RESPONSABILITATEA AUTORITĂȚILOR STATALE ALE ROMÂNIEI PENTRU ÎNSCENAREA, PREGĂTIREA ȘI EXECUTAREA POGROMULUI DE LA IAȘI DIN IUNIE 1941 ȘI STABILIREA NUMĂRULUI VICTIMELOR

00811-inscriptie-cimitir-roman

Pogromul contra evreilor din Iaşi a fost executat la ordinul explicit al lui Ion Antonescu, care a ordonat la 27 iunie comandantului Garnizoanei din Iaşi, colonelul Constantin Lupu, să fie evacuaţi din oraş toţi evreii [1] şi să fie lichidat fără milă orice evreu care va deschide focul asupra soldaţilor români şi germani, înainte ca evreii să fi fost acuzaţi că au tras în armată.

„La primirea de focuri de armă dintr-o locuinţă, se va încercui acea locuinţă cu armata, vor fi arestaţi toţi locuitorii afară de copii şi după o instrucţie sumară acei găsiţi în vină vor fi executaţi” [2].

Secţia a II-a din Marele Cartier General (MCG) şi Serviciul Special de Informaţii (SSI) au pregătit terenul pentru pogrom şi au furnizat pretextul pentru măcelărirea evreilor din oraş. Unităţi ale armatei germane încartiruite la Iaşi i-au ajutat pe români să-şi realizeze fantezia lor antisemită, dar nu au conceput planul pogromului. Planificarea masacrului s-a bazat pe exemplul Pogromului de la Dorohoi, din vara lui 1940, şi nu pe pogromurile executate de nazişti în Europa de Răsărit care începuseră atunci. Mai mult decât atât: Pogromul de la Iaşi a constituit un Preludiu la asasinatul în masă comis apoi de nazişti în Europa; dar, fără prezenţa armatei germane în România, regimul lui Antonescu nu ar fi îndrăznit să traseze un astfel de plan şi de asemenea proporţii. Evacuarea evreilor din Iaşi făcea parte dintr-un plan secret, cunoscut sub numele „Planul mare”, care urmărea să pună capăt prezenţei evreieşti în Moldova. „Planul mare” urma să fie aplicat concomitent cu exterminarea fizică a evreilor din Basarabia şi Bucovina, plan cunoscut sub denumirea codificată „curăţirea terenului”. Ion Antonescu a dezvăluit miniştrilor semnificaţia „Planului mare” :

„Intenţia mea [e] să duc o politică de purificare a naţiunii române [de străini]… şi să realizez un popor desăvârşit şi omogen românesc, şi în Basarabia şi în Moldova” [3].

La 29 iunie, ziua în care urmau să fie evacuaţi toţi evreii din oraş, se aflau la Iaşi între
45.000 şi 51.000 de evrei [4].

Oare putea fi evacuat un număr atât de mare de evrei într-un timp atât de scurt? Lagărul din Târgu-Jiu era oare în stare să absoarbă atât de mulţi evrei, inclusiv femei şi copii? Existau oare suficiente mijloace de locomoţie pentru a transporta zeci de mii de evrei spre sudul României? Ion Antonescu nu şi-a pus astfel de întrebări. În ceea ce-i priveşte pe evrei, el a acţionat ca şi cum ar fi fost cuprins de amoc. Cei care au împiedicat realizarea „Planului Mare” în 1941 au fost germanii, din motive de organizare planificată a exterminării evreilor.

Pogromul de la Iaşi a fost planificat de aceleaşi organe care au planificat lichidarea evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord: cei care au conceput ordinul de „curăţire a terenului” pentru jandarmerie şi „ordinele speciale” pentru unităţile armatei; cei care au planificat să-i asmută pe ţăranii din satele din Basarabia împotriva evreilor încă înainte de cucerirea teritoriului de către unităţile militare [5]. Inspectorul general al Jandarmeriei, generalul Picki Vasiliu, a citit la 17 şi 18 iunie la Roman, Galaţi şi Fălticeni, în faţa comandanţilor şi ofiţerilor legiunilor de jandarmi care urmau să se desfăşoare în Basarabia şi Bucovina de Nord, ordinul de „curăţire a terenului”. Printre altele, acesta prevedea: „exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban” [6]. Comandanţii celor 360 de poliţişti aduşi la Iaşi, care aparţineau unităţii destinate să revină în Basarabia, primiseră şi ei ordinul de „curăţire a terenului” şi îl cunoşteau, de aceea şi-au permis să-i trateze pe evreii din Iaşi fără niciun fel de oprelişti.

Prima măsură din „Planul mare” a fost ordinul lui Antonescu din 19 iunie dat generalului Şteflea, pe atunci şeful Marelui Stat Major :

„…să fie identificaţi pe regiuni [în Moldova] toţi jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţi. Ministerul de Interne trebuie să-i ştie, să le interzică circulaţia şi să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun [7].

A doua măsură din acest plan a constituit-o ordinul lui Antonescu către Ministerul de Interne, din 21 iunie, privind evacuarea evreilor din toate satele din Moldova şi închiderea unei părţi dintre ei în lagărul de la Târgu-Jiu, din sudul României. Acest ordin fusese pus în practică deja din 18 iunie, ziua în care Piki Vasiliu dezvăluia comandanţilor legiunilor de jandarmi ordinul de „curăţire a terenului” în Basarabia.

A treia măsură care i-a transformat peste noapte pe toţi evreii din Iaşi în colaboratori potenţiali cu „inamicul sovietic”, justificând a priori acţiunile de răzbunare contra răsculaţilor care încă nu s-au răsculat, a fost ordinul special al Siguranţei dat la 27 iunie 1941 către Inspectoratului Regional de Poliţie din Iaşi :

„Fiind informat că la anumiţi evrei se găsesc dosite arme şi muniţiuni, vă rugăm să binevoiţi a dispune a se efectua de îndată percheziţionarea amănunţită şi riguroasă a locuinţelor populaţiei evreieşti, pentru a se verifica dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei acţiuni de înarmare a populaţiei evreieşti” [8].

Şi acest ordin a fost dat de Antonescu. Prin aceasta s-a închis cu desăvârşire cercul în jurul minorităţii evreieşti din Iaşi. Toate organele poliţieneşti şi militare au fost avertizate împotriva „inamicului”, li s-a cerut să-l depisteze din timp şi li s-a acordat mână liberă de a-l trata cum vor voi (incluzând execuţii în masă şi evacuarea forţată a 45.000 de evrei).

Iniţiatorul Pogromului de la Iaşi a fost însuşi Ion Antonescu, ce a emis ordinul secret către generalul Şteflea pe baza căruia au fost emise directive către Ministerul de Interne şi Ministerul Propagandei, în timp ce organele militare-informative – Cabinetul militar, Secţia a II-a din Marele Cartier General şi Serviciul Special de Informaţii (SSI), care era subordonat direct lui Antonescu. Ministerul de Interne (ce comanda Jandarmeria şi Poliţia) şi Ministerul Propagandei (condus de Mihai Antonescu) au tradus dispoziţiile într-un plan operativ. Cei care s-au aflat în fruntea acestor instituţii sunt cei care au purtat răspunderea pentru planificarea premeditată a pogromului.

Trebuie remarcat că în actul de acuzare al Tribunalului din Bucureşti care i-a judecat în iunie 1948 pe criminalii de război de la Iaşi, germanii nu au fost amintiţi drept organizatori ai Pogromului de la Iaşi sau ca incitatori ai organizării pogromului; şi, într-adevăr, în documentele care au devenit accesibile după 1995 s-a clarificat că germanii au participat la masacru şi au coordonat execuţiile cu armata română, dar Pogromul de la Iaşi a fost înainte de toate o operaţiune antisemită românească. Ordinele date de Antonescu sau în numele lui Antonescu au acordat mână liberă Armatei, Jandarmeriei şi Poliţiei să ucidă, să tortureze şi să evacueze mii de evrei spre sudul României.

Doi ofiţeri superiori au lucrat efectiv la pregătirea planului Pogromului de la Iaşi: colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, şi colonelul Constantin Ionescu-Micandru, şeful Secţiei a III-a (sau Sectia G – Germania) din SSI. Partenerii lor au fost ataşatul serviciului de spionaj al armatei germane, Abwehr, pe lângă Direcţia SSI din Bucureşti, maiorul Alexander Stransky, şi Comandamentul german la Iaşi, dar nu formaţii din SS şi nu membri ai Einsatzgruppe, care nu se aflau în oraş. Cei doi ofiţeri români erau consideraţi „germanofili”, aşa cum au atestat colegii lor de lucru, şi îşi exprimaseră în mod deschis simpatia faţă de Reich şi încrederea în victoria lui.

