MASACRUL DE LA IAȘI ÎN JURNALUL LUI MIHAIL SEBASTIAN

mihail-sebastian
Mihail Sebastian (1907-1945)

La începutul anilor ’40, mijloacele de informare pe care le avea la îndemână Mihail Sebastian în ceea ce priveşte oprimarea şi reprimarea evreilor din România erau relativ precare. „Problema evreiască” era foarte prezentă în publicaţiile antisemite, dar evident acestea dădeau măsura stării evreofobiei, şi nu a situaţiei reale a evreimii din România. Ziarele obişnuite publicau în această privinţă mai ales comunicate lapidare, care mai degrabă fardau adevărul. În 1941, aparatele de radio (la care se mai puteau asculta posturi străine) fuseseră confiscate de la evrei, în urma Decretului-Lege nr. 1253 din 6 mai 1941, semnat de Ion Antonescu. În motivaţia acestei legi se susţinea că

„…evreii posesori de aparate de radio recepționeazã știri de propagandă contra intereselor
generale ale țării, pe care apoi le răspândesc, alarmând permanent populația” [1].

Peste câteva luni, la 12 septembrie 1941, lui Sebastian i-a fost desființat și postul
telefonic, din aceleași motive absurde [2].

Informații privind soarta evreilor din estul țării îi parveneau lui Sebastian și de la
ofițeri întorși de pe front:

„Alice Th[eodorian] -– notează el în jurnal -– îmi spune că un ofițer prieten, întors de pe
front, i-a povestit că armata are ordin să împuște pe toți evreii găsiți în Bucovina și
Basarabia (18 august 1941)”

sau

„Vicky Hillard, locotenent de cavalerie, întors ieri de pe front, din Ucraina… [povestește]
multe lucruri despre masacrul evreilor dincoace și dincolo de Nistru. Zeci, sute, mii de
evrei împușcați. El, simplu locotenent, ar fi putut ucide sau ordona să se ucidă oricâți
evrei (21 august 1941)” [3].

Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941)

Despre situaţia evreilor din Bucureşti, Sebastian se putea informa şi singur, uneori ca martor ocular. În ianuarie 1941, Sebastian locuia pe Calea Victoriei, într-un apartament aflat la ultimul palier al unui bloc cu nouă etaje, lângă Piaţa Amzei. Acolo l-a surprins rebeliunea legionară. Câteva zile aproape că nu a ieşit din casă. Ororile petrecute în cartierele evreieşti Văcăreşti şi Dudeşti ajungeau la el prin comunicate oficiale şi amplificate prin zvonuri. Era surescitat şi îngrozit. Recitea Istoria evreilor de Simion Dubnow, anume capitolele referitoare la marile pogromuri medievale. În noaptea din 22 spre 23 ianuarie s-au dat lupte între miliţiile legionare şi armată chiar pe Calea Victoriei, în faţa blocului său. „Toată noaptea au continuat mitralierele şi tunurile”, nota Sebastian în jurnal. Dimineaţa a coborât în stradă şi a văzut, lângă o baltă de sânge şi câteva lumânări aprinse, un grup de trecători comentând moartea unui militar.

„În mijlocul a cinci-şase trecători, un nenorocit […], un biet bâlbâit, cretin, povestea cum „o jidoavcă a tras cu revolveru, uite din blocu ăsta, de pe acoperiş, aseară, ş-a împuşcat un plotonier”.

– O jidoavcă, domnule? întreabă un domn mai în vârstă, destul de bine îmbrăcat, destul de potolit.

– Da, o jidoavcă, tu-i mama ei !

– Şi nu i-a făcut nimic ?

– Ba bine că nu. A arestat-o. A dus-o.

