BASARABENII ÎN VIZIUNEA ADMINISTRAȚIEI ROMÂNEȘTI ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANULUI 1941

av3kbpi

În imagine: Lozincă de salut, cu care autoritățile locale au întîmpinat armata română la Chișinău în vara anului 1941

Istoria tumultuoasă a Basarabiei a pus o amprentă profundă asupra identităţii locuitorilor acesteia şi le-a creat adeseori o imagine greu de înţeles în ochii autorităţilor ce guvernau acest ţinut de-a lungul diverselor perioade istorice [1,2]. Suferind fracturi şi stratificări culturale marcante [3], uneori contradictorii, sentimentul de apartenenţă al basarabenilor a suscitat suspiciuni atît din partea guvernărilor de factură imperială, cît şi a administraţiei româneşti. Problema presupusei lipse de loialitate a populaţiei teritoriului dat faţă de administraţiile respective explică eforturile întreprinse de acestea în sensul „reeducării” civice, naţionale şi morale a basarabenilor.

Lucrările istorice din perioada sovietică au excelat în denunţarea „românizării” populaţiei basarabene în perioada aflării sale în componenţa României mari [4], precum şi în avansarea argumentelor în susţinerea tezei privind existenţa identităţii naţionale moldoveneşti [5]. Mai recent, o serie de publicaţii au denunţat întreprinderile de manipulare a identităţii basarabenilor de către administraţiile ţaristă şi sovietică [6]. După 1991, Republica Moldova a devenit terenul unor confruntări cu caracter politic în chestiuni ce vizează probleme istoriografice şi educaţionale, ce au drept miză identitatea locuitorilor acesteia [7].

Articolul de faţă nu pretinde să se includă în dezbaterile pe aceste teme, precum nici nu intenţionează să furnizeze argumente istorice şi politice părţilor implicate în disputa referitoare la identitatea basarabenilor. El îşi propune scopul modest de a analiza una din multiplele faţete ale imaginii basarabenilor descoperite de diferiţi autori de-a lungul istoriei. Ne-am propus să analizăm imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei româneşti din 1941 din motivul că această temă nu s-a bucurat de multă atenţie din partea cercetătorilor, în ciuda abundenţei documentelor păstrate în arhivele româneşti şi moldoveneşti pe acest subiect [8]. Anul 1941 reprezintă o perioadă crucială şi de maximă intensitate în istoria statului român. Cu toate acestea, el este studiat mult mai puţin de către istorici decît anul 1940. Anume odată cu începerea războiului cu URSS, conducerea statului românesc face anumite bilanţuri şi, concomitent, lansează nişte proiecte de viitor, de mare însemnătate pentru toată ţara, dar şi pentru Basarabia în particular. Vechile ranchiune, apărute în sînul administraţiei româneşti mai ales în urma cedării Basarabiei în iunie 1940, au influenţat crearea unor proiecte ce vizau populaţia acesteia, în condiţiile în care se prevedea o redobîndire durabilă a acestui teritoriului. În acest context, modul în care era privită populaţia basarabeană de către administraţie urma să constituie fundamentul noii construcţii sociale preconizate în teritoriul dat şi, totodată, urma să stabilească locul şi rolul definitiv al basarabenilor în societatea românească.

Ne propunem aşadar să scoatem în evidenţă imaginea pe care şi-a format-o administraţia românească despre basarabeni începînd cu iunie 1941. Pentru atingerea acestui obiectiv am analizat o serie de documente de arhivă ce conţin referiri făcute de reprezentanţii administraţiei civile şi militare a Basarabiei, inclusiv de guvernatorul provinciei, la populaţia civilă din Basarabia rămasă sub ocupaţie sovietică între iunie 1940 şi iunie 1941. Majoritatea materialelor utilizate pentru acest studiu provin din fondurile Arhivelor Ministerului Apărării Naţionale a României, din Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova şi din unele arhive regionale din Ucraina [9].

Între diverse regiuni istorice ale României au existat întotdeauna diferenţe culturale, etnice sau de alt ordin. În ciuda acestui fapt (sau poate datorită lui), nu s-au creat unităţi administrative mari viabile, pentru a se evita formarea unor identităţi regionale puternice [10]. Cu toate acestea, remarcăm că în perioada studiată în Basarabia este instaurată o ordine ce se deosebeşte radical de situaţia din restul ţării. Astfel, prin decizia Mareşalului Ion Antonescu, Generalul C. Gh. Voiculescu devine guvernatorul Basarabiei, răspunzător doar în faţa Mareşalului şi cu împuterniciri deosebite, ce presupuneau inclusiv prerogativa de a anula legile ţării pe teritoriul guvernat, dacă interesele naţionale ar cere-o [11].