În afară de planificare, SSI-ul a participat la pogrom, şi încă în mod activ. Cu două săptămâni înainte de pogrom, a sosit în oraş o unitate pe care evreii din Iaşi au denumit-o „gestapoul român”, fără a şti exact ce este. Era vorba de eşalonul special al SSI, care s-a stabilit temporar la Iaşi, pe strada Păcurari, în apropiere de bariera oraşului. Acesta a urmărit pe teren pogromul şi chiar a participat la el [9]. Eşalonul a trimis la Iaşi trei echipe, în frunte cu Gh. Balotescu şi Grigore Petrovici, Emil Tulbure şi Grigore Cristescu. Aceste echipe au participat la pogrom sub comanda unuia din directorii SSI, Florin Becescu-Georgescu [10]. Secţia a II-a a Marelui Stat Major (MSM) a trimis înainte de izbucnirea războiului doi ofiţeri, maiorul Gh. Balotescu şi maiorul Emil Tulbure, să recruteze, să antreneze şi să înarmeze tineri legionari şi alţi civili. Descoperiţi de autorităţile locale înainte de pogrom, cei doi ofiţeri s-au legitimat, dovedind că aveau permisii de acţiune din partea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major şi declarând în mod explicit „că sunt în executarea unor ordine secrete şi că au dispoziţie să nu anunţe autorităţilor prezenţa lor în oraş” [11]. Poliţia locală a descoperit pe teritoriul oraşului, cam pe la mijlocul lunii iunie, curieri militari teterişti care transportau manifeste – broşuri cu conţinut (texte şi desene) antisemit şi anticomunist, având menirea de a fi distribuite în oraşul Iaşi şi în judeţele din Moldova de nord [12]. Ofiţerii trimişi de Secţia a II-a a MSM şi trimişii SSI-ului, nu poliţia obişnuită sau Siguranţa, au fost cei care au mobilizat tineri legionari, cuzişti şi cunoscuţi antisemiţi, soldaţi şi civili, să execute provocările care au dat semnalul începerii pogromului şi să participe la echipele care au arestat, bătut şi masacrat evrei. Un ofiţer al Poliţiei Militare a Diviziei nr. 14, care descoperise în ajunul pogromului că patruzeci de legionari au fost înarmaţi cu pistoale automate (erau arme speciale, şi nu standard în unităţile armatei şi ale poliţiei), a tras după pogrom concluzia:

„Bănuiesc că din această cauză nu s-a dat prea mare importanţă dorinţei de a fi descoperiţi autorii focurilor de armă oarbe care au fost trase în timpul nopţii de 28/29 iunie 1941, până spre vremea prânzului” [13].

Gloanţele oarbe pe care le-au tras tinerii, legionari sau nu, ce au fost înarmaţi de agenţi ai SSI, şi focurile trase de alţii care cunoşteau secretul au constituit pretextul final pentru începerea pogromului. Soldaţii legionari şi simpatizanţii lor, care au fost mobilizaţi sau care s-au alăturat iniţiativei pogromului şi jafului, au constituit doar o parte dintre cei mobilizaţi de trimişii SSI-ului. Majoritatea au fost cetăţeni înarmaţi sau care s-au autoechipat în vederea acţiunii antievreieşti.

În zilele pogromului au acţionat contra populaţiei evreieşti din Iaşi forţe militare, de poliţie şi jandarmerie din oraş şi din afara lui ce erau subordonate autorităţilor militare şi civile şi care au primit ordine direct de la comandanţii lor sau de la foruri superioare comandanţilor lor: Marele Cartier General, comandamentul Armatei a 4-a, Marele pretor al armatei, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Jandarmeriei şi chiar de la Ion şi Mihai Antonescu personal.

Pregătirile pe teren ale pogromului au început cu circa o săptămână înainte. Odată cu izbucnirea operaţiunilor militare, la 22 iunie, au fost lipite pe toate străzile centrale ale oraşului afişe de toate mărimile şi de toate culorile pe ziduri, pe garduri, pe stâlpi de electricitate, în vagoanele tramvaielor, în gări şi chiar în vagoane de trenuri, dar în special pe zidurile instituţiilor de stat, care îi înfăţişau pe evrei ca vinovaţi de provocarea războiului şi conţineau îndemnuri la ură şi incitare la pogrom [14]. Aceste afişe şi chiar broşuri au fost trimise din timp, prin curieri speciali, de către Marele Stat Major şi Ministerul Propagandei din Bucureşti. Pe străzile oraşului au început să apară soldaţi români în drum spre front. La 23 iunie au fost văzuţi pentru prima oară soldaţi germani. Avioanele sovietice au bombardat oraşul, pentru prima oară, la 24 iunie; acest bombardament nu a provocat nicio pagubă serioasă. Pentru prima oară s-au răspândit zvonuri că evreii semnalizează avioanelor sovietice pentru a le ajuta să localizeze obiectivele de bombardament. În prezent se ştie că zvonurile privind o aşa-zisă colaborare între evrei şi inamic au fost răspândite în urma unui avertisment pe care Marele Stat Major l-a transmis înainte de pogrom, în numele lui Antonescu, cum că populaţia evreiască lucrează cu inamicul pentru a lovi în armata română. La 26 iunie, oraşul a fost bombardat a doua oară, şi de data asta pagubele au fost grele; printre altele au fost atinse comandamentul Diviziei 14, centrala telefonică şi un spital. Pagubele şi pierderile omeneşti provocate evreilor au fost dintre cele mai grele: 38 de morţi, zeci de răniţi şi peste o sută de case distruse în suburbiile oraşului unde locuiau evrei săraci [15]. Imediat după al doilea bombardament a început un val de arestări printre evrei sub diferite pretexte, după „buna” tradiţie românească, ce stabilea a priori că evreul este vinovat de colaborare cu duşmanul – cu orice duşman al naţiunii române: germanii în Primul Război Mondial, ruşii în cel de-al Doilea Război Mondial.

„La 25 iunie a început însemnarea cu var sau vopsea a caselor locuite de români, cu semnul crucii, operaţiune care a continuat până în ajunul pogromului” [16]. În anul 1945, colonelul Lupu a explicat anchetatorilor că nu era dificilă identificarea caselor în care locuiau evrei, pentru a-i aresta:

„Toate casele unde erau locatari creştini erau însemnate cu câte o cruce, iar casele unde era populaţia evreiască nu aveau niciun semn” [17].

Însemnarea caselor nu a fost o acţiune voluntară şi spontană. Ea a început înainte de bombardamentul din 26 iunie. Unul din fruntaşii Comunităţii a descris astfel operaţiunea crucilor:

„În ziua de 25 iunie poliţiştii ieşeni au cutreerat casele, invitând populaţia creştină să-şi puie la ferestre şi la intrare cruci. Tot în acea zi s-au luat tineri evrei pentru săpare de gropi la cimitirul evreiesc” [18].

Atmosfera de pericol care plutea în aer s-a agravat foarte mult în ultimele trei zile premergătoare pogromului, aproximativ de la 26 iunie. Au contribuit la aceasta două fenomene: părăsirea oraşului de către români, în special din rândurile intelectualităţii, şi avertismentele confuze despre un dezastru apropiat, făcute de prieteni sau cunoscuţi români. Unul dintre avocaţii comunităţii, Leon Reicher, a remarcat că numeroşi profesori de la Universitatea locală, magistraţi şi avocaţi au părăsit oraşul înainte de masacru. După părerea lui, ei „au ştiut încă înainte despre viitorul masacru”. Fuga din oraş sau de pe străzile în care locuiau în special evrei s-a intensificat la 28 iunie. „Fuga privilegiaţilor”, cum au denumit fenomenul intelectualii evrei din Iaşi, a inclus şi medici şi pe aproape toţi şefii serviciului administrativ de stat, funcţionari superiori ş.a. Ei au mai remarcat că inclusiv Mitropolia Bisericii Ortodoxe din Iaşi cunoştea secretul datei pogromului, deoarece l-a reţinut la Mitropolie, începând de vineri seara, 28 iunie, pe evreul Cuperman, maestru-legător de cărţi rare. Mitropolia nu se putea priva de serviciile lui Cuperman.

La 26 iunie s-a intensificat brusc instigarea antisemită în presa locală, transformându-se de fapt în instigare la pogrom. În paralel, a crescut numărul de denunţuri şi de comunicări ale unor români circumscripţiilor de poliţie şi Chesturii privind semnalizări către avioanele duşmane, ascunderea de agenţi paraşutişti, întruniri suspecte ş.a.m.d., pe care le fac, chipurile, evreii. Psihoza nu s-a născut din nimic. Ea a fost rezultatul planificării Secţiei a II-a şi a eşalonului SSI. Ea a fost explicată la momentul oportun comandamentului Diviziei 14 şi şefilor Poliţiei şi Jandarmeriei. Ea a fost pregătită cu meticulozitate, astfel ca tranziţia de la zvonuri la acţiuni să fie rapidă şi mortală. După cum am arătat, ordinul special al Siguranţei trimis la 27 iunie 1941 comandamentului poliţiei din Iaşi îi transformase pe toţi evreii din Iaşi în rebeli potenţiali care se înarmează în secret. Poliţia oraşului a primit ordin să efectueze percheziţii amănunţite la toţi evreii, ceea ce transforma casele şi bunurile lor în bunuri fără stăpân. Dar asta nu era totul.

