„PĂTRUNŞI DE SIMŢUL DATORIEI”?! DESPRE LOIALITATEA FUNCŢIONARILOR PUBLICI DIN BASARABIA ÎN ANUL 1940

Loialitatea în regiunile de hotar ale sud-estului Europei. Câteva reflecţii [1]

Problema loialităţii populaţiei faţă de diferite regimuri politice care s-au perindat pe parcursul ultimului secol în sud-estul Europei nu este una de noutate în istoriografie. Cu toate acestea, în comparaţie cu interesul pentru aspectul loialităţii în cadrul transformărilor politice şi sociale din Europa Centrală, numărul studiilor pentru Europa de Sud-Est este unul modest (Haslinger, Puttkamer 2007; Zimmermann, Haslinger, Nigrin 2010). Pentru spaţiul românesc dispunem de un număr redus de studii, subiectul fiind abordat în contextul integrării teritoriilor care au devenit parte a României în 1918 sau al politicii faţă de minorităţi în perioada interbelică (Hausleitner 2001; Hausleitner 2005; Glass 2007, 143-159; Kührer-Wielach 2014).

Conceptul de loialitate, utilizat aici în sensul de relaţie de devotament personal sau de grup faţă de persoane, instituţii şi/sau faţă de ordinea politică de guvernământ (Holtman 2000, 362; Buschmann, Borromäus 2008, 36-71) [2] este un concept central al analizei relaţiilor de putere (Schulze Wessel 2004, 10 şi urm.). Stabilitatea relaţiilor de loialitate este discutată în legătură directă cu legitimitatea şi validitatea unui regim. Distrugerea relaţiilor vechi şi construcţia relaţiilor noi de loialitate sunt un component central al procesului de tranziţie de la un regim la altul, proces care afectează instituţiile statale ca exponente ale puterii la nivel central, regional sau local (Rehberg 2014, 68 şi urm.). În acest scop, statul utilizează diferite mecanisme – ideologice, economice, sociale şi culturale – care, odată implementate, lasă repercusiuni la nivel de individ, familie şi grup social (Bieber 2006, 81-99) [3].

Pentru zonele de hotar (borderlands) este caracteristică schimbarea frecventă a suveranităţii, respectiv, a politicilor naţional-administrative, ceea ce înseamnă transformări majore nu doar în domeniul politic, economic şi social; are loc confruntarea unui sistem de orientări şi simboluri cu altul, substituirea unei orientări patriotice cu alta. Apar mutaţii în conştiinţa individuală şi colectivă, probleme de adaptare la noul regim, mişcări pro sau contra raison d’etre al noului stat, animate de elite patriotice naţionale şi anti-naţionale (Haslinger 2004, 50). O categorie profesională afectată major de schimbările din regiunile de hotar este cea a funcţionarilor publici care posedă o identitate intermediară între cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi. În perioade de statornicire a unui regim, loialitatea, exprimată de funcţionari şi „răsplătită” de stat, este percepută drept garant al stabilităţii regimului; în perioade de criză, în care legitimitatea regimului este pusă la îndoială, criteriile de loialitate se modifică, depăşind deseori limitele cadrului profesional şi intrând în sfera patriotismului exagerat, a şantajului şi a coruperii. Funcţionarii, la rândul lor, se confruntă cu „dileme de loialitate” faţă de instituţiile statale, familie, prieteni, grupuri politice şi religioase.

Loialitatea funcţionarilor publici pe timp de război, spre deosebire de alte categorii sociale sau profesionale (Costa, Kahn 2008) [4], rămâne un subiect puţin cercetat. Cel de-al Doilea Război Mondial a fost o perioada de „ruptură” pentru sistemul politic, economic şi social interbelic, afectând masiv şi Basarabia. Ţinutul a trecut prin trei schimbări de regim politic – în 1940, 1941 şi 1944 – care au marcat în mod esenţial traiectoria de dezvoltare politică şi social-economică, precum şi starea de spirit şi discernământul populaţiei. Spre deosebire de alte studii care analizează transformările din Basarabia în timpul războiului prin prisma paradigmei „ocupaţie-eliberare”, evidenţiind avantajele politice/economice/sociale ale regimului român faţă de cel sovietic (Stăvilă 2000; Solovei 2004; Petrencu 2006), şi invers (Назария, 2005; Şornikov 2013), urmărim scopul de a analiza un fenomen manifestat la nivel individual şi de grup în perioada tranziţiei de la regimul român la cel sovietic. În ce mod funcţionarii locali au fost afectaţi de schimbarea de regim din 1940? Ce fel de „dileme de loialitate” înfruntau funcţionarii? Care au fost strategiile adoptate de fiecare dintre regimuri faţă de funcţionarii locali? Cum a evaluat traiectoria vieţii funcţionarilor în perioada imediată anului 1940? – acestea sunt întrebările la care vom reflecta în acest text. Percepută mai degrabă drept o categorie a cotidianului, decât una de evaluare a relaţiilor de putere care, în perioada de tranziţie de la un regim la altul se destrămau sau se construiau, loialitatea va fi analizată drept „un fenomen care poate fi înţeles cu referire la o anumită perioadă de timp” (Schulze Wessel 2004, 2), astfel încât se va ţine cont de manifestările acesteia de până şi după acest moment de cotutură istorică.

Funcţionarii basarabeni în ajun de evacuare

La începutul anului 1940, starea de spirit a populaţiei din regiune era calificată de către oficialii basarabeni drept una „îngrijorătoare”. În şedinţa Consiliului de colaborare al judeţului Bălţi, prefectul, procurorul judeţului, şefii poliţiei, legiunii de jandarmi şi garnizoanei de gărniceri, au evidenţiat intensificarea propagandei comuniste în rândurile evreilor şi ale altor minorităţi. Populaţia minoritară din mediul urban, dar şi din cel rural, „ascultă în general numai posturile ruseşti de radio”, fapt care contribuia la difuzarea zvonurilor nefavorabile situaţiei din provincie. Controlul ineficient al propagandei era pus pe seama mecanismului de recrutare a jandarmilor şi poliţiştilor din mediul local, calificat drept unul ineficient. Aşa cum funcţionarii locali „nu pot constitui elemente garantate şi de nădejde”, pentru redresarea situaţiei se propunea recrutarea funcţionarilor din „Vechiul Regat şi din regiuni cât mai îndepărtate” ale României [5].

Un raport detaliat al prefectului de Bălţi în adresa Ministerului de Interne, întocmit în februarie 1940, conţinea observaţii similare celor de mai sus. Prefectul atenţiona superiorii că, odată cu înlocuirea trupelor permanente din regiune cu cele mobile la finele anului 1939, funcţionarii basarabeni intraseră într-o stare de „psihoză şi o stare de spirit ce poate fi concretizata prin grija zilei de mâine” [6]. Aparatul administrativ al judeţului era format în majoritate din elemente locale, funcţionarii din Regat şi alte regiuni ale ţării constituind o mică parte al acestuia. Prefectul constata că în cele peste două decenii de administraţie românească, reprezentanţii grupului de pe urmă au prins rădăcini, temporare sau definitive, devenind legaţi de ţinut, atât prin natura serviciului, cât şi prin interese de ordin familial şi material, astfel, „toată activitatea acestei categorii de funcţionari trebuieşte privită prin prisma intim subordonată intereselor personale şi familiare”. În situaţia în care se discuta tot mai aprins despre vulnerabilitatea hotarului de est al României faţă de un eventual atac sovietic, „teama de nescunoscut, proporţională într-o mare măsura de varietatea zvonurilor tendenţioase circulatorii şi care realmente nu pot fi aşa de usor descoperite, şi deci zădărnicite, pun pe fiecare în situaţia de a-şi crea întrebarea ce va face în cazul unei evacuări, unde va merge, ce şi cine îi garantează un serviciu, o existenţă lui şi familiei?” [7].

În condiţiile demarării lucrărilor de apărare pe linia Prutului şi declanşării campaniei de bonuri şi rechiziţii pentru armată, combaterea zvonurilor despre „părăsirea” teritoriului Basarabiei şi ocuparea acestuia de către trupele sovietice devenea dificilă. Moralul funcţionarilor locali era la pământ şi pe fonul informaţiilor despre creşterea, în primăvara lui 1940, a numărului incidentelor pe linia Nistrului [8]. Mulţi funcţionari, îngrijoraţi de situaţie, „îşi transportau avutul spre interiorul ţării” (Taşcă, Niess 2015, LXXX). În situaţia respectivă, prefectul de Bălţi se îndoia de loialitatea subalternilor săi care, de altfel, nu erau informaţi despre modul în care se va proceda în cazul evacuării. Acesta susţinea că „în eventualitatea unei evacuări, nici unul nu va pleca”, fapt care „va pune însă greaua problemă a siguranţei admininistraţiei locale şi a lucrurilor cu caracter militar”. În vederea evitării breşelor de siguranţă, era propusă substituirea funcţionarilor, jandarmilor şi poliţiştilor locali cu recruţi din Vechiul Regat, astfel încât, să fie creată „în scurt timp, osătura unui aparat administrativ garantat, corespunzător vremurilor şi cu deosebire combativ şi informativ preţios” [9].

Evaluările periodice din interiorul aparatului administrativ, efectuate în primele luni ale anului 1940, indicau un număr insifucient de funcţionari antrenaţi în câmpul muncii. Totodată, cei care se aflau în serviciul public primeau caracteristici negative: corpul de funcţionari era „lipsit de calitate, susceptibil, pe alocuri chiar, la ispite şi seducţiuni materiale” [10]. Superiorii constatau că funcţionarilor locali nu li se puteau încredinţa sarcini de propagandă, precum supravegherea şi depistarea dovezilor privind lipsa de loialitate a comunităţilor evreieşti. Pentru funcţionarii locali, aceste sarcini erau adiţionale volumului de muncă zilnică, realizat în conformitate cu fişa de post.

Rapoartele lunare ale prefecţilor din Basarabia pe adresa superiorilor conţineau în mod obligatoriu un compartiment despre comportamentul evreilor din localitate. Deşi nu se specifica modul în care era colectată informaţia, se pare că acesta era rodul implicării funcţionarilor locali de diferit rang. Mereu prezenţi în discursul naţionalist interbelic, evreii erau catalogaţi drept cetăţeni neloiali – „inamici” ai naţionalizării. Campania anti-bolşevică de după război, deseori sinonimă cu campania anti-semită, a contribuit substanţial la marginalizarea evreilor de la periferia estică a României, iar în anii 1930, poziţia oficială faţă de evreii din Basarabia, ca şi faţă de cei din în Transilvania (Kührer-Wielach 2014, 341-343), devine parte a campaniei antisemite europene. În întreaga Românie s-a produs eliminarea evreilor din sistemul administrativ, militar şi de învăţământ, iar în 1938 evreii au fost lipsiţi de dreptul de vot, fapt care i-a poziţionat şi mai mult împotriva regimului. Astfel, în condiţiile unei radicalizări a naţionalismului, „oferta” de loialitate a statului român pentru evrei, cu incoerenţele şi excesele sale anterioare, nu mai era valabilă (Glass 2007, 157). Aceştia se aflau în vizorul permanent al poliţiei şi Securităţii care, în colaborare cu instituţiile de administrare locală, urmau să depisteze „devierile” de comportament şi să contracareze la timp tentativele de „trădare” – considerate aproape iminente – ale evreilor. Ulterior, evreii au ales să salute pierderile teritoriale ale României din 1940, sperând că noile regimuri vor manifesta toleranţă şi le vor reîntoarce drepturile civile şi economice [11].

O altă sarcină pusă pe seama funcţionarilor locali era încurajarea sentimentului de patriotism în rândurile basarabenilor de origine română, aflat, conform surselor, la stadiul indiferenţei. Astfel, în judeţul Cetatea Albă, cu o populaţie predominant majoritară, germanii „sunt foarte liniştiţi, spunând că nu le este teamă de o invazie rusă, deoarece cancelarul Hitler ştie ce să facă pentru ca populaţia germană de pretutindeni să nu sufere” [12], ruşii şi ucrainenii „cu stare materială bună, sunt contra URSS, iar ceilalţi abia aşteaptă începerea unei acţiuni din partea sovietelor pentru ocuparea Basarabiei.” Grupului de pe urmă i se alăturau evreii care, de frica extinderii practicilor antisemite din Germania în România, „îşi doresc o dominaţie sovietică”. Prefectul judeţului considera necesară aplicarea măsurilor urgente de „apărare” a idealului naţional în provincie, în condiţiile în care basarabenii se arătau deprimaţi în „împrejurări grele, pentru ca românii intenţionează să secătuiască Basarabia, de vreme ce o abandonează”, iar „duşmanul” era gata să preia pârghiile de putere [13].

Cum explicau superiorii situaţia de criză? Prefectul de Bălţi constata cu dezamăgire că opera „celei mai necesare asimilări” a minorităţilor din Basarabia, implementată pe parcursul a peste două decenii de guvernare, a eşuat, acestea rămânând o masă neloială şi rebelă. În consecinţă, a avut de suferit şi calitatea guvernării, pentru că de-a lungul perioadei interbelice „nu s-a privit în faţă această importantă problemă” a caracterului etnic pestriţ al corpului de funcţionari. În situaţia în care se aştepta retragerea administraţiei române din ţinut, „este cazul ca cel putin acum, sub egida unui atât de fericit regim şi în consideraţiunea realităţii circumstanţelor să se treacă la măsurile corespunzător fireşti idealului naţional” [14]. Astfel, în capul tuturor relelor erau plasate minorităţile etnice.

În opinia prefectului judeţului Cetatea Albă, caracterul etnic pestriţ al corpului de funcţionari a dăunat operei de clădire a patriotismului. Pentru că „s-a făcut prea puţin pentru moldovenii de la malul Nistrului”, era de aşteptat ca aceştia să nu manifeste nici un fel de patriotism în judeţul în care aproximativ 80% din populaţie era constituită din minoritari. Conform oficialului, regăţean ca şi ceilalţi prefecţi, „apărarea naţională” a provinciei era în pericol: minoritarii săraci care „aşteaptă mereu o schimbare de regim (venirea ruşilor), în credinţa că şi situaţia lor li se va îmbunătăţi”, deveneau nu numai obiectul propagandei comuniste, dar şi difuzorii acesteia [15]. Corpul de pretori şi notari care suferea de pe urma concentrărilor în armată şi a breşelor de organizare [16] urma să fie completat în regim de urgenţă, dar în exclusivitate cu funcţionari „de origine etnică română, deoarece avem prea mulţi minoritari, iar în comunele moldoveneşti să fie trimişi dintre cei mai aleşi, pentru ca să poată conlucra la ridicarea aceste populaţii pe tărâm naţional, cultural, economic, etc., ea fiind mult mai înapoiată, sub toate raporturile faţă de populaţia minoritară din judeţ” [17].

Situaţia din sistemul administrativ nemulţumea nu numai oficialii, ci şi funcţionarii locali. „Regăţenii” continuau să manifeste o atitudine de superioritate în raport cu băştinaşii, fapt care anima frustrarea celor din urmă. Primul grup exprima pretenţii faţă de politicile de la centru care susţineau „o atmosferă de regionalism ce pare a se accentua în mod exagerat şi nefiresc” [18]. Din ambele grupuri se auzeau voci nemulţumite faţă de remunerarea proastă, volumul excesiv de muncă – din cauza numărului redus de funcţionari, dar şi a sarcinilor de propagandă – , precum şi faţă de criticile dure, venite din diferite părţi [19].

Într-o şedinţă cu pretorii din judeţul Lăpuşna, ţinută în ianuarie 1940, prefectul, conştient de faptul că „trăim vremuri excepţionale”, solicita a se face apel la „sentimentul de patriotism al tuturor funcţionarilor şi cetăţenilor conştienţi, pentru a pune la contribuţie toate puterile în vederea ridicării satelor şi a apărării naţionale” [20]. În şedinţa Consiliului de colaborare Lăpuşna, din 22 mai 1940, unde fusese discutat „planul de apărare” al judeţului în caz de ocupaţie, s-a decis faptul că era „necesară o muncă şi mai încordată, minuţioasă şi mai conştiincioasă din partea tuturor şi face apel la toate inimile care simt româneşte” [21].

Aşadar, dacă în toamna lui 1939, funcţionarii basarabeni „părunşi de simţul datoriei îşi prestează conştiincios serviciul” [22], în primăvara următorului an, loialitatea acestora faţă de regim era pusă sub semnul întrebării, iar numărul funcţionarilor care „simt româneşte” părea să descrească. Demnitarii români erau conştienţi de faptul că cea mai mare parte a funcţionarilor nu se va retrage peste Prut. Pe de altă parte, era atestată pregătirea unor „scenarii de acaparare” a posturilor administrative ale cercurilor evreieşti, susţinute şi de „muncitori”, în speranţa că regimul sovietic le va „asigura basarabenilor cele mai fericite condiţii de trai” [23].

„Pleacă românii, vin ruşii”: iunie 1940

Deşi din mai 1940 fiecare instituţie de administrare locală trebuia să pună pe hârtie un „plan de evacuare”, ordinul de evacuare a administraţiei, emis la 28 iunie 1940, a luat prin surprindere pe mulţi funcţionari, în special pe cei de rang inferior care nu erau ţinuţi la curent cu deciziile de la centru. Rapoartele oficiale care prezentau situaţia populaţiei şi a funcţionarilor locali în ajunul evacuării sunt insuficiente pentru înţelegerea stării de spirit în care s-a produs evacuarea, precum şi a motivelor care au stat la baza deciziei acestora: de a se evacua peste Prut, împreună cu instituţia centrală sau locală în care îşi exercitau serviciul, sau de a rămâne în Basarabia. Mărturiile lui Pavel Jitniuc, funcţionar al Inspectoratului şcolar al Ţinutului Nistru, cu sediul la Chişinău, sunt extrem de relevante în acest sens: „În ziua de 28 iunie 1940, când plecam la serviciu, la orele 7 dimineaţa ca de obicei, am văzut pe străzile oraşului o mare învălmăşeală şi am auzit că vin ruşii, rămânând trăsnit de acest zvon, dar totuşi am plecat la inspectorat să văd ce va face instituţia. Când am ajuns la inspectorat, […] toţi funcţionarii au întrebat pe şefii noştri de atunci dacă trebuie să ne pregătim fiecare pentru evacuare, însă inspectorii ne-au dat ordin să rămânem pe loc, spunând că evacuarea Inspectoratului se va face peste 3-4 zile la Mizil”. Inspectorul Macovei, căruia Ministerul Educaţiei i-ar fi dat asigurări la telefon că ordinul de evacuare va fi emis în după-amiaza aceleiaşi zile, „ne-a ordonat cu un ton ameninţător să lucrăm la birou şi să nu părăsim serviciul, căci sunem mobilizaţi pentru lucru, iar la caz contrar vom fi aspru pedepsiţi”. În momentul în care unii funcţionari, agitaţi şi dezorientaţi, alergau din birou în birou, Macovei „a ordonat ca toţi să stea în birouri şi să lucreze şi cu mai multă râvnă”, şi „să arate că sunt disciplinaţi când vor veni ruşii [subl. în text]” [24].

Pentru a se afla în contact permanent cu instituţiile centrale, funcţionarii au făcut de serviciu la telefon; în alte cazuri, nu s-au mai putut transmite ordinele de evacuare din motive tehnice, evacuarea funcţionarilor şi a jandarmilor având loc, de regulă, înaintea evacuării trupelor, fapt care a făcut ca legătura telefonică dintre diferite instituţii să fie întreruptă [25]. Ordinul de evacuare nu a mai ajuns la inspectorat, aşa încât, Jitniuc şi mulţi alţi colegi de-ai lui nu au reuşit să se evacueze. Mărturia lui Jitniuc poate fi probată cu un raport al Rezidentului regal al Ţinutului Nistru, Crigore Cazacliu, conform căruia, inspectorul I. Macovei s-ar fi ascuns în mod intenţionat pentru a nu fi găsit de superiori [26]. Astfel, reiese că inspectoratul nu a fost evacuat dun cauza comportamentului inadecvat al inspectorului.

Cel puţin două tipuri de comportament al funcţionarilor se desprind din documentele citate mai sus: – al funcţionarilor de rang superior care, din diferite motive, au preferat să rămână în Basarabia; – al funcţionarilor de rang inferior care intenţionau să plece, însă plecarea lor a fost zădărnicită de comportamentul celor dintâi. Similar funcţionarilor din Ţările Baltice, cei din Basarabia au făcut parte din veriga puterii unui regim „burghezo-moşieresc”. În virtutea statutului lor, funcţionarii de rang superior erau catalogaţi de regimul sovietic drept „uzurpatori” ai puterii sovietice şi „colaboraţionişti”, aşa încât, decizia de a rămâne în Basarabia comporta un risc enorm. Marea lor majoritate a plecat; parte din cei care au rămas s-au poziţionat din start în slujba noului regim. În schimb, marea majoritate a funcţionarilor de rang inferior a rămas în ţinut, ulterior încadrându-se în serviciul sovietic. La câteva zile după intrarea trupelor sovietice, noile autorităţi au emis un comunicat, în conformitate cu care toti funcţionarii urmau să se prezinte la serviciu; în caz contrar, erau ameninţaţi cu urmărirea organelor de ordine.

Dacă despre soarta inspectorului I. Macovei după 28 iunie 1940 nu am depistat anumite date, despre Pavel Jitniuc cunoaştem faptul că a fost numit din oficiu casier-contabil la Comisariatul Poporului pentru învăţământ al RSS Moldoveneşti, cu salariul de 250-300 ruble lunar. Ulterior, a depus cerere pentru repatriere în România, dar nu a primit permis. La restabilirea administraţiei române în iunie 1941, a solicitat reîncadrarea în serviciul public român. Decizia de reîncadrare a fost emisă [27] doar după examinarea dosarului său de Comisia de evaluare a loialităţii funcţionarilor publici rămaşi sub administaţie sovietică din judeţul Lăpuşna – una dintre comisiile create în toamna lui 1941 în judeţele Basarabiei. La 21 noiembrie 1941, comisia a constatat că funcţionarul care a ocupat aceeaşi funcţie sub sovietici, „nu are până în prezent reclamaţiuni sau denunţuri pentru activitate anti-românească” [28].

Depistarea şi calificarea funcţionarilor basarabeni drept „elemente nesănătoase”, „elemente periculoase” şi „duşmani ai poporului”, care corespundea obiectivului reorganizării societăţii basarabene după modelul sovietic, a început imediat după instalarea armatei sovietice şi a noii administraţii în ţinut (Кашу, 2013). Organele sovietice de securitate semnalau prezenţa în Basarabia a unui „număr semnificativ al elementului antisovietic în rândul latifundiarilor, comercianţilor, poliţiştilor, jandarmilor, „albgardiştilor”, primarilor, al fugarilor din URSS şi al altor elemente sociale străine”, care ar fi desfăşurat „activitate contrarevoluţionară” în colaborare cu agenţiile române de informaţii [29]. În conformitate cu un document secret al Împuternicitului CC al PC(b)U şi a Sovnarkom-ului URSS în Moldova, S.A. Goglidze, acesta a servit drept motiv de bază pentru includerea foştilor poliţişti şi jandarmi, în număr de 440, precum şi a foştilor primari din Basarabia, în număr de 625, în listele pesoanelor care urmau să fie deportate. La 31 mai 1941, Comisariatul Poporului pentru Securitate avea toate materialele pregătite pentru fiecare categorie de deportaţi [30].

Instalarea autorităţilor sovietice în ţinut a fost însoţită de acte de violenţă îndreptate împotriva funcţionarilor basarabeni care, în conformitate cu cerinţele ultimatumului sovitic din 28 iunie 1940, au rămas să efectueze formalităţile de predare a atribuţiilor instituţionale şi a bunurilor instituţiilor locale din diferite localităţi. Astfel, au fost omorâţi şeful gării Cetatea Albă şi locţiitorul acestuia, Ojov, precum şi fostul primar de Bălţi, Grumvirescu (Lazăr 2011, 26).

Conform surselor primare, inclusiv a celor publicate recent (Taşcă, Niess 2015), majoritatea funcţionarilor de rang înalt care s-a evacuat peste Prut erau prefecţi de judeţ, pretori de plasă, inspectori, judecători, primari, precum şi învăţători şi preoţi, fiecare dintre aceştia fiind pasibili de participare activă la implementarea „propagandei naţionale.” Refugiaţii semnalau, ulterior, numeroase cazuri de urmărire a funcţionarilor români de către organele sovietice de forţă (de ex., prefectul judeţului Cetatea Albă, Stratan, „a sosit la Galaţi după multe peripeţii, fiind urmărit de ruşi”) [31]. Odată ajunşi peste Prut, funcţionarii refugiaţi „nu ştiu ce soartă vor avea. Sprijinul statului şi organizarea stabilirii lor nu s-a făcut.” În rândurile refugiaţilor erau semnalate „nemultumiri profunde şi o discreditare a încrederii populaţiei în capacitatea autorităţilor statului” [32] de a gestiona situaţia de criză.

Agenţii secreţi ai României în teritoriile ocupate, dintre care erau şi funcţionari care se infiltrau în noile instituţii locale, semnalau numeroase acte de suport deschis faţă de instalarea noului regim, manifestate de foştii funcţionari şi activişti politici. Bunăoară, era raportat cazul lui Petru Sfeclă, preşedinte al organizaţiei F.R.N. din judeţul Soroca, care ar fi ieşit, împreună cu alţi doi funcţionari, în întîmpinarea trupelor sovietice cu un drapel roşu în mână, după care l-ar fi instalat pe clădirea corpului didactic din oraş. La Tighina, sub-inspectorul de poliţie Berezovschi care se alăturase unui „grup de evrei comunişti, cu un steag roşu în mână, ar fi rostit: „Bine că am scăpat de jugul român, pe care l-am purtat 22 de ani şi ne ajunge” [33]. Astfel de manifestări erau calificate drept „acte de trădare”.

Acte de suport deschis al noului regim din partea funcţionarilor de rang inferior au fost raportate şi în alte localităţi. Bunăoară, la Călăraşi, zece gardieni de poliţie au refuzat evacuarea, ameninţând comisarul Virgil Ionescu cu moartea, iar medicul primar din Cahul a refuzat evacuarea spitalului din localitate [34]. Nu s-au evacuat nici funcţionarii Spitalului militar din Chişinău, fiindcă „Administraţia Spitalului a spus ca noi, basarabenii, să rămânem pe loc, căci peste trei zile se vor reîntoarce românii în Basarabia”. Declaraţia aparţine infirmierei Savatia Rozenberg, cu o vechime de muncă în administraţia publică de 17 ani, care a solicitat încadrarea în serviciu sub noul regim, asa cum avea nevoie de mijloace pentru a se întreţine [35]. Dezinformarea, combinată, pe alocuri, cu iluzia unei ocupaţii temporare, au fost, deci, printre factorii care au motivat funcţionarii să rămână în ţinut.

Raportul fostului sub-şef de birou al Prefecturii Cetatea Albă, Ioan V. Cristescu, evidenţia un alt motiv pentru care funcţionarii basarabeni nu s-au evacuat – presiunea autorităţilor sovietice. Cei evacuaţi semnalau despre interogările la care au fost supuşi de către oganele de securitate, în cadrul cărora se insista ca funcţionarii să-şi continue activitatea. „Mi s-a spus să nu plec, că în curând toată România va fi a lor” îşi amintea refugiata Vera Iaroslavschi din Tighina [36]. Alţi refugiaţi susţineau că după data de 28 iunie depunerea cererii de evacuare era „un mare risc, deoarece de îndată intrai pe mâna GPU-ului, şi nu se ştie dacă în aceeaşi noapte nu vei fi ridicat” [37]. Sub presiune şi din frica de a nu fi ulterior persecutaţi, pe de o parte, şi măguliţi de posibilele privilegii de ordin profesional şi personal – un lux în momentul în care asigurarea familiei era prioritară -, pe de altă parte, a făcut ca aproximativ 60 % din funcţionarii din judeţul Cetatea Albă să renunţe la ideea evacuării [38].

„Zăpăceala din primele zile şi neştirea ce să faci, cum să procedezi” – astfel a motivat în 1941 decizia sa de a rămâne în Basarabia Lidia Baranovski, funcţionară în Administraţia financiară Lăpuşna, de origine rusă. Nu depusese cerere de repatriere, dar susţinea că planifica să plece în ţară cu încă două familii de preoţi care, ulterior, fuseseră arestaţi, iar soţiile şi copiii găsindu-şi adăpost în casa familiei Baranovski. A fost cercetată de NKVD din cauza originii nobile a tatălui său [39], dar „s-a dovedit că eu am lucrat toată viaţa şi m-au lăsat să lucrez.” Lidia susţinea că nu a solicitat angajarea, ci a fost angajată din oficiu de noul regim, fapt care i-a dat posibilitatea să se întreţină [40]. În urma examinării dosarului său, Comisia de verificare a dosarelor funcţionarilor rămaşi sub administraţia sovietică din judeţul Lăpuşna a decis, la 23 octombrie 1941, reîncadrarea sa în serviciul public român [41].

Documentele semnalează motive foarte diferite, pentru care unul sau alt funcţionar a decis să rămână în Basarabia. Unii funcţionari care, iniţial, au avut intenţia de a se evacua, s-au întors după familiile lor, după aceea nefiind în stare să organizeze plecarea, alţii nu au avut mijloace financiare şi transport, iar o a treia categorie nu a plecat din cauza că avea în îngrijire un membru de familie bolnav. Mulţi funcţionari – indiferent de faptul dacă erau basarabeni sau din alte zone ale României – posedau în ţinut avere imobilă şi un lot de pământ (Suveică 2010, 178; Ţurcanu 1991, 28-29, 36) [42]. Acest fapt i-a determinat să renunţe la ideea refugiului peste Prut, în speranţa că vor putea salva măcar o parte din proprietate dacă se vor pune în slujba regimului sovietic [43].

În momentul tranziţiei de la un regim la altul, factorii care au determinat comportamentul funcţionarilor au fost nesiguranţa pentru ziua de mâine, frica pentru dezintegrarea familiei şi pierderea proprietăţii, astfel încât, eforturile acestora au fost canalizate întru asigurarea securităţii personale şi a familiilor lor şi salvarea bunurilor.

Verificări de loialitate în 1941

Instalarea regimului militar român în Basarabia în anul 1941 a pus din nou la ordinea zilei problema loialităţii funcţionarilor locali. Deşi activitatea comisiilor „pentru verificarea situaţiei foştilor funcţionari rămaşi în Basarabia sub ocupaţia sovietică”, create în judeţele basarabene, ţine de perioada anilor 1941-1942, câteva precizări se cer formulate aici. Pentru angajarea şi reangajarea în funcţie în cadrul serviciului public român, candidatul, căruia i se verifica loialitatea, trebuia să prezinte o serie de acte: certificat de cetăţenie, eliberat de primaria locală; certificat de comportament faţă de Armata Română în retragere, precum şi de comportament faţă de Statul Român în perioada de ocupaţie sovietică, eliberat de poliţie; adeverinţă militară, eliberată de cercul de recruţi; adeverinţă privind situaţia militară în perioada retragerii Armatei Române în iunie 1940, eliberată la fel de cercul de recruţi; extrase din certificatele de naştere, căsătorie şi naştere a copiilor; certificat medical; certificat de studii; cazier judiciar; adeverinţă de clarificare a statutului de funcţionar pentru perioada sovietică, ş.a. [44]. Conform Ordinului Ministerului de Interne, nr. 20.107 din 2 august 1941, semnat de generalul Voiculescu, foştii funcţionari care au ocupat posturi în perioada regimului sovietic şi „care sunt arătaţi ca atare de ceilalţi cetăţeni” nu puteau deţine funcţii publice în cadrul instituţiilor de administrare românească, urmând să fie deferiţi justiţiei (Candu 2010, 411) [45]. Pe lângă aceste acte numeroase, o valoare importantă – dacă nu primordială – o avea certificatul privind originea etnică, a cărui eliberare a stârnit confuzie între funcţionari, atât între cei care urmau să elibereze certificatul respectiv, cât şi între cei care îl solicitau. În urma inspecţiilor de teren, efectuate de prefecţi în localităţile basarabene, una dintre indicaţiile care urma să fie pusă în aplicare era următoarea: „Se va controla originea etnică a funcţionarilor de toate categoriile, cei de origine etnică străină urmând să fie îndepărtaţi” [46].

Concluzii

Evaluarea capacităţii profesionale şi a stării morale a corpului de funcţionari aflat în serviciul instituţiilor de administrare locală din Basarabia, efectuată de oficialii români în ajunul părăsirii ţinutului în iunie 1940, prezenta un tablou pesimist. Eşecul asimilării minorităţilor şi a integrării funcţionarilor basarabeni în sistemul administrativ român, recunoscut după două decenii, a fost considerat „călcâiul lui Ahile” în 1940, când Statul Român avea nevoie de loialitate şi devotament, iar basarabenii nu erau gata să se refugieze. Strategia Statului Român de apărare a ţării şi de „clădire” a idealului naţional cu ajutorul funcţionarilor de origine română recrutaţi din Regat, considerată la acel moment drept colac de salvare, era întâmpinată cu reticenţă de funcţionarii locali.

Retragerea rapidă a armatei şi administraţiei române din Basarabia în iunie 1940, drept rezultat al ultimatumului înaintat de URSS, a pus pe umerii funcţionarilor o presiune enormă. Analizată din perspectiva cotidianului trăit într-o perioadă extremă, loialitatea acestora capătă formula unei dileme existenţiale pe timp de război, caracteristică pentru majoritatea basarabenilor care au fost masiv afectaţi de începutul cataclismului. Preocupările pentru securitatea personală, a familiei şi bunurilor, plasau „simţul datoriei” pe ultimul plan. Astfel, „dilemele de loialitate” au ţinut mai degrabă de conflictul dintre statutul profesional şi cel personal şi de familie, decât de „dilema patriotismului”, mereu pusă la îndoială de atât de Bucureşti, cât şi de Moscova. Faptul că cea mai mare parte a funcţionarilor de rang inferior a continuat să activeze în ambele regimuri este o dovadă în acest sens.

Comportamentul funcţionarilor locali în ziua de 28 iunie 1940 a fost determinat de o serie de factori, de ordin obiectiv şi subiectiv, decizia de a părăsi ţinutul sau de a rămâne în Basarabia având consecinţe majore asupra traiectoriei de viaţă a acestora. Loialitatea celor care au rămas în ţinut – cea mai numeroasă categorie de funcţionari, de altfel – a fost pusă la îndoială atât de regimul sovietic, cât şi de regimul român, reinstalat în 1941. Calificându-i drept „trădători”, iloiali şi periculoşi siguranţei statului, ambele regimuri au exploatat, totodată, cunoştinţele funcţionarilor despre regiune, dar şi vulnerabilitatea acestora. Deşi au fost deseori victime ale circumstanţelor, modul în care funcţionarii locali au gestionat dilemele de loialitate în perioada de criză din 1940 demonstrează faptul că aceştia nu au fost instrumente docile în mâinile regimurilor, ci au acţionat cu dicernământ.

NOTE:

1. Documentarea pentru acest articol a fost realizată în cadrul proiectului de cercetare „Institutions in a Time of Extremes: Local Administration in Bessarabia and Transnistria (1939-1945)”, susţinut de Fritz Thyssen Stiftung, Germania.

2. Nikolaus Buschmann şi Karl Borromaus analizează diferenţa dintre loialitate şi devotament (Treue – germ.), drept aspecte ale habitus-ului personal, pe de o parte, şi drept componente ale sistemului de relaţii sociale, pe de altă parte.

3. Florian Bieber analizează naţionalismul ca mecanism al loialităţii faţă de stat, dar şi ca factor destructiv al reţelelor sociale şi al solidarităţii la diferite nivele.

4. Dintre studiile despre loialitatea şi sacrificiul ostaşilor în timpul cataclismelor militare, subliniem studiul empiric al Dorei L. Costa şi Mathew E. Kahn, care discută despre rolul capitalului social pentru deciderea loialităţii ostaşilor în timpul Războiului Civil din 1861-1865 din SUA.

5. Prefectura judeţului Bălţi, proces-verbal al Şedinţei Consiliului de colaborare din 10 ianuarie 1941. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare, ANIC), fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 149/1940, f. 2-3; Государственный Архив Российской Федерации (în continuare, ГАРФ), Ф. P8091 Коллекция микрофотокопии документов зарубежных архивов, оп. 32 КМФ-14. Румыния, д. 20, л. 1-2.

6. Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi, f.a. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 12.

7. Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi, f.a. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 12.

8. Direcţiunea Generală a Poliţiei. Buletin contrainformativ, nr. 271 din 24 mai 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 18/1940, f. 174.

9. Direcţiunea Generală a Poliţiei. Buletin contrainformativ, nr. 271 din 24 mai 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 18/1940, f. 174.

10. Starea de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi pentru luna aprilie 1940. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 39.

11. Un studiu complex privind poziţia minorităţii evreieşti din Basarabia faţă de schimbarea statutului regiunii în 1940 lipseşte în istoriografie.

12. Conform unor documente, germanii din Basarabia, din frica de a nu rămâne sub „bolşevici”, cumpărau imobile în Ardeal. Buletin contrainformativ, din 17 mai 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, dos. 18/1940, f. 105.

13. Prefectura judeţului Cetatea Albă către Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, nr. 404-B din 5 iunie 1940. ANIC, fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 200/1940, f . 49v.

14. Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi, f.a. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 13.

15. Prefectura judeţului Cetatea Albă către Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, nr. 212-B, 28 februarie 1940. ANIC, fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 200/1940, f . 22v.

16 Existau, bunăoară, conflicte între pretorii, care aveau atribuţiile şefilor de poliţie în plasă, şi jandarmeria rurală, care prefera neamestecul în treburile legate de ordinea publică.

17. Prefectura judeţului Cetatea Albă către Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei de Stat, nr. 1971, 28 februarie 1940. ANIC, fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 200/1940, f. 19v.

18. Starea de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi pentru luna aprilie 1940. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 39.

19 Starea de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi pentru luna aprilie 1940. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 39.

20. Proces-verbal, din 2 ianuarie 1940. ANIC, fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 202/1940 f. 3; Şedinţa Consiliului de Colaborare Lăpuşna din 22 februarie 1940. ANIC, fond Ministerul de Interne, 1939-1944, inv. 755, d. 203/1940, f. 27, 27v.

21. Conferinţa administrativă lunară Lăpuşna, proces-verbal, din 22 mai 1940. ANIC, fond Ministerul de Interne, 19391944, inv. 755, d. 202/1940, f. 18v.

22. Inspectoratul de Poliţie al Ţinutului Prut, Dare de seamă asupra stării de spirit a populaţiei, din 30 august 1939. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 62/1939, f. 228.

23 Memoriu asupra stării de spirit a populaţiei din judeţul Bălţi, f.a. ГАРФ, Ф. P8091, оп. 32, д. 20, л. 14.

24. Memoriu, f.a. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare, ANRM), F. 2024 Comisiunile centrale şi judeţene pentru verificarea dosarelor funcţionarilor rămaşi pe teritoriul Basarabiei în perioada anexării ei la URSS (1940-1941), inv. 1, d. 19, f. 8-9.

25. Inspectoratul Regional de Poliţie Iaşi, nr. 15.387 din 4.07.1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 58.

26. Memoriul rezidentului regal al Ţinutului Nistru Grigore Cazacliu, f.a. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 92v.

27. Poliţia Municipiului Chişinău, nr. 7.773 din 28 noiembrie 1941. ANRM, F. 2024, inv. 1, d. 19, f. 1.

28. Memoriu, f.a. ANRM, F. 2024, inv. 1, d. 19, f. 8-9.

29. Совершенно секретно, серия „K”, Центральный Комитет ВКП(б), тов. Сталину, Москва, Кремль , 31 мая 1941. Российский Государственный Архив Социально-политической Истории (în continuare, РГАСПИ), фонд 573 Уполномоченный ЦК ВКП(б) и СНК СССР по Молдавской ССР (1945-1950), оп. 1, д. 1, л. 76.

30. Statistica celor care urmau să fie deportaţi arăta în modul următor: 980 lideri ai partidelor burgheze, 137 latifundiari, 285 ofiţeri ai armatelor albe, 83 ofiţeri ai armatei ţariste care erau implicaţi în activităţi antisovietice, 1948 mari comercianţi şi 411 mari proprietari de imobile. РГАСПИ, Ф. 573, оп. 1, д. 1, л. 77.

31. Raport informativ, 2 iulie 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 199/1940, f. 42.

32. Notă, 1 iulie 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 199/1940, f. 126.

33. Directoratul regional de Poliţie Iaşi, Oficiul Poliţiei de Siguranţă, nr. 15.387 din 4 iulie 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 60-61.

34. Directoratul regional de Poliţie Iaşi, Oficiul Poliţiei de Siguranţă, nr. 15.387 din 4 iulie 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 60-61.

35. Adresă, nr. 2656 din 20 mai 1942. ANRM, F. 1582 Comisia de revizuire Lăpuşna, inv. 2, d. 1028, f. 1.

36. Extras din declaraţia Verei Iaroslavschi din Tighina. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 18.

37. Extras din declaraţia lui Vladimir Neagu din Chişinău, f.a. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 19.

38. Memoriu asupra ocupării oraşului Cetatea Albă de către trupele ruse şi evacuarea funcţionarilor, de Ioan V. Cristescu, 17 iulie 1940. ANIC, fond Direcţia Generală a Poliţiei, inv. 2350, d. 225/1940, f. 72.

39. Posibil, Baranovski Alexandr Ivanovici, secretar al Trezoreriei Guberniei Basarabia. Vezi, „Поиск фамилий и генеалогия. Бессарабские персоналии XIX века”, în: http://www.bessarabia.ru/1002.htm (accesat la 10.05.2016).

40. Declaraţie, f.a. ANRM, F. 1582, inv. 2, d. 3, f. 1.

41. Guvernământul Basarabiei, Prefectura judeţului Lăpuşna, Comisiunea judeţeană pentru verificarea situaţiei foştilor funcţionari rămaşi în Basarabia sub ocupaţia sovietică, 23 octombrie 1941. ANRM, F. 1582, inv. 2, d. 3, f. 2.

42. În conformitate cu legislaţia agrară, preoţii şi învăţătorii, şi ei funcţionari ai statului, au avut drept de împroprietărire, lotul de pământ nu trebuia să depăşească 25 ha. Criticile aduse ulterior legislaiţei agrare ţineau de împroprietărirea funcţionarilor, deopotrivă cu ofiţerii români şi foştii membri ai Sfatului Ţării, din fondul funciar de rezervă, în condiţiile realizării parţiale a împroprietăririi.

43. Dosare personale din fondurile Comisiunile centrale şi judeţene pentru verificarea dosarelor funcţionarilor rămaşi pe teritoriul Basarabiei în perioada anexării ei la URSS (1940-1941) 2024, 1633, 1582, 2025), păstrate în ANRM.

44. Pretura plăşii Bolgrad, judeţul Ismail, Domnului Notar al comunei Dumitreşti, nr. 3077 din 20 iunie 1942. Державний Архів Одесской Области (în continuare, DA OO), Ф. P-7542 Примарія села Думитрешть, Болградської волості, Ізмаїльського повіту, оп. 1, д. 2, л. 49.

45. Prefectura judeţului Chilia, Domnilor pretori şi primari ai comunelor urbane şi rurale din judeţ, nr. 908 din 23 august 1941. DA OO, Ф. P-7614 Примария села Тарутино, Кілійської волості, Кілійського повіту, оп. 1, д. 1, л. 5. Despre transmiterea spre executare a ordinului respectiv către primăria Văsieni, judeţul Lăpuşna, scrie în articolul său şi Tudor Candu.

46. Guvernământul provinciei Basarabia, nr. 5191 din 28 octombrie 1941. DA OO, Ф. P-7614 Примария села Тарутино, Кілійської волості, Кілійського повіту оп. 1, д. 1, л. 28.

Bibliografie

Bieber 2006: Fl. Bieber, Politische Kultur in Serbien. Der unvollendete Nationalstaat. In: (Hrsg. A. Mosser) Politische Kultur in Südosteuropa. Identitäten, Loyalitäten, Solidaritäten (Frankfurt am Main 2006), 81-99.

Buschmann, Borromäus 2008: N. Buschmann, K.M. Borromäus (Hrsg.), Treue. Politische Loyalität und militärische Gefolgschaft in der Moderne (Göttingen 2008).

Candu 2010: T. Candu, Din istoria organizării administrativ-teritoriale după eliberarea Basarabiei de sub ocupaţie sovietică. Studiu de caz: comuna Văsieni, judeţul Lăpusna (iulie 1941 – martie 1942). In: (Coord. S. Şipoş, I. Şarov, I. Horga, M. Brie, I. Gumenîi) Politici imperiale în estul şi vestul spaţiului românesc (Oradea, Chişinău 2010), 410-432.

Costa, Kahn 2008: D.L. Costa, M.E. Kahn, Heroes and Cowards. The Social Face of War (Princeton and Oxford 2008).

Glass 2007: H. Glass, Varianten jüdischen Identitäten und Loyalitäten im rumänischen Staat der Zwischenkriegszeit. In: (Hrsg. P. Haslinger, J. von Puttkamer) Staat, Loyalität und Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa, 1918-1941 (München 2007), 143-159.

Haslinger, Puttkamer 2007: P. Haslinger, J. von Puttkamer (Hrsg.), Staat, Loyalität und Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa, 1918-1941 (München 2007).

Hausleitener 2005: M. Hausleitner, Deutsche und Juden in Bessarabien 1814-1941. Zur Minderheitenpolitik Russlands und Großrumäniens (München 2005).

Hausleitener 2001: M. Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukovina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Großrumäniens 1918-1944 (München 2001).

Holtmann 2000: E. Holtmann, Politik-Lexikon, 3. Aufl. (München, Wien 2000).

Kührer-Wielach 2014: Fl. Kührer-Wielach, Siebenbürgen ohne Siebenbürger? Zentralstaatliche Integration und politischer Regionalismus nach dem Ersten Weltkrieg (Berlin 2014).

Lazăr 2011: T.D. Lazăr, 1940. Perdeaua de fier precede cortina de fier. In: (Coord. Gh. Buzatu) Batalia pentru Basarabia, 1941-1944 (Bucuresti 2011), 23-29.

Petrencu 2006: A. Petrencu, Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) (Chişinău 2006).

Rehberg 2014: K.-S. Rehberg, Symbolische Ordnungen. Beitrage zu einer soziologischen Theorie der Institutionen (Hrsg. H. Vorländer) (Baden-Baden 2014).

Schulze Wessel 2004: M. Schulze Wessel, „Loyalität“ als geschichtlicher Grundbegriff und Forschungskonzept: Zur Einleitung. In: (Hrsg. M. Schulze Wessel) Loyalitäten in der Tschechoslowakischen Republik, 1918-1938. Politische, nationale und kulturelle Zugehörigkeiten (München 2004).

Solovei 2004: R. Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniul social-economic şi cultural: 19 august 1941 – 29 ianuarie 1944 (Iaşi 2004).

Stăvilă 2000: V. Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică (1939-1945) (Chişinău 2000).

Suveică 2010: S. Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928): modernizare prin reforme (Chişinău 2010).

Şornikov 2013: P. Şornikov, Moldova în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) (Chişinău 2013).

Tască, Niess 2015: M. Taşcă, W. Niess (Coord.), Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa (Studiu şi culegere de documente) (Chişinău 2015).

Ţurcanu 1991: I. Ţurcanu, Relaţii agrare din Basarabia în anii 1918-1940 (Chişinău 1991).

Zimmermann, Haslinger, Nigrin 2010: V. Zimmermann, P. Haslinger, T. Nigrin (Hrsg.), Loyalitätet im Staatssozialismus. DDR, Tschechoslowakei, Polen (Marburg 2010).

Кашу 2013: И. Кашу, У истоков советизации Бессарабии. Выявление „классового врага”, конфискация имущества и трудовая мобилизация, 1940-1941 гг. (Кишинэу 2013).

Назария 2005: С.М. Назария, Холокост: страницы истории (на территории Молдовы и прилегающих областях Украины в годы фашистской оккупации (1941-1944) (Кишинев 2005).

Svetlana Suveică
Tyragetia. Serie nouă. Numărul 2 (25)/ 2016

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s