conchidea Matatias Саrp: se poate doar presupune dacă se compară cifrele recensămintelor din 1930 şi de la sfârşitul lunii august 1941. Dacă în 1930, în Chişinău erau peste 50.000 de evrei, la 1 septembrie 1941 numărătoarea oficială a găsit aici 10.311 suflete. Pe lângă execuţiile în masă, mii de evrei au pierit în ghetourile create pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, unde s-a impus un adevărat regim de exterminare fizică. Despre toate aceste evenimente, Argetoianu nota în jurnalul său la 6 septembrie 1941: „Masacrele de ovrei la Iaşi, în Moldova, și Basarabia, au fost oribile, a fost ceva inuman şi nedemn de veacul nostru, de veacul nostru de cultură. De departe, la Breasta, n-am avut decât un ecou foarte slăbit al celor ce s-au întâmplat. Oameni de bună credinţă care au fost acolo îmi povestesc lucruri de necrezut şi care dovedesc că suntem încă foarte jos pe scara umanităţii. La Iaşi nu s-au ucis şi legionari sau comunişti creştini cum s-a spus, s-au ucis numai ovrei şi în modul cel mai barbar. Măcelul a fost provocat de legionari; câţiva dintre ei au tras de la câteva ferestre, în stradă, fară să nimerească de altminteri pe mai nimeni – numai un maior german a fost atins. Alţi legionari au început să strige pe stradă: «ovreii trag în armată şi în nemţi»; atât a fost de ajuns şi s-au aruncat toţi pe ovrei. Casă după casă, SS germani, soldaţi români, legionari şi toată pleava Iaşiului au scotocit tot, au scos familii întregi cu bătrâni, femei şi copii şi i-au măcelărit fară milă. Au fost astfel ucişi peste 7.000… Restul a fost încolonat şi dus la gară. Convoaie de oameni în zdrenţe, bătrâni cu părul alb, bolnavi au fost împinşi ca vitele. Când se poticnea unul şi cădea, pleava de derbedei se năpustea asupra lui şi îl sfâşia cu lovituri de bâtă… În fine, la gară supravieţuitorii au fost încărcaţi în vagoane de marfa, unii peste alţii, câte o sută sau două de vagon. În prealabil podeaua vagoanelor fusese înecată în creolină. Vagoanele au fost apoi ermetic închise şi nenorociţii au fost astfel plimbaţi 4 zile fară apă şi fără hrană… Când s-au deschis vagoanele, o duhoare pestilenţială a ieşit din ele, căci cadavrele şi excrementele făcuseră masă cu cei vii: oribil, oribil. La Ştefaneşti, în judeţul Botoşani, avocatul Darie a văzut sute de cadavre în marginea târgului. Şoneriu îmi povesteşte că la Herţa au fost luaţi întâi 200, apoi au venit militarii şi au luat şi restul. I-au împins pe toţi, pe jos, cu o legăturică în mână peste Prut şi i-au dus şi mai departe peste Nistru. Cădeau bătrânii şi nevolnicii, şi erau împuşcaţi pe loc. În Ucraina nemţii nu i-au primit şi i-au trimis peste Nistru înapoi. După câteva drumuri încolo şi încoace, nenorociţii care au mai scăpat vii au fost închişi la Edineţi (locuitorii din Edineţi fuseseră mai demult evacuaţi în Ucraina şi primiţi acolo de nemţi) unde sunt pe cale de a muri de foame. La Noua Suliţă s-au stropit casele cu petrol, li s-a dat foc, iar ovreii care căutau să scape erau împiedicaţi de trupă… Moldovenii cu care am vorbit pretind că în Moldova, Basarabia şi Bucovina nu mai sunt ovrei; au fost omorâţi sau goniţi peste graniţă… Procedee sumare şi inumane, pe care mi-e frică că le vom plăti într-o zi scump” [11].

Statutul administrativ al Basarabiei şi Bucovinei era diferit de restul ţării. Conform Decretului-lege nr. 2506 din 3 septembrie 1941 [12], aici funcţiona o administraţie proprie, cu reşedinţa la Chişinău şi, respectiv, Cernăuţi, cu guvernatori împuterniciţi de conducătorul statului.