În paralel cu fabricarea dovezilor despre aviatori şi paraşutişti sovietici care sunt ajutaţi de „iudeo-comunişti” şi în paralel cu „psihoza semnalizărilor”, care şi ea a fost rezultatul iniţiativei planificatorilor pogromului, la 27 iunie 1941 comandantul militar al oraşului, colonelul Lupu, a primit ordin să pregătească evacuarea tuturor celor circa 50.000 de evrei ai Iaşului către lagărul din Târgu-Jiu, ordin imposibil de executat într-un timp scurt în vremuri normale, cu atât mai mult într-o perioadă de operaţiuni militare. La 26 iunie, concomitent cu ameninţările proferate de comandantul Diviziei 14, generalul Stăvrescu, într-un ziar local, soldaţi români, în majoritate beţi, au început să intre cu forţa în casele evreilor din suburbiile învecinate cu cantonamentele lor, în scopul de a-i jefui şi maltrata. La 27 iunie a fost pusă în practică la Sculeni, judeţul Iaşi, metoda pedepsirii evreilor care „au semnalizat” sau au pactizat cu inamicul bolşevic. Soldaţi români din aceeaşi divizie care a acţionat la Iaşi au ucis peste 400 de evrei lângă târgul Sculeni, în apropiere de Iaşi, îngropându-i în parte într-o groapă comună pe care victimele au fost obligate să şi-o sape. Totul s-a petrecut după o noapte îngrozitoare în care soldaţii au jefuit şi au maltratat femei şi tinere evreice.

Etapa următoare în pregătirea pogromului a început la 27 iunie. Autorităţile i-au acuzat în mod oficial pe evrei că poartă răspunderea pentru bombardamentele sovietice. Chestorul poliţiei, Chirilovici, a chemat la Chestură doisprezece dintre fruntaşii comunităţii şi le-a comunicat, în numele generalului Stăvrescu, faptul că aviatorii sovietici care au bombardat oraşul sunt originari din Iaşi şi că „noi, evreii, am fi semnalizat cu inamicul, căci numai aşa se explică pustiirea oraşului, şi că noi, evreii, nu am fi avut victime şi nici pagube” [19].

Chirilovici a ordonat fruntaşilor comunităţii să adune în decurs de 24 de ore toate lanternele, binoclurile, aparatele de fotografiat şi de filmat pe care le deţin evreii şi să le aducă la Chestură. După pogrom s-a dovedit că adunarea aparatelor de fotografiat şi de filmat a avut ca scop să-i împiedice pe evrei să fotografieze imaginile atrocităţilor. La 27 iunie, şefii administraţiei din Iaşi s-au întrunit în Palatul prefecturii pentru a lua, chipurile, hotărâri cu privire la întărirea ordinii, dar, în realitate, pentru a începe desfăşurarea forţelor care vor participa la pogrom.

Faza următoare a planului pogromului a constituit-o organizarea de atacuri false contra soldaţilor, pentru a stârni furia şi riposta lor şi a crea impresia de pierdere a controlului şi necesitatea de a lua măsuri drastice împotriva evreilor. Chestiunea „vinovăţiei” lor era deja stabilită. Înainte de pornirea atacurilor false, care aveau ca scop să ducă la executarea pogromului, chestorul adjunct al poliţiei, Leahu, a convocat gardienii oraşului şi le-a dat un ordin fără precedent în istoria poliţiei române. Comandantul Circumscripţiei de poliţie nr. 2, comisarul Gratian Sprânceană, a ţinut minte în anul 1945 ordinul:

„…ca noi, poliţia, să nu ne amestecăm în ceea ce va face armata prin oraş, fie că va face
bine sau rău” [20].

În seara aceea, 28 iunie, au sosit la Iaşi şi la Chestură ofiţeri ai armatei şi jandarmeriei care au comandat în mod practic operaţiunea: colonelul Barozzi, pretorul Armatei a 3-a; colonelul Bădescu, comandantul Jandarmeriei din Moldova; adjunctul său, lt.-col. Niculescu-Coca. Colonelul Barozzi nu fusese niciodată în instituţiile poliţiei, el neavând nimic comun cu poliţia; la fel şi Niculescu-Coca.

Inspectorul Regional al Poliţiei Iaşi a raportat în ziua pogromului Direcţiunii Siguranţei Bucureşti:

„Aceste operaţiuni se fac sub supraveghierea Dlui Prim Pretor al Armatei [III a], Inspector de Jandarmi şi Chestorul delegat al Poliţiei Iaşi, Lt. Colonel Chirilovici” [21].

Când au început să se audă împuşcăturile, coloneii Bădescu, Barozzi şi Niculescu-Coca „erau calmi” şi au refuzat să iasă pe teren şi să verifice cine trage. Colonelul Barozzi le-a spus celor prezenţi: „elementele comuniste trebuie să acţioneze” [22].

Să recapitulăm lanţul de comandă al persoanelor şi organelor care au planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi, pentru că nu am putut să-i menţionăm până acum pe toţi. Ordinul de a se debarasa de evreii din Iaşi şi de a-i evacua a fost dat de Ion Antonescu în cadrul „Planului Mare” de „curăţire” a Moldovei de evrei în vara anului 1941. Organele care au planificat şi urmărit executarea pogromului au fost Secţia a II-a a Marelui Cartier General, Serviciul Special de Informaţii şi Ministerul de Interne. Generalul Tătăranu, adjunctul şefului MCG, a supravegheat executarea planului, fiind secondat de cei care l-au planificat: coloneii Radu Dinulescu, Gh. Petrescu şi Ion Palade. Eugen Cristescu, şeful SSI, a avut acelaşi rol, fiind secondat de Constantin Ionescu Micandru, maiorii Emil Tulbure şi Gh. Balotescu. Partenerii lor din Ministerul de Interne la planificare şi comandă au fost ministrul adjunct Jak Popescu, ce a avut un rol principal, şi ministrul de Interne, generalul Dumitru Popescu, al cărui rol a fost secundar.

Organele de execuţie a pogromului au fost regimentele 13 Dorobanţi şi 1 Transmisiuni din Divizia 14, aflate sub comanda gen. Gh. Stavrescu, pretorul Armatei a 3-a, lt.col. Barozzi, pretorul Diviziei 14, maiorul Nicolae Scriban şi maiorul Constantin Darie, şeful Poliţiei Militare. Din partea SSI, executanţii au fost: Florin Becescu Georgescu, Gh. Cristescu şi membrii eşalonului care au operat la Iaşi. Garnizoana Iaşi: comandantul ei, col. Constantin Lupu, comandantul Batalionului de jandarmi din oraş, maiorul Schipor, şi alţii. Jandarmeria judeţului: col. Gh. Bădescu, comandantul Jandarmeriei din Moldova şi din judeţ, adjunctul său, lt.-col. Nicolescu-Coca, şi maiorul Vasiliu, comandantul Legiunii mobile de jandarmi. Poliţia: lt.col. Chirilovici, adjunctul său, inspectorul Leahu, şi secretarul Chesturii, Gh. Stănciulescu. Siguranţa: inspectorii Emil Gioseanu şi Matei Cosma. Prefectura: lt.-col. Captaru, care nu a fost informat din timp de pregătirea pogromului, şi lt.-col. Aristotel Alexandrescu, seful Legiunii de jandarmi Iaşi, subordonată prefectului.

Aceştia au fost iniţiatorii, planificatorii şi executanţii Pogromului de la Iaşi.

Aşa-zisa iniţiativă a sergentului legionar Mircea Manoliu, care a acţionat de fapt la ordin, ucigând cu câteva zile înainte de pogrom opt evrei şi rănind unul în mod grav, a căpătat o atenţie deosebit de mare la procesul criminalilor de la Iaşi şi în studiile scrise după război. Atunci s-a depus un efort intenţionat de a-i indica pe legionari, soldaţi sau civili, drept principalii vinovaţi de pogrom. Chiar şi Antonescu l-a pomenit pe sergentul Manoliu în procesul său, ca şi cum acesta ar fi provocat pogromul.

Antonescu a pretins că n-a ştiut cine a fost vinovat de izbucnirea pogromului:

„N-am aflat decât de un singur legionar, pe care l-am dat în judecată, dar a fost achitat. L-am dat a doua oară în judecată şi m-am interesat ce s-a făcut cu el. Mi s-a răspuns că a fost trimis pe front şi că a murit” [24].

Manoliu nu a fost condamnat şi regele l-a decorat cu „Bărbăţie şi credinţă” pentru faptele sale, el afirmând atunci că a acţionat conform ordinelor primite. Manoliu nu a murit pe front şi, ca de obicei, Antonescu a minţit la procesul său în tot ceea ce priveşte deciziile pe care le-a luat cu privire la evrei.

