DESPRE ANTISEMITISMUL LUI C. Z. CODREANU

 codreanu1

Nici un cercetător de bună credinţă nu pune astăzi la îndoială natura profund antisemită a gândirii politice a lui C.Z. Codreanu. Cu toate acestea, nu s-ar putea afirma că istoriografia contemporană a acordat o atenţie corespunzătoare analizei particularităţilor antisemitismului codrenist [1]. Acest demers însă se cuvine, căci esenţa codrenismului nu poate fi înţeleasă, în întreaga sa complexitate, în afara componentei sale antisemite. Până şi Horia Sima, în a sa Istorie a mişcării legionare [2] recunoaşte că trei piloni programatici stau la baza concepţiei politice a lui Codreanu: anticomunismul, antisemitismul şi antipoliticianismul. Numai că, dacă în optica lui Horia Sima antisemitismul lui Codreanu derivă în mod firesc din anticomunismul său, în viziunea noastră, o lectură atentă a scrierilor codreniste pune în evidenţă o relaţie oarecum inversă, în sensul că anticomunismul codrenist poartă în primul rând amprenta concepţiilor sale antisemite. Codreanu nu poate fi considerat un teoretician al anticomunismului; el nu a elaborat principii programatice de natură doctrinară sau social-politică pe care să le opună comunismului sau prin care să combată comunismul. Principalul său argument anticomunist a fost de natură antisemită. Codreanu aborda comunismul printr-o optică naţionalistă, dar mai presus de orice, antisemită. Pentru el comunismul echivala cu trădarea românismului, „cu instalarea celei mai murdare tiranii, a tiraniei talmudice jidăneşti” [3]. Realitatea participării unor evrei în mişcarea revoluţionară din anii 1919-1920, el o percepea ca o dovadă a faptului că lupta pentru comunism nu era altceva decât lupta iudeilor pentru dominaţia mondială. Identificând comunismul cu iudaismul, Codreanu vedea în „fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher capitalist în raza sa de acţiune un agent al acestor idei revoluţionare, antiromâneşti” [4].

Dar trebuie să recunoaştem că tezele codreniste despre aşa-zisul „iudeo-comunism” (se pare că sintagma a fost folosită în literatura antisemită din România pentru prima oară de Codreanu) nu erau originale. La data respectivă, ele aveau o largă circulaţie în Europa. Poliakov şi alţi analişti ai perioadei insistă asupra rolului refugiaţilor ruşi, foşti membri ai grupărilor antisemite din vechea Rusie ţaristă (ca, de exemplu, Sutele Negre, Cămăşile Galbene ş.a.) în diseminarea ideilor privind legătura între evrei şi bolşevici; idei care se vor regăsi apoi în ideologia hitleristă [5]. „Marxismul, scria Hitler în Mein Kampf, este o doctrină strict evreiască, căci scopul lui este distrugerea tuturor statelor neevreieşti… Marxismul însuşi visează deliberat să dea din nou această lume pe mâna evreilor” [6].

Într-o atare abordare, esenţa marxismului şi a comunismului în general a fost redusă la teza aberantă că ea ar servi chipurile interesele unei monstruoase conspiraţii evreieşti pentru instaurarea dominaţiei mondiale. Credem că nu este necesar să demonstrăm aici şi acum neadevărul şi natura profund diversionistă şi antisemită a acestor susţineri al căror exponent era şi C.Z. Codreanu. De altfel, natura antisemită a codrenismului se dezvăluie în fiecare articulaţie a tezelor sale, nu doar despre evrei sau despre evreo-comunism, ci şi despre democraţia românească, despre aşa-zisa corupţie a clasei politice româneşti, despre profilul moral al „omului nou”: era ostil democraţiei şi respingea această formă de guvernământ printre altele şi pentru că dă drepturi cetăţeneşti evreilor, facilitând astfel ascensiunea la putere a iudeocraţiei; acuză clasa politică din România că devine din ce în ce mai mult „o jucărie în mâna puterii iudaice”. Poporul român – conchide Codreanu – „nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a fi rezolvat problema politicianismului său” [7]. În general, în viziunea căpitanului, clasa politică românească a fost profund marcată de „influenţa iudaică”. „Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, scria Codreanu, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială, daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul, care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară. […] Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor” [8].