Legislaţia Regatului se întindea într-o măsură foarte limitată asupra Basarabiei şi Bucovinei. Purificarea etnică, reorganizarea de structură care trebuiau făcute cereau pentru câtăva vreme „să se stabilească un zid de impermeabilitate absolută între Basarabia şi Bucovina şi teritoriul Regatului” [13].

Deportarea evreilor din Basarabia, Bucovina de nord şi de sud în teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria, şi chiar dincolo de Bug dacă nemţii ar fi permis, a fost concepută şi realizată de autorităţile antonesciene ca o măsură de purificare etnică a acestor teritorii şi în ultimă instanţă de exterminare fizică a etniei evreieşti, ce-i drept nu prin gazare, ci „doar” prin izgonirea oamenilor din căminele lor, prin condamnarea lor la moarte prin foame, frig, boală, epuizare fizică şi nu de puţine ori prin execuţii în masă. Planul a fost gândit de regimul antonescian încă înainte de intrarea României în război. În Consiliul de Miniştri din 17 iunie 1941, Mihai Autonescu a făcut o largă expunere în acest sens: „Ceea ce pot să vă anunţ – spunea şeful ad-interim al guvernului antonescian – este [că]… noi trebuie să folosim acest ceas ca să facem purificarea populaţiei… în ce priveşte anumite populaţiuni de origine etnică şi vă asigur că nu numai în ce priveşte evreii, dar în ce priveşte toate naţionalităţile – vom ajunge să practicăm o politică de totală şi violentă înlăturare a elementelor străine” [14].

Îndemnul la acţiuni de violenţă în procesul purificării etnice a Basarabiei şi Bucovinei revine frecvent în luările de cuvânt ale lui Mihai Antonescu în cadrul şedinţelor Consiliului de Miniştri, după 22 iunie 1941, după trecerea Prutului de către trupele române. La şedinţa din 8 iulie 1941, de instruire a guvernatorilor civili care urmau să fie instalaţi1 în Basarabia şi Bucovina ca reprezentanţi ai conducătorului statului, profesorul Mihai Antonescu îi avertiza: „Omenia siropoasă, vaporoasă, filosofică n-are ce căuta… Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera” [15].

În spiritul acestor indicaţii s-a şi tras cu mitraliera omorându-se mii de oameni nevinovaţi pe drumul chinuitor al deportării.

Mareşalul însuşi a recunoscut numărul mare al morţilor atunci când declara în şedinţa Consiliului din 13 noiembrie 1941 că are destule greutăţi cu acei pe care i-a trimis pe Bug. „Numai eu ştiu, mărturisea mareşalul, câţi au murit pe drum”.

Faptele demonstrează din plin că această deportare a fost concepută şi executată ca o variantă locală a soluţiei finale, chiar dacă Transnistria, cu toate ororile ei, a avut un procent de supravieţuire mult mai ridicat decât zonele din Ucraina aflate sub control german [16]. Şi totuşi, lagărele şi ghetourile transnistrene sunt incluse de holocaustologul Raul Hilberg pe harta lagărelor de exterminare.

Dar pe lângă acest plan autohton de exterminare fizică, în special a evreilor din Basarabia şi Bucovina, „soluţia finală” concepută de Germania nazistă avea şi alte implicaţii în contextul românesc. În vara anului 1942, Germania nazistă a început exercitarea unor presiuni şi asupra României în vederea aderării ei la măsura generală de deportare a evreilor în lagărele naziste de exterminare. SS Hauptsturmfuhrer dr. Gustav Richter, consilierul în problema evreiască al Ambasadei germane din Bucureşti, a obţinut, în vara anului 1942, un agrement, în scris, din partea vice-prim ministrului Mihai Antonescu, privind deportarea evreilor din România [17].

Faptul a fost confirmat în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 septembrie 1942, unde s-au pus în discuţie zvonurile care circulau despre decizia guvernului român de a izgoni „populaţia jidovească din Transilvania”. În acest context, Mihai Antonescu a mărturisit următoarele: „La un moment dat s-a discutat problema trimiterii unor evrei din ţara noastră în altă parte. N-a ştiut de acest lucru decât domnul mareşal Antonescu şi cu mine şi încă cineva de legătură cu guvernul Reichului. Nu s-au scris decât trei rânduri foarte vagi şi n-a ştiut despre ele, despre această chestiune, decât cineva din SS german”. Cu toate acestea se lamenta Mihai Antonescu – la câteva zile după ce s-a produs această conversaţie, „toată Transilvania a ştiut despre ea” [18]. Într-adevăr, pregătirile pentru deportare au început să avanseze. Dintr-un studiu al istoricului israelian Jean Ancel, intitulat Plans for Deportation of the Romanian Jews. Their Discontinuation in Light of Documentary Evidence, July-October 1942 [19], rezultă că au fost elaborate două planuri de deportare: unul de Gustav Richter şi altul datorat lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului român pentru soluţionarea problemei evreieşti.