În sfârşit, este important de notat că printre comandanţii de fapt ai pogromului s-au numărat câţiva ofiţeri de jandarmerie care au comis ulterior crime de război îngrozitoare în Transnistria. S-a dovedit că ei au fost românii cei mai nemiloşi, duşmani ai poporului evreu, gata să comande acţiuni de exterminare în masă sau să servească drept exemplu de cruzime. Personalitatea şi contribuţia lor la Holocaust au ieşit la iveală numai după deschiderea arhivelor din fosta Uniune Sovietică, până atunci prezenţa lor în timpul pogromului neatrăgând nicio atenţie. Remarcăm aici doar doi dintre ei. Mai întâi, pe lt.-col. Mihail Niculescu-Coca, sosit în oraş în ajunul pogromului împreună cu colonelul Bădescu. El a fost numit imediat adjunctul colonelului Lupu la comandamentul militar al oraşului [24]. Niculescu-Coca a condus, la 23 octombrie 1941, executarea a 22.000 de evrei, bărbaţi, femei şi copii, în satul Dalnic de lângă Odessa, care în majoritate au fost arşi de vii în nouă magazii din afara oraşului [25]. Alt „ucenic” care a sosit la Iaşi a fost subofiţerul Florin Ghineraru. El a fost trimis cu o companie de jandarmi „să facă ordine” în curtea Chesturii în ziua pogromului [26] în care au fost ucişi cel puţin 5.000 de evrei. Florin Ghineraru era fiul generalului Nicolae Ghineraru, comandantul Diviziei 10 infanterie, care a ocupat Odessa, a participat la toate acţiunile de masacrare a evreilor din oraş şi a deportat zeci de mii de evrei pentru a fi lichidaţi în lagărele din judeţele Berezovca şi Golta. Fiul a devenit în Transnistria un asasin sadic, care a băgat spaima în ghetoul Berşad [27]. Aceşti jandarmi – şi alţii, care nu au fost amintiţi aici din lipsă de spaţiu – şi-au făcut ucenicia de ucigaşi la Iaşi. Cea mai importantă concluzie la care au ajuns la Iaşi a fost că viaţa evreilor nu are valoare, că au dreptul să facă cu ei ce doresc şi nimeni nu-i va trage la răspundere pentru faptele lor.

În afară de marii ucigaşi, au mai participat la pogrom cei pe care i-am denumit „micii ucigaşi”. Micii ucigaşi au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferiori cu venituri mici, numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi români cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat şi ai secţiei financiare, ingineri, laboranţi, oameni de afaceri (uneori tovarăşi la o afacere evreiască), pensionari, militari în retragere ş.a. La Iaşi s-a repetat fenomenul participării la pogrom a femeilor şi tinerelor românce, ca şi la Pogromul din Bucureşti, şi în multe cazuri a unor perechi, soţ şi soţie, care au iniţiat arestări, au denunţat evrei, au îndreptat patrule spre locuinţele lor şi, totdeauna, au jefuit casele goale, uneori înainte ca familiile evreieşti să fi fost alungate din casă. Vecinii evreilor, cei care i-au cunoscut îndeaproape, au fost în mare parte cei mai răi duşmani, deoarece au dat dovadă de iniţiativă şi au avut grijă ca niciun evreu să nu scape de soarta care i-a fost hărăzită. Este de la sine înţeles că nu toţi locuitorii au fost părtaşi la pogrom şi nu toţi au scos evrei din casă şi le-au jefuit bunurile. Evreii din Iaşi n-au simţit deosebirea deoarece peste tot s-au găsit destui români care să transforme ziua de 29 iunie în ziua celui mai mare dezastru al evreilor din Regat. Depistarea evreilor şi mânarea lor în convoaie de către patrule de soldaţi şi jandarmi care nu cunoşteau împrejurimile nu ar fi fost posibile fără colaborarea civililor români, deşi în acest scop nu a fost necesară o mobilizare şi o participare totală a populaţiei româneşti la pogrom. De aceea, nicio încercare de a scoate în evidenţă faptele puţinilor localnici care au acordat ajutor sau au acceptat să ascundă evrei ori au derutat patrulele nu poate schimba tabloul general. Niciunul dintre locuitorii Iaşului nu a protestat. Nimeni nu s-a exprimat în timpul pogromului sau după aceea împotriva pogromului şi nimeni nu a spus cu voce tare că a fost o crimă. Puţinii care au ajutat au făcut-o în ciuda atmosferei, în ciuda fermităţii majorităţii de a sprijini încercarea de a-i lichida pe evrei. În mare măsură, Pogromul de la Iaşi a constituit marele examen pe care veteranii mişcărilor antisemite româneşti care s-au născut în oraş l-au trecut „cu onoare”. În general, se poate spune că foarte mulţi români, din toate păturile sociale, nu numai că s-au bucurat de nenorocirea care a căzut pe evrei, dar au dat dovadă de iniţiativă pentru a spori nenorocirea evreilor. În majoritatea cazurilor a fost vorba, cum am arătat, de vecini români care i-au cunoscut pe evrei şi care au ştiut că mulţi dintre ei sunt săraci şi sărmani, şi nu sunt bogaţi sau exploatatori.

O altă categorie de mici ucigaşi care au provocat multe victime au fost definiţi, post factum, prin termenul general de „huligani”. Acea adunătură de duşmani ai poporului evreu au căutat, au identificat, au bătut, au jefuit, au predat evrei patrulelor sau chiar au strâns ei grupuri de evrei şi le-au predat soldaţilor germani sau români. „Huliganii” au răsărit ca ciupercile după ploaie din momentul când li s-a comunicat din timp sau au simţit că totul este permis, că regimul nu-i mai consideră pe evrei drept fiinţe umane. Ei au aparţinut păturii celei mai de jos a societăţii româneşti – servitori, căruţaşi, măturători de stradă ai Primăriei, elevi din şcoli de meserii, simpatizanţi taciţi ai mişcării legionare, dar nu cu adevărat membri în mişcare. Faptele lor oribile s-au gravat adânc în memoria supravieţuitorilor, deoarece tragedia lor a început – aşa cum credem – din cauza lor.

Huliganii români au adunat evrei pe strada pe care era situată Mitropolia Bisericii Ortodoxe şi i-au predat patrulelor germane; acestea au împuşcat o parte din ei pe loc [28].

O altă categorie de „mici” ucigaşi au fost legionarii, identificaţi drept membri ai fostei mişcări, mobilizaţi a priori sau care s-au autoorganizat (într-adevăr, numeroşi supravieţuitori i-au definit pe schingiuitorii lor drept „legionari”, dar nu toţi fuseseră membri ai mişcării). În general, era vorba de şefi de rând ai mişcării, care n-au fost reţinuţi în cursul marii campanii de arestări efectuate la ordinul lui Antonescu după înăbuşirea rebeliunii de la sfârşitul lui ianuarie 1941 şi care au sprijinit în mod voluntar şi cu entuziasm „lichidarea” evreilor.

În Pogromul de la Iaşi s-a repetat fenomenul femeii române – legionară sau nu – care ia parte la pogrom, demonstrează o ură fără compromis, care bate şi sparge, aşa cum s-a constatat în Pogromul de la Bucureşti, cu o jumătate de an înainte. La Iaşi s-a remarcat un fenomen nou: participarea ambilor soţi la pogrom. Bande de români compuse din femei şi bărbaţi au însoţit în mod permanent patrulele de soldaţi şi poliţişti care au cercetat străzile din centrul oraşului în care locuiau evrei înstăriţi, „servind de ghid pentru arătarea locurilor în care erau ascunşi evrei şi unde locuiesc” [29]. Scopul principal al membrilor acestor bande româneşti, majoritatea neidentificate, a fost jaful, şi nu maltratarea. Şi, într-adevăr, ei s-au ales şi cu bunuri numeroase, pe care cu greu le-au târât pe străzi, care erau ticsite de concurenţi: soldaţi români, germani, jandarmi, poliţişti şi alţi jefuitori ca şi ei. Au fost necesare tot felul de stratageme pe care numai oamenii care trăiau în România puteau să le inventeze şi să le aplice.

La Pogromul de la Iaşi au participat şi mulţi români despre care nu se poate afirma că ar fi aparţinut „plevei societăţii” sau că ar fi fost „huligani” sau „derbedei”. Ei erau funcţionari de stat, proprietari de afaceri, funcţionari ai Primăriei sau ai CFR-ului, laboranţi, ingineri, militari în retragere ş.a. Notăm în încheierea acestui paragraf privind persoanele cu ocupaţii intelectuale şi funcţionari care au participat la pogrom pe numeroşii ofiţeri în rezervă din unităţi de jandarmerie, majoritatea avocaţi şi învăţători, care au devenit peste noapte ultima instanţă de care depindea viaţa evreilor în sectorul lor. Salariaţi şi funcţionari ai Primăriei, inclusiv şefi de secţii, au participat în masă la pogrom; aşa cum am relatat în prealabil, s-au înarmat dinainte cu topoare şi ciomege, au bătut şi au spart capete, au cotrobăit prin buzunare şi chiar au dezbrăcat evreii de haine şi i-au descălţat de pantofi. Angajaţi la primul ajutor, sanitari, membri ai Apărării Pasive, salariaţi ai sanitaţiei – pe scurt, oricine a fost autorizat să poarte pe mânecă o banderolă – au întărit din timp patrulele care au plecat să vâneze evrei şi au constituit un adaos serios la formaţiunile care au fost trimise pe străzi pentru a descoperi şi a aresta evrei. Fiecare a lucrat pentru scopul general şi a jefuit pentru sine.

Se poate afirma că la Pogromul de la Iaşi au participat în mod activ mii de cetăţeni români ai oraşului care s-au adunat din toate păturile populaţiei, în afară, desigur, de membrii forţelor de ordine şi de armata română şi germană [30]. La procesul principal împotriva criminalilor de război de la Iaşi (Bucureşti, iunie 1948), tribunalul nu s-a confruntat cu întrebarea cine sunt acei cetăţeni care au participat la pogrom, ci a înfierat regimul antonescian, poliţişti, legionari, huligani şi elemente fasciste în general.