Pentru Codreanu, politicianismul românesc, cu toată corupţia şi imoralitatea sa, era un rezultat al infiltrării spiritului iudaic în conştiinţa românească. În opinia sa, mentalitatea iudaică s-a „infiltrat pe nesimţite în felul de a cugeta şi a simţi al unei însemnate părţi dintre români”: iudaismul a fost introdus prin cărţi de şcoală, literatură, prin profesori, prin conferinţe, prin teatru, prin cinematograf. Prezenţa acestei mentalităţi, spune Codreanu, se resimte în activitatea partidelor politice care, deşi sunt conduse de români, totuşi, vorbesc în limbajul iudaismului; în presa românească, în „creaţia autorilor români”, care gândesc, scriu şi vorbesc , jidăneşte în limba română” [9].

Aşadar, nu doar cuzismul (cum susţine C. Noica) considera că „parazitismul” din cadrul societăţii româneşti este un fenomen venit din afara fiinţei românului, dar şi legionarismul căuta cauza „răului încuibărit în sufletul românesc” în afara fiinţei sale, în „microbul străinului”, de astă dată în „evreul demonic”. În atari condiţii, Codreanu considera a fi necesară „dezintoxicarea de iudaism” a unei însemnate părţi dintre români, „căci dacă evreii erau duşmanii neamului, românii «jidăniţi» erau trădătorii care trebuiau mai rău pedepsiţi decât înşişi duşmanii” [10].

Desigur, acuzaţiile de mai sus nu sunt doar o insultă la adresa evreilor, ci se constituie şi într-o depreciere totală la adresa demnităţii, culturii şi spiritualităţii româneşti.

Noua spaimă antisemită cu privire la iudaizarea autohtonilor nu a fost o invenţie codrenistă. În anii ’70 ai secolului al XIX-lea, Wilhelm Marr, spre pildă, elabora în Germania teza evreizării germanilor [11]. La sfârşitul secolului al XIX-lea, H. St. Chamberlain fundamenta aşa-zisul „rasism spiritual” [12]. În fobiile şi obsesiile antisemite ale lui Codreanu şi ale legionarismului în general se resimt deci influenţele acestor noi curente în antisemitismul modern.

Ulterior, ideea pericolului de corcire a neamului românesc a fost reiterată, printre alţii, de Traian Herseni, care, în noiembrie 1940, scria: „În condiţiile decăderii poporului român, datorită infiltrării unor elemente de rasă inferioară şi corcirii sângelui străvechi geto-roman cu sânge fanariot, ţigănesc şi jidovesc, purificarea rasială a poporului românesc este o problemă de viaţă şi de moarte, o sarcină a statului naţional legionar” [13]. Obsesia infiltraţiei atinge cote paroxistice şi poate chiar paranoice în zilele rebeliunii legionare, când până şi regimul antonescian era acuzat de „infiltraţie jidănească”. Ofiţerii legionari lansau, la 23 ianuarie 1941, un apel cu următorul conţinut: „Puterile întunecate ale francmasoneriei şi banului iudaic lucrează mai departe pentru nimicirea neamului românesc. Au reuşit să introducă în guvernul naţional legionar oameni de-ai lor” [14]. În aceeaşi perioadă, legionarii din Iaşi convocali o mare adunare „pentru a protesta contra uneltirilor iudeo-masonice strecurate în guvern” [15].

Aşadar, „războiul” se ducea în primul rând împotriva iudaismului şi nu împotriva comunismului. În textele doctrinarilor legionari nu vom găsi o critică a doctrinei sau a sistemului comunist. În ceea ce priveşte însă antisemitismul, Codreanu a elaborat un întreg sistem de gândire, invocând argumente economice, politice, culturale şi psihologice pentru a susţine ideea nocivităţii evreului şi a justifica necesitatea antisemitismului. Desigur, nu trebuie să demonstrăm că este vorba despre o falsă construcţie, structurată pe o gravă distorsionare a esenţei iudaismului, a funcţiei sociale a populaţiei evreieşti şi chiar a realităţilor româneşti considerate a fi îmbibate de „dominaţia halucinantă a spiritului iudaic”.