Circulaţia bunurilor şi oamenilor între Basarabia şi restul României a fost puternic restrînsă, propunîndu-se să se ridice un zid impenetrabil între acestea [12]. Din primele zile ale războiului cu URSS, Antonescu cere departamentelor şi ministerelor să numească în Basarabia şi Bucovina funcţionari competenţi. Iar pentru a încuraja funcţionarii să plece cu lucrul în aceste provincii periferice se preconiza o creştere a salariului cu 30% precum şi accesul la magazine speciale create pentru aprovizionarea funcţionarilor cu mărfuri deficiente în aceste regiuni [13]. Deseori funcţionarii şi militarii regăţeni numiţi în Basarabia după iunie 1941 aduc cu sine anumite opinii şi atitudini, caracteristice grupului lor social. Ele reflectă totodată, în linii generale, imaginea sincretică pe care o au basarabenii în sînul societăţii româneşti la acel moment.

O serie de factori obiectivi contribuie la crearea şi la difuzarea acestei imagini specifice a basarabenilor pe care o atestă documentele de arhivă din 1941. În majoritatea documentelor, populaţia basarabeană era privită mai ales din perspectiva gradului de devotament manifestat de aceasta faţă de administraţia românească restabilită. Indiscutabil, basarabenii erau priviţi de către reprezentanţii administraţiei româneşti ca parte componentă a naţiunii româneşti, compatrioţi cu fraţii lor de peste Prut. Acest fapt era acceptat ca un adevăr incontestabil. Anume din această cauză în majoritatea documentelor, etnicii români din Basarabia erau remarcaţi şi scoşi în evidenţă în raport cu alte grupuri etnice conlocuitoare din teritoriu. În numeroasele documente ce examinează starea de spirit a românilor din Basarabia se subliniază că anume românii basarabeni au manifestat cea mai mare bucurie la reinstalarea autorităţilor româneşti:

„În toate localităţile de peste Prut, pe unde unităţile noastre au trecut, populaţia românească a primit cu foarte mare bucurie şi mulţumire sufletească, atât Armata Română, cît şi cea Germană. La trecerea prin sate, unităţile au fost primite cu flori şi urale. Pe feţele tuturor se citea bucuria de a fi scăpat de jugul rusesc… Populaţia românească a primit ca o binefacere şi cu un accentuat entuziasm intrarea trupelor Române în Basarabia” [14].

O notă emisă de Armata a 3-a vine să fortifice, într-un limbaj propagandistic sclipitor, o opinie predominantă în cercurile militare româneşti:

„Nu putem să nu remarcăm mîndria şi satisfacţia ostaşului român care nu numai au desrobit pe fraţii noştri din Bucovina şi Basarabia, dar au şi înfipt prin jertfa lor tricolorul românesc, departe, pe meleagurile Ucrainei, stăpînită până deunăzi de caracatiţa comunistă, care timp de 22 ani s’a lăudat că orice duşman va fi zdrobit pe teritoriul lui” [15].

Alte acte informative confirmă cu convingere că „sentimentele de loalitate şi profundă încredere în spiritul nou al vremii şi bucuria realiării Basarabiei la Patria Mumă, se poate citi pe faţa tuturora” [16].

Este remarcabil în acest context că basarabenii de alte origini etnice erau percepuţi ca fiind ostili [17] – sau în cel mai bun caz indiferenţi – faţă de administraţia românească. Astfel, conform unei note informative, populaţia de origine ucraineană „se arată într-o oarecare măsură indiferentă faţă de noua situaţie. Nu lasă a se înţelege nici în bine, nici în rău, reocuparea de către trupele noastre a Basarabiei” [18]. Populaţia rusă era apreciată ca neprietenoasă noului guvernămînt, fiind pusă pe acelaşi cîntar cu simpatizanţii puterii Sovietice. În acest mod, la 14 septembrie 1941, Ion Antonescu i-a ordonat guvernatorului Basarabiei C. Gh. Voiculecu să fie consideraţi suspecţi „toţi cei de origine rusă şi toţi cari au servit sub bolşevici” [19].

În paralel cu aplicarea unei politici ferme de românizare în Basarabia, în cadrul căreia românii basarabeni erau consideraţi parte integrantă a organismului românesc, documentele studiate înregistrează de asemenea şi sentimente de alt ordin. Ele decurg din experienţa percepută ca traumatizantă a pierderei teritoriale şi din umilinţele suferite de reprezentanţii statului român în vara anului 1940. Faptul că unii basarabeni şi-au manifestat atunci mulţumirea faţă de incorporarea provinciei lor de către URSS, sau că au decis să rămînă în teritoriul ocupat de sovietici, a afectat profund orgoliul demnitarilor români, într-o perioadă cînd aspiraţiile etnocratice ale statului românesc erau în plină ascensiune. Aceasta a dus la o discalificare relativă a locuitorilor Basarabiei în ochii funcţionarilor români, imediat după recucerirea provinciei. Astfel, raportul legiunei jandarmeriei oraşului Chişinăului menţionează că in perioada retragerii trupelor române din Basarabia „această populaţie şi-a pierdut cel mai mic sentiment românesc, s’au întruchipat una cu hoardele bolşevice şi minoritarii locali şi au început a se deda la jafuri contra armatei şi funcţionarilor” [20].