Planul lui Radu Lecca preconiza începerea deportării cu evreii din vestul Transilvaniei şi Banat, stabilind, ce-i drept, şi categorii de exceptaţi care urmau să fie scutite de deportare. Matatias Carp precizează în Cartea Neagră (vol. III) că primele oraşe de unde era prevăzut să înceapă deportarea trebuiau să fie: Turda, Arad şi Timişoara.

În vederea discutării detaliilor legate de organizarea propriu-zisă a transportului spre lagărele naziste, Radu Lecca a fost trimis la Berlin la sfârşitul lunii august 1942.

Din surse germane aflăm că Lecca nu s-a bucurat de atenţia autorităţilor naziste, Berlinul considerând, prin agrementul celor doi Antoneşti, acţiunea deportării ca fiind perfectată. După întoarcerea lui Lecca la Bucureşti, Legaţia germană a transmis o „notă verbală” prin care comunica Ministerului Afacerilor Străine următoarele:

„Deoarece domnul director ministerial Lecca s-a întors de la Berlin după terminarea convorbirilor cu privire la emigrarea (termen evident eufemistic sau greşit tradus, căci la momentul respectiv nu s-a mai pus problema emigrării evreilor – n.n.) evreilor din România, Legaţia consideră tratativele preliminare ca încheiate şi roagă să i se transmită un răspuns succint, reprezentând atitudinea guvernului român la toate punctele importante, spre a-l prezenta guvernului Reichului” [20].

La 18 septembrie 1942, Radu Leca a făcut propuneri referitoare la stabilirea normelor după care urma să se efectueze operaţiile de evacuare a populaţiei evreieşti din Banat şi din regiunile de la frontiera de vest. Rezoluţia pusă pe aceste propuneri a fost însă ambiguă: „Evacuarea evreilor din Ardeal numai se studiază. Nu va începe decât când va veni momentul oportun. Până atunci se pregăteşte, în cele mai mici amănunte, de Ministerul de Interne, pe baza declaraţiilor date de dl mareşal Antonescu” [21].

Aşadar, pregătirile pentru deportare au fost intense. Zvonurile n-au apărut din senin. Alarmarea evreilor a fost firească. Dintr-o notă elaborată ulterior la Preşedinţia Consiliului de Miniştri rezultă că o serie de personalităţi, evrei şi români, au exercitat puternice presiuni pentru stoparea deportării. Au fost depuse şi sume importante de bani. Maniu, la un moment dat, declara că problema evreiască capătă o gravitate foarte mare din punct de vedere internaţional în urma mesajului preşedintelui Roosevelt şi a declaraţiei lui Churchill, care anunţă sancţiuni pe care nu le-a mai cunoscut istoria pentru cei care deportează evrei [22]. Intervenţiile s-au soldat cu rezultate vizibile. Este simptomatic în acest sens faptul că România nu a mai participat la Conferinţa Direcţiunii Căilor Ferate Germane Ost Berlin, convocată pentru ziua de 26 septembrie 1942 la Berlin, în vederea programării trenurilor speciale pentru expedierea evreilor din România în guvernământul general. Planificarea s-a făcut în absenţa reprezentantului guvernului antonescian, planul fiind trimis ulterior Direcţiei Căilor Ferate Române. La 27 octombrie 1942, directorul general al Căilor Ferate, T.C. Orezeanu înştiinţa Consiliul de Miniştri despre planificarea venită de la Berlin şi cerea „a ne comunica de urgenţă dispoziţiunile dvs.”. Răspunsul a fost concis şi decisiv: „În Consiliul de Miniştri de la 13 octombrie 1942 s-au sistat deportările de evrei. Semnează Basarabeanu” [23]. Menţionăm că L. Watts, în cartea sa Romanian Cassandra Ion Antonescu and the struggle for Reform (1916-1941), apărută la New York, în 1993, atribuie în mod greşit semnătura pe acest document mareşalului Antonescu; actul nu a fost semnat de conducătorul statului, deşi ar fi fost firesc ca o asemenea decizie privind suspendarea deportării evreilor să fi fost comunicată din înaltul său ordin, cu atât mai mult cu cât mareşalul dădea ordine în probleme mult mai puţin importante decât cele la care ne referim aici. Printre altele, este de menţionat că mareşalul Antonescu nici nu a participat la Consiliul de Miniştri din 13 octombrie 1942, unde s-a decis sistarea deportărilor. Decizia a fost transmisă de Mihai Antonescu, care a motivat în următorii termeni hotărârea guvernului:

„Domnilor miniştri, în ultima vreme s-au produs o serie întreagă de nemulţumiri şi mai ales o atmosferă foarte nefavorabilă în legătură cu regimul evreilor. Este inutil să vă spun că… nu sunt filosemit… consider că datorită situaţiei internaţionale, datorită faptului că şi în alte ţări regimul evreilor nu este ca cel al nostru din România… trebuie să nu creăm o situaţie… în care să pară că… ne este egal dacă pe planul măsurilor de civilizaţie guvernul român contribuie la prestigiul creat de armată sau dimpotrivă lucrează împotriva lui… Nu fac reformă antisemită pentru germani sau pentru doctrina doctorului Rosenberg… ori şi câtă primejdie europeană ar putea să reprezinte încă comunismul evreiesc sau simpla ideologie iudaică. Pe mine ceea ce mă interesează este să fac naţionalism românesc… Aceasta este situaţia noastră. Deocamdată se suspendă toate trimiterile de evrei peste Nistru. Trimiterile de evrei se vor face de aici înainte printr-un organ comun care va fi creat din Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Ministerul de Finanţe şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Dar, deocamdată, orice trimitere de evrei se opreşte” [24].

Decizia a fost comunicată şi în presă, dar într-o formulare confuză, fără să se pomenească măcar că ar fi vorba despre evrei [25].

Sfârşitul anului 1942 a însemnat o etapă de cotitură în politica regimului antonescian în problema evreiască. Pe lângă decizia de suspendare a deportărilor, s-au facilitat emigrările; s-a aprobat trimiterea de ajutoare în Transnistria; s-a pus în discuţie repatrierea unor categorii de deportaţi în Transnistria ş.a.

Ceea ce este de remarcat printre altele în acest context, extrem de complex şi în multe privinţe încărcat de tensiuni şi contradicţii, este faptul că autorităţile de resort ale celui de-al III-lea Reich au luat la cunoştinţă schimbările ce se conturau în politica regimului antonescian faţă de evrei fără să exercite presiuni asupra României în direcţia obligării ei pentru o aplicare consecventă a „soluţiei finale”.

Suspendarea aplicării „soluţiei finale” în România şi revizuirile operate de regimul antonescian în politica antievreiască nu au însemnat şi o schimbare în concepţiile antisemite ale lui Mihai Antonescu sau ale mareşalului Ion Antonescu. Astfel, în instrucţiunile pe care le transmitea Mihai Antonescu demnitarului român Barbul pentru modul în care să abordeze problema evreiască într-o misiune diplomatică pe care avea s-o întreprindă în vederea tatonării posibilităţilor unei păci separate, vice-prim ministrul îi cerea emisarului său să demonstreze Occidentului că măsurile antievreieşti au fost pe deplin justificate [26]. Iar în ceea ce priveşte poziţia mareşalului, ea se menţinea în atitudinea sa de culpabilizare a etniei evreieşti; numai aşa se explică afirmaţiile sale în scrisoarea adresată arhitectului evreu H. Clejan, la 4 februarie 1944. Generalizând participarea unor evrei la mişcarea comunistă, mareşalul scria: „E aceasta tragedia rasei evreieşti de a nu fi recunoscătoare ţării în care trăieşte şi profită” [27].