Ideologia codrenistă a fost alimentată, în mod cert, de o aversiune antiiudaică, care friza patologia.

Grăitoare în acest sens sunt chiar şi primele texte semnate de Codreanu, care au văzut lumina tiparului în anul 1925, sub titlul: Scrisorile studenţeşti din închisoare [16]. Sunt documente ale urii şi instigării antiiudaice. Nu pot fi considerate altfel nişte scrieri îmbâcsite de stereotipuri şi clişee antisemite în care evreii sunt culpabilizaţi, demonizaţi şi acuzaţi că i-au văduvit pe români de munţii lor, de codrii lor, de holdele lor, că i-au otrăvit pe ţărani cu băuturile lor [17]. Codreanu îi compară pe evrei cu năvălitorii din timpurile trecute. „Numai că, spre deosebire de toate năvălirile repezi şi trecătoare, această din urmă năvălire este înceată şi definitivă”. Acest „microb al străinilor, scrie Codreanu, care după ce ne-au furat oraşele, ne-au furat bogăţiile, ne-au înlocuit în şcoli, voiesc să omoare acum şi sufletul românesc […] împotriva acestui marş al neamului nostru pe drumul morţii, noi «complotiştii de la Văcăreşti» am complotat” [18]. Căci altfel urmează „ca 3 milioane de jidovi să stăpânească 11 milioane de ţărani români” [19]. Sunt în dispariţie şi boierii, căci ei nu se mai cheamă „nici Ghica, nici Kogălniceanu, nici Negri […] Numele lor sună Bercovici, Blank, Filderman, Rosenthal” ş.a. [20]. Prin urmare, sfidând orice realitate istorică creată o dată cu înfăptuirea Marii Uniri din 1918, cu privire la contribuţia evreilor la propăşirea României moderne, Codreanu conchide că România a intrat sub stăpânire iudaică; el vede pe evrei victorioşi în lupta lor pentru subjugarea românilor. Pentru români nu mai este loc în această ţară, se lamentează Codreanu. „Triumfătorii sunt vipere cu cap de jidov, cu feţele însângerate şi pocite, rânjind ca lupii hămesiţi, […] în ochii râzători purtând o diavolicească perfidie” [21]. Suntem, desigur, în prezenţa unei variante locale a mitului antisemit cu privire la aşa-zisul pericol de dominaţie mondială a iudeilor.

Dr. W. Filderman, pe atunci preşedinte al Uniunii Evreilor Români şi autorul unor lucrări de referinţă în care demasca grava recrudescenţă antisemită, în special în mediul studenţesc – consemna în lucrarea sa Adevărul despre Problema Evreiască că a citit cu stupoare această broşură a lui Codreanu, chemată să pervertească mintea şi sufletul tineretului studios.

Şi, totuşi, broşura, în primă ediţie, a apărut în câteva mii de exemplare şi, după cum rezultă din unele consemnări, s-a epuizat într-un timp record. Cu banii încasaţi, autorul a putut porni către studiile de doctorat în Franţa, întovărăşit de soţie şi de camaradul Ion Moţa.

Dar dacă în Scrisorile din închisoare asistăm la o expunere mai degrabă „impresionistă” şi de-a dreptul patetică despre aşa-zisul pericol de moarte pe care îl prezintă evreii pentru viitorul neamului românesc, în Pentru legionari (apărută în 1936) [22], concepţia antisemită şi „problematica evreiască” se vor a fi formulate în termeni „savanţi” şi ca o componentă inseparabilă a doctrinei legionare. În această carte, fundamentală pentru legionarism, concepţiile despre antisemitism au căpătat aceeaşi importanţă doctrinară ca şi tezele codreniste despre neam, naţiune, democraţie, „omul nou de tip legionar” ş.a. Este însă de reţinut că nu se teoretizează doar dimensiunea doctrinară a antisemitismului, dar şi necesitatea violenţei şi a acţiunilor teroriste. Însăşi punerea „problemei evreieşti” sub forma pericolului pe care evreii l-ar prezenta pentru poporul român şi pentru întreaga civilizaţie omenească include în sine instigare la pogrom şi la luptă împotriva acestui „neam periculos”.