Această definiţie a absolvit armata română de responsabilitate şi a stabilit în mod general că la pogrom au participat „elemente fasciste”, fără să detalieze cine sunt ele. Aceste elemente fasciste au fost compuse din majoritatea românilor care au absorbit educaţia şi propaganda antisemită începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, au fost cei care au participat la adunările lui Cuza, cei care au fost educaţi la Universitatea locală şi au învăţat în licee, unde tinerii băteau cu sălbăticie orice student sau elev evreu şi ieşeau din când în când să spargă ferestre şi capete, cei care au sfinţit steagurile mişcării lui Cuza pe care era imprimată Crucea încârligată şi steagurile Gărzii de Fier a lui Codreanu, actorii Teatrului Naţional care au continuat ani de-a rândul să prezinte cu entuziasm pe evreu drept o fiinţă ridicolă şi demnă de dispreţ din piesele scrise de cei mai buni autori români, cei care au participat la defilările mişcării legionare şi adunările ei populare, funcţionari de stat şi avocaţi naţionalişti care i-au alungat pe colegii lor evrei din Barou încă înainte ca acest fapt să se fi petrecut în celelalte oraşe ale României, preoţii care au incitat prin predicile lor şi de sărbători împotriva evreilor, muncitorii antisemiţi din marile întreprinderi industriale – şi, în fruntea lor, ceferiştii, Societatea de tramvaie, uzina electrică şi fabricile de textile -, comercianţii români care au resimţit concurenţa partenerilor lor evrei, atât de eficienţi şi de modeşti, medici antisemiţi care s-au grăbit să pună mâna pe clinicile medicilor evrei când aceştia au fost excluşi din profesie, ţiganii de la periferii ş.a.m.d. „Elementele fasciste” au constituit, deci, un termen foarte larg, care nu a lăsat în afara lui nicio pătură socială. Acestora li s-au adăugat, într-adevăr, derbedei şi huligani, dar ei singuri nu ar fi îndrăznit să ucidă mii de evrei.

Îmi este neplăcut să amintesc onoratei audienţe că pe plagiatorul A.C. Cuza l-au precedat alţi profesori ai Universităţii din Iaşi, care au transformat Universitatea într-un focar de antisemitism. S-au evidenţiat în special: Simion Bărnuţiu (1808-1864), profesor la Facultatea de Drept; Vasile Conta (1844-1882), profesor de drept civil şi filosof, care a fost ales în 1879 în parlament şi s-a remarcat prin discursul incisiv împotriva hotărârii Congresului de la Berlin de a acorda drepturi civile evreilor; Nicolae Ionescu, profesor de istorie generală, care a descris în conferinţele sale credinţa evreiască drept josnică şi imorală. În 1881 a fost ales în parlament din partea oraşului şeful antisemitismului român din acea perioadă, Nicu Ciaur Aslan.

Stabilirea numărului victimelor

Cea mai grea problemă a funcţionarilor comunităţii care au rămas în viaţă a constituit-o confruntarea cu rudele familiilor celor ucişi, majoritatea femei şi copii, care voiau să afle de la ei care a fost soarta rudelor lor – a celor ale căror cadavre nu le-au găsit pe străzi. Trebuia întocmită o listă nominală a celor ucişi pentru a şti cine trăieşte şi cine a murit, deschizându-se de fapt o întrecere între autorităţi (în special agenţi ai Siguranţei) şi comunitate, agenţii făcând tot ce le-a stat în putinţă pentru a-i împiedica pe cei din comunitate să pregătească un tabel adus la zi al victimelor.

Secretara comunităţii, Clara Scheinfeld, a descris momentul când funcţionarii comunităţii au încercat să pregătească prima listă a victimelor a doua zi după pogrom:

„Luni, 30 iunie, din zori au început să se adune la poarta comunităţii femei cu sutele şi cu miile, ca să afle vreo veste de la dragii luaţi de acasă. Era un spectacol înfiorător să vezi mame şi copii, strigând şi implorând să afle o veste. Am eşit afară şi am promis că vom publica listele celor morţi, dar mai înainte de a face ceva, au apărut agenţi ai siguranţei care mi-au pus în vedere că dacă îndrăznim să publicăm vreo listă ne împuşcă pe toţi. Pe masă erau pregătite liste, ei le-au observat şi le-au ridicat imediat. Am reuşit să sustrag o singură copie pe care am ascuns-o în ciorap” [31].

Prima listă întocmită de comunitate a fost confiscată de agenţii Siguranţei. Funcţionarii Comunităţii nu puteau să se confrunte cu zvonurile şi nu îndrăzneau să spună adevărul chiar dacă-l ştiau. Comunitatea a trimis delegaţi români la Podu Iloaiei şi la Călăraşi pentru a cerceta câţi evrei au ajuns acolo şi dacă este posibil să şi adune nume.

Ţinerea la zi a listelor de morţi s-a făcut zilnic, dar în secret. De îndată ce numele supravieţuitorilor au fost cunoscute, au fost comunicate celor care se interesau, şi se subînţelegea că ceilalţi au fost ucişi. În anumite cazuri, unii evrei, despre care s-a comunicat familiilor că trăiesc, nu mai erau în viaţă deoarece muriseră în lagăre, de boli sau slăbiciune [32]. Comunitatea nu putea să emită familiilor îndoliate certificate de deces al tatălui sau al fiului ucişi pentru a pune capăt legăturii administrative dintre ei. Aceasta era prerogativa autorităţilor. Şi cât timp autorităţile refuzau să-şi asume răspunderea pentru deces, morţii au rămas legaţi de cei vii cu implicaţii juridice şi fiscale grele.

În decurs de cincizeci de ani nu a fost posibilă recunoaşterea oficială a numărului de victime din cauza ascunderii surselor, din cauza împiedicării publicării surselor cunoscute în România şi din cauza unei campanii de înfricoşare şi ameninţări – mai întâi împotriva comunităţii evreieşti din Iaşi şi apoi împotriva Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă România. Regimul antonescian a stabilit printr-un comunicat special că numărul evreilor ucişi la Iaşi a fost de 500. Rapoartele Poliţiei şi ale Siguranţei au fost puse în concordanţă cu acest număr în cadrul unei operaţiuni de falsificare de documente. Numărul morţilor, „a raportat” Inspectoratul General al Poliţiei la 30 iunie 1941 într-un document „pus la zi”, este de aproximativ 300; numărul răniţilor – 50 [33]. Prefectul judeţului Iaşi, Captaru, a „corectat” la 2 iulie 1941 numărul victimelor : „la Iaşi au fost 234 de morţi şi aproximativ 154 de răniţi. În trenul spre Podul Iloaiei au fost 1.198 de morţi. În trenul spre Târgu-Frumos au fost 654 de morţi”. Totalul morţilor, a conchis prefectul, este de 2.086.

Pogromul de la Iaşi nu a fost amintit nici nominal în memoriul înaintat de Guvernul României Conferinţei de Pace de la Paris în 1946. Numărul evreilor care au fost ucişi sau au sucombat pe tot teritoriul României ciuntite, înainte de izbucnirea războiului, a fost fixat atunci de Guvernul României la 3.750 –

„…în urma unor acte de violenţă şi maltratare, dintre care câteva sute masacraţi de către legionari în cursul celor trei zile de rebeliune ale Gărzii de Fier, în ianuarie 1941” [34].

În acest număr erau incluse victimele de la Iaşi, evreii din judeţul Dorohoi care au fost deportaţi şi ucişi şi alţii.

Procesul criminalilor de război de la Iaşi nu s-a desfăşurat atât timp cât a continuat Conferinţa de Pace de la Paris şi atât timp cât nu s-a semnat Tratatul de Pace, ce a recunoscut retrocedarea Transilvaniei de Nord României. Tribunalul care i-a judecat pe criminalii de la Iaşi într-un proces-fulger în iunie 1948 nu a ignorat numărul victimelor şi a stabilit de câteva ori că la Iaşi au fost ucişi cca 10.000 de evrei [35].

Orice neclaritate cu privire la numărul victimelor putea fi evitată dacă autorităţile române s-ar fi adresat Comunităţii evreieşti şi ar fi cerut rezultatele recensământului special, efectuat în secret în iunie 1942, cu ocazia recensământului locuitorilor „având sânge evreiesc”. Rezultatele obţinute au fost de o exactitate „de aproximativ 95 la sută”, aşa cum a dezvăluit în mai 1945 Aristide Rauch, membru în comitetul Comunităţii [36]. Numărul victimelor, care a fost stabilit în recensământul Comunităţii, conform unei liste nominale, a fost de 14.850 [37].

O altă modalitate de verificare a numărului de victime a constituit-o controlarea numelor morţilor căzuţi „pentru sfinţirea numelui Domnului” (expresie ebraică prin care se descrie uciderea unui evreu din cauza credinţei sale) înscrişi pe tabele şi atârnate în sinagogile din Iaşi – cei care se rugau în aceste sinagogi şi copiilor lor. SSI-ul, care a urmărit aceste liste, a raportat la 23 iulie 1943, cu prilejul comemorării victimelor pogromului în sinagogi din Iaşi, că

…s-a constatat, după tablourile de la toate sinagogile, că numărul acestor morţi a fost de 13.266 dintre care 40 de femei şi 180 de copii [38].