Mă uit bine la oamenii care-l ascultă. Nu e unul care să nu creadă. Nu e unul care să aibe cea mai mică îndoială despre adevărul acestei poveşti absurde. Un moment mă gândesc să intervin, să le spun că e o absolută prostie, să-i întreb dacă-şi imaginează că un evreu, mai mult chiar: o evreică, poate fi atât de dement încât să tragă într-un militar, să-i întreb în fine dacă o femeie poate trage cu revolverul de pe acoperişul (!!) unui bloc cu 9 etaje şi să nimerească aşa de exact – să-i întreb în fine dacă ştiu că soldatul a căzut ieri într-o adevărată luptă de stradă, în care s-au tras sute de gloanţe. Dar la ce bun? Cine m-ar auzi? Cine ar încerca să raţioneze? Nu e mai simplu, mai rapid, mai expeditiv să creadă ce le spune celălalt? „A tras o jidoavcă.” Am plecat mai departe, după târguieli. Când m-am reîntors, erau alţi trecători, care vorbeau despre acelaşi lucru. Dar de astă dată, nu era vorba de o „jidoavcă”, ci de un „jidan”. Unii spuneau că a fost prins, alţii că nu. Unii precizau că a tras de la etajul IV (etaj IV care nu mai e locuit de la cutremur), alţii că nu se ştie încă de unde a tras. Cred că cineva propunea să se facă o cercetare în bloc, sau se mira că încă nu s-a făcut. Pe urmă, de la fereastra mea, am privit câtva timp cum vestea se lăţea, cum grupurile deveneau mai dese, mai agitate. Lipsea mult pentru un atac asupra tuturor apartamentelor jidoveşti din bloc? Uite cum începe un pogrom” (24 ianuarie 1941) [4].

Se pare că această ecuaţie de provocare a pogromului a fost susţinută şi de gardişti, pentru că în 24 ianuarie 1941, în oficiosul legionar Porunca Vremii, Ilie Rădulescu motiva astfel baia de sânge din cartierele evreieşti ale Bucureştilor: „Jidanii au fost cei care au tras în armată!” [5]. Fac abstracţie de absurditatea acuzaţiei: evreii nu aveau niciun interes să tragă în armată care lupta împotriva miliţiilor legionare. Cu intuiţia sa de scriitor şi publicist, Sebastian a demontat mecanismul sociopsihologic de declanşare a unui pogrom: starea generală de surescitare a populaţiei, un anume orizont de aşteptare, producerea unui eveniment puternic emoţional (moartea unui om, de preferinţă a unui militar), vina aruncată asupra evreilor etc. De altfel, Sebastian a intuit cu cinci luni înainte modul în care a fost instrumentalizată de către autorităţi declanşarea „pogromului” de la Iaşi din vara anului 1941.

Masacrul de la Iaşi (29 iunie 1941)

Iată ce scria Ministerului Afacerilor Interne prefectul judeţului Iaşi, colonelul Dumitru Captaru, în raportul nr. 1042 din 29 iunie 1941:

„Raportăm că în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de armă din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în marş a unei trupe de infanterie românească care trecea prin oraş spre front. […] Nu s-a putut prinde niciun individ în flagrant delict. […] După indicaţiile obţinute până în prezent, se constată că se caută de către anumiţi indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraş cu scopul de a aţâţa armata germană şi română, precum şi populaţia creştină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora” [6].

După cum au demonstrat istoricii şi după cum probează documentele oficiale şi martorii oculari, la Iaşi, la sfârşitul lunii iunie 1941, totul a fost o înscenare sinistră. Pretinsele împuşcături asupra soldaţilor români şi germani care se îndreptau spre front, precum şi semnalele luminoase făcute, chipurile, pentru ghidarea avioanelor şi paraşutiştilor sovietici au declanşat măcelul în care au pierit circa 10.000 de evrei nevinovaţi. Cu toate acestea, radioul şi toate ziarele au reluat cinicul comunicat oficial al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în care printre altele se spunea:

„La Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti, care trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaţilor germani şi români” [7].

Astfel de acuzaţii se bazau pe un clişeu arhaic, foarte încetăţenit în mentalul colectiv românesc şi european în general. Evreul este de secole perceput ca fiind trădătorul prin excelenţă, spionul în solda inamicului, dezertorul laş. Ca „urmaş al lui Iuda”, gata să trădeze pentru câţiva arginţi, evreul este considerat „trădător de neam şi vânzător de ţară” [8]. Venite pe acest orizont de aşteptare, acuzaţiile consolidau o imagine a unui portret-robot deja constituit. Călătorind prin ţară în august 1941, la câteva săptămâni după masacrul de la Iaşi, scriitorul Emil Dorian a avut posibilitatea să constate acest fenomen de psihoză colectivă:

„Am văzut şi am vorbit cu multă lume, ţărani, târgoveţi, militari prin gări, tot soiul de oameni prin trenuri. M-a înspăimântat sentimentul de ură împotriva evreilor, care sunt văzuţi ca trădători, paraşutişti (?), comunişti, vipere şi altele, fără niciun control, cu o uşurinţă care seamănă cu contagiunea unei boli molipsitoare. Nici nu ştii când s-a întins epidemia: şi deodată boala e în sânge. Un preot tânăr [… ], văzând într-o staţie pe nişte evrei transportaţi dintr-un târguşor într-un lagăr, a exclamat: „La ce-i mai duce cu trenul? Eu i-aş împuşca” [9].

În preajma declanşării masacrului de la Iaşi, Sebastian a detectat înteţirea ca la comandă a propagandei antisemite. „Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se întreţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe…”, notează în jurnal pe 28 iunie 1941. „De ce? de ce ? Ştiu foarte bine «de ce», dar nu mă pot dezobişnui de întrebarea asta stupidă” [10]. Neavând posibilitatea să se informeze de la sursă, Sebastian preia în jurnal, fără să comenteze, câteva frânturi din comunicatul oficial:

„La Iaşi, 500 iudeo-masoni executaţi [corect în comunicat: 500 iudeo-comunişti – n. A. O.]. Comunicatul guvernului, apărut în ediţii speciale, spune că au fost complici cu paraşutiştii sovietici”.

Peste câteva zile, pe 2 iulie, Sebastian reproducea din presă, de data asta integral, un nou comunicat oficial, emis de preşedinţia Consiliului de Miniştri:

„În ultimele zile au fost câteva cazuri când elemente străine de neam şi duşmane intereselor noastre au tras focuri contra soldaţilor germani şi români. Orice încercare de repetare a acestor mişeleşti agresiuni va fi reprimată fără cruţare. Pentru fiecare ostaş german sau român, vor fi executaţi 50 iudeo-comunişti”.

Sintagma „iudeo-comunişti”, care revine obsedant, se încetăţenise în limbajul public şi oficial, fiind foarte comodă. Ea se baza pe clişeul tenace al „jidanului – agent al comunismului”, demonizându-i pe toţi evreii de-a valma:

„În [ziarul] Ordinea de alaltăseară – scria Sebastian pe 18 iulie 1941 – [apare] o fotografie, pe care regret că nu am decupat-o. Un lung şir de femei mizerabile [din Basarabia], în zdrenţe, cu copii mici, la fel de zdrenţuiţi. Nicio figură de bărbat. Legenda fotografiei spunea că sunt iudeo-comunişti adunaţi de armată spre a-şi lua răsplata pentru fărădelegile făptuite” [11].

Scriitorul încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat din minciunile vehiculate în presă:

„Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de descifrare a unui text, pentru care îţi lipseşte cifrul. Şi totuşi este aşa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberaţiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipeşte, încă respiră” (5 iulie 1941) [12].

Sindromul posttraumatic

La începutul lunii iulie 1941, Sebastian era îngrozit, fiind într-o stare accentuată de depresie psihică:

„De astă dată suntem în mijlocul catastrofelor. Mai puţine întrebări decât la 1 iunie, dar mai multe terori. Neputinţa de a vorbi, de a scrie. Un fel de teroare surdă, înăbuşită. Abea îndrăzneşti să priveşti mai departe de ceasul care trece, de ziua care încă n-a trecut [… ]. Aştept cu un fel de încremenire stupidă să se facă seară, să se facă zi, să treacă ceasurile, să treacă o zi, şi încă una, şi încă una, şi încă una…” [13].

Între timp, Sebastian aflase mai multe amănunte – de la supravieţuitori, probabil – despre masacrul evreilor de la Iaşi şi despre „trenurile morţii”, dar îi era practic imposibil să pună pe hârtie ororile auzite. Infernul nu putea fi descris în cuvinte. Dar, la Sebastian, şi tăcerea era semnificativă: „Imposibil de însemnat ceva aici [în jurnal]”, nota scriitorul pe 12 iulie 1941.