Pe temeiul acuzaţiilor proferate la adresa evreilor, Codreanu justifică necesitatea antisemitismului. Din punct de vedere doctrinar se declară adeptul „ştiinţei antisemitismului” fundamentată de A.C. Cuza. Această „nouă ştiinţă” are chipurile ca obiect „studierea” iudaismului sub aspect istoric, antropologic, teologic, politico-economie şi filosofic. Ea se autoprezintă, astfel, drept „sinteza tuturor ştiinţelor” care pot contribui la demonstrarea „ştiinţifică” a nocivităţii evreilor şi care pot găsi căile de „soluţionare a problemei evreieşti”. Astfel prin intermediul „ştiinţei istorice” se dovedeşte chipurile caracterul nomad al poporului evreu – nomadismul fiind contrar, prin definiţie, civilizaţiei popoarelor sedentare, de aceea este clar că „evreii nu pot fi toleraţi în contextul acestor popoare”. (În mod ciudat, această teză cuzisto-codrenistă cu privire la caracterul nomad al poporului evreu vine în contradicţie cu opiniile lui A. Hitler. În viziunea Fiihrer-ului, evreii nu au fost şi nici nu puteau fi nomazi, căci nomadul are o concepţie despre muncă. Evreii nu cunosc o astfel de concepţie, ei sunt nişte paraziţi care trăiesc pe corpul altor popoare. Dacă părăseau anumite teritorii nu o făceau pentru că duceau o viaţă nomadă, ci pentru că erau izgoniţi.)

„Cercetările antropologice”, afirmă protagoniştii „ştiinţei antisemitismului”, demonstrează că evreii sunt un amestec de rasă, fapt ce explică „sterilitatea naţiei jidăneşti în domeniul culturii”; „ştiinţa politică” evidenţiază sistemul de organizare al evreilor, faptul că ei constituie un stat în stat, fiind astfel „un element anarhic şi periculos tuturor statelor”; „ştiinţele economice” susţin „parazitismul evreiesc”, iar „filosofia” constată că „iudaismul este un anacronism care acţionează contrar propăşirii umane”.

„Ştiinţa antisemitismului” impune, deci, ca o datorie către civilizaţie, ca această „monstruozitate culturală să fie înlăturată prin silinţele unite ale tuturor naţiilor”, punându-se astfel capăt existenţei ei nefireşti parazitare. „Antisemitismul ştiinţific”, conchide Codreanu, dă satisfacţie instinctului antisemit, legitimează izbucnirile violente, dezvăluind cauza lor în „parazitismul jidanilor”.

În viziunea codrenistă „antisemitismul ştiinţific” are de îndeplinit o funcţie deosebit de importantă, şi anume să rezolve „cea mai gravă problemă a civilizaţiei timpului, care este problema jidănească” [23].

Dar în ce constă esenţa „problemei evreieşti” în viziunea codrenistă? În cazul de faţă ea se referă, desigur, la realităţile româneşti:

1. În surplusul demografic.

2. În atacul „iudaic” asupra clasei de mijloc.

3. În încălcarea legii naturale a teritoriului. („Ce înseamnă, se întreabă Codreanu, dacă nu colonizare faptul instalării a două milioane de jidani pe teritoriul românesc, un teritoriu inalienabil şi imprescriptibil al poporului român”).

4. În problema oraşelor. Căci în optica codrenistă, bogăţiile din mâinile românilor au trecut în mâinile evreilor, ceea ce înseamnă o primejdie naţională.

5. În problema învăţământului, căci şcoala românească a fost distrusă prin numărul mare al evreilor.

6. În problema culturii naţionale, căci evreii au invadat cultura pe care o vor falsifica şi o otrăvesc, deci „soarta românilor – conchidea Căpitanul, este să piară otrăviţi” [24].