Resentimentul acumulat de către funcţionarii români în urma evenimentelor din iunie 1940, cumulată uneori cu frica faţă de statul sovietic, marchează într-un mod aparte atitudinea lor faţă de populaţia din Basarabia, odată cu recuperarea provinciei în iunie 1941. Contactul pe care l-au avut basarabenii cu puterea sovietică între 1940 şi 1941 este apreciat ca unul nefast, calificat cîteodată în termeni religioşi. Astfel, opţiunea basarabenilor de a nu se împotrivi incorporării provinciei lor de către statul sovietic este asociată de către autorităţile româneşti cu dezicerea de Dumnezeu şi cu trecerea de partea Satanei [21]. Odată cu aşa-zisa renegare a bunei credinţe de către populaţia basarabeană sub regimul sovietic, s-a presupus că manifestările ei antiromâneşti ar fi atins punctul culminant. Un raport al jandarmeriei insistă că în această perioadă basarabenii „şi-a[u] pierdut în majoritate simţul de român” şi au trecut la fapte îndreptate împotriva statului român:

„Mulţi dintre ei s-au dedat la acte de spionaj, trădare şi aducerea trupelor sovietice spre poziţiunile noastre în timpul operaţiunilor, culminând prin aceia că unii din ei în mod voluntar au luptat în rândurile armatei roşii contra noastră, au prins agenţi de ai noştri pe care i-au predat autorităţilor sovietice şi i-a executat” [22].

Fapt curios, deşi „trecut de partea Satanei”, basarabeanul nu este văzut ca un colaboraţionist activ cu puterea sovietică, ci mai curînd ca un obiect pasiv în mîinile ei. Basarabeanul în sufletul căruia „propaganda comunistă prinsese rădăcini” apare ca slab de fire, oportunist, incapabil de o analiză judicioasă a situaţiei create. Calculul acestor basarabeni „a fost amar şi greşit” deoarece ei „nu au aşteptat rezultatele viitorului şi deznodământul ce a dat loc la salvarea lor din ghiarele bolşevismului”. Mai mult ca atît, conform acestui document, chiar şi basarabenii care au spionat statul român şi i-au ajutat pe sovietici sînt parţial disculpaţi prin afirmarea că ei ar fi făcut acest lucru „print-un nenorocit act de inconştientă cauză comunistă” [23]. Unele documente redactate de reprezentanţii administraţiei româneşti trădează o atitudine paternalistă amestecată cu o oarecare condescendenţă. Astfel, ostaşii români sînt reprezentaţi într-un raport al Armatei a 3-a ca „nişte cruciaţi care au mers să se jertfească pentru credinţă în Dumnezeu şi în biserica batjocorită de iudeo-comunişti”. În acelaşi timp, unul dintre basarabeni s-ar fi adresat acestora cu cuvintele: „ne-aţi luat jugul, daţi-ne minte” [24].

În mod aparent paradoxal, contactul populaţiei din Basarabia cu statul sovietic nu întotdeauna era privit în corespondenţa administraţiei româneşti ca avînd o influenţă dăunătoare asupra mentalităţii basarabenilor şi a spiritului românismului în această provincie. Unii funcţionari şi militari români erau de părerea că simpatia basarabenilor faţă de regimul sovietic s-a diminuat considerabil după un an de aflare în componenţa URSS, în primul rînd din cauza terorii exercitate de poliţia politică sovietică, în al doilea rînd, în urma lipsurilor materiale suferite în această perioadă. Astfel, un buletin contrainformativ al inspectoratului regional de poliţie Chişinău susţine că:

„Un an de ocupaţie sovietică a produs în sânul populaţiei la oraşe şi sate mari nemulţumiri. Au rămas decepţionaţi chiar şi acei cari simpatizau cu mişcarea comunistă. La toate categoriile sociale standardul de viaţă din timpul ocupaţiei sovietice era inferior celui românesc” [25].

Şeful poliţiei Cetatea Albă Venculescu şi şeful Biroului Siguranţei Teodorescu Petre reiau aproape cuvînt cu cuvînt afirmaţiile sus-menţionate, subliniind pe de asupra:

„Acţiunea dusă contra religiei conduse de evrei, regimul sever la care erau supuşi muncitorii agricoli ţărani care acceptaseră să intre în colhozuri cari trebuia să dea un randament fixat în orele de lucru cerute de autorităţile sovietice şi impozitele în natură şi bani pe cari trebuia să le plătească populaţia rurală statului şi în special acei cari nu intraseră în colhozuri a produs cele mai mari nemulţumiri” [26].

Jandarmeria notează că ţăranii basarabeni consideră acţiunea poliţiei sovietice ca fiind mai eficientă decît a celei româneşti. Unul din ei apreciază:

„Era destul un miliţian pentru o plasă pentru a ţine în mână toată ordinea, siguranţa şi executarea ordinelor, pe câtă vreme la Români, din cauza favorurilor şi a corupţiei în serviciu, populaţia iarăşi nu execută la timp toate dispoziţiunile date în Administraţie” [27].