Stoparea deportărilor a asigurat supravieţuirea unei importante părţi a evreilor din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei, dar acest fapt nu poate diminua, desigur, dimensiunile reale ale crimelor cărora după cifre aproximative le-au căzut victimă 8-12.000 de evrei în timpul pogromului de la Iaşi; în Basarabia şi Bucovina zeci de mii de evrei executaţi de jandarmi români sau de trupe române şi germane în primele luni ale războiului; în Basarabia, din 75-80.000 de internaţi în lagărele şi ghetourile locale (în intervalul iulie-octombrie 1941) au pierit în jur de 25.000 de evrei, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii; în Transnistria, dintr-un minim de 186.000 de evrei români deportaţi din Basarabia, din nordul şi sudul Bucovinei, din judeţul Dorohoi şi câteva mii din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei (în intervalul octombrie 1941 – septembrie 1943) au pierit aproximativ 75.000, de foame, frig, tifos, executaţi de jandarmi sau predaţi germanilor pentru a fi executaţi [28].

Iată bilanţul aproximativ, exprimat în cifre, al implicaţiilor soluţiei finale în politica antievreiască a regimului antonescian.

NOTE:

1. Cf. Paul Johnson, A History of the Jews, New York, 1987, p. 483.

2. Pentru toate datele privind „soluţia finală”, vezi G. Reitlinger, The Final Solution, New York, 1957.

3. Pe baza acestei propuneri au dispărut sute de familii evreieşti, cetăţeni români aflaţi pe teritoriul Germaniei, Austriei, Belgiei, Franţei ş.a. Astfel, în telegrama nr. 346/43105, din 21 iulie 1942, a Legaţiei române din Berlin se comunică următoarele: „Auswarties Amt informează că măsura prin care s-a impus evreilor români din teritoriile ocupate de Germania să poarte un semn distinctiv, precum şi hotărârea de a-i deporta pe toţi în ţinuturile de la est, au fost luate în virtutea unui consimţământ pe care dl mareşal Antonescu l-ar fi dat domnului von Killinger în cursul unei conversaţii, şi anume ca evreii români să fie trataţi la fel ca evreii localnici. Semnează Bossy” (Arh. M.A.E, fond Germania, ds. 807, f. 107).

4. Pentru datele privind Conferinţa de la Wannsee vezi Encyclopedia of the Holocaust, vol. IV, New York, London, 1990.

5. Lya Benjamin (ed.), Legislaţia antievreiască. 1940-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993, doc. (în continuare, Legislaţia), doc. 94, p. 305.

6. Loc. cit., doc. 42, p. 155.

7. Decretul-lege nr. 236 din 3 februarie 1941, publicat în Legislaţia, doc. 30, p. 111.

8. Lya Benjamin (ed.), Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, (în continuare, Probl. evr.), doc. 98, p. 263.

9. Paul Johnson, loc. cit.

10. Probl. evr., doc. 105, p. 290.

11. Publicat în Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III, ed. a II-a, Editura Diogene, Bucureşti, 1996, p. 501.

12. Legislaţia, doc. 46, p. 165.

13. Buletinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 1/1941, p. 13-21.

14. Probl. evr., doc. 93, p. 234-235.

15. Loc. cit., doc. 99, p. 267.

16. Radu Ioanid, Sabia Arhanghelului Mihail. Ideologia fascistă în România, Editura Diogene, Bucureşti, 1994, p. 207.

17. Cf. C. Broszat, Das Dritte Reich und die rumänische Judenpolitik, München, 1957, p. 170.

18. Probl. evr., doc. 145, p. 442.

19. Studiul lui Jean Ancel a fost publicat în „Yad Vashem Studies”, vol. 16/1984, p. 381-420.

20. Arh. M.A.E., Probl. 33, ds. 17, f. 100.

21. A.N., fond P.C.M., ds. 402/1942-1944.

22. Probl. evr., doc. 179, p. 537-538.

23. A.N., fond P.C.M., ds. 342/1942.

24. Vezi în acest sens comunicatul publicat în ziarul „Timpul” din 16 octombrie 1942, în care se vorbeşte despre „chestiunea expatrierii unor elemente din Regat”.

25. Probl. evr., doc. 147, p. 455-462.

26. Arh. M.A.E., fond 71, ds. 92, f. 187.

27. Martiriul Evreilor din România, 1940-1944. Documente şi mărturii, p. 234.

28. Radu Ioanid, op. cit., p. 204-208.

Sursă:
LYA BENJAMIN, ”Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944. Studii”. Bucureşti, 2001.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s