Dar această listă nu i-a cuprins pe evreii evacuaţi de autorităţi la Iaşi din târgurile şi satele din judeţ care nu erau membri ai comunităţii şi pe cei care s-au refugiat la Iaşi în vara anului 1940. Autorităţile n-au vrut să ştie adevărul. Între anii 1950 şi 1996 au încercat pe cât se poate să micşoreze numărul victimelor. Culmea tăgăduirii a fost atinsă de preşedintele României, Ceauşescu, atunci când a stabilit că „imediat după declanşarea războiului antisovietic a fost organizat un adevărat pogrom împotriva forţelor antifasciste în cursul căruia la Iaşi au fost asasinate peste 2.000 de persoane” [39] – fapt care nu numai că a micşorat numărul victimelor, dar le-a negat şi naţionalitatea evreiască.

Numărul victimelor, aşa cum a fost stabilit la Comunitate, poate fi confirmat din surse româneşti. Prefectul Captaru a raportat ministrului de Interne în aprilie 1941 că la Iaşi trăiesc 51.200 de evrei dintr-o populaţie de 105.000 [40]. La recensământul „locuitorilor având sânge evreiesc”, care a fost efectuat la 1 iulie 1942, au fost găsiţi la Iaşi 32.369 de evrei [41]. Dacă luăm în consideraţie mortalitatea naturală din a doua jumătate a anului 1941, scăderea drastică a natalităţii în această perioadă, schimbările de domiciliu, evacuarea şi fuga unor evrei din alte zone la Iaşi ş.a., atunci numărul victimelor precum l-a stabilit Comunitatea este veridic, deşi nu i-a inclus pe evreii care nu erau membri ai Comunităţii. Cercul de Recrutare din Iaşi a raportat în august 1942 că nu reuşeşte să depisteze 13.868 de evrei obligaţi să execute munca obligatorie, dintre care 7.000 nu au acte de deces întrucât autorităţile nu le emit [42]. Marele Stat Major a cerut în toamna anului 1942 arestarea şi deportarea bărbaţilor evrei care nu s-au prezentat la munca obligatorie şi cu acest prilej s-a ivit din nou problema evreilor ucişi în pogrom. Inspectorul regional al Siguranţei Iaşi, Emil Gioseanu, ne-a lăsat una din cele mai ilustrative pagini de incompetenţă birocratică, de prostie şi răutate. În raportul pe care l-a trimis directorului Siguranţei din Bucureşti, care ceruse arestarea evreilor din Iaşi „dispăruţi”, de fapt ucişi, Gioseanu a precizat:

„Alţii [dintre evreii din Iasi] n-au încă stabilită situaţia de decedaţi, cu ocazia evenimentelor din 29 iunie 1941, întrucât nu pot face dovada decesului şi [de aceea] instanţele de judecată nu pot ordona înscrierea [lor ca decedaţi] în registrele de stare civilă”.

Gioseanu avea dreptate: niciunul dintre „decedaţii” din curtea Chesturii sau din „trenurile morţii” nu s-a prezentat în faţa instanţelor pentru a se îngriji să i se emită un act de deces [43]. Cu alte cuvinte, întrucât mortul nu s-a prezentat autorităţilor pentru a face dovada că a murit, formal el ar exista şi ar putea fi deportat pentru neprezentare la munca obligatorie, dar inspectorul general al Siguranţei ştia de fapt că a murit.

În Pogromul de la Iaşi au fost ucişi cca 15.000 de evrei, dintre care 8.000 în oraşul propriu-zis şi cca 7.000 în cele două „trenuri ale morţii”. Regimul antonescian a acţionat în chestiunea micşorării numărului celor ucişi aşa cum a acţionat în alte probleme legate de pogrom: efort pentru falsificarea de documente, acuzarea altora de crimă – în special a germanilor, dar şi a legionarilor – şi ascunderea contribuţiei sale în conceperea ideii pogromului şi în planificarea lui. La fel, a condus şi o îndelungată operaţiune de micşorare la minimum a numărului celor ucişi. Iar urmaşii acestui regim au continuat timp de cincizeci de ani această operaţiune.

Operatiunea de falsificare şi ascundere a crimei a început imediat după pogrom. Ambasadorul Franţei (Vichy), Jacques Truelle, a raportat la începutul lui iulie că declararea războiului a provocat „izbucnirea instinctelor celor mai rele ale populaţiei”, aducând numeroase exemple în acest sens. El nu a dat crezare comunicatului guvernului potrivit căruia „500 iudeo-comunişti au fost executaţi la Iaşi”.

„Ministerul de Externe [adică Mihai Antonescu] este primul care a recunoscut caracterul regretabil al unor astfel de incidente… dar [după spusele sale] îşi recunoaşte neputinţa şi lipsa sa de autoritate declarând că nu a fost consultat asupra multora dintre aceste măsuri” [44].

Acesta era un exemplu clasic de ipocrizie românească. Mihai Antonescu a trimis ordinul de deportare şi lichidare al Conducătorului ministerelor care îi erau subordonate şi a urmărit aplicarea lui; a primit un album cu fotografiile grozăviei; şi a fost implicat personal nu numai în Pogromul de la Iaşi, dar şi în masacrele şi deportările din Basarabia şi Bucovina. Mai mult decât atât, campania de ponegrire, înfricoşare, ameninţare şi instigare în presă a fost condusă conform directivelor sale şi în numele său, el servind şi în funcţia de ministru al Propagandei Naţionale.

Ambasadorul Statelor Unite, Franklin Mott Gunther, a raportat şi el despre masacrele comise şi despre „măsurile brutale luate împotriva” evreilor. Generalul Antonescu „a înnebunit” probabil, a notat ambasadorul. El a respins explicaţiile care i-au fost date cu intenţia de a reduce din gravitatea faptelor sau pentru a-i acuza pe alţii de răspundere, şi a scris: „[Antonescu] a emis primul ordin” ca evreii să fie masacraţi. „Toţi” – scria el mai departe – „regretă cele întâmplate”:

„Chiar şi Mihai Antonescu, primul-ministru interimar, mi-a expus pe larg propria sa oroare faţă de actele de cruzime şi violenţă comise împotriva evreilor” [45].

Şi şeful „opoziţiei”, Iuliu Maniu, s-a alăturat efortului de a elibera guvernul şi poporul român de răspunderea pentru crime. Liderul ţărănist a înaintat un memoriu special ambasadorului Statelor Unite, în care, a raportat ambasadorul

„…domnul Maniu afirmă că germanii provoacă dezordini antisemite pentru a distrage atenţia opiniei publice de la ţelurile lor de cucerire şi subjugare a vieţii economice româneşti”.

Cu alte cuvinte, nu este vorba de un genocid, de alăturarea României la războiul împotriva poporului evreu declarat de Germania nazistă, ci de o manevră germană pentru a obţine avantaje economice de la români. În ceea ce priveşte Pogromul de la Iaşi, a adăugat ambasadorul într-o anexă specială la raportul său

„…numărul de 500 care au fost executaţi este de neconceput. Este vorba, probabil, de 4.000 sau 5.000. Ştiri despre masacre în masă pe care românii le execută parvin nu numai din Iaşi, ci din toată zona frontului, şi nu mai pot fi trecute cu vederea” [46].

Chiar în zilele în care Mihai Antonescu îşi exprima „oroarea” pentru crimele comise la Iaşi şi în Basarabia în faţa ambasadorilor american şi francez, acelaşi Mihai Antonescu declara cu mândrie la Berlin ataşatului militar de la Legaţia germană la Bucureşti că armata română i-a tratat pe „rebelii” din Iaşi:

„În ceea ce priveşte mişcarea comunistă din România… manifestările [de rezistenţă] care s-au petrecut la Iaşi au fost imediat înăbuşite prin executarea participanţilor” [47].

Trebuie subliniat că la Iaşi nu românii i-au ajutat pe nemţi să lichideze evrei, cum s-a întâmplat în toate cazurile în care unităţile de ucigaşi germani s-au folosit de colaboratori locali, ucraineni, lituanieni, letoni, bieloruşi, polonezi, unguri etc. pentru operaţiuni de exterminare. La Iaşi, dimpotrivă, germanii sunt cei care i-au ajutat pe români să ucidă cât mai mulţi evrei.

În zilele pogromului, Eugen Cristescu i-a trimis lui Ion Antonescu, de la Iaşi, rapoarte despre pogrom, cu o copie lui Mihai Antonescu. Eşalonul a trimis de la Iaşi cu un delegat special un album cu fotografii lui Mihai Antonescu realizat de Gheorghe Cristescu, care a adaugat explicaţii. Albumul, legat în piele, a documentat şi a confirmat grozăviile pogromului. În observaţiile adăugate la fotografii se arăta că evreii, cu ajutorul partizanilor sovietici, au atacat cu focuri de armă unităţi militare germane şi româneşti care se îndreptau spre front, justificând astfel pogromul. În album se afirma că au fost executaţi cu această ocazie la Iaşi „circa 20.000 evrei”, număr exagerat, dar care trebuie înţeles pe fondul dorinţei de a scoate în evidenţă „realizările”. Se mai nota în explicaţii că Secţia a II-a şi Eşalonul au luat măsuri pentru a evacua din oraş toţi evreii care au rămas în viaţă după pogrom. Două fotografii arătau soldaţi români şi germani împuşcaţi, chipurile, de către evrei. „Restul fotografiilor reprezentau străzi din cartierele evreieşti, pline de cadavrele victimelor pogromului.”

