MOLDOVAN, MOLDOVENESC, MOLDOVENEȘTE ÎN CARTEA LUI TEODOR VÂRNAV ”ISTORIA VIEȚII MELE. AUTOBIOGRAFIE DIN 1845”

 istoria-vietii-mele_1_fullsize

Teodor Vârnav s-a născut pe 1 martie 1801 la Floreşti, în ţinutul Tecuci. Mama sa, Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costache, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav şi nepotul stolnicului Teodor Vârnav. Cînd situaţia materială a familiei s-a înrăutăţit, a fost trimis la Lămăşeni, la „moşul maicii mele”, Fotache, iar apoi la Bucureşti, la un cumnat al acesteia, Constantin Ladà, datorită căruia ajunge să înveţe cu un dascăl grec. La moartea lui Ladà, intră în slujbă la un negustor lipscan, dar în curînd pleacă şi se stabileşte la Hotin; aici se angajează la judecătorie ca „scriitor în limba moldovenească”. După trei ani demisionează şi arendează mai multe moşii în ţinuturile Hotin şi, apoi, Iaşi. Se căsătoreşte în 1828 cu Zoe, fiica paharnicului Mihalache Ghiţescu, cu care a avut, pînă în 1845, patru fiice şi un fiu. În 1839 cumpără o moşie şi se stabileşte la Pocembeni, unde va locui pînă la sfîrşituî vieţii. Data morţii sale, pentru care se indică în general anul 1868, rămîne incertă. Amintirile, rămase în manuscris, au fost publicate, sub îngrijirea lui Artur Gorovei, mai întîi în Gazeta săteanului şi apoi în volum, în mai multe ediţii. Pe lîngă memorii, Teodor Vârnav a lăsat şi un manuscris cu satire şi poezii lirice, care s-a pierdut.

Aşa cum arată şi titlul, Istoria vieţii mele [1] este o operă cu caracter autobiografic. Cadrul temporal în care se desfăşoară evenimentele narate cuprinde 45 de ani, şi anume de la 1801, data naşterii autorului [2], şi până la 1845, când Teodor Vârnav îşi înseamnă amintirile. După moarte, manuscrisul a intrat în posesia ginerelui său care, mai târziu, l-a încredinţat spre tipărire folcloristului Artur Gorovei.

Istoria vieţii mele e povestirea picarescă a întâmplărilor, mai mult triste, prin care trece copilul unui boier scăpătat din ţinutul Tecuciului, până ajunge, prin munca şi vrednicia sa, să-şi facă o stare şi să-şi întemeieze o familie pusă la adăpost de grija zilei de mâine, în spatele unei averi, mişcătoare şi nemişcătoare, apreciată la peste 45.000 de ruble de argint. Dacă eroul povestirii, Vârnav însuşi, este prezent pe fiecare pagină, cum se şi cuvine într-o autobiografie, în schimb numai incidental pot fi întâlnite referiri la starea social-economică şi culturală, precum şi la evenimentele epocii. Scopul autorului a fost acela de a reconstitui, pas cu pas, drumul vieţii sale, de la primii ani ai copilăriei până când ia pana în mână, pentru a aşterne pe hârtie, simplu şi sfătos, întâmplările sau, cum îi place să spună, „pricluceniile” prin care a trecut. Totuşi, puţinele indicaţii pe care le oferă sunt suficiente pentru conturarea unui tablou de epocă, tabloul istorico-social al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea din Moldova şi Ţara Românească, care avea să fie mai pe larg zugrăvit în Scrisorile lui I. Ghica sau în Suvenirele contimpurane ale lui Gh. Sion.

O viaţă încă dominant feudală este sugerată de paginile operei lui Vârnav. Boierii, mai mari sau mai mici, mai cuprinşi sau mai săraci, trăiesc în sate, ducând o viaţă trândavă pe spinarea ţăranilor iobagi şi a ţiganilor robi. Un feneant era părintele însuşi al autorului: „Traiul tătâni-meu era foarte curios, pentru că, pe cât îmi aduc aminte, el cu alta nu se îndeletnicea, fară numai cu şederea şi cu ciubucul” [3].