Conform afirmaţiei omului politic şi de stat basarabean Vladimir Cristi, populaţia basarabeană, în special cea rurală, este „incontestabil mulţumită că a scăpat de sub jugul şi tirania bolşevismului, datorită soldatului român şi înţelepciunii Conducătorului” [28]. Mai mult ca atît, politicianul subliniază că dacă administraţia românească n-a reuşit să cucerească simpatia şi loialitatea basarabenilor în perioada interbelică, atunci regimul bolşevic, prin politica sa şi prin nivelul de viaţă impus populaţiei în 1940-41, i-a apropiat mai mult pe basarabeni de România. V. Cristi exprimă o părere îndrăzneaţă, susţinînd că „într’un an de stăpânire bolşevică Basarabia a fost românizată mai mult decît în cei 22 ani ai stăpânirii noastre [româneşti]” [29].

Chiar şi rapoartele ce criticau aspru convertirea basarabenilor la comunism recunosc că, totuşi, o parte din basarabeni au rămas loiali statului român şi că aceştia „a[u] răsuflat uşor” la intrarea românilor şi „a[u] adus laudă lui Dumnezeu că au scăpat de sub regimul bolşevic, care le urmărea distrugerea”. Chiar şi acei care n-au fost loiali administraţiei româneşti şi nu priveau cu ochi buni reinstalarea ei, „nu se manifestă sub nici o formă de frica rigorilor legilor şi caută a se reabilita prin diferite acte de supunere şi loialitate de care dau dovadă” [30].

Atitudinea ambiguă a autorităţilor româneşti poate fi explicată şi prin faptul că resentimentele suportate în trecutul recent se ciocneau de necesităţile imperioase ale prezentului. Dacă trecutul cerea pedepsirea „colaboraţioniştilor” cu puterea sovietică şi răzbunarea statului românesc, atunci interesele prezentului şi viitorului aduceau la suprafaţă necesitatea stabilizării puterii şi a reconcilierii cu populaţia locală în această regiune. Discursul funcţionarilor „regăţeni”, veniţi să conducă viaţa provinciei recucerite, este marcat de această dilemă, ei încercînd să condamne şi să justifice în acelaşi timp comportamentul basarabenilor între 1940 şi 1941. Astfel, o dare de seamă a Biroului de Siguranţă din Cetatea Albă explică comportamentul basarabenilor ce s-au evacuat spre est împreună cu sovieticii prin aceea că, în momentul reocupării Basarabiei, majoritatea populaţiei plecată peste Nistru „a fost luată cu ordin fie sub forma mobilizărilor în armată sau formaţiunior auxiliare, sau obligaţi să plece tot prin ordine împreună cu stabilamentele în care lucrau, în planul de mobilizare generală a bolşevicilor” [31]. Pe de altă parte, potrivit aceluiaşi document, o parte din populaţia venită din interiorul ţării în Basarabia după 28 iunie 1940 s-ar fi întors pentru a-şi lua familiile, în timp ce elevii şi studenţii, printre alţii, au revenit la domiciliile părinţilor lor [32]. În fine, autorii documentului aduc la cunoştinţa superiorilor lor că „categoriile locuitorilor enumerate mai sus speră că Guvernul şi înţelegătoarea conducere a D-lui Mareşal Antonescu vor reglementa în mod echitabil situaţia cetăţeniei lor prin măsurile ce se vor lua ulterior sau prin regulamentul egal ce va apare” [33].

Basarabenilor li se atribuie uneori o atitudine rezervată faţă de administraţia românească. O dare de seamă informativă pentru judeţul Ismail caracteriza populaţia basarabeană ca fiind „într’o stare de neclarificare a opiniei”, stare explicată prin faptul că aceasta „trăieşte sub o permanentă frică” [34].

Un document important, semnat la 4 septembrie 1941 de către guvernatorul Basarabiei generalul C. Gh. Voiculescu şi trimis către toate direcţiile, prefecturile, primăriile, Inspectoratului Jandarmi, Inspectoratului de Politici şi sub direcţii [35], ilustrează în mod expresiv imaginea basarabenilor în percepţia administraţiei provinciei. Din deschiderea comunicatului se declară tranşant că „un an de stăpânire sovietică a fost suficient ca să atrofieze multor basarabeni orice simţământ de disciplină, de respect şi de ierarhie”. C. Gh. Voiculescu se arătă în continuare nemulţumit de schimbările impuse de puterea sovietică care ar fi dus la zdruncinarea sistemului ierarhic, considerat un element constitutiv al societăţii româneşti din perioda interbelică. Guvernatorul Basarabiei critică cu asprime „acea „tovărăşie” care tindea la nivelarea claselor sociale, formula încetăţenită de a se adresa numai cu „tu” [ce] a dat o iluzie de egalitate celor situaţi pe cele mai mici trepte sociale”. Pentru Voiculescu, privilegierea clasei de jos sau „a celor fără nici un căpătâiu” echivalează cu transformarea lor în „tip[i] refractar[i] faţă de orice ordine, disciplină şi ierarhie”. În acelaşi timp, persoanele ce aparţin claselor superioare ar fi fost de fapt coborîţi, prin această „egalitate”, impunîndu-li-se un fel de „complex de inferioritate” [36].