La înapoierea în Bucureşti, Eugen Cristescu i-a spus şefului secretariatului SSI:

„Faptele mari care le-am făcut în Moldova, le-am făcut în colaborare cu Marele Cartier General Secţia a II-a şi anume cu colonelul Dinulescu Radu şi lt. colonelul Petrescu Gheorghe” [48].

Procuratura tribunalelor militare din România a rezumat atunci, în timp real, evenimentele principale de pe întinsul României în buletine de informaţii. Aceste buletine erau înaintate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, SSI-ului şi judecătorilor militari. În buletinul care a cuprins activitatea în zilele 29 iunie-5 iulie 1941 se arăta printre altele:

„În seara de 28/29 iunie 1941, aproximativ ora 20, în oraşul Iaşi, în cartierele mărginaşe şi în centru, s-a produs o rebeliune de către iudeo-comunişti, trăgând asupra armatei şi asupra autorităţilor [civile] focuri de armă şi mitralieră. Mişcarea a fost reprimată de armata română în colaborare cu armata germană. Vinovaţii au fost executaţi pe loc. Ordinea a fost restabilită în ziua de 30 iunie 1941. Pentru a se preîntâmpina pe viitor asemenea evenimente, autorităţile militare au luat măsuri ca parte din evrei, din acei bănuiţi ca periculoşi siguranţei statului, să fie internaţi în lagăre. Rebeliunea din Iaşi, de la sfârşitul lunii iunie 1941, confirmă unitatea integrală ce există între iudaism şi comunism. Pericolul acestei rase, credem că nu este înlăturat, deşi mişcarea din Iaşi a fost reprimată. Se impun măsuri severe şi oameni de încredere care să le aplice acolo unde eventual se vor mai constata [asemenea cazuri]” [49].

La 65 de ani de la pogrom, crima de atunci a căpătat o altă semnificaţie, care o depăşeşte pe cea a relaţiilor româno-evreieşti. Poporul evreu şi-a adunat rămăşiţele din marele cimitir evreiesc care poartă numele de Europa şi a întemeiat un stat puternic şi înfloritor care nu va mai permite uciderea evreilor numai pentru că sunt evrei. Sunt sigur că poporul român, datorită bogăţiilor sale umane şi naturale, îşi va făuri un viitor luminos într-o Europă a naţiunilor unite. Pogromul de la Iaşi va rămâne în istorie un capitol al Răului, al Răului absolut, bazat pe ura religioasă şi naţională, al bucuriei de a face Rău, al Răului care însoţeste specia umană de la însăşi apariţia ei. Acest Rău a vorbit la Iaşi română.

Se ştie că orice acţiune militară sau război începea în Antichitate cu oferirea unei jertfe pentru asigurarea victoriei. Cruciaţii care au plecat în anul 1095 să cucerească Sfântul Mormânt din Ierusalim de la infideli au inagurat campania cu pustiirea a peste 120 de comunităţi evreieşti de-a lungul Rinului, ucigând mii de evrei. Cruciada împotriva „judeo-bolşevismului” declarată de Mihai Antonescu, depăşind astfel scopul nobil de eliberare a unor pământuri româneşti de sub dominaţie străină, a fost şi ea inaugurată cu un Te Deum şi o jertfă: evreii din Iaşi. Evreii care au murit în 1096 în chinuri groaznice refuzând să-şi nege credinţa au murit „Al Kidush Hashem”, pentru sfinţirea numelui divin, principiu din credinţa iudaică prin care se defineşte martiriul evreiesc. Nu este deci întâmplător că, 850 de ani mai târziu, evreii din Iaşi au consemnat în fruntea tablourilor cu cele 13.266 de nume de morţi identificaţi în pogrom, că au murit „Al Kidush Hashem”. Evreii au rămas aceiaşi, numai barbarii s-au schimbat.

La Iaşi s-a îndeplinit dorinţa lui Mihai Antonescu exprimată în mod clar în ajunul izbucnirii războiului:

„Nu ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de epurare etnică şi revizuire naţională. Este un ceas când suntem stăpâni pe teritoriul nostru. Să-l folosim. Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” [50].

Românii care au înscenat, planificat, pregătit şi executat Pogromul de la Iaşi şi „trenurile morţii” au fost barbari. La Pogromul de la Iaşi au fost înaintate actele de divorţ între evreii români şi statul român, între România şi evreii care nu au avut niciodată alt centru cultural şi spiritual decât cel de la Bucureşti.

Să sperăm că viitoarele ediţii de „Istorii sincere” ale poporului român vor consemna şi Pogromul de la Iaşi cu deplina sa semnificaţie pentru istoria acestui popor.

NOTE:

1. Demers personal al colonelului Constantin Lupu către generalul Antonescu prin care se plânge că a fost demis din postul său, cu toate că a executat cu loialitate ordinele sale (Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 247/41, f. 10, 25 iulie 1941).

2. Autorul acestui studiu nu a afirmat niciodată în studiile sale anterioare că Ion Antonescu a ordonat executarea pogromului împotriva evreilor din Iaşi până când nu a descoperit, în iulie 1996, ordinul secret al lui Antonescu.

3. Stenograma şedinţei guvernului din 5 septembrie 1941. Vezi Lya Benjamin (ed.), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 299.

4. Notă telefonică a prefectului din Iaşi, colonelul Dumitru Captaru, către Ministerul de Interne din Bucureşti, în care aduce la cunoştinţă ordinul lui Mihai Antonescu privind evacuarea tuturor evreilor din oraş, cerând dispoziţii cum să execute ordinul (Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 89, p. 478, 29 iunie 1941 ; copie în Arhiva Muzeului Holocaustului din Washington, USHMM/RG 25004M, microfilm 36 – în continuare USHMM).

5. „Planul pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean, aflat încă sub stăpânire sovietică, prin organizarea de echipe care vor devansa trupele române.” (Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Colecţia Armatei a IV-a, rola 781, fila 0145-0146).

6. Planul a fost citat în Rechizitoriul de urmărire împotriva lui Constantin Popoiu, comandantul Legiunii de jandarmi Orhei, a secretarului legiunii, plutonerul Eftimie Vasile, şi altor comandanţi. Vezi Jean Ancel (ed.), Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, Beate Klarsfeld Foundation, Ierusalim, 1986, VI, nr. 41 şi 43, pp. 444-445 (în continuare : Ancel, Documents).

7. Ordinul confidenţial şi personal al preşedintelui Consiliului de Miniştri către şeful Marelui Stat Major al Armatei României, generalul Ilie Şteflea, 19 iunie 1941. Vezi M. Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste, 1940-1944, vol. II-A, Pogromul de la Iaşi, Bucureşti, 1948, p. 39 (în continuare: Cartea Neagră II) (subl. J.A.).

8. Ordinul direcţiei Siguranţei din Direcţia Generală a Poliţiei către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi, 27 iunie 1941 (Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 8, p. 283, microfilm 36, USHMM) (subl. J.A.).

9. Depoziţia lui M. Braunstein (unul dintre conducătorii comunităţii din Iaşi) despre Pogromul de la Iaşi a fost trimisă preşedintelui Federaţiei Uniunilor de Comunităţi, 8 februarie 1945. Vezi Jean Ancel, Documents, VI, nr. 9, p. 42 (în continuare: depoziţia lui Braunstein).

10. Depoziţia lui Traian Borcescu, fost şef al Secretariatului SSI, 12 noiembrie 1945. Vezi Cartea Neagră, II, p. 51.

11. Depoziţia lui Constantin Lupu în şedinţa Tribunalului din Bucureşti, în procesul acuzaţilor în Pogromul de la Iaşi, 14 iunie 1948. Vezi Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 27, p. 489.

12. Depoziţia inspectorului adjunct de siguranţă din Iaşi, Matei Cosma, în faţa acuzatorului la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 16 februarie 1946. Idem, vol. 26, pp. 76-77 (USHMM, microfilm 48).

13. Depoziţia locotenentului Ioan Aburel în faţa acuzatorului la Tribunalul Poporului, 1 decembrie 1945. Idem, vol. 24, p. 62b (USHMM, microfilm 47).

14. Cartea Neagră, II, p. 21.

15. Depoziţia vicepreşedintelui comunităţii, Avram Hahamu, la Tribunalul Poporului, 2 martie 1945. Vezi Cartea Neagră, II, p. 66.

16. Depoziţia lui Gheorghe Leahu la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 29 octombrie 1945. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 26, p. 86 (USHMM, microfilm 48).

17. Proces-verbal de confruntare între generalul Stăvrescu, generalul Leoveanu şi colonelul Lupu la Tribunalul special pentru judecarea criminalilor de război, 7 iulie 1945, idem, vol. 27, p. 9.

18. Raportul Braunstein, p. 35.

19. Extras din depoziţia lui Avram Hahamu, vicepreşedintele Comunităţii la acuzatorul public, 2 martie 1945. Vezi Cartea Neagră, II, nr. 16, p. 66.

20. Depoziţia comisarului de poliţie Gratian Sprânceană la Tribunalul special pentru judecarea criminalilor de război de la Iaşi, 19 iulie 1945. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 26, p. 29; copie : Cartea Neagră, II, nr. 18, p. 67.

21. Inspectorul Gioseanu către directorul Siguranţei la Bucureşti, raport telefonic, 29 iunie ora 9.30 dimineaţa. Idem, dosar 40000, vol. 89, p. 214, (USHMM, microfilm 35).

22. Depoziţia inspectorului adjunct al Siguranţei Matei Cosma la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 15 februarie 1945, idem, vol. 26, pp. 72-73b.

23. Procesul Marei Trădări Naţionale, Editura Eminescu, Bucureşti 1946, p. 65.

24. Depoziţia col. Lupu la Tribunalul special pentru judecarea criminalilor de război, 12 martie 1945. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 29, p. 6 (USHMM, microfilm 48).

25. Vezi Jean Ancel, Contribuţii la Istoria României, vol. II, partea I, Editura Hasefer, Bucureşti, capitolul 27.

26. Memoriul col. Chirilovici, chestorul Poliţiei Iaşi, înaintat Tribunalului Poporului, 20 februarie 1945. Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 37, p. 36 (USHMM, microfilm 43).

27. Vezi, pe scurt, despre crimele cele mai stringente ale lt. Ghineraru: Actul de acuzare, rechizitoriile şi replica acuzării în procesul primului lot de criminali de război, Editura Apărării Patriotice, Bucureşti, 1945, pp. 95-96. El obişnuia, de exemplu, să lege un tânăr evreu la motocicleta lui şi să-l târască, ca distracţie, până tânărul îşi dădea sufletul.

28. Declaraţia avocatului Carol Grosman la Poliţia din Iaşi, fără dată (1945). Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 34, p. 28.

29. „Un rezumat al masacrului din 29 iunie 1941, după mărturii, pe cartiere şi pe zile premergătoare şi pregătitoare ale pogromului”, jurnal fără semnătură pregătit de intelectuali din comunitatea din Iaşi şi înaintat la sfârşitul lui 1944 Poliţiei din Iaşi, care a deschis o anchetă. După câte se ştie, jurnalul nu a fost cunoscut până acum. Vezi idem, vol. 41, p. 340 (USHMM, microfilm 47) [în continuare: Jurnal al masacrului].

30. Autorul nu a cuprins în această trecere în revistă majoritatea acuzaţilor care au fost amintiţi pe larg în actul de acuzare, care a inclus poliţişti, cetăţeni, legionari şi alţii, ale căror fapte au fost prezentate detaliat, după cum se poate vedea din actul de acuzare în procesul acuzaţilor în Pogromul de la Iaşi, iunie 1948. Vezi Ancel, Documents, VI, pp. 384-399.

31. Mărturia Clarei Scheinfeld (secretara Comunităţii), 28 martie 1959, în Ancel, Documents, VIII, nr. 441, p. 569.

32. Al doilea raport al lui M. Braunstein despre situaţia evreilor din Iaşi între 29 iunie 1941 şi august 1944, februarie 1945, idem, nr. 3, p. 44 (în continuare: Al doilea raport Braunstein).

33. Raport informativ al Inspectoratului General al Poliţiei din Bucureşti către ministrul de Interne, 30 iunie 1941, ora 10.25, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 89, p. 470 (USHMM, microfilm 36).

34. Situation des Juifs en Roumanie (1940-1944), Bucureşti, 1946, p. 20 ; copie : Ancel, Documents, VIII, nr. 424, p. 497.

35. Act de acuzare în procesul criminalilor de la Iaşi (vezi mai sus n. 1, p. 52), p. 374. Tribunalul de la Bucureşti, care l-a judecat în iunie 1949 pe Petre Martinescu, ucigaş şi tâlhar de rând, a stabilit că la Iaşi au fost ucişi cca 10.000 de evrei „în chinuri, bătăi şi jaf”, şi nu neapărat prin execuţii şi asfixiere. Vezi sentinţa 1711 a Tribunalului Penal din Bucureşti, 22 iunie 1949, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 99, p. 356 (USHMM, microfilm 46).

36. Declaraţia lui Aristide Rauch la Tribunalul Poporului, 14 mai 1945, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 30, p. 84 (USHMM, microfilm 48). Rauch a fost primul care a stabilit, pe baza numărătorii, că numărul vagoanelor din „trenul morţii” la Călăraşi, în care a fost închis şi el, a fost între 50 şi 60 şi că doar în acest tren au pierit cca 5.000 de evrei (idem). Trebuie menţionat că şi într-unul din documentele care n-au fost falsificate cu meticulozitate s-a arătat că evreii care au fost arestaţi au fost îmbarcaţi în 50 de vagoane în gara Iaşi pentru a fi trimişi în direcţia Roman prin Paşcani. Vezi Raport de informaţie al Direcţiei Generale a Poliţiei din 29 iunie 1941, ora 23.20, idem, dosar 40010, vol. 85, p. 201 (USHMM, microfilm 36). În alte documente, numărul vagoanelor a fost „micşorat” la 36, 34 şi chiar 33.

37. Al doilea raport Braunstein, p. 49. Acest număr era cunoscut câtorva dintre membrii comitetului Comunităţii de după război. Vezi declaraţia lui Jean Sigler la Tribunalul Poporului, în care a comunicat că cca 14.000 de evrei au căzut victime în pogrom, 18 aprilie 1945, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 29, p. 21 (USHMM, microfilm 48).

38. Raport al Centrului Informativ Iaşi al SSI despre numărul evreilor morţi în pogrom, 23 iulie 1943, Consiliul Securităţii Statului, Fond Documentar, dosar 3041, p. 327; copie: USHMM/RG -25004M, microfilm 115. Vezi şi Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti, memorii, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1997, pp. 118-119.

39. Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 11, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 570.

40. Aurel Kareţki, Maria Covaci, Zile însângerate la Iaşi, 1941, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 43. Şi intelectualii evrei din Iaşi care au adunat mărturii şi au întocmit un „rezumat al pogromului din 29 iunie 1941” au notat în introducere că la Iaşi au trăit în 1937 peste 110.000 locuitori, din care peste 50.000 de evrei. Vezi „Jurnalul pogromului”, fără dată, înaintat Poliţiei din Iaşi la sfârşitul lui 1944, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 108233, vol. 41, p. 330 (USHMM, microfilm 43).

41. Centrala Evreilor din România, Breviarul statistic al populaţiei evreeşti din România, Bucureşti, 1943, p. 29 (copie: Ancel, Documents, I, p. 307).

42. Şeful secţiei întâia M.St.M., colonelul Ion Georgescu, către cabinetul militar al Conducătorului din Preşedinţia Consiliului de Miniştri; raport cu privire la organizarea şi conducerea muncii obligatorii a evreilor între 18 şi 50 ani, 8 noiembrie 1941, Arhiva Statului, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, colecţia Cabinetului, dosar 86/1941, p. 25.

43. Raportul nr. 24269 al Inspectoratului Regional al Poliţiei Iaşi către Inspectoratul General al Poliţiei din Bucureşti (copie), 6 octombrie 1942, Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 114, p. 200 (USHMM, microfilm 35).

44. Raportul ambasadorului Franţei la Bucureşti, Jacques Truelle, către ministrul de Externe din Guvernul de la Vichy, 4 iulie 1941. Vezi Arhiva Yad Vashem, colecţia România 011/86-87 (p. 52b în original) (subl. J.A.).

45. Raport al ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti către Departamentul de Stat de la Washington, 19 august 1941, Ancel, Documents, III, nr. 23, pp. 32-34.

46. Anexa nr. 1 la raportul ambasadorului Statelor Unite din 19 august 1941, idem, III, nr. 24, p. 44.

47. Nota lui von Hodenberg, de la departamentul consilierilor militari din Comandamentul superior al Wehrmachtului (OKH), Berlin, 15 septembrie 1941, documente ale Ministerului de Externe german, 790200-790201.

48. Depoziţia lui Traian Borcescu, fost şef al secretariatului SSI, 12 noiembrie 1945. Vezi Cartea Neagră, II, pp. 50-51.

49. Buletinul informativ săptămânal despre activitatea din zilele 29 iunie-5 iulie 1941, din colecţia de buletine informative ale tribunalelor militare din anii 1941/1942 (copie), Arhiva Ministerului de Interne, dosar 40010, vol. 114, pp. 227-228, 231 (subl. J.A.). Buletinele informative au fost distribuite de către Procuratura Militară după exemplul buletinelor asemănătoare pregătite de Ministerul Justiţiei şi predate lui Antonescu, începând din 16 aprilie 1941. În dispoziţiile generale se arăta că buletinele trebuie să conţină, printre altele, informaţii despre ordinea şi siguranţa internă, informaţii despre activitatea politică, în special cu caracter subversiv, informaţii despre „mişcarea evreiască”, despre minorităţi şi despre sectele creştine, despre starea de spirit în armată, în rândurile funcţionarilor de stat, a funcţionarilor din sectorul particular, muncitori şi populaţie în general.

50. Mihai Antonescu, Pentru Basarabia şi Bucovina, îndrumări date administraţiei dezrobitoare, Bucureşti, 1941, pp. 60-61.

Jean Ancel (Yad Vashem, Israel)

Sursă: Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941) – –prologul Holocaustului din România, Iași, 2006.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s