Aşadar, esenţa problemei evreieşti în viziunea codrenistă constă în faptul că prezenţa evreimii în societatea românească constituie o ameninţare economică, socială, naţională şi cultural-spirituală pentru fiinţa şi existenţa poporului român şi a României în general. Ce-i drept, soluţiile la problemă nu sunt formulate teoretic. În Cărticica şefului de cuib, Codreanu făcea, în acest sens, următoarele precizări: „Problema jidănească… constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o de la începutul istoriei şi până astăzi. Legionarul este singurul în stare să rezolve această problemă”. Exemplele de rezolvare practică sunt numeroase: un complot legionar plănuit în 1923, când urmau să fie asasinaţi politicieni români trădători, rabini şi bancheri evrei; acte de violenţă puse la cale în interbelic; legiferări antievreieşti şi acţiuni teroriste în epoca statului naţional legionar; pogromul din ianuarie 1941 – sunt tot atâtea dovezi ale modului în care Legionarul a ştiut să „rezolve” această „problemă”.

Cartea Pentru legionari este un document pentru înţelegerea legionarismului în general şi a esenţei codrenismului în special. Considerată şi autobiografie spirituală, ea reflectă faptul că antisemitismul a fost o componentă definitorie pentru concepţiile codreniste şi încă un antisemitism cu toate elementele sale de sorginte religioasă, politică, social-economică naţionalistă şi rasială. El a abordat dintr-un unghi de privire antisemit fenomenele social-politice româneşti. Prin prisma concepţiei antisemite a explicat fenomenul comunist, politicianismul, mizeria socială ş.a. Pentru el antisemitismul a fost un Weltanschauung, o concepţie despre lume şi în special despre societate. Caracterizând natura antisemitismului codrenist, Nagy-Talavera subliniază că era atât de „radical încât poate fi calificat drept patologic. Antisemitismul său e apropiat de toate trăsăturile fanatice pe care le avea Hitler. Pentru el evreul era încarnarea răului pe pământ” [25].

Unii explică geneza antisemitismului codrenist prin cauze social-economice, alţii consideră că de vină a fost omniprezenţa evreiască, ponderea ei „exagerată” în structura generală a populaţiei şi în diferitele structuri socio-profesionale. Vasile Marin, camaradul de luptă al lui Codreanu, dă următoarea explicaţie: „Nu «instincte de troglodit» ne mână în acţiunea noastră tinerească (se referă la antisemitism – n.n.), ci ne mână conştiinţa unei superiorităţi de rasă… şi, mai ales, ne mână o conştiinţă naţională de care putem fi mândri, făurită de-a lungul veacurilor cu spada şi cu arcul… pe vremurile când neam din neamul vostru vindea obiele şi botfori de iuft prin bâlciurile Galiţiei, oştirilor polone ce veneau să ne cotropească ţara… Iată deci pentru ce nu numai că suntem, dar trebuie să fim antisemiţi” [26]. Afară de insultele pe care le aduce etniei evreieşti, credem că Vasile Marin are dreptate când susţine că la baza antisemitismului codrenist şi al legionarilor în general se află o concepţie misticoidă încărcată cu toate prejudecăţile antievreieşti, un naţionalism exacerbat care frizează rasismul şi o viziune etnocentristă despre structura statului modern: în optica lor, statul naţional unitar este incompatibil cu pluralismul etnic. La toate acestea se cere adăugat, desigur, şi influenţa valului antisemit de care numeroase ţări europene au fost cuprinse, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales după primul război mondial. Iar după cum recunoaşte însuşi Codreanu, a avut foarte mult de învăţat din scrierile antisemite ale lui Vasile Conta, Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, N. Iorga, A.D. Xenopol şi, bineînţeles, de la A.C. Cuza şi N. Paulescu [27].

Se pune întrebarea: în ce măsură au acţionat concepţiile codreniste în etapa statului naţional legionar?