Voiculescu este indignat de atmosfera de „egalitatism” ce domnea în instituţiile şi organizaţiile din Basarabia în care activau funcţionari localnici. După părerea guvernatorului,

„Un observator atent ar rămâne surprins de lipsa de deferenţă ce o datorează cei mici faţă de cei situaţi pe o treaptă ierarhică mai înaltă. Nu mai vorbim de maniera şi de ţinuta multor cetăţeni atunci când se adresează unei autorităţi; au parcă ceva poruncitor, – „ceva” cu care cel care a trăit în Vechiul Regat nu este obişnuit” [37].

Afirmaţia este sprijinită de cîteva exemple. Printre altele, este invocat cazul inginerului Vasenco de la serviciul tehnic de pe lîngă Prefectura oraşului Bălţi, despre care se subliniază că „rămase sub soviete”. Din documentul dat aflăm că, în timpul cît acesta lipsea de la birou, curierul său, la fel „rămas sub soviete”, s-a aşezat la birou pe scaunul şefului său, inginerul Vasenco. Voiculescu se arată scandalizat de faptul că la întoarcerea inginerului, curierul nu s-a ridicat de pe scaun; mai mult decît atît, „nici inginerului nu i s’a părut acest fapt anormal”, ci „a luat alt scaun şi s’a aşezat alături de el.” Un exemplu similar adus de guvernator este cel al fostului director al Seminarului Teologic din Chişinău despre care susţine că „s’a complăcut pe tot timpul ocupaţiei în anturajul servitorilor de la acea şcoală.” În final, autorul documentului conchide că „[acestea] sunt exemple mici, neînsemnate, dar care ilustrează o anumită stare de lucruri, o anumită mentalitate” [38].

În circulara sa, Voiculescu explică constatările sale prin faptul că sub ocupaţie sovietică, nici funcţionarii nici profesorii nu aveau nici o autoritate faţă de cetăţeni sau elevi; că aceştia îşi pierduse orice prestigiu. O serie de măsuri este menită să îndrepte situaţia creată. Astfel, se ordonă ca întreg personalul administrativ, profesorii, învăţătorii, şi funcţionarii localnici, reprimiţi în serviciu în urma verificărilor efectuate, să fie trimişi dincolo de Prut „sau cel puţin în altă localitate mai îndepărtată de cea în care au servit sub regimul sovietic”. Posturile eliberate urmau să fie completate „în primul rînd cu elemente din Vechiul Regat şi cu refugiaţi basarabeni, verificaţi, cari la evacuare au plecat peste Prut”. În sfîrşit, guvernatorul cere insistent ca „fiecare şef de orice categorie şi treaptă să vegheze continuu la restabilirea ideii de disciplină, respect şi erarhie, intervenind energic ori de câte ori aceasta ar suferi” [39].

După cum putem observa, în percepţia autorităţilor româneşti basarabenii constituiau, în linii generale, o populaţie românească care a fost într-un fel „contaminată” în urma contactului cu regimul comunist-sovietic. Aceasta ar putea fi readusă la normalitate prin aplicarea unei serii de măsuri speciale. Pînă atunci însă, populaţia civilă din Basarabia nu se putea bucura de o încredere deplină, urmînd a fi administrată de elemente devotate, în principal de funcţionari originari din Vechiul Regat. De altfel, localităţile din Basarabia administrate în majoritate de funcţionari „regăţeni” erau incluse în categoria celor mai de încredere. O sinteză informativă alcătuită de biroul Siguranţei din oraşul Cetatea Albă aduce la cunoştinţa superiorilor săi că populaţia românească a acestui oraş era alcătuită exclusiv din funcţionari, profesori, învăţători, ofiţeri şi subofiţeri veniţi pentru serviciu în această localitate din Vechiul Regat, pe lîngă câteva familii băştinaşe. Conform acestui document, starea de spirit a populaţiei româneşti din oraş „nu lasă de dorit sub nici un raport”; românii de aici dau dovadă de „cea mai desăvârşită înceredere în actuala conducere a statului şi comentează foarte favorabil toate măsurile de ordine ce se iau şi acţiunea ce se desfăşoară pentru refacerea şi reclădirea Basarabiei” [40].