În autobiografia lui Vârnav se întrevede şi fenomenul economic specific Moldovei și Țării Românești de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea: începutul acumulării capitaliste. Fără a renunţa la ighemonicon şi la privilegiile feudale, boierimea prinde a se deda la afaceri negustoreşti menite să-i sporească, încă, avuţia. Astfel, vorbind de boierul Constantin Ladà, o rudă a mamei sale, om tânăr, cult şi cu întinse legături în protipendada Bucureştilor, Vârnav scrie că era „negoţiant bogat” şi că „ţinea magazia la hanul lui Şărban Vodă, cu mărfuri de Austria şi Sacsonia, pe care le vindea nu cu cotul, ci cu rădicata” [4]. Era, cum s-ar spune, negustor angrosist care investea capitalul şi trăgea profitul, iar de afacerile comerciale propriu-zise se ocupau funcţionarii firmei sale, care vindeau marfa importată lipscanilor mai mărunţi din capitala Ţării Româneşti. Interesantă şi pitorească este descrierea traiului pe care, zi de zi, îl ducea acest Constantin Ladà, trai care, desigur, nu se deosebea mult de acela al majorităţii comercianţilor bogaţi sau al boierilor care locuiau la oraş: „În vremea aceea, el era în vârstă de peste 30 ani, holtei, frumos la faţă, cu ochii albaştri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă şi priincioasă, iubea să aibă masă curată de 7 sau 8 feluri de bucate, vin bun şi desert, şi avea mare plecare asupra gastronomiei. În posturi, mercurile şi vinerile postea, însă cu bucate de peşte proaspăt adus în fiinţa lui viu din apa Dâmboviţa ce curge prin mijlocul Bucureştilor. Afară de naţionalnicele limbi greceşte şi româneşte, vorovea slobod nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte. Purta straie turceşti, antiriu de suvaia şi de cutnie, se încingea cu şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav englizesc floare străină, şi în cap adeseori purta un işlic ca fanarioţii de la Ţarigrad, din pielcele de Krâm brumarii şi foarte supţiri la păr, şi făcut în chipul şi în mărimea coşurilor cu care se prinde pe la noi peşte caras de prin iazuri. Dimineaţa, după ce se îmbrăca şi bea cafea nemţească sau ciocoladă, se ducea în piaţa Lipscanilor şi acolo petrecea până la 12 ceasuri; atuncea venea la masă câte cu doi sau trei prieteni, mânca bine şi se odihnea. După masă, în disară, se suia în caleaşcă cu doi cai buni, în coadă lua lachei şi se primbla pe podul Mogoşoaii (cea mai frumoasă uliţă a Bucureştilor) dimpreună câte cu unul din prietini, dar mai adeseori cu conţulatul nemţesc. Sara juca cărţile pe la cunoscuţi, dar mai de multe ori la gheneral conţulatul rosienesc de atuncea Kiricov, unde se număra şi unul din închinătorii ghenerălesii lui cei tinere. Avea intrare pe la casele boierilor, însă mai multă pe la a conţulaţilor europieneştilor puteri ce locuia pe acea vreme în Bucureşti. Era om însemnat la ocârmuire, şi la toate pricinile ce urmau între cei mai cu stare neguţători totdeauna se orânduia mediator” [5].

La vârsta de nouă ani, pe când se afla dat spre a fi crescut în casa moşului mamei sale Fotachi Ciurea, Vâenav este trimis în satul Hreaţca, moşie a boierului Ioniţă Răhtivanul, care „avea patru feciori, şi ţinea într-o casă în ogradă un dascăl moldovan, şchiop de un picior, anume Iftimie, carele învăţa atât copiii lui, cum şi vreo câţiva a altor boieri megieşi”. La acel dascăl micul Vârnav, în puţină vreme, ajunse a „ceti pe slove octoihul” şi a învăţa şi „vreo trei cathizme din Psaltirea prorocului David. Aritmetica la dânsul nu învăţa nimeni, căci aceea, după zisa lui, avea ucenicii a o învăţa după ce vor săvârşi toate cathizmele Psaltirii” [6]. În alt loc, Vârnav evocă, ca şi Ion Ghica, şcoala grecească din Bucureştii lui Caragea Vodă. În Dascăli greci şi dascăli români, Ghica pomeneşte de numeroşi dascăli greci din „vremea cea frumoasă”; între alţii, de Lambru, Vardalah şi Neofit, Kirbireu, Mitilineu şi Coriţa.

Vârnav, care era şcolar la Bucureşti în acea vreme (1815), nu menţionează însă pe nici unul dintre aceştia: în schimb, vorbeşte despre un alt vestit dascăl grec, care deschisese şcoală la hanul lui Filaret şi care egala, prin metodele contondente folosite, pe crudul Coriţa, amintit de I. Ghica. Numele lui era Panaioti Corfioti. „Acel Panaioti nu era de cuviinţă a se numi dascăl, ci călău, pentru că el pe băieţi mai mult îi muncea şi îi schingiuia decât îi învăţa. Lângă dânsul de-a pururea sta pe o masă falanga, un bici de lemn făcut în chipul îmblăciului cu care bătea la talpe, două biciuri de vână de bou cu care bătea la şezut şi două asemenea de curea lată de bătut la palme. (…) Asupra acelui dascăl, de câteva ori mai înainte de a veni eu la dânsul, ucenicii deznădăjduiţi de schingiuirile lui făcuse zagavor să-l omoare, până când odată l-au şi băgat cu capul în jos într-o putină mare, în care se obişnuieşte la acel oraş a se ţinea apa, şi cu bună seamă s-ar fi înăduşit acolo, dacă norocirea nu l-ar fi ajutat a se întâmpla în acea vreme putina deşartă şi nu ar fi auzit megieşii strigările lui, ca să grăbească îndată a-l scoate dintr-însa. La acest tiran învăţam eu carte grecească, căruia pentru bătăile şi învăţătura ce-mi da i se plătea de către Ladà câte un galben olandez pe toată luna. Şi cu toate că el atuncea era bătrân, slab peste 70 de ani, şi pe lângă aceasta îngrozit de ucenici cu băgarea în putina cu apă, tot nu rămânea vreo zi ca să scape unul măcar din ucenici nebătut de dânsul” [7].

Asemenea lui I. Ghica (Din vremea lui Caragea), Vârnav evocă şi el, dar mai mult în treacăt, cumplita ciumă care a bântuit atunci. Evenimentele politice contemporane, mişcarea eteristă şi răscoala de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu nu au solicitat interesul tânărului (avea 20 de ani în 1821) şi lucrul e de regretat pentru că el, ca martor ocular, ar fi putut să ne ofere amănunte preţioase. Amănunte pe care nu ni le-au putut da Ion Ghica (Din vremea zaverei) sau Nicolae Filimon (Ciocoii vechi şi noi), care la acea epocă aveau cinci şi, respectiv, doi ani. Despre mişcarea eteristă, autorul pomeneşte doar o singură dată, pentru a ne spune că nişte rude ale sale „fugise de la Moldavia din pricina năvălirei eteriştilor greci şi a turcilor”. Despre Tudor Vladimirescu însă, Vârnav nu scrie nici un rând, fie el şi pătimaş, măcar o caracterizare, nedreaptă în parte, ca aceea emisă de Grigore Alexandrescu în al său Memorial de călătorie, unde Tudor e socotit drept „om mărginit şi crud, dar a căruia întreprindere înaintă cu un pas libertatea politică” [8]. În schimb, relatează un fapt politic care nu se găseşte consemnat în nici una din operele memorialistice ale lui I. Ghica. C. Negruzzi sau Gh. Sion. Este vorba de împotrivirea şi agitaţia micilor boieri şi a târgoveţilor din capitala Moldovei faţă de legalizarea, prin Regulamentul organic, a privilegiilor de care se bucura marea boierime în virtutea tradiţiei şi a obiceiului pământului. Vârnav notează faptul nu fiindcă ar fi fost cumva pasionat de fenomenul politic, ci pentru că, fară voia lui, s-a pomenit oarecum un actor al acestor întâmplări, fiind bănuit de autorităţi că ar face parte din ceata răzvrătiţilor, a „buntuşnicilor”, cum se spunea pe atunci. „În acea vreme — scrie Vârnav – cea mai mare parte a norodului şi o seamă din boierii cei din starea al doilea şi al treilea se aflau nemulţămiţi cu alcătuirea reglamentului (aşezământului) ce se făcuse din nou în Moldavia şi avea oareşcare plecare a rădica bunt în însuşi oraşul stoliţii, iar pe la răspintinile uliţilor, pe la casele boierilor celor mari, mai în toate dimineţile se găseau lipite pe ziduri pacsvile şi feluri de cuvinte ocărâtoare asupra ocârmuitorilor boieri a Moldaviei şi a însuşi mitropolitului Veniamin. Asemenea se găsea unele ca acelea lepădate, fară veste, prin departamenturi şi alte locuri de acolo din Eşi, fară a se putea prinde sau a se dovedi pe acel care le-ar fi lepădat, pentru care sfârşit mai la urmă ocârmuirea hotărâse a întrebuinţa cea mai neadormită privighere, a prinde pe unul din alcătuitorii sau lepădătorii acelora, spre a descoperi din aceia şi pe ceilalţi” [9].

Indiferent faţă de mişcarea politică a vremii sale, Vâmav nu se arată atras nici de mişcarea culturală şi literară, despre care autobiografia sa nu conţine nici măcar o informaţie. Se vede că traiul greu pe care l-a dus în copilărie şi adolescenţă, iar apoi strădania de a-şi crea un rost în viaţă nu i-au îngăduit să facă „iscusită zăbavă” asupra cărţilor. Totuşi, în două rânduri, el mărturiseşte că asculta cu plăcere poveşti şi „feluri de anecdoturi romaniceşti” şi că citea „cărţi istoriceşti” asupra cărora începuse a avea „o nesăţioasă plecare”. Ce cărţi vor fi fost acestea, Vârnav nu ne spune. Foarte probabil că nu altele decât acelea aflate şi în biblioteca tatălui lui C. Negruzzi, pe care scriitorul regreta că a pierdut-o în bejenia anului 1821, când biblioteca părintească a slujit de „fultuială” ienicerilor. Îi va fi fost cunoscută şi literatura satirică din vremea sa şi se va fi ispitit s-o imite, căci, din declaraţiile ginerelui său, reiese că între hârtiile bătrânului Vârnav, pe lângă manuscrisul autobiografiei, a mai existat încă unul, un volum de poezii, cuprinzând numeroase satire la adresa unor persoane de o anume însemnătate în acea vreme. Acest manuscris, care s-a pierdut, trebuie să fi fost mult posterior manuscrisului autobiografiei; cred că el a fost redactat mai spre bătrâneţe, când Vârnav îşi întemeiase o stare şi îşi putea permite să citească literatură şi să caute a imita cărţile care i-au plăcut. Istoria vieţii mele oglindeşte însă copilăria autorului şi apoi epoca de zbucium şi de luptă pentru a ieşi deasupra nevoilor. Epocă în care a trăit mai mult la ţară. Îndelunga şedere la ţară l-a pus mai curând în contact cu creaţia literară orală, din care şi citează frumoasele versuri de baladă:

„Sub poală de codru verde
O zare de foc se vede”.

Vârnav a fost un om care şi-a dobândit înţelepciunea nu atât din cărţi, cât din lupta cu greutăţile vieţii. Nivelul său cultural era scăzut, de aceea nu s-a simţit chemat să participe la viaţa politică, unde nu putea fi, el, copilul sărac, care şi-a croit singur un rost în viaţă, nici de partea boierilor ruginiţi, dar nici de partea tinerimii generoase, animată de idealuri noi, îndrăzneţe, prin înfăptuirea cărora ar fi fost ameninţată buna lui stare, la care ajunsese după atâta trudă. Din acelaşi motiv nu s-a simţit chemat să participe sau măcar să-şi permită să facă aprecieri cu privire la mişcarea culturală şi literară din vremea sa în însemnările autobiografice pe care le-a lăsat. De aceea amintirile şi versurile sale au rămas în manuscris, de aceea — aşa cum subliniam de la început — scopul lui a fost de a-şi istorisi viaţa, nu de a redacta un document asupra epocii în care a trăit. Şi această istorisire are farmec, depănându-se într-o cadenţă molcomă, atât de potrivită aducerilor aminte.