În optica lui Nicolas M. Nagy-Talavera, „Garda de Fier nu poate fi înţeleasă fără o percepere profundă a personalităţii lui Codreanu. Mişcarea a fost creată de Codreanu, scrie Talavera, inspirată şi condusă de el şi nici o altă mişcare nu a fost dominată de creatorul său chiar şi după moartea sa ca Garda de Fier” [28].

Aşadar, am putea conchide că nimic din ce s-a petrecut în scurta domnie a statului naţional legionar nu a fost străin de spiritul Căpitanului. Învăţătura lui Codreanu a ghidat acţiunile regimului atunci când a trecut la „deziudaizarea” (expresia îi aparţine lui Codreanu) societăţii româneşti atât pe calea legiferărilor cât şi prin mijloace teroriste şi punitive. Desigur, momentul paroxistic în acest proces de purificare l-a constituit pogromul din zilele rebeliunii. Ce ar putea să demonstreze și mai elocvent omniprezenţa problemei evreieşti în gândirea şi acţiunea mişcării (omniprezenţă imprimată de însuşi Codreanu) decât faptul că în toiul luptei pentru putere şi în contextul acestei lupte legionarii atacă instituţiile, magazinele, locuinţele şi, în general, cartierele evreieşti, evreii ca indivizi, care nu au fost în nici un fel implicaţi şi nu aveau nici o legătură cu acest conflict între conducătorul statului şi mişcarea legionară?

Cauzele imediate ale împletirii acestor două planuri de acţiune nu au fost subiect de cercetare istorică. Nici izvoare primare în acest sens nu au fost date la iveală. Într-o notă informativă provenită din Fondul de Documentare al Ministerului de Interne se afirma, la data de 31 ianuarie 1941, „că, judecând după felul cum s-au făcut devastările în cartierele evreieşti denotă existenţa unui plan de acţiune dinainte conceput şi care s-a executat după ordinele şefilor de cuib din cartierele respective. Aceasta o dovedeşte între altele şi faptul că, cu rare excepţii, nu s-au comis erori prin devastarea magazinelor creştine, chiar dacă firma nu era vizibilă. Cele mai numeroase incendieri s-au înregistrat pe Calea Dudeşti” [29].

Desigur, nu se poate construi o explicaţie istorică pe o astfel de notă disparată atâta timp cât nu există alte dovezi documentare cu privire la existenţa unui plan dinainte gândit pentru declanşarea pogromului. Ce-i drept, mai există şi o altă informaţie apărută în „Curierul Israelit” din 26 noiembrie 1944, în care se arată că dr. W. Filderman, la data de 2 ianuarie 1941, l-ar fi avertizat pe conducătorul statului că legionarii pregătesc o rebeliune pentru a-l răsturna şi că acţiunea este planificată a fi declanşată în zilele de 6-7 ianuarie. În ziar se insinuează că legionarii ar fi prins de veste despre denunţul lui Filderman, fapt ce i-a determinat la pregătirea unei acţiuni de pedepsire a evreilor. La rândul său, Horia Sima considera că „puternicele organizaţii evreieşti au făcut parte din formidabila coaliţie creată pentru dărâmarea Statului naţional legionar” [30]. Deci pedepsirea lor a fost în firea lucrurilor. Dacă ne-am baza însă pe fabulaţiile lui Radu Lecca, am putea conchide că întregul pogrom a fost regizat de o mână nemţească [31].

Sunt presupuneri. Iar afirmaţia lui Horia Sima intră în categoria obsesiilor antievreieşti ale legionarismului. Există totuşi o certitudine. Educaţia şi permanenta agitare a problemei evreieşti de către mişcarea legionară, tezele instigatoare ale Căpitanului nu au rămas fară ecou; ele şi-au atins scopul. Aşa se vede că nu doar oamenii, dar şi cărţile şi ideile îşi au destinul lor. Există şi „idei care ucid”.