Uneori, atitudinea depreciativă exprimată public de unii funcţionari regăţeni la adresa basarabenilor puteau provoca situaţii de conflict, cum sînt cele raportate de postul de jandarmi din comuna Ţaul. Potrivit acestui raport, majoritatea oamenilor din satul şi comuna Ţaul nu-şi dădeau copiii la şcoală din cauza că directoarea Plămădeală, soţia preotului Valerian Plămădeală, „veşnic îi batjocoreşte pe copii cu cuvintele „feciori de comunişti şi bolşevici ce sunteţi voi”, şi că „din această pricină, locuitorii acestei comune sunt foarte nemulţumiţi” [41].

Lipsurile pricinuite de război acutizează relaţiile dintre o parte a populaţiei basarabene cu autorităţile româneşti. Potrivit ordinului de informare emis la 14 septembrie 1941 de inspectorul de jandarmi, colonelul T. Meculescu, populaţia din unele localităţi rurale din Basarabia „manifestă nemulţumiri foarte mari din cauza lipsurilor articolelor de primă necesitate pe care nu şi le poate procura şi de care duc lipsă foarte mare”. Meculescu se arată îngrijorat de faptul că aceste nemulţumiri ar putea fi speculate de anumite elemente subversive, iar populaţia s-ar putea deda la manifestări ostile statului. În consecinţă, inspectorul de jandarmi ordonă să fie luate „măsuri de supraveghere şi urmărire a acestei probleme, raportînd la timp inspectoratului orice constatări în această privinţă” [42]. Chiar şi la Cetatea Albă, unde cu puţin timp înainte s-a raportat o relaţie armonioasă între autoritaţi şi populaţia românească din oraş, Biroul de Siguranţă din municipiu remarcă totuşi că „starea de spirit a populatiei române se prezintă foarte bună, afară de mici nemulţămiri manifestate atunci când sunt rechiziţionaţi pentru diferite munci” [43].

De multe ori, refugiaţii basarabeni întorşi în Basarabia după iulie 1941 erau criticii cei mai aşpri ai populaţiei rămase sub ocupaţie sovietică pentru pretinsa ei lipsă de loialitate faţă de statul român. Astfel, dintr-o notă informativă a legiunei de jandarmi Lăpuşna, aflăm că refugiaţii basarabeni din această localitate considerau că cea mai potrivită formă de guvernare pentru Basarabia ar fi „o dictatură militară cât mai severă”, deoarece locuitorii acesteia „nu au nici-o conştiinţă naţională” şi le „este idiferent faptul că azi fîlfîie drapelul tricolorului sau steagul roşu” [44].

Nu toţi basarabenii refugiaţi împărtăşeau însă asemenea opinii radicale. Vladimir Cristi [45], menţionat mai sus, manifesta o atitudine cu totul diferită. Acesta îi trimite la 6 octombrie 1941 guvernatorului Basarabiei un memoriu în care îşi exprimă punctul său de vedere cu privire la starea de lucruri în Basarabia recucerită şi, totodată, oferă cîteva sugestii pentru o administrare mai eficientă a provinciei. Cristi scoate în evidenţă atitudinea favorabilă a ţăranilor basarabeni faţă de administraţia românească, încurajată mai ales de nemulţumirea provocată de abuzurile săvîrşite de administraţia sovietică. În opinia sa, era absolut necesar să se consolideze în mod definitiv „această stare psihologică a românului basarabean atât de favorabilă nouă”, iar acest lucru trebuia făcut „printr’o politică înţeleaptă.” În viziunea autorului memoriului, „moldovenii din Basarabia sunt buni la suflet şi blânzi şi tocmai deaceia foarte influenţabili atât înspre bine cât şi înspre rău”. Cristi cheamă cu insistenţă la aplicarea unor măsuri înţelepte şi în perfectă concordanţă cu psihologia populaţiei băştinaşe, atenţionînd asupra faptului că „dacă se vor repeta greşelile făcute dela 1918 până la cea de a doua răpire, se va crea din nou o atmosferă defavorabilă statului”, atmosferă care, subliniază el, fusese manifestată din plin în 1940, cu ocazia evacuării Basarabiei. Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai clasei politice româneşti, Cristi nu vede în situaţia dificilă creată un rezulat nemijlocit al liberei alegeri a basarabenilor, ci aruncă o mare parte din vină asupra autorităţilor româneşti, considerată autoare a „unui complex de greşeli voite şi nevoite săvârşite în toată perioda politicianismului deşănţat, sterp, demagogic” şi care, în plus, a fost „venal exploatat cu abilitate de agenţii tuturor duşmanilor” [46]. Propunerea sa are un caracter mai temperat decît cea a celorlalţi refugiaţi basarabeni. Ea însă nu conţine elemente originale, ci mai degrabă preia o soluţie ce se afla deja în curs de aplicare parţială. Astfel, proiectul său prevede să se stabilească în Basarabia

„O administrare locală formată din elementele cele mai selecte ale cadrelor funcţionăreşti din Vechiul regat, cari să lucreze într-o strânsă colaborare cu basarabenii cinstiţi şi cunoscători ai împrejurărilor locale, evitând complect politicienii de profesie, spumă a revoluţiei din 1918” [47].

În încheiere vom remarca că imaginea populaţiei basarabene, aşa cum aceasta reiese din documentaţia produsă de administraţia românească din anul 1941, reflectă o stare de lucruri dominantă la acel moment în România şi în Europa centrală şi orientală. De fapt, imaginea basarabenilor în limbajul administraţiei româneşti din timpul celui de-al Doilea Război mondial este rezultatul unei evoluţii în acest sens, desfăşurate de-a lungul celor două decenii interbelice, cînd România devenea tot mai mult un stat bazat pe o ideologie etnicistă, pe o ierarhizare strictă a societăţii în funcţie de grupurile sociale de apartenenţă şi pe o intoleranţă deschisă faţă de orice manifestare de regionalism [48]. Percepţia basarabenilor de către reprezentanţii administraţiei româneşti este ambivalentă. Ca şi înainte de 1940, ei sînt văzuţi ca parte integrantă a naţiunii româneşti. Totodată, mentalitatea şi devotamentul basarabenilor faţă de statul român sînt considerate corupte de influenţa ideologiei şi mediului sovietic. Românii basarabeni sînt percepuţi în continuare de către administraţia românescă ca fiind categoria demnă de cea mai multă încredere, faţă de celelalte grupuri etnice conlocuitoare. Cu toate acestea, etnicii români din Basarabia nu se bucură de acelaşi grad de încredere ca românii din Vechiul Regat sau basarabenii refugiaţi în 1940, fiind suspectaţi de antiromânism şi simpatii faţă de regimul sovietic. Schimbările percepute în mentalitatea basarabenilor în urma anului de ocupaţie sovietică au prilejuit numeroase nelinişti în sînul administraţiei româneşti a Basarabiei. Populaţiei civile din Basarabia i s-a imputat atrofierea sentimentelor de disciplină, de respect şi de ierarhie în urma contactului cu noile reguli „egalitariste” existente în URSS. În corespundere cu această percepţie, s-a ordonat numirea unor numeroşi funcţionari publici din rîndurile românilor din Vechiul Regat şi a basarabenilor refugiaţi în 1940. Basarabenii ce au deţinut anumite funcţii în perioada sovietică urmau să fie transferaţi cu slujba în partea dreaptă a Prutului sau, în anumite cazuri, în unele localităţi excentrate din Basarabia. Nu putem şti cu exactitate dacă aceste măsuri făceau parte dintr-un proiect temporar sau dintr-o politică permanentă. Este însă evident că, în viziunea administraţiei româneşti din acea perioadă, basarabenii urmau să parcurgă un proces de „reabilitare” pentru a redeveni membri cu drepturi depline ai naţiunii româneşti.

NOTE:

1. Articolul dat a fost publicat iniţial în revista Pontes. Review of South East European Studies, no. 5, 2009, p. 177-194.

2. O serie de articole ce ţin de problema identităţii basarabene pot fi găsite în lucrarea Basarabia. Dilemele identităţii, Editată de Flavius Solomon, Alexandru Zub, Iaşi: Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 2001.

3. George Ciorănescu, Bessarabia, Disputed Land between East and West, Muenchen, 1984.

4. S. Brysiakin, Kul’tura Bessarabii v 1918-1940 gg, Kishinev, 1978; S.K. Brysiakin, M.K.Sytnik. Torzhestvo istoricheskoi spravedlivosti, Kishinev, 1969; A.Dolinik, Pod vlastiu rumynskikh boiar. Moskva, 1945; V.Lungu. Politika terrora i grabezha v Bessarabii (1918-1920gg), Kishinev, 1979; S. F. Kustriabova, Polozhenie trudiashikhsia i demograficheskie protsessy v gorodakh Bessarabii (1918-1940), Kishinev, 1977.

5. A.M. Lazarev. Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost’ i bessarabskii vopros, Kishinev, 1974; Împotriva falsificatorilor burgheji ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc, Chişinău, 1974; V. Stati, Limba moldovenească şi răuvoitorii ei: împotriva falsificatorilor burgheji ai dezvoltării limbii moldoveneşti, Chişinău, 1988.

6. Mihail Bruhis, Rusia, România şi Basarabia (1812, 1918, 1924, 1940), Chişinău, 1992; W. P. van Meurs, The Bessarabian Question in Communist Historiography. Nationalist and Communist Politics and History Writing, Chişinău, Arc, 1996; Charles King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2002; Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău, 1998; Doru Mihăiescu, Basarabia şi Bucovina (pornind de la numele lor), Iaşi, 2000.

7. Mircea Snegur, „Republica Moldova este ţara tuturor cetăţenilor săi”, în Pămînt şi oameni, 12 februarie 1994, p. 3, Mihai Cimpoi, Basarabia sub steaua exilului, Bucureşti, 1994; Anatol Petrencu, În serviciul zeiţei Clio, Chişinău, 2001; Ion Eremia, Falsificarea istoriei sau “Fenomenul Stati” în Republica Moldova, Chişinău, 2003. Pentru o mai bună cunoaştere a confruntărilor ce au loc la acest capitol în şcolile din Moldova vezi articolele semnate de Elizabeth Anderson: „Don’t Falsify Our History! Moldovan Teacher and Student Reaction to State Proposed History Courses”, Nationalisms Across the Globe: An Overviews of Nationalisms in Sate-Endowed and Stateless Nations, Vol. I, Europe, Poznan, The Polish Academy of Sciences, 2005; Anderson Elizabeth A., „Backwards, Forwards, or Both? Moldovan Teachers’ Relationship to the State and the Nation”, European Education, 2005, vol. 37, nr. 3, p. 53-67.

8. Autorul prezentului articol cercetează chestiunea Holocaustului în România; mai multe materiale de arhivă citate fac referinţă la aceste evenimente.

9. Materiale date au fost cercetate la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington (în continuare -USHMM), care păstrează o colecţie importantă de documente provenite din diferite arhive europene, referitoare mai ales la perioada anilor celui de-al Doilea Război mondial.

10. Pentru o analiză minuţioasă a mişcărilor regionaliste şi a eforturilor de construire naţională în România Mare, vezi lucrarea Irinei Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Nationalism, Nation Building, and Ethnic Struggle. 1918-1930, Cornel University Press, 1995.

11. Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial, 1940-1944, Chişinău: Lyceum, 1997, p. 245; Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea lui Ion Antonescu. 5 octombrie 1941- ianuarie 1942, Vol. V, Bucureşti, Arhivele Nationale ale României, 2001, p. 442-444.

12. Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri: guvernarea lui Ion Antonescu. 3 aprilie- iunie 1941, Bucureşti, 1999, p. 597; ibidem, Vol. IV p. 200.

13. Stenogramele…, Vol. III, p. 645; ibidem, Vol. IV p. 566, p. 601, p. 607; ibidem, Vol. VI, p. 456.

14. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a” Inventar nr. S/6776, rola nr. 352; Raportul Secţiei a 2-a a Armatei a 3-a din 8 iulie 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18.

15. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a” Inv. S/6776, rola 352, f. 133, Nota informativă de la 12 august 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18.

16. Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Notă informativă de la 31 august 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

17. În perioada verii şi toamnei anului 1941 au avut loc execuţii în masă şi deportări ale evreilor basarabeni. Documentele administrative abundă în învinuiri la adresa evreilor şi pretinse intenţii ale acestora de destabilizare a situaţiei şi de sabotare a conducerii româneşti.

18. Ibidem.

19. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, p. 533; USHMM, RG-25.003M, rola 121.

20. Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941; USHMM, RG-25.010M, rola 6.

21. Ibidem.

22. Ibidem.

23. USHMM, RG-25.010M, rola 6, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941.

24. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Armata a 3-a” Inv. S/6776, rola nr. 352, f. 133, 12 august 1941; USHMM, RG-25.003, rola 18.

25. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, de la 10-20 august 1941; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

26. Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

27. Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, 12 noiembrie 1941; USHMM, RG 25.010M, rola 9.

28. Cabinetul Civilo-Militar pentru Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei, Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul nr. 706, inv. 1, dos. 10, f. 16; USHMM, CBBT, rola 2.

29. Ibidem.

30. Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941; USHMM, RG-25.010M, rola 6.

31. Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, op.1, ed. hr. 23, raportul cuprinde perioada de la 6 noiembrie la 6 decembrie 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

32. Ibidem.

33. Ibidem.

34. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 397, septembrie 1941; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

35. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 306; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

36. Ibidem.

37. Ibidem.

38. Ibidem.

39. Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, Fond „Guvernămîntul Basarabiei Cabinet Militar”, Inv. S/19845, rola nr. 651, f. 306; USHMM, RG -25.003M, rola 121.

40. Gosudarstvennyi Arkhiv Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Raportul de la 19 septembrie pînă la 19 octombrie 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

41. Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, f. 532; USHMM, RG – 25.010M, rola 11.

42. Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, f. 462; USHMM, RG – 25.010M, rola 11.

43. Gosudarstvennyi Arkhiv Odesskoi Oblasti, Fond 2248, inv.1, dos. 23, Notă informativă de la 31 august 1941; USHMM, RG-31.014; Acc.1996.A.0115.

44. Inspectoratul General al Jandarmeriei, Anul 1941, 12 noiembrie 1941; USHMM, RG 25.010M, rola 9.

45. Vladimir Cristi a fost deputat al Sfatului Ţării, care a votat unirea cu România. Între anii 1938-1940 a fost desemnat ca primar al oraşului Chişinău.

46 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Cabinetul Civilo-Militar pentru Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei , Fond. 706, inv. 1, dos. 10, f. 16; USHMM, CBBT, rola 2.

47. Ibidem.

48. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românescă, Bucureşti, 1997; Irina Livezeanu, Op. cit.

Diana Dumitru
Revista ”Plural”, vol. 3, nr. 1, 2015.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s