Ce l-a îndemnat pe Vârnav să-şi scrie amintirile? Nu credinţa că peripeţiile vieţii lui ar putea interesa pe cineva şi nici deşarta dorinţă de a se vedea autor de cărţi, ci imboldul interior care face pe omul trecut de acel „mezzo del cammin” să se întoarcă cu plăcere, dar şi cu sentimentul amar al lucrurilor ireversibile, spre anii copilăriei şi ai tinereţii. E trecutul acela care, cum avea să spună N. Gane în amintirile sale (Zile trăite), „îmi pare frumos fiindcă el conţine primăvara vieţii mele cu tot cortejul ei de speranţe, iluziuni, de visuri ce şi-au luat zborul pentru a nu mai reveni” [10]

Teodor Vârnav evocă şi el această „primăvară a vieţii”. Însă o primăvară sumbră, cu tot cortegiul de lipsuri, umilinţe şi dureroase experienţe care sunt indisolubil legate de copilăria şi adolescenţa lui de orfan. Tribulaţiile sale încep foarte de timpuriu. Cea mai veche amintire a lui Vârnav este aceea a sărăciei din casa părintească şi a neînţelegerilor dintre tatăl şi mama sa: „maică-mea se socotea nenorocită că s-au măritat după tatăl meu, din pricină că nu numai pe dânsa, dar nici copiii nu avea chip a-i ţinea… şi blestema pe acei cari au mijlocit a o mărita de al doilea după un bărbat asemenea sărac şi nenorocit”.

Teodor fiind cel mai mare dintre cei cinci copii din casa săracă a Vârnavilor, tatăl său hotărăşte să-l încredinţeze unor rude care să-l crească şi să-l scoată „la obraze”. Din anul 1808, adică de la vârsta de şapte ani, începe pentru Vârnav o viaţă lipsită nu numai de bucuriile nevinovate ale copilăriei şi de afecţiunea maternă, dar şi de tot ceea ce putea contribui la o normală creştere, fizică şi morală, a sa. Până la 1813, va avea să hălăduiască de la o rudă la alta, fiind privit ca o pacoste mai peste tot locul. Astfel, primul „binefăcător” a fost moşul mamei sale, Fotachi Ciurea, în casa căruia băiatul a dus o viaţă chinuită şi plină de umilinţe, între anii 1808 şi 1811. După alte numeroase peripeţii, la sfârşitul lui mai 1813, Vârnav ajunge la Bucureşti, la bogatul şi influentul negustor grec Constantin Ladà, despre care am amintit şi mai sus. Ce experienţă de viaţă dobândise el până în acest moment, când intra în al doisprezecelea an al vieţii? Ce impresii culesese din prematura încleştare cu viaţa? Experienţa şi impresiile pe care le puteau da traiul amar al copilului lipsit de căldura căminului părintesc. În casa primului său „protector”, Fotachi Ciurea, e dat să stea la bucătărie cu slugile, alese, pe atunci, dintre robii ţigani. În acest mediu capătă deprinderi urâte, învăţându-se să fure, lucru pe care îl facea desigur nu din plăcere, ci de nevoie, pentru a-şi astâmpăra foamea care îl chinuia şi pe el ca şi pe robii ţigani, în mijlocul cărora trăia şi pentru care nutrea afecţiune: „Safta ţiganca era cel mai iubit predmăt în casa Ciurii, şi pe dânsa o ascultam orişice mă povăţuia a face, adică a fura ouă din poieţi, oţet din balerci, bani de prin buzunările rudeniilor ce venea la Ciurea şi altele”.

Pentru aceste rele deprinderi, moşul său Ciurea îi aplica aspre corecţii: îl bătea cu biciul, îl lega cu un lanţ de picior la stâlpul cerdacului sau îi punea grumazul şi picioarele pe obezi de fier.

Perseverând, el va fi pedepsit cu toată cruzimea şi în casa lui Constantin Ladà din Bucureşti. Furând nişte parale turceşti din jiletca lui Ianachi, omul de încredere al lui Ladà, Vârnav este bătut la falangă de însuşi protectorul său, iar „a doua zi, la şcoală – scrie el -, înfaţoşindu-mă la dascălul Panaioti ca să-mi dau mathima, şi acela înştiinţat fiind de procazul meu, îndată mi-au dat altă bătaie, însă cu deosebire de acea căpătată de la Ladà, pentru că neputându-mi scoate băieţii ciubotele din picioare, fiindu-mi aceste cam umflate, m-au aşternut nemţeşte pe pat şi m-au bătut cu biciul la şezut foarte simţitor”. Şi Vârnav adaugă, nu fară umor: „Din această a lui Panaioti bătaie, eu am căpătat pentru viitorime şi oareşce folos pentru stomah, căci Ladà, după proiectul lui, au poroncit stolnicului ce ţinea socoteala casei a-mi da de-a pururea în toate zilele câte patru parale, spre a avea înlesnire dimineţile a cumpăra covrigi şi plăcinte şi a nu fi iarăşi silit a mai da iuruş la buzunările gramaticului”.

Săvârşindu-se din viaţă Constantin Ladà, în martie 1816, epitropii averii acestuia l-au chemat pe Vârnav şi, ascunzându-i faptul că decedatul îi lăsase prin testament zece mii de lei turceşti, în posesia cărora să intre la majorat, au hotărât să-l dea ucenic la o lipscănie. Lucru care s-a şi făcut. Fiind acum la vârsta (16 ani) când – vorba lui Creangă – catrinţele nu-l mai puteau lăsa nepăsător şi fiind foarte puţin ocupat la dugheana lipscanului Constantin Nazlâm – unde era ucenic —, Vârnav a început a stabili legături, care erau departe de a fi inocente, cu unele fete din mahala: „adeseori găseam prilej a vizitarisi pe prietena mea Ecaterina şi a mijloci prin o babă de a face încă cunoştinţă cu una cucoana Arghira, căreia i se închina mulţi lipscani tineri”. Pentru a menţine aceste legături, tânărul curtezan trebuia să se arate „cu lanţ”. Leafa nu avea la lipscănie, unde era abia ucenic. Rânduit de patronul său, Nazlâm, să facă ordine în altă dugheană a unui lipscan falit şi având cheile pe mână, a fost ispitit să sustragă din marfă. E de la sine înţeles că au urmat judecata şi pedeapsa, pe care Vârnav le descrie pe larg, folosind unele reminiscenţe din acele „cărţi istoriceşti” asupra cărora avea „o nesăţioasă plecare”: „Nazlâm într-o dimineaţă aflând de această istorie, m-a închis într-o casă până seara; atuncea după ce au aprins lumânările, au deschis asupra mea judecată, precum se facea odinioară la Ispania de cătră inviziţie cu lumânările aprinse. Aceasta a fost închegată de vreo trei lipscani şi de tuspatru epitropii lui Ladà, afară de eforul lor. Judecătorii punându-mă la pitcă, mă întreba, nu cumva în vremea cât am fost la dugheana lui Nazlâm am luat aseminea niscaiva marfă sau bani şi i-am împrăştiat pe la nimfe, precum adeseori obişnuiesc a face tinerii ce slujesc pe la lipscani. Eu cu adevărat că din dugheana lui Nazlâm nu luasem până atuncea încă nimica şi mă îndreptam cătră judecători cu aceasta, însă fiindcă ei mă opărea grozavnic cu vergile la talpele picioarelor, şi îmi zicea că dacă voi spune adevărul ce le trebuia lor, adică că am luat marfă şi bani de la Nazlâm, mă vor lăsa nebătut, apoi eu, ca să scap de usturime, spuneam că am luat şi de la dânsul; atuncea unul dintr-înşii scria, iar ceilalţi iarăşi se apuca şi mă opărea. În sfârşit, după ce au văzut că eu nu mai pot grăi, m-au lăsat câteva minute ca să mă răsuflu, după aceea mi-au dat în mână călămări şi hârtie şi mi-au poruncit a scrie greceşte (căci altfel nu ştiam) cele ce unul dintre dânşii îmi va dictui”.

Cu un „răvaş de drum de la spătărie” va fî trimis la „Eşi”, cu un harabagiu găsit la hanul lui Manuc: „După aceea – scrie Vârnav – am luat ziua bună de la prieteni şi la 27 iunie anul 1818 am ieşit din Bucureşti, cu lacrămile pe obraz, neştiind la cine mă duc şi ce am să mai fac”. Pe drum, harabagiul evreu, care era un om comunicativ şi de treabă, află că tânărul său client este din Floreştii Tecuciului şi că nu şi-a văzut familia din copilărie. La stăruinţele harabagiului, Vârnav ia hotărârea de a trece şi pe la casa părintească, deşi nu simţea pentru aceasta vreun îndemn deosebit, ca unul ce „din mica copilărie” nu mai ştia „dragostea părinţască” şi uitase chiar cu totul de tatăl, mama şi fraţii lui. În drum spre Floreşti, află că tatăl său murise de mult, dar că mama, fraţii şi surorile trăiesc. Condus şi anunţat la casa mamei sale de către un ţăran din Floreşti, ei se dă drept ajutorul unui inginer hotarnic, spunând că a venit pentru găzduire. Instinctul mamei, care nu-şi văzuse atâta vreme copilul, nu poate fi înşelat: „Maică-mea s-a mirat după ce a auzit asemenea a mele vorbe şi, fără a-mi da vreun răspuns la dânsele, a început cu mare luare aminte a căuta câteva minute drept în ochii mei, după aceea a început a se uita şi la ţăran, însă fiindcă acela au zâmbit a râde, apoi maică-mea îndată a început a plânge şi a zice aceste cuvinte: «Oare acesta nu cumva este Tudurăchel al meu, pe care îl socoteam că a murit de ciumă la Bucureşti şi nu l-am văzut mai bine de şase ani?». Atuncea eu i-am sărutat mâna şi i-am spus că cu adevărat sunt acela. Strigările, plângerile de bucurie şi de veselie răsuna atuncea în toată ograda. Maică-mea mă îmbrăţoşa, fraţii mă săruta, rudeniile alerga să mă cuprindă şi toţi sătenii ca să mă vadă; într-un cuvânt, bucuria ce a fost în ziua aceea în casa maicii mele se poate asemăna cu aceea care oarecând a avut-o părintele fiului celui pierdut, când acesta s-a întors la casa tatălui său”. După două luni de şedere la casa părintească, este dus de mama sa la moşul acesteia, căminarul Tudurachi Ciurea din satul Tâmpeştii de lângă Fălticeni. Aici stă o lună de zile, în care timp învaţă de la fiul căminarului „Constandinică” „scrisoarea moldovenească”, cum îi zice el, pe care nu o cunoştea până atunci. E trimis apoi de către căminar la un nepot al său, Costache Chiruş, din satul Zalucea (Hotin), unde Vârnav mai fusese când era copil. Ajutat de acest Chiruş, intră, în ianuarie 1819, „scriitor în limba moldovenească” la judecătoria ţinutului. Având „mâncarea, spălarea şi cfartirea” în casa moşului său, leafa de 25 de lei pe lună pe care o lua de la judecătorie, plus darurile ce le primea de la unii dintre „jăluitori”, îi era de ajuns pentru îmbrăcăminte, pentru a ţine un băiat slugă şi a mai face şi economii. Vin, rachiu sau altă „băutură beţivă” nu bea, jocuri de noroc nu juca, dar învăţase „a bea tutun”. Şi, adaugă Vârnav: „O slăbiciune firească numai nu puteam încă a o stăpâni, adică buna plecare asupra neamului Evei…, din care pricină câteodată eram silit a mai împuţina din zapasul capeicilor ce strângeam în ladă şi a mă învrăjbi încă şi cu mătuşa mea Savastiţa, care adeseori se jăluia asupra mea către moşul, cum că din pricina mea i se ameţesc fetele din casă şi i se stârpesc mancele copiilor”.

Totuşi, această slăbiciune firească nu l-a împiedicat să-şi sporească capitalul. Având puţină treabă la judecătorie, mijloceşte la isprăvnicie să fie numit strângătorul goştinei oilor la un ocol şi în 15 zile se alege cu un venit de 400 de lei; găsind îndeletnicirea mănoasă, „iarăşi prin isprăvnicie cu aceeaşi mijlocire — zice Vârnav —, am fost rânduit strângător poşlinii desetinei stupilor şi a svinilor (râmători) şi iarăşi m-am folosit cu 750 lei”.

Prelungindu-şi trei ani slujba la judecătorie şi chivernisind bine capitalul ce-l agonisise, ajunge să aibă economii în sumă de 4.000 de lei (adică 800 de ruble de argint). Având acest capital, „se uvolneşte” (demisionează) din slujbă şi, ajutat fiind de moşul său Chiruş, ia „în posesie” (în arendă) două moşii, Burlăneştii şi Vasilăuţii, de la paharnicul Mihalache Chinezu. Din martie 1822 începe viaţa de arendaş, apoi de moşier. În 1828, păşeşte în „propiştea căsătoriei”, luând de nevastă pe Zoiţa, fiica paharnicului Mihalache Ghiţăscu din satul Cotojănii (ţinutul Hotinului). Un nou prilej deci de a-şi spori averea. „La alcătuirea însoţirei mele, tocmală cu socrul meu, atât din partea mea, cum şi din partea moşului meu Chiruş, pentru zestre nu au urmat, ci cu cât au voit el a însămna prin izvodul de zestre, cu aceea m-am mulţămit, adică: douăzeci boi, douăzeci vaci cu viţei, una sută oi, patru cai cu brişcă acoperită şi şapte sute ruble argint bani gata, asemenea şi alte mărunţişuri neînsemnate”.

După o călătorie plină de peripeţii la Bucureşti, în anul 1831, făcută cu scopul de a-şi primi partea lăsată prin testamentul lui Constantin Ladà, decedat în 1816, Teodor Vârnav se stabileşte la moşia Stângăcenii, în ţinutul „Eşului”. La această moşie locuia autorul în 1845, când şi-a scris istoria vieţii sale. Ajuns la un liman liniştit, după o viaţă agitată şi plină de lipsuri, Teodor Vârnav, încă în plină bărbăţie, cugetă cu acea înţelepciune pe care a căpătat-o în şcoala aspră a vieţii. De aceea, rândurile de încheiere ale autobiografiei par scrise de un om bătrân:

„Trăiesc în linişte cu megieşii; pe cei mai mari şi mai înţelepţi decât mine îi ascult; pe cei deopotrivă îi cinstesc; mă feresc de gâlcevuri, de pricini, de judecăţi, iar mai vârtos de datorii; mă mulţămesc cu ceea ce mi-au dăruit pronia cerească, şi toată stăruinţa mea acum este numai ca să mai înmulţăsc averea, nu pentru alt sfârşit, decât numai ca să las copiilor mei înlesnire a putea trăi în lume fară strâmtorire şi fară lipsă”.

Istoria vieţii mele este prima carte de amintiri din literatura noastră. E adevărat că elemente autobiografice şi crâmpeie de amintiri pot fi întâlnite şi înainte de anul 1845. Chiar în literatura noastră veche, cronica lui Miron Costin, în foarte mică măsură, cronica lui Ion Neculce şi, mai târziu, Istoria otomănească a preputernicilor şi marilor împăraţi a lui Ienăchiţă Văcărescu, pe scară mai mare, cuprind elemente autobiografice. O operă, însă, care, în întregime, să aibă ca temă evocarea trecutului personal al autorului nu s-a scris în literatura noastră înainte de Vârnav. Sau, dacă s-a scris, nu s-a păstrat, cum s-a întâmplat cu memoriile lui Gh. Peşacov (consemnate într-o scrisoare a acestuia, din 1829, către Zaharia Carcalechi), memorii intitulate, atât de pitoresc, Voiajinul vieţii mult pătimitoriului din pricina iubirii de adevăr şi de dreptate. Memoriele mele (Biografie de la anul 1836-1856) ale unui Petre Pessian, atribuite greşit lui George Peşacov, şi care nu au fost integrate literaturii. Şi opera lui T. Vârnav a rămas multă vreme în manuscris, neputând fi deci cunoscută de memorialiştii de mai târziu. Cu toate acestea, autorul poate fi considerat deocamdată drept primul, adică cel mai vechi, autor de amintiri din literatura română.

În afară de meritul vechimii, al priorităţii, cartea lui Teodor Vârnav e interesantă şi ca mărturie asupra limbii române din deceniul al cincilea al veacului trecut. Om cu puţină cultură şi trăitor mai mult la ţară, autorul se foloseşte îndeosebi de limba vie, vorbită în popor. Evocarea lui, având ceva din savoarea arhaică a vechilor cronici, respiră prospeţime şi spontaneitate, dezvăluind un talent nativ de povestitor.

1. Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele (Autobiografie din 1845), prof. Artur Gorovei, Bucureşti, Tip. Minerva, 1908.

2. Pentru primii ani ai copilăriei şi pentru întâmplările anterioare naşterii sale, autorul se sprijină pe „cele auzite”, în casă, de la mama sa.

3. Vezi supra, pp. 15-16. Aici şi în continuare, citatele din Istoria vieţii mele sînt reproduse după prezenta ediţie.

4. Vezi supra, p. 38.

5. Vezi supra, pp. 36-38.

6. Vezi supra, pp. 22-23.

7. Vezi supra, pp. 41-42.

8. Grigore Alexandrescu, Poezii şi proză, ed. a Il-a, Craiova, Scrisul românesc, p. 597.

9. Vezi supra, p. 103.

10. N. Gane, Amintiri (1848-1891), Craiova, Scrisul românesc, 1941, p. 44.

Laurențiu Faifer, Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, Iași, T. XXIV. 1973.

Spicuiri din ”Istoria vieții mele. Autobiografie din 1845” de Teodor (Feodor) Vârnav

„…Îmi aduc aminte că el, când avea să se ducă la târg la Bârlad sau la Tecuci, mergea totdeauna călare pe un cal murg, după sistema riţarilor moldoveneşti de atuncea, şi lua cu dânsul călare pe alt cal negru, ce îi zicea Ceacâru, pe ţiganul Mihalache: iar maică-mea, când avea să vie în ţara de sus la rudeniile sale, se gătea câte cu una lună mai înainte, şi lăcrămând mergea cu căruţa sau cu sania la care uneori să înhăma şi câte patru cai. În numărul cărora erau şi pomeniţii mai sus doi cai de călărie ai tatălui meu…”

„… Buchile moldoveneşti pe amândoi fraţii ne dedese ca să le învăţăm de la preotul satului, anume Constantin, carele câteodată, pe lângă trasul de urechi, ne hrănea şi cu colaci de la biserică, unde noi mai totdeauna, măcar că eram copii, împlineam îndatorirea pălimarului, aducând de la casa noastră (care era aproape de biserică) apă, foc şi lumânări, iar de la mătuşa Safta colaci şi colivă…”

„… După aceea Ciurea se vede că şi-au adus aminte câte ceva din multele fagăduinţi date pentru mine părinţilor, căci într-o zi m-au luat de la culme şi m-au trimes cu un ţigan cu căruţa cu un cal de m-au lepădat la satul Hreaţca a pamecinului Ioniţă Răhtivanul. – Acest Răhtivanul avea patru feciori şi ţinea într-o casă în ogradă un dascăl moldovan, şchiop de un picior, anume Iftimie, carele învăţa atât copiii lui cum şi vreo câţiva a altor boieri megieşi, şi să vede că după rugămintea Ciurii m-au primit şi pe mine ca să învăţ şi să mănânc la o masă cu copiii lui, iar dormitul să-mi fie în casa dascălului…”

„… La Ciurea am petrecut vreo lună, unde întâiaşi dată, de la fiul său Constandinică, am început cu mare râvnă a învăţa scrisoarea moldovenească, pe care până atuncea nu o cunoşteam. După aceea, Ciurea într-o zi m-au chemat la dânsul în cabinet şi, dându-mi în mână nişte pacheturi de scrisori, mi-au arătat că el mă trimite cu acele în Besarabia, la nepotul său Costache Chiruş, la satul Zalucea din ţinutul Hotinului, căiuia printr-însele îi dă povăţuire de chipul ce trebuieşte a urma cu mine pe viitorime şi că brişcă stă gata ca îndată să mă şi pornesc…”

„…Până la aceea, eu trăiam în casa moşului meu, îi faceam câte o slujbă, iar mai mult mă îndeletniceam cu scrisul în limba moldovenească…”

„ … În vremea aceea în Basarabia începuse a se pune în lucrare proiectul obrazovaniei aceştii oblastii şi, după viborul dvorenesc din acel an, moşul meu Chiruş era rânduit a fi unul din cilenurile judecătoriei ţinutului Hotinul, ce avea să se deschidă din nou, în târgul Hotin, îndată după începerea anului 1819. Aşa într-o zi luându-mă deoparte, mi-au zis că de vreme ce el au cunoscut la mine mare plecare la scrisoarea moldovenească, apoi voieşte a schimba deodată planul ce au rânduit Ciurea pentru mine, şi în loc de posesie doreşte a-mi găsi loc de a intra în slujbă scriitor la judecătoria ce din nou are să se deschiză la Hotin, căci după frageda vârstă ce am socoate că nu voi putea fi încă în stare a ocârmui moşii în posesie fără a avea bun povăţuitor, carele acela ar fi putut fî însuşi el, dacă nu s-ar afla însărcinat cu slujba de mai sus arătată…”

Acest plan şi mie oareşce mi-au plăcut, având dorinţă a mă deprinde în naţionalnica limbă moldovenească şi a petrece împreună cu dânsul la oraş, între oameni blagorodnii, decât la sat între ţărani. Şi aşa la anul 1819 ghenar, după ce s-au deschis pomenita judecătorie, am intrat în slujbă scriitor în limba moldovenească (pe care începusem a o învăţa numai cu vro cinci luni în urmă) numindu-mă fiul lui Ladà, spre a împlini făgăduinţă nu de mult dată creştinătoarei şi făcătoarei mele de bine stolniceasa Leonard, cu care poreclă şi până astăzi mă numesc unii din aceia cărora nu le este bine ştiută cea adevărată a mea familie de Vârnav, adăugând a mai zice încă şi Làddu. De la judecătorie deodată primeam leafa 25 lei pe lună: mâncarea, spălarea şi cfartirea îmi era în casa moşului meu Chiruş, unde, pe lângă aceste, îmi ţinea şi calul cumpărat în grajd la Hotin…”

„… Îndată în primăvara anului 1828, am trimis înştiinţare maicei mele la Moldavia ca să-şi oprească venirea ce avea a face la mine în Besarabia, m-am desfăcut de posesia Burlăneştilor, lăsând-o numai asupra moşului meu Chiruş, am vândut sămănăturile şi pânea ce aveam acolo şi am început a căuta mijlociri ca să-mi scot paşaport, să-mi vânz vitele şi toată pojâjia casei şi, adunând tot capitălaşul la un loc, peste iarnă să trec în Moldavia. Însă întâmplările neaşteptat s-au răsturnat într-alt fel, adică în acel an 1828 oştirile rosieneşti trecuse cu război asupra turcilor în Moldavia, şi aici în Besarabia mai pe la toate ţinuturile s-au fost făcut punere la cale de către ocârmuire a se găti un însămnat zapas de fân pentru iarna viitoare de atuncea, spre a căruia strângere în bună stare şi cosire la vremea cuvenită hotărâse în tot ţinutul a se orândui câţiva nadzirateli din dvoreni. În numărul acelora am fost şi eu însămnat de către predvodiţelul dvoresvii de atuncea la o parte de loc din ţinutul Hotinului, şi tocmeli încă într-acea volosti unde era şi satul Cotojănii…”

„… Deci, scoţându-mi paşport, pe la sfârşitul lunei lui dechemvri am trecut graniţa prin tamojna Sculenilor, şi de acolo, trimiţându-mi brişca înapoi, m-am dus până la oraşul Eşii cu năimit harabagiu, şi am tras în gazdă la hanul Coroiu. Acolo am rămas câteva zile ca să caut chip a scoate podoroşcă ca să merg la Bucureşti cu cai de poştă, dar pentru că acelea pe acea vreme la alţii nu se slobozea, fară numai la cinovnicii rosieneşti şi moldoveneşti cari se aflau în slujba spătăriei, apoi prin mijlocirea unui prieten al meu de aicea din Besarabia care sluja acolo la divanul împlinitor, degrabă prin dare de bani am căpătat dorita mea podoroşcă, numindu-mă însă printr-însa cinovnic al Divanului, trimis spre gătirea conacurilor trebuincioase penru un gheneral sau paşă otomanicesc ce avea să vie prin Valahia de la Costandinopoli, spre întâmpinarea mergătoriului acolo rosienescului ministru Rebopier; şi aşa după primirea aceea mă găteam a mă şi porni, când atuncea neaşteptat au venit la acel han în gazdă un văr primar al meu de la Focşani, anume Grigori Şăndrea, fiul mătuşei mele Safta Şăndrea (de care am pomenit la cap. al 2-lea), pe care nu-l văzusem încă din copilărie, şi pentru ca să-l văz mai bine, şi să merg totodată cu dânsul la Focşani, am hotărât să rămânem amândoi în Eşi până îşi va isprăvi el interesurile, şi peste câteva zile să ne pornim…”

„… La o vreme foarte târziu, eu, din pricina unui sunet ce am simţit în casă, am deschis ochii: şi deodată am văzut pe Şăndrea stând în picioare, cu ghizălicul (armulca) în mână şi fară ismene în picioare: pe sărdarul Dimachi cu o lumânare aprinsă în mână, şese arnăuţi fioroşi înarmaţi în pistoale şi iatagane, un moldovan cu cuşma în mână şi un oştean cu şinealul în spate, de supt carele se vedea epoleturi ghenaraliceşti şi câteva ordine…”

„… În sfârşit, văzând că nu-l pot afla, am chemat sluga şi acela îndată l-au cunoscut şi l-au dat în mână hatmanului, care, după ce l-au cetit, au întrebat pe moldovanul ce era în casă de sunt eu acela carele el au arătat. Acela au răspuns că cu adevărat sunt eu, atuncea hatmanul, zicându-mi ca să mă odihnesc în pace, îndată cu toată suita au ieşit afară din casă, şi iarăşi am rămas amândoi cu Şăndrea, carele, pe lângă mirarea ce avea pentru venirea hatmanului, îmi facea uprecuri că nu am mînat pildei lui de a mă scula în picioare ca să dau cuviincioasa cinste unui asemenea însemnat om precum hatmanul…”

„… Însă văzând că şi acolo se face prelungire cu chemarea protivnicului la judecată, prin departamentul pricinelor străine şi prin dragoman, şi pe de altă parte temându-mă ca nu cumva protivnicul, numai ca să mă încurce cu prelungirea, poate să ceară după pravilele Valahiei vadeaua de patru luni, lucru ce pe mine cu totul mă supăra şi mă îngrozea că voi pierde primăvara şi nu voi găsi nimica pus la cale despre aceea când mă voi întoarce acasă, am rugat pe Pirgu ca să fie între noi mijlocitor şi să săvârşim mai bine prin învoială decât prin judecată, şi, după posloviţa moldovenească, să rămân din topor măcar toporâşte…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s