––––––––––––––––––––––––––
NOTE:

1. Caracteristicile extremismului de dreapta (inclusiv antisemitismul) afirmate în literatura şi gândirea filosofică românească, în special în perioada interbelică, sunt documentat tratate în lucrări ca: Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare. Culegere de studii şi antologie de texte, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1994; Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995; Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi problema evreiască. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995; Marta Petru, Un trecut deosebit sau schimbarea la faţă a României, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999. Lucrările de istorie, chiar cele special dedicate mişcării legionare, acordă mai puţină atenţie analizei antisemitismului ca o componentă organică a doctrinei legionare. Aprecierile sunt de regulă sintetice, de generalizare şi nu se bazează pe o prelucrare analitică a lucrărilor de referinţă elaborate de căpeteniile legionare. Vezi în acest sens: Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului. Traducere de Marian Ştefănescu, Humanitas, Bucureşti, 1993; Nicolas M. Nagy-Talavera, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Traducători Măriuca Stanciu şi Ecaterina Geber, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996; Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail” mişcare socială şi organizare politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional. Traducere din germană de Cornelia şi Delia Eşianu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

2. Horia Sima, Istoria mişcării legionare, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 25.

3. Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari (în continuare P.L.), vol. I, Editura Gordian, Timişoara, 1993, p. 17. Colecţia „Documente istorice sechestrate”; prima ediţie a apărut în 1936 la Sibiu, în Editura „Totul pentru Ţară”.

4. P.L., p. 10.

5. Vezi, în acest sens, Leon Poliakov, Istoria antisemitismului, vol. IV, Europa sinucigaşă. 1870-1933. Traducere Andriana Fianu, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 260-261.

6. Adolf Hitler, Mein Kampf. Traducere de Maria Florea, Editura Pacifica, 1993, Bucureşti, p. 116.

7. P.L., p. 186.

8. P.L., p. 306.

9. P.L., p. 48.

10. Cf. C. Noica, între parazitul din afară şi parazitul dinăuntru. El considera că remarcabil în legionarism este că descoperă un „parazit” „înăuntrul fiinţei românului”. Totuşi, teza codrenistă cu privire la infiltrarea mentalităţii iudaice în gândirea şi spiritul românesc infirmă concluziile lui C. Noica. Vezi Ideea care ucide, p. 292-294.

11. Vezi L. Poliakov, op. cit., voi. IV, p. 23.

12. George L. Mosse, Die Geschichte des Rassismus in Europa. Aus dem Amerikanischen von Elfriede Buran and Hans Gunter Holl, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, Oktober 1990, p. 198.

13. Traian Herseni, Rasă şi Destin, în Ideea care ucide, p. 357-359.

14. Dr. Gheorghe Buzatu (ed.), Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele germane şi române, vol. II, Editura Mahadajonda, Bucureşti, 1999, p. 93.

15. Loc. cit., p. 95.

16. Corneliu Zelea Codreanu, Scrisori studenţeşti din închisoare. Văcăreşti, 9 octombrie 1923 – 30 martie 1924. Ediţia a doua, Editura Ramida, Bucureşti, 1998 (în continuare Scr.).

17. Scr., p. 7.

18. Scr., p. 15, 19. „Complotiştii de la Văcăreşti” erau camarazii lui Codreanu în frunte cu el care, în 1923, au intenţionat să ucidă politicieni români, rabini şi bancheri evrei ca răzbunare pentru promulgarea Constituţiei din 1923 care a acordat drepturi evreilor.

19. Scr., p. 21.

20. Scr., p. 42.

21. Scr., p. 23.

22. Supra, nota 3, p. 57-60.

23. P.L., p. 57-60.

24. P.L., p. 81-104.

25. M. Nagy-Talavera, op. cit., p. 355.

26. Vasile Marin, Crez de generaţie, Editura Mahadajonda, Bucureşti, 1997, p. 104-105.

27. P.L., vezi p. 133-144 care cuprind reproduceri din textele antisemite ale autorilor menţionaţi.

28. Talavera, op. cit., p. 341.

29. Arhiva Naţională, fond M.I.D., ds. 7/1941, f. 195-196.

30. Horia Sima, Era libertăţii. Statul Naţional Legionar. Vol. II, Pagini din istoria Gărzii de Fier. Editura Gordian, Timişoara, 1995, p. 113.

31. Apud, Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, Bucureşti, 1998, p. 173.

Lya Benjamin, „Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944 Studii”. Bucureşti, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s