„Simpla relatare a faptelor ce se povestesc despre evreii ucişi la Iaşi sau despre cei transportaţi cu trenul de acolo la Călăraşi este dincolo de orice cuvânt, sentiment sau atitudine. Negru, sumbru, nebun coşmar. Nu ne rămâne decât să primim moartea ca pe o moarte de război. Cazi sau rămâi în picioare, după noroc, după simplă întâmplare. Sunt mai puţin dezarmaţi decât noi oamenii care mor pe front? Orbecăim cu toţii într-o imensă, tristă, întunecată mulţime – milioane, milioane, milioane – şi moartea nu alege, nu aşteaptă. Cine va rămânea, va rămânea” [14].

Nici peste câteva zile, pe 17 iulie, Sebastian nu se simţea în stare să relateze masacrul de la Iaşi:

„Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iaşi (şi încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp) se poate oricând repeta aici [în Bucureşti] [15].

Într-adevăr, „masacrul de la Iaşi [este] o obsesie de care nu scăpăm”, scria Sebastian în jurnal la 4 august 1941. Când la începutul lunii august toţi evreii din Bucureşti, cu vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani, fuseseră convocaţi intempestiv la Prefectura Poliţiei, „cu mâncare pe trei zile şi rufe de schimb”, Sebastian şi fratele său Benu au trăit momente „de înlemnire, de spaimă neputincioasă, de disperare” şi sentimente „de inutilitate, de predare în faţa nenorocirii, de acceptare cu ochii închişi a catastrofei”.

„Suntem din nou puşi în faţa unei adevărate ridicări în masă a evreilor. Internare în lagăr? Exterminare? […] Din Văcăreşti, grupuri mici, mizerabile, de evrei famelici, livizi, zdrenţuiţi, purtând lamentabile legături şi boccele, se îndreaptă spre centru. Se pare că pe platoul Prefecturii sunt adunaţi câteva mii. Pe Calea Victoriei, femei amărâte, cu priviri de nelinişte, de implorare stupidă, dau târcoale locului, neîndrăznind să se apropie prea mult şi aşteptând probabil veşti de la bărbaţii care au intrat. Cunosc privirea asta, cunosc aşteptarea asta. Le-am văzut de atâtea ori, în ultimii doi ani, în jurul cazărmilor”.

Când s-a comunicat faptul că este vorba doar „de o simplă concentrare pentru muncă”, Sebastian a părut că se linişteşte puţin.

„În orice caz – nota el în jurnal – nu e, sau nu e încă (aşa cum m-am temut ieri), repetarea dramei de la Iaşi (care şi ea tot cu o „simplă” convocare la poliţie începuse). […] Mă simt ostenit, uzat, stors” [16].

NOTE:

1. Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, prefaţă de Şef Rabin dr. Moses Rosen, volum alcătuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993, pp. 147-149.

2. Mihail Sebastian, Jurnal (1935-1944), text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 385.

3. Idem, pp. 359, 374.

4. Idem, p. 293.

5. Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană (1937-1944), ediţie de Marguerite Dorian, prefaţă de Zigu Ornea, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 147.

6. Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, traducere de Carol Bines, prefaţă de Yehuda Bauer, Yad Vashem şi Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 66-67, şi Martiriul evreilor din România (1940-1944). Documente şi mărturii, volum întocmit de S. Stanciu et al., cuvânt înainte de dr. Moses Rosen, Editura Hasefer, Bucureşti, 1991, pp. 91-93.

7. „500 de evrei comunişti executaţi la Iaşi”, comunicat oficial publicat de ziarul Universul, nr. 175, 2 iulie 1941.

8. Vezi Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, ed. a II-a revăzută, adăugită şi ilustrată, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, capitolul „Trădător şi vânzător de ţară”, pp. 254 şi urm.

9. Emil Dorian, Jurnal…, ed. cit., pp. 170-171.

10. Mihail Sebastian, Jurnal., ed. cit., p. 352.

11. Idem, p. 359.

12. Idem, p. 354.

13. Idem, pp. 353-355.

14. Idem, p. 357.

15. Idem, pp. 358-359

16. Idem, pp. 366-367.

Andrei Oișteanu
Sursă: Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941) – –prologul Holocaustului din România, Iași, 